State delictual liability for penal prosecution delay and failure to establish causal link between delay and moral prejudice

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 02.12.2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 euro (4.950.000 RON) daune morale pentru tergiversarea pronunţării unei soluţii în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, disjuns din dosarul penal nr. x/2016, în care autorul faptei de mărturie mincinoasă este necunoscut, presupus de cele două parchete a fi existat la data de 16.11.2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 17.01.2022, reclamantul a solicitat ca daunele morale în suma de 1.000.000 euro, solicitate prin cererea introductivă, să fie actualizate cu rata de inflaţie, calculată de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti a primei instanţe şi până la plata efectivă a debitului, precum şi la plata dobânzii legale calculate asupra debitului acordat până la achitarea integrală, în temeiul art. 1532, art. 1533, art. 1535 şi urm. C. civ., precum şi principiului reparării integrale a pagubei.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 790/06.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, ca neîntemeiate şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4 Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 266A din 20 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 25 mai 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că prima instanţă şi cea de apel nu motivează în niciun fel cu privire la înlăturarea apărărilor formulate cu privire la admisibilitatea acţiunii.

În acest sens, arată că lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările duce la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a preferat să acuze pe recurent, fără a argumenta de ce au fost înlăturate susţinerile acestuia, practic nici nu s-a pronunţat cu privire la acestea, dar fără să meargă la esenţa solicitării şi consecinţelor invocate de reclamant, care a arătat doar încălcarea unor norme de drept, prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cauze.

Or, nemotivând în fapt şi în drept înlăturarea apărărilor formulate de recurentul-reclamant şi motivându-şi soluţia dată prin decizia recurată doar pe acuzări la adresa recurentului, apărările formulate de acesta fiind înlăturate, consideră că instanţa de apel a comis un exces de putere în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în baza cărora, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege.

De asemenea, consideră că instanţa de apel a comis un exces de putere prin nerespectarea dreptului la un proces echitabil, dreptul la un proces echitabil constituind o exigenţă a C. proc. civ. care la art. 6 alin. (1) stabileşte că "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii."

Susţine încălcarea principiului contradictorialităţii, întrucât deşi instanţa de apel pune în discuţia părţilor cererea de chemare în judecată, nu motivează în niciun fel în fapt şi în drept de ce o respinge ca neîntemeiată sau nefondată, în condiţiile în care este evident că există o legătură de cauzalitate între tergiversarea în mod nejustificat a instituţiilor abilitate să cerceteze şi să rezolve o situaţie dată, fără să aştepte să treacă 12 ani, în scopul de a rămâne fără efect solicitările recurentului, în condiţiile în care aveau şi un termen prevăzut în mod expres, 01.05.2020.

Arată că instanţele de fond s-au limitat a face referire la faptul că nu există o legătură de cauzalitate între existenţa unui fapte ilicite pe care o constată, criticând acest raţionament juridic, deoarece orice persoană are dreptul la respectarea unui timp rezonabil cu privire la soluţionarea cerinţelor sale şi nu raportat la atitudinea unor persoane ce fac parte dintr-o instituţie în mod vremelnic, dar care nu depun nici o diligenţă în aflarea adevărului.

Or, este evident că instanţa de apel nu face nici o legătură între fapta ilicită pe care reţinut-o în existenţa sa, dar nu reuşit să deducă şi vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., atât timp cât se reţin concurente, cele două încheierii din 27.01.2020 şi 23.07.2021, dar şi sechestrul asigurător dispus pentru fapte inexistente (a se vedea procesele-verbale de sechestru), care se înscriu în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului - autor neidentificat - dosarul nr. x/P/.2016.

Cu privire la motivările instanţelor de fond, în sensul că există faptă ilicită, dar nu există vinovăţie sau legătură de cauzalitate şi prejudiciu, arată că în practica instanţei supreme s-a reţinut, în legătură cu probarea prejudiciului moral, că este suficientă probarea faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nu au depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi pct. 6) din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procedural, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive de casare.

În ceea ce priveşte acele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., acestea, în realitate, vizează netemeinicia deciziei recurate, solicitându-se reinterpretarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză pentru a se putea constata întrunite toate cerinţele prevăzute de legea pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, analizând, prin decizia recurată, alte chestiuni decât cele invocate prin cererea de apel, care nici nu au fost puse în discuţia părţilor.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar partea poate dispune de drepturile sale în orice mod permis de lege, iar judecătorul are obligaţia, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut fără a depăşi limitele investirii.

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea intimaţilor pârâţi la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale pentru tergiversarea soluţionării dosarului nr. x/2016 al Parchetului de la lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, disjuns din dosarul nr. x/2011, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu referire la prevederile art. 1349, 1381 şi 1382 C. civ., precum şi în temeiul prevederilor art. 1 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin rechizitoriul nr. x/2011 din data de 10.08.2016, emis în dosarul cu acelaşi număr, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a apelantului reclamant din prezenta cauză, în calitate de inculpat, pentru săvârşirea infracţiunilor de participaţie improprie sub forma instigării mediate la mărturie mincinoasă, faptă prev. şi ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen. şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, faptă prev. şi ped. de art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., precum şi disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea parchetului de la lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti pentru săvârşirea de către autori necunoscuţi a unei participaţii improprii sub forma instigării imediate la mărturie mincinoasă, faptă prev. şi ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen.

Dosarul astfel disjuns, a fost înregistrat sub nr. x/2016 al Parchetului de la lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, iar prin ordonanţa din data de 12.09.2016, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării imediate la mărturie mincinoasă, faptă prev. şi ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen.

Prin încheierile din data de 27.01.2020, dosar nr. x/2019, respectiv din data de 23.07.2021, dosar nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis contestaţiile privind tergiversarea procesului formulate de recurentul-reclamant din prezenta cauză, fiind stabilite termene pentru finalizarea urmăririi penale la datele de 01.05.2020, respectiv de 01.10.2021.

Prin ordonanţa nr. 7492/P/2016 din data de 12.10.2021, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării imediate la mărturie mincinoasă, faptă prev şi ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. Împotriva acestei soluţii, recurentul-reclamant a formulat plângere la primul procuror şi la judecătorul de cameră preliminară care au fost respinse ca neîntemeiate.

Respingând acţiunea reclamantului, prima instanţă a reţinut că este îndeplinită cerinţa referitoare la fapta ilicită constând în soluţionarea cu întârziere a dosarului penal nr. x/2016, ca fiind reţinută cu autoritate de lucru judecat prin soluţiile de admitere a cererilor privind tergiversarea procesului pronunţate în dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2021, însă că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul invocat material sau moral (constând în aceea că nu a putut formula cale extraordinară de atac în dosarul nr. x/2016 în care a fost condamnat, respectiv nu a putut contesta măsurile asigurătorii).

Validând soluţia primei instanţe, curtea de apel a reţinut că "prima instanţă a constatat că, în prezenta cauză, nu pot fi puse în discuţie legalitatea soluţiei de condamnare a apelantului reclamant şi de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor acestuia motivat de faptul că instanţa nu a fost învestită cu astfel de cerere, astfel că a analizat cererea din perspectiva faptei ilicite invocate, prin raportare la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., aceste considerente nefiind criticate în prezentul apel. La acest punct, Curtea arată că, în cadrul concluziilor orale pe fondul cauzei la prima instanţă, apelantul reclamant a arătat că fapta ilicită invocată este aceea că, în dosarul disjuns nr. x/2016, s-a depăşit termenul rezonabil. Din această perspectivă, referirea din cererea de apel cu privire la măsura sechestrului instituit în dosarul nr. x/2011 prin ordonanţa din data de 02.06.2016 şi menţinută prin hotărârea de condamnare a apelantului reclamant urmează a fi analizată prin prisma criticilor formulate cu privire la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi pretinsul prejudiciu. De altfel, măsura sechestrului a fost dispusă într-un alt dosar penal, respectiv dosarul nr. x/2011, iar nu în dosarul nr. x/2016, acesta din urmă fiind cel în legătură cu care se solicită despăgubirile în prezenta cauză. Astfel, orice alte aspecte referitoare la legalitatea măsurii sechestrului sau faptele pentru care s-a dispus această măsură nu fac obiectul prezentei judecăţi".

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii, ţinând cont de precizările făcute de reclamant în concluziilor orale pe fondul cauzei la prima instanţă, instanţa de apel arătând pe larg care au fost considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins acţiunea.

Procesul civil este, în esenţă, un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele două principii fundamentale disponibilitatea şi contradictorialitatea.

De asemenea, rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi nu poate înlocui implicarea părţii în exercitarea propriilor obligaţii, instanţa de apel pronunţându-se în limitele investirii şi pe baza apărărilor invocate de reclamant.

Fiind evident că instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (4)-(6) C. proc. civ. şi a principiilor care guvernează procesul civil, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. este nefondat.

Motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Hotărârea recurată nu conţine o înşiruire de fapte şi argumente ci, dimpotrivă, răspunde, în detaliu, în fapt, prin trimitere la probatoriile administrate de părţi, şi în drept, prin trimitere la normele de drept relevante, tuturor aspectelor critice învederate de partea recurentă prin memoriul de apel, în limitele stabilite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

De altminteri, invocând viciul nemotivării, se constată că recurentul-reclamant formulează critica în termeni generali, ignorând considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate şi care au fundamentat soluţia.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, că "teza apelantului reclamant este aceea că tergiversarea cercetărilor în dosarul nr. x/2016 finalizat cu o soluţie de clasare pentru intervenţia prescripţiei răspunderii penale, i-a cauzat un prejudiciu constând în aceea că nu a putut formula cale extraordinară de atac împotriva soluţiei de condamnare şi, implicit, cu privire la latura civilă a cauzei pentru care a fost instituit şi menţinut sechestrul asigurătoriu", şi a concluzionat că "deşi nu se poate susţine că între fapta pentru care a fost condamnat apelantul reclamant şi cea pentru care s-a dispus disjungerea nu există legătură astfel cum a reţinut prima instanţă, este corectă, însă, constatarea că apelantul reclamant a fost sancţionat pentru propria sa faptă.

În continuare, Curtea observă că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că şi în situaţia în care ar fi fost identificată persoana care a înlocuit efectiv probele şi, eventual condamnată, apelantul reclamant nu a indicat în mod concret care ar fi fost calea extraordinară exercitată şi temeiul acesteia şi cu atât mai puţin, posibilitatea admiterii unei astfel de căi de atac, în contextul în care, spre exemplu, pur ipotetic, respectiva persoană ar fi putut fi condamnată, la rândul său, pentru propria faptă, care nu ar exclude-o pe cea a apelantului reclamant. În mod corelativ, din perspectiva daunelor la care a fost obligat apelantul reclamant prin hotărârea penală, doar o eventuală condamnare a acelei persoane şi a reţinerii unei culpe comune ar fi putut avea o relevanţă ipotetică în sensul indicat de apelant, dar o astfel de premisă este pur speculativă."

În atare condiţii, din perspectiva cerinţei motivării, se dovedesc a fi suficiente considerentele prin care instanţa de apel a evidenţiat argumentele pe baza cărora a validat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, pe baza propriilor argumente ce au înlocuit parţial pe cele ale primei instanţe, stabilind că reclamantul nu a dovedit că fapta ilicită constând în tergiversarea cercetărilor din dosarul nr. x/2016, i-ar fi produs vreun prejudiciu, neexistând o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul invocat.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind enunţate cu claritate atât situaţia de fapt reţinută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum şi modul de aplicare al legii la situaţia de fapt determinată. De asemenea, Înalta Curte reţine că au fost analizate şi s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de apelantul-reclamant - subsumate cadrului procesual obiectiv cu care a fost legal învestită instanţa, iar considerentele sunt formulate şi structurate coerent, de natură a susţine concluzia şi raţionamentul instanţei.

Aşa fiind, cum hotărârea recurată este motivată într-o manieră clară şi lipsită de ambiguităţi, care permite urmărirea şi înţelegerea raţionamentului judiciar şi identificarea normelor de drept şi a principiilor care au stat la baza soluţiei, furnizând părţii reclamante dovada că cererile şi mijloacele sale de probă au fost analizate, instanţa de recurs urmează a constata că nu poate primi critica de nelegalitate subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către partea recurentă nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente şi clare, necontradictorii, care să fundamenteze soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, de natură să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

Cu privire la criticile vizând aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, se observă că, deşi a invocat, în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în realitate recurentul-reclamant nu critică modul în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat normele de drept material, ci combate situaţia de fapt stabilită în mod definitiv, din perspectiva nereţinerii greşite, în opinia recurentului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul invocat de recurent, în urma coroborării şi valorificării mijloacelor de probă.

Or, aşa cum s-a antemenţionat, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunţarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea recurentă o consideră corectă şi argumentarea discordanţei acestei interpretări cu cea dată de instanţa de apel, acest caz de casare neputând fi invocat pentru a se critica situaţia de fapt, întrucât nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă ce au fost administrate în faţa instanţelor de fond şi modul cum acestea au fost interpretate.

Pe de altă parte, pentru a putea fi angrenată răspunderea civilă delictuală este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, neîndeplinirea oricăreia dintre acestea ducând la respingerea cererii.

Ca atare, stabilirea inexistenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită reţinută în cauză şi prejudiciu conduce, în mod legal, la neîntrunirea uneia din cerinţele prevăzute cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale, neputând fi primite susţinerile din recurs în sensul că reţinerea faptei ilicite în sarcina pârâţilor ar conduce, în mod automat, la îndeplinirea celorlalte trei condiţii. Constatarea neîndeplinirii unei singure condiţii conduce la inexistenţa răspunderii civile delictuale, aşa încât verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii este inutilă

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 266A din 20 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.