Moral damages for administrative delay in resolving Law 10/2001 restitution notifications under civil delictual liability

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.10.2020 pe rolul Tribunalul Cluj, secţia civilă sub nr. x/2020, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar (Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001), au solicitat instanţei: în temeiul art. 1349 si 1357 C. civ., obligarea pârâtului la plata sumei de câte 2.000.000 euro daune morale echivalentul în RON la data plăţii, cu dobânzi legale şi rata inflaţiei până la plata integrală, pentru nesoluţionarea notificării dosarului de Legea 10/2001 ce vizează imobilele preluate abuziv din Cluj-Napoca str. x, 16 si str. x.

2. Hotărârile pronunţate de instanţele de fond în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 733 din 29.10.2021 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare in judecată formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin primar (Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001), având ca obiect daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 176/A/14.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosar nr. x/2020*, a fost admis apelul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 733 din 29.10.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2020, pe care a anulat-o şi trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 08.06.2022 sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 518 din 29.09.2022 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţată în dosar nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B., împotriva Municipiului Cluj-Napoca, prin primar şi, în consecinţă:

Pârâtul a fost obligat să plătească fiecărei reclamante suma de 1000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, cu dobânda legală şi rata inflaţiei, calculate până la achitarea integrală, sume datorate ca urmare a nesoluţionării cererilor de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, str. x, 16 şi str. x.

3. Hotărârea pronunţată în apel după rejudecare

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Cluj Napoca, prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 173/A din 8 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Cluj Napoca, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 518 din 29.09.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosar nr. x/2020, pe care a menţinut-o.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul a invocat motivele prevăzute de art. art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., învederând, în esenţă, următoarele argumente:

În primul rând, consideră că hotărârea judecătorească recurată este nelegală, raportat la faptul că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 7/2014 pronunţată de către ICCJ invocată, în rejudecare, de către instanţa de apel, respectiv consideră ca reclamantele erau obligate să achite taxa de timbru datorată având în vedere dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, respectiv dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, atâta timp cât acestea au arătat în mod expres că acţiunea dedusă judecăţii este una în răspundere civilă delictuală.

Consideră că, din eroare, nu le-a fost instituită reclamantelor obligaţia de a depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru, mai ales după precizarea acestora că prezenta cerere de chemare în judecată este în fapt o acţiune în răspundere civilă delictuală şi nu o acţiune care este scutită de achitarea taxei de timbru raportat la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi art. 29 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 (aşa cum s-a reţinut prin încheierea din 25 iunie 2021 prin care s-a respins excepţia netimbrării acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare, având în vedere că prezenta acţiune este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru în baza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001).

Faţă de temeiul de drept invocat de către reclamante, respectiv dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, prevederile art. 196 C. proc. civ., instanţa era obligată să pună în vedere reclamantelor să timbreze cererea de chemare în judecată aşa cum a fost aceasta modificată.

În al doilea rând, apreciază că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analizând considerentele hotărârii atacate, susţine că aceasta conţine motive contradictorii, în contextul în care în considerentele hotărârii judecătoreşti recurate instanţa de apel, iniţial, face referire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., (respectiv îndeplinirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale - reţinând lipsa răspunsului instituţiei recurente la cererile formulate în 22 aprilie 2009), iar ulterior, la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (la stabilirea faptei ilicite şi a vinovăţiei se reţine nerespectarea de către pârât a acestor dispoziţii), cu toate că acestea se exclud. De altfel, acest ultim text legal invocat se referă la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate în baza Legii nr. 10/2001.

Arată că atât cererile la care face referire instanţa de apel, precum şi celelalte cereri indicate în cererea de chemare în judecată, depuse la registratura instituţiei de către reclamanta din prezenta cauză, A. în 22 aprilie 2009, respectiv cele înregistrate cu nr. x din 22 aprilie şi nr. 83766/45 din 22 aprilie 2009 reprezintă în fapt simple cereri fără ca acestea să constituie notificări depuse în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001, lipsa răspunsului la aceste solicitări antrenând în fapt dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât aceste cereri fiind doar simple petiţii nu puteau fi soluţionate prin emiterea în temeiul Legii nr. 10/2001 a unei dispoziţii.

Aşadar, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, aceste solicitări/petiţii formulate de către intimatele-reclamante A. şi B. nu au rămas fără răspuns.

Prin urmare, în considerentele deciziei atacate există motive contradictorii în stabilirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale

Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 şi art. 1357 C. civ., întrucât aşa cum reiese din probaţiunea administrată în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Din prevederile art. 1357 C. civ. rezultă că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa faptei ilicite, existenţa prejudiciului, existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia.

Referitor la condiţia existenţei faptei ilicite, arată că aceasta nu este îndeplinită în cauză pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, în privinţa faptei ilicite, reclamantele au susţinut că aceasta constă în nesoluţionarea notificărilor ce vizează imobilele preluate abuziv din Cluj-Napoca str. x, 16 şi str. x, notificări pe care susţin că le-au depus la Prefectura Cluj, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 (în forma sa iniţială) şi art. 14 din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, din 27 iunie 2001 publicată în Monitorul Of. nr. 379/11 iunie 2001 şi pe care Prefectura Cluj le-a transmis către Primăria Cluj spre competentă soluţionare în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001.

Menţionează că potrivit adresei emisă de Prefectura Cluj nr. 4856/17.03.2003, înregistrată la Municipiul Cluj-Napoca sub nr. x din 16 aprilie 2003, Prefectura Cluj a înaintat Primăriei Cluj-Napoca, Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea numitei A. înregistrată la Prefectura Cluj sub numărul de mai sus, prin care se solicită măsuri reparatorii pentru imobilul din Cluj-Napoca, str. x.

Prin adresa emisă de Prefectura Cluj cu nr. 4735/2002/17.02.2003 şi înregistrată la Municipiul Cluj-Napoca sub nr. x din 24 februarie 2003, Prefectura Cluj a înaintat Primăriei Cluj-Napoca, Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea numitei A. înregistrată la Prefectura Cluj sub numărul de mai sus, întrucât se solicită despăgubiri pentru un imobil expropriat care intră sub incidenţa art. 11 din Legea nr. 10/2001. Conform răspunsului depus la dosar de către Primăria Cluj-Napoca la data de 24.08.2020, la dosarul intern nr. x (despre care chiar şi reclamantele au arătat că a vizat imobilul din str. x) a fost conexat dosarul intern nr. x, dosarele fiind constituite în baza aceleaşi notificări cu nr. 706 din 14.02.2002, depusă prin biroul executorului judecătoresc C.. S-a mai arătat că notificarea de mai sus a fost înregistrată iniţial de două ori la Prefectura Cluj, care a trimis-o spre soluţionare Primăriei. Prin notificarea de mai sus, reclamantele au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Cluj-Napoca, str. x.

Mai mult, există hotărâri judecătoreşti definitive (care au fost depuse în probaţiune) de unde rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că reclamantele nu au susţinut că ar fi formulat vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din Cluj-Napoca str. x, 18 şi str. x şi nici nu au depus copia unei astfel de notificări, astfel încât instanţa a reţinut că nu se poate constata calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamantele nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând cereri doar în temeiul legilor fondului funciar (a se vedea în acest sens sentinţa civilă nr. 445/2019 şi decizia nr. 449/A/2019 pronunţate în dosarul x/2018, strămutat la Tribunalul Mureş).

Raportat la considerentele mai sus arătate coroborate cu înscrisurile depuse în probaţiune rezultă că în cauza dedusă judecăţii nu există faptă ilicită pentru a putea fi reţinută răspunderea civilă delictuală.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, în litigiu nu este îndeplinită nici condiţia existenţei vreunui prejudiciu cauzat reclamantelor.

După dezvoltarea aspectelor teoretice legate de dovedirea şi întinderea prejudiciului, recurentul susţine că din materialul probator administrat în cauză, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, nu au fost relevate împrejurări legate de implicaţiile morale, de implicaţiile pe plan afectiv legate de nerespectarea termenului legal de soluţionare a cererilor la care fac referire reclamantele, cu atât mai mult cu cât, acestea au identificat şi valorificat cu succes pârghiile legale necesare pentru a obţine finalitatea urmărită (apelarea la justiţie). În acest sens, invocă şi practica judiciară a instanţei supreme.

Mai arată că lipsa raportului de cauzalitate rezultă implicit din lipsa unei fapte ilicite şi din lipsa unui prejudiciu.

Din aspectele mai sus invocate rezultă, fără putinţă de tăgadă, că nu este îndeplinita nici condiţia culpei pârâtului.

Referitor la reţinerile instanţei de apel privind nerespectarea de către recurentul-pârât a prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, arată că trebuie avut în vedere şi faptul că s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, depuse la dosar, că reclamantele nu au depus notificări, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele care fac obiectul prezentei acţiuni.

Reiterează faptul că în dosarul nr. x/2018, strămutat la Tribunalul Mureş, atât în sentinţa civilă nr. 445/2019 a primei instanţe, cât şi în decizia nr. 449/A/2019 din apel, s-a arătat că reclamantele nu au susţinut că ar fi formulat vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din Cluj-Napoca str. x, 18 şi str. x şi nici nu au depus copia unei astfel de notificări, astfel încât Tribunalul Mureş a arătat şi faptul că nu se poate constata calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamantele au arătat în mod expres că nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând cereri doar în temeiul legilor fondului funciar.

5. Apărările formulate de către părţi

Intimatele-reclamante A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din 25 septembrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare şi a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Printr-o primă critică, recurentul susţine că în mod greşit nu au fost obligate reclamantele să plătească taxă judiciară de timbru, afirmând respingerea greşită a excepţiei netimbrării cererii de chemare în judecată, ca urmare a constatării de către primă instanţă a incidenţei dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critică ce va fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Astfel cum corect a observat şi instanţa de apel, problema calificării juridice a cererii de chemare în judecată reprezintă premisa stabilirii taxei judiciare de timbru, iar nemulţumirile părţii cu privire la stabilirea obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru sunt susceptibile de valorificare pe calea procedurală specială a reexaminării, reglementate de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013.

Dacă partea nu a făcut uz de această cale specifică pentru a contesta caracterul timbrabil al cererii sau o anumită calificare dată de prima instanţă cererii de chemare în judecată, în raport de categoriile reglementate de O.U.G. nr. 80/2013, chestiunea încadrării cererii într-o anumită dispoziţie a actului normativ menţionat nu poate fi dedusă controlului judiciar pe calea apelului.

Este o concluzie corectă ce corespunde dezlegării obligatorii date prin Decizia nr. 7/2014 de instanţa supremă în mecanismul de unificare al recursului în interesul legii, chiar dacă sub imperiul legii vechi (cu referire la art. 18 din Legea nr. 146/1997), aplicabil însă, mutatis mutandis şi sub imperiul O.U.G. nr. 80/2013 şi al noului C. proc. civ., principiile statornicite prin normele anterioare nefiind modificate, din acest punct de vedere, de noile reglementări.

În plus, în primul ciclu procesual, pârâtul nu a formulat apel incident cu privire la soluţia dată excepţiei netimbrării de către prima instanţă prin încheierea din 25 iunie 2021, prin care a fost respinsă excepţia netimbrării, invocată de către pârât prin întâmpinare, iar la rejudecarea cauzei de către prima instanţă, pârâtul nu a mai reiterat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, cauza fiind judecată la primul termen de judecată, în lipsa părţilor, în condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza finală C. proc. civ., soluţia căpătând astfel autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.

Or, prin prezentul demers judiciar, intimatele-reclamante au învestit instanţa de judecată cu o cerere în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun, ca urmare a nesoluţionării într-un termen rezonabil a notificărilor/cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, vizând bunuri ce se pretind a face obiectul acestui act normativ, astfel că împrejurarea invocării de către intimatele-reclamante a normelor de drept comun şi a calificării de către prima instanţă a cauzei ca fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe norme de drept comun, nu poate înlătura legătura pricinii cu dispoziţiile legii speciale.

Cum premisa necesară aprecierii incidenţei excepţiei netimbrării unei cereri este reprezentată de stabilirea în sarcina părţii a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, urmată de neîndeplinirea obligaţiei, şi cum, în litigiul pendinte, prima instanţă a reţinut, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, că operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în mod corect aceasta a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de intimatul-pârât, prin întâmpinare, împrejurare faţă de care se relevă că este nefondat motivul de recurs invocat.

Prin cererea de recurs, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a motivat hotărârea prin considerente contradictorii, din perspectiva temeiului juridic considerat a fi incident, în contextul în care în considerentele hotărârii judecătoreşti recurate instanţa de apel, iniţial, face referire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., (respectiv îndeplinirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale - reţinând lipsa răspunsului instituţiei recurente la cererile formulate în 22 aprilie 2009), iar ulterior, la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (la stabilirea faptei ilicite şi a vinovăţiei se reţine nerespectarea de către pârât a acestor dispoziţii), cu toate că acestea se exclud.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, observă că susţinerile recurentului-pârât nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, în limitele învestirii instanţei de apel conform art. 477 C. proc. civ., neexistând motive contradictorii, dezlegarea dată de curte problemelor de drept deduse judecăţii în apel fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente care conduc la soluţia din dispozitiv.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că "În cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 1349 şi 1357 C. civ., pentru că fapta ilicită şi vinovăţia/culpa pârâtului constă în nerespectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc imperativ şi expres obligaţia unităţii notificate de a emite decizie sau dispoziţie motivate în termen de 60 de zile de la data primirii notificării şi în condiţiile în care timp de 13 ani pârâtul nu a soluţionat notificarea pentru imobilele expropriate din str. x, str. x, 16, 18, deşi reclamantele au depuse mai multe cereri pentru urgentarea soluţionării lor, ultima fiind depusă în acest sens la 19.09.2019 înregistrată sub dos. nr. x."

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa de apel şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză.

Astfel, prin demersul judiciar promovat, reclamantele au invocat răspunderea civilă delictuală solicitând repararea prejudiciului moral ce le-a fost cauzat prin nesoluţionarea culpabilă a notificărilor/cererilor adresate Municipiului Cluj-Napoca, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001. În aceste condiţii, s-a imputat pârâtului depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor adresate autorităţii statului.

În absenţa unui temei juridic în cuprinsul legii reparatorii, de natură a fi aplicat direct pretenţiilor reclamantelor, ambele instanţe de fond au examinat pretenţia dedusă judecăţii din perspectiva incidenţei dispoziţiilor de drept substanţial, care reglementează răspunderea civilă delictuală, fundament juridic circumscris remediului din dreptul intern susceptibil de a permite instanţei naţionale evaluarea pretinselor încălcări ale dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană, care se referă la noţiunea de "proces echitabil", care include şi componenta examinării cererii într-un termen rezonabil.

Astfel, în ceea ce priveşte solicitarea de plată a despăgubirilor pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil a notificărilor/cererilor, formulate de intimatele-reclamante, se constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au realizat o analiză concretă a circumstanţelor cauzei, în raport de criteriile enunţate de Curtea europeană, pentru a evalua dacă procedura a fost sau nu rezonabilă, criterii care se referă la complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi cel al autorităţilor statale competente.

În acest context factual şi juridic, raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel s-a referit şi la mecanismul Legii nr. 10/2001, în care persoanele care se considerau îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligaţia formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, unei notificări adresate fie unităţii deţinătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entităţii desemnate de lege cu soluţionarea notificării în privinţa imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Prin edictarea art. 26 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziţia unităţilor deţinătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a cererii.

În aprecierea caracterului rezonabil al procedurii, instanţele fondului s-au raportat la perioada cuprinsă în intervalul dintre data formulării prezentei cereri deduse judecăţii şi cea a notificărilor/cererilor formulate de reclamante, fiind avut în vedere că, până în prezent, cererile acestora nu au fost soluţionate, indiferent dacă favorabil sau nu, într-un interval de timp rezonabil, aplicând şi analizând doar normele generale ale răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, Curtea de Apel a avut în vedere că omisiunea soluţionării notificărilor/cererilor reclamantelor într-un termen rezonabil poate fi circumscrisă unei fapte ilicite de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a recurentului-pârât.

Or, faptul că instanţa de apel a constatat, faţă de conţinutul cererii expres precizate de reclamante la judecata în fond, prin calificarea juridică corectă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, că obiectul prezentei acţiuni este o acţiune în răspundere civilă delictuală rezultată din fapta pârâtului de a nu soluţiona cererile reclamantelor pe o perioadă mult prea lungă de timp şi cu depăşirea termenului legal, şi a procedat la examinarea cererii din perspectiva prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., prin raportare la mecanismele legilor speciale de reparaţie, nu este echivalent cu o motivare contradictorie, de natură să conducă la concluzia nemotivării deciziei recurate conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care să facă aplicabil motivul de casare invocat.

În ceea ce priveşte criticii subsumate de pârât cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Se constată că motivul de recurs subsumat pct. 8 nu respectă aceste exigenţe legale, întrucât recurentul-pârât, deşi enumeră anumite norme de drept material (art. 1349 şi art. 1357 C. civ.), totuşi nu formulează critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, învederând doar aspecte care privesc situaţia de fapt, prin raportare la modul în care instanţa de apel a coroborat şi a apreciat mijloacele de probă administrate.

Practic, recurentul-pârât relatează situaţia de fapt şi, coroborând-o cu materialul probator de la dosar, conchide că în cauza dedusă judecăţii nu sunt întrunite cerinţele pentru a putea fi reţinută răspunderea civilă delictuală a acestuia. Ca atare, chiar dacă invocă, în mod formal, aplicarea greşită a unor norme legale, recurentul-pârât îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de maniera în care instanţa de apel a valorificat înscrisurile depuse la dosar, susţinând că, prin raportare la acestea, reclamantele nu au făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtului.

Or, în recurs nu pot fi invocate orice fel de nemulţumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurent-pârât, presupune enunţarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă şi argumentarea discordanţei acestei interpretări cu cea dată de instanţa de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situaţia de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor.

În acest sens, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare", fiind consacrată libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor. Doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu şi modul în care acestea au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă, neputându-se pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă.

Simpla expunere a unor texte de lege şi prezentarea unor aspecte de fapt, fără a fi arătate argumentele de drept care să conducă la concluzia interpretării sau aplicării greşite a normelor legale, nu poate conduce la concluzia că motivul de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este motivat în conformitate cu exigenţele legale, astfel că acesta nu poate fi primit şi analizat în acest sens.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin primar, împotriva deciziei civile nr. 173/A din 8 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.