Land revendication prioritizing reconstitution title over registered donation rights and imprescriptibility of land registry rectification against immediate acquirers

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 26.06.2020, sub nr. x/2020, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., următoarele:

Ca prin hotărârea care se va pronunţa, pârâţii să le recunoască dreptul de proprietate şi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 2,363 m.p., teren situat în Craiova, fost în T. 16 P.4 arabil extravilan, actualmente intravilan, care figurează atât în actele lor de proprietate, învecinat cu str. x (vecinătatea dinspre est), cât şi în actele de proprietate ale autorului pârâţilor, poziţionat în Aleea 5 Paringului nr. 13 (fost nr. II), suprafaţă ce urmează a fi determinată astfel cum a fost identificată prin expertiza G. întocmită în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Craiova în poligonul dat de punctele 30-45-46-47-48-50-30 în schiţa anexă, cu vecinătăţile (de atunci): la N-H., la E-D.E. 17, la S-I., la V-J., menţionată în dispozitivul sentinţei civile nr. 11912/2011 a Judecătoriei Craiova.

Grăniţuirea proprietăţilor învecinate, în contradictoriu cu toţi cei 4 pârâţi, prin stabilirea liniei de hotar dintre acestea, la vestul proprietăţii reclamantelor (punctele 30-45 din schiţa anexă la expertiza G., pe distanţa de 22,78 m.l.), şi la estul proprietăţii pârâţilor din Aleea 3 Parîngului nr. 13 (fost I l), jud. Dolj, hotar ce urmează a fi poziţionat prin fixarea unor puncte topogratice din teren, între proprietatea reclamantelor şi cea rămasă pârâţilor, după diminuarea în urma revendicării.

Obligarea pârâţilor să le permită amplasarea gardului de pe latura de vest a proprietăţii reclamantelor pe aliniamentul ce va fi stabilit de instanţă drept hotar despărţitor al proprietăţilor părţilor.

Rectificarea cărţilor funciare nr. x, provenite din CF vechi x ale UAT Municipiul Craiova, pentru proprietăţile pârâţilor, în sensul radierii dreptului de proprietate al acestora asupra suprafeţei de 2.363 m.p. (sau cât va rezulta din măsurători), în măsura în care această suprafaţă se suprapune peste cea de 2.363 mp, identificată între punctele (poligonul) 30-45-46-47-48-50-30 în schiţa anexă la raportul de expertiză specialitatea topometrie întocmit de domnul expert G. în dosarul nr. x/2009 şi care figurează în dreptul fostului pârât J. în dispozitivul sentinţei civile irevocabile nr. 11912 din 01.07.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2009.

Obligarea pârâţilor la demolarea construcţiilor-anexe, parţial C.3 (wc) din chirpici şi C.4 (magazie) din BCA, şi total (grajd) şi C.6 (coteţ) din chirpici, ce se vor regăsi amplasate pe terenul reclamantelor (şi urmează a fi identificate), precum şi la şi la ridicarea grămezilor de moloz şi pământ, iar în caz de refuz de executare, să fie autorizate reclamantele să le demoleze, respectiv ridice, pe cheltuiala pârâţilor.

La data de 09.07.2020, reclamantele au învederat că în temeiul art. 204 din C. proc. civ., înţeleg să adauge un nou capăt de cerere prin care solicită radierea din cartea funciară nr. x Craiova, provenită din CF vechi nr. x, a dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi D. pentru imobilul, corpul 3 de proprietate .

La data de 14.07.2020, reclamantele au învederat că în temeiul art. 204 din C. proc. civ., au învederat că la petitul 4 solicită şi sistarea cărţilor funciare nr. x nr. x, 224629 şi 224630, provenite din CF vechi ale UAT Municipiul Craiova, pentru proprietăţile pârâţilor, şi CF nr. x Craiova provenită din CF vechi nr. x pentru imobilul cu nr. cadastral, corpul 3 de proprietate, pentru suprafaţa de 2363 mp sau cât va rezulta din măsurători. .

Prin sentinţa civilă nr. 9487 din 10 noiembrie 2020, Judecătoria Craiova, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele A. şi B. şi pe pârâţii C., D., E., F., în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentinţa civilă nr. 147/09.03.2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2020, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele A. şi B. şi pe pârâţii C., D., E., F., în favoarea Judecătoriei Craiova. A constatat ivit conflictul negativ de competenta. A sesizat Curtea de apel Craiova pentru soluţionarea conflictului negativ de competenta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 22.03.2021, sub nr. de dosar x/2021

Prin sentinţa civilă nr. 29/25 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2021, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., în favoarea Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă sub nr. x/2020.

2. Hotărârile pronunţate de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 265 din 28 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F..

Prin sentinţa civilă nr. 6 din 23 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 a fost admisă cererea de completare dispozitiv formulată de petentele-reclamante A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., privind sentinţa civilă nr. 265/2023 din 28.03.2023, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020,

S-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 256/28.03.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dolj, în sensul că:

A fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii de rectificare C.F.

A fost respinsă acţiunea în rectificare carte funciară formulată de reclamante, pentru autoritate de lucru judecat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva celor două sentinţe pronunţate de Tribunalul Dolj au formulat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 399 din 8 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 265 din 28 martie 2023 şi împotriva sentinţei nr. 6 din 23 mai 2023, ambele pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

A schimbat sentinţele în sensul că:

A respins excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte acţiunea de rectificare carte funciară.

A admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâţii C. şi D. să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 326 mp situată în Craiova, Aleea 5 Parângului nr. 13, (fost 11), aşa cum a fost individualizată prin raportul de expertiză efectuat de expert K. între punctele A-3-d-20-g-A în schiţa anexă I şi suprafaţa de 784 mp delimitată de conturul punctelor d-5-e-21-20-d în aceeaşi anexă I.

A obligat pârâţii E. şi F. să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 780 mp (din măsurători) identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză delimitată de conturul punctelor e-6-6 1-21-e.

A obligat pârâţii să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 463 mp delimitată în raportul de expertiză efectuat în cauză de conturul punctelor g-20-21-61-7-8-9-10-f-g.

A stabilit hotarul dintre proprietatea reclamantelor şi proprietatea pârâţilor C. şi D. pe aliniamentul AC din schiţa anexă I a raportului de expertiză efectuat de expert K..

A respins cererea vizând demolarea construcţiilor.

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în rectificare carte funciară.

A dispus rectificarea cărţii funciare nr. x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al autorului J. pentru suprafaţa de 463 mp identificată prin anexa I a raportului de expertiză pe aliniamentul g-20-21-61-78-9-10-f-g din suprafaţa de 528 mp a imobilului cu număr cadastral din Craiova,strada Aleea 5 Parângului nr. 13,Dolj,fost 11

A dispus rectificarea cărţii funciare nr x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al pârâţilor C. şi D. pentru suprafaţa de 326 mp identificată în raportul de expertiză pe conturul punctelor A-3-d-20-g-A din suprafaţa de 768 mp. a imobilului cu număr cadastral din Craiova strada x 5 Parângului nr. 13 (fost 11).

A dispus rectificarea cărţii funciare x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al pârâţilor C. şi D. pentru suprafaţa de 784 mp ai imobilului cu număr cadastral teren intravilan situat în Craiova strada x 5 Parângului nr. 13 (fost 11).

A dispus rectificarea cărţii funciare nr. x Craiova în sensul că a radiat dreptul de proprietate al pârâţilor F. şi E. pentru suprafaţa de 780 mp din imobilul cu număr cadastral teren intravilan arabil situat în Craiova strada x 5 Parângului nr. 13 (fost 11).

A obligat pârâţii la plata faţă de reclamante a sumei de 18.782 RON cheltuieli de judecată, din care 11.671 în primă instanţă şi 7.111 RON în apel.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii, prin care au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Recurenţii au invocat motivele prevăzute de art. art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., învederând, în esenţă, următoarele argumente:

În primul rând, după dezvoltarea pe larg a situaţiei de fapt, arată că instanţa de apel a schimbat hotărârea pronunţată de către prima instanţă, admiţând acţiunea în revendicare şi a rectificării de carte funciară, având în vedere strict aspectele invocate de către intimatele-reclamante, nesocotind apărările şi cererile formulate de către recurenţii-pârâţi.

Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa de apel a avut în vedere doar faptul că intimatele-reclamante se prevalează de titlul de proprietate nr. x/07.08.1996 şi sentinţa nr. 11912/01.07.2011 (pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2009), şi aplicând prevederile art. 563 C. proc. civ. a dispus admiterea acţiunii în revendicare pentru o suprafaţă de 2363 mp de teren pe care o recurenţii o deţin.

Pasivitatea intimatelor-reclamante care nu au făcut nici un demers pentru a afla situaţia juridică a imobilului, deşi acesta avea înfiinţată Carte Funciară încă de la data de 03.04.2003 (anterior promovării acţiunii în revendicare pornită împotriva lui J.), nu poate fi acoperită.

Înscrierile în cartea funciară îşi produc efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor.

În situaţia în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlurile de proprietate ale recurenţilor-pârâţi, acestea îşi produc efectele în mod valabil, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară în baza actelor prin care s-a transmis. (conform art. 20 din Legea nr. 7/1996).

De asemenea, nu a analizat aspectele referitoare la buna-credinţă a recurenţilor la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, fiind aplicate greşit prevederile art. 563 alin. (3) C. civ., art. 39 alin. (3) C. proc. civ., art. 1898 alin. (2) şi art. 1899 alin. (2) vechiul C. civ.

În acest sens, arată că nu a fost analizată buna-credinţă a recurenţilor-pârâţi la momentul dobândirii drepturilor de proprietate asupra terenurilor, apreciindu-se în mod eronat că "nu prezintă relevanţa în cauză, instanţa fiind investită cu o acţiune în revendicare şi nu cu o cerere ce vizează valabilitatea titlurilor opuse de dobânditori".

Dispoziţiile art. 30 din Legea 7/1996 prevăd că "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariu", acest text de lege instituind principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale.

Principiul protecţiei terţului subdobânditor de bună-credinţă, care se aplică în cazul sus-menţionat, derivă din principiul publicităţii materiale consacrat de art. 31 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996.

La momentul întocmirii actelor translative de proprietate (23.12.2003), înstrăinătorii erau proprietarii tabulari a imobilelor ce au făcut obiectul acestor acte, iar în cartea funciară nu era notată vreo interdicţie de înstrăinare şi nici existenţa procesului de revendicare intentat de adevăratul proprietar.

Mai mult decât atât, imobilul a fost dobândit de către înstrăinători prin intermediul sentinţei civile nr. 14460/21.08.2000 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000 (teren în suprafaţă de 620 mp-situat în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj), şi a sentinţei civile nr. 22892/31.11.2001 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2001 (teren în suprafaţă de 2.307 mp-situat în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj), sentinţe definitive şi irevocabile, opozabile erga omnes.

La momentul transmiterii dreptului de proprietate, sentinţele judecătoreşti nu erau desfiinţate, or, obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti se manifestă sub forma opozabilităţii erga omnes a situaţiei juridice care a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti irevocabile.

Atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, recurenţii-pârâţi au invocat împrejurarea că drepturile lor de proprietate au fost dobândite cu bună-credinţă şi figurau deja înscrise în cartea funciară la momentul derulării litigiului din dosarul nr. x/2009, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 11912/01.07.2011 de care se prevalează intimatele-reclamante.

Articolul 39 C. proc. civ. vizează efectele transmiterii dreptului litigios în cursul procesului prin acte juridice cu titlu particular.

Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă.

De la această regulă legea prevede şi o excepţie, şi anume aceea în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular. (art. 39 alin. (3) C. proc. civ.).

Buna-credinţă este creatoare de drept, în sensul că dobânditorul unui drept real imobiliar, pe care l-a înscris în cartea funciară, va fi considerat titularul acelui drept chiar dacă, ulterior înscrierii dreptului în favoarea sa, s-a dispus radierea dreptului autorului său tabular.

Pentru a produce acest efect, buna-credinţă a terţului dobânditor trebuie să existe la data înregistrării cererii sale de înscriere a dreptului în cartea funciară.

Buna credinţă trebuie să existe în momentul exprimării acordului de voinţă, iar faptul că ulterior dobânditorul află eroarea în care s-a găsit la data perfectării transferului de proprietate nu schimbă cu nimic regimul juridic care urmează să fie aplicat donaţiei.

Sub aspect probator, buna credinţă a părţilor se prezumă.

Există situaţii de excepţie când buna-credinţă, alături de alte principii, respectiv principiul aparenţei de drept de drept (cum este situaţia în cauza de faţă), permit dobânditorului să se opună cu succes acţiunii în revendicare pe care o exercită adevăratul proprietar, cu consecinţa păstrării bunului achiziţionat.

Principiul aparenţei în drept sau principiul error communis facit ius se substituie dreptului însuşi.

Intimatele-reclamante nu au făcut în cauză dovada relei-credinţe a dobânditorilor imobilelor, respectiv a recurenţilor-pârâţi.

Având în vedere că la momentul întocmirii actelor translative de proprietate (23.12.2003), înstrăinătorii erau proprietarii tabulari a imobilelor ce au făcut obiectul acestor acte, în cartea funciară nu era notată vreo interdicţie de înstrăinare şi nici existenţa procesului de revendicare intentat de adevăratul proprietar, având în vedere şi buna-credinţă a recurenţilor-pârâţi la momentul dobândirii drepturilor de proprietate, apreciază că dreptul de proprietate astfel dobândit este salvat de la desfiinţare, având prioritate în faţa dreptului intimatelor-reclamante.

Instanţa de apel a aplicat eronat aceste dispoziţii legale, a ignorat analizarea bunei sau relei-credinţe a subdobânditorilor la momentul dobândirii imobilului, iar pe cale de consecinţă, apreciază că a analizat greşit şi condiţiile exercitării acţiunii în revendicare imobiliară.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului securităţii actelor juridice.

Acest sens, arată că J. şi L. au dobândit în anul 1967 un alt teren în suprafaţă de 620 mp - situat în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj, pe acest teren fiind edificată în acelaşi an o casă de locuit, astfel cum reiese din declaraţia autentificată sub nr. x/08.03.1968 de către Notariatul de Stat Judeţean Dolj, precum şi anexe gospodăreşti.

Consfinţirea dreptului de proprietate a numiţilor J. şi L. asupra acestui teren s-a făcut prin intermediul sentinţei civile nr. 14460/21.08.2000 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000.

Proprietatea a fost intabulată în cartea funciară, anterior promovării acţiunii ce a format obiectul dosarului x/2009 al Judecătoriei Craiova.

Din anul 2003 (peste 20 de ani) şi până în prezent terenul are număr cadastral, pe acesta fiind amplasate şi construcţiile: casă + anexe în suprafaţă construită de 140 mp (CI), terasă închisă în suprafaţă construită de 51 mp (C2), magazie + patul în suprafaţă construită de 27 mp (C3).

A fost înfiinţată Carte Funciară încă de la data de 03.04.2003 (anterior promovării acţiunii în revendicare).

Construcţiile au fost edificate în intervalul 1967-1970 pe un teren ce nu a aparţinut niciodată intimatelor-reclamante.

Imobilul a fost înstrăinat recurenţilor C. şi D. în anul 2003. Dreptul acestora de proprietate asupra imobilului a fost înscris în cartea funciară în luna februarie 2004.

Prin intermediul deciziei recurate se încalcă dreptul de proprietate asupra acestui imobil şi implicit hotărârea judecătorească prin intermediul căreia a fost dobândit, astfel că suprafaţa de teren de 620 mp situată în Craiova, str. x, Aleea V, nr. 11, jud. Dolj, care nu a aparţinut niciodată intimatelor-reclamante, apare diminuată cu 178 mp, considerându-se că această din urmă suprafaţă de teren se suprapune cu cea a intimatelor.

În condiţiile în care hotărârea judecătorească nr. 14460/21.08.2000, dar şi contractul prin intermediul căruia a fost dobândită proprietatea asupra imobilului sunt valabile, nefiind anulate, recurenţii-pârâţi au un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar admiterea acţiunii în revendicare reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate a acestora.

Prin decizia atacată este încălcat dreptul de proprietate şi implicit Primul articol din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Prin nesocotirea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta i 1-a recunoscut, nerespectându-se securitatea raporturilor juridice astfel fiind încălcat şi articolul 6, punctul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Alt motiv de recurs vizează faptul că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au ignorat în totalitate apărările şi probele pe care recurenţii le-au propus, îngrădindu-le acestora dreptul la apărare, iar lipsa analizei acestor apărări şi neîncuviinţarea probelor propuse în susţinerea lor echivalează cu o necercetare corespunzătoare a fondului.

Instanţa de fond a respins cererea recurenţilor-pârâţi de probatorii, fără a motiva în vreun fel considerentele care au stat la baza înlăturării probatoriului.

Instanţa de apel a considerat că nu poate fi primită apărarea invocată de recurenţi, precum şi probele solicitate, în sensul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor prin prescripţie achizitivă de scurtă durată, întrucât nu ar fi adus în susţinere dovezi privitoare la posesie.

Posesia unui teren este un fapt juridic, astfel că el poate fi probat cu ajutorul martorilor. Această probă le-a fost înlăturată atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, fără a se motiva raţiunea pentru care nu a fost încuviinţată proba.

Mai mult decât atât, după ce nu le-a fost dată posibilitatea de a dovedi o situaţie de fapt (posesia), se reţine de către instanţa de apel faptul că nu ar fi adus dovezi referitoare la posesia imobilelor.

Recurenţii au solicitat să se constate că au dobândit drepturile de proprietate asupra imobilelor prin prescripţia achizitivă de scurtă durată (10 ani) prevăzută de dispoziţiile art. 1895 din vechiul C. civ., în eventualitatea în care instanţa nu va aprecia că, în ceea ce îi priveşte, titlul recurenţilor de proprietate este valabil ca efect al aplicării principiului validităţii aparenţei în drept.

Apreciem că au fost încălcate prevederile Deciziei în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin nesocotirea faptului că atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Prescripţia achizitivă operează ca o sancţiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate pentru pasivitatea sa, lăsând bunul în posesia altei persoane timp îndelungat.

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale, caracterizată prin posesiunea lucrului în timpul fixat de lege.

În ceea ce îi priveşte, recurenţii au dobândit proprietatea imobilelor în discuţie la data de 23.12.2003, în baza unor acte juridice autentice, perfectate de către un notar public.

Intabularea dreptului de proprietate al recurenţilor în ceea ce priveşte imobilele menţionate s-a efectuat în data de 20.02.2004.

Înscrierile în cartea funciară şi-au produs efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor.

Având în vedere faptul că intimatele-reclamante au avut domiciliile în raza teritorială a tribunalului unde se află imobilul, recurenţii au înţeles să invoce prescripţia achizitivă de 10 ani.

În cauză sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile impuse de art. 1895 C. civ., respectiv este vorba despre acte de transmitere a proprietăţii cu titlu oneros, asupra unor bunuri privite ut singuli, pârâţii dobânditori au fost de bună- credinţă în sensul art. 1899 alin. (2) C. civ., a existat o eroare comună privitoare la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent.

Recurenţii-pârâţi au fost de bună-credinţă la momentul întocmirii actelor translative de proprietate (23.12.2003), înstrăinătorii fiind proprietarii tabulari a imobilelor ce au făcut obiectul acestor acte, iar în cartea funciară nu era notată vreo interdicţie de înstrăinare şi nici existenţa procesului de revendicare intentat de adevăratul proprietar.

Chiar dacă pe parcursul posesiei de 10 ani (acesta fiind termenul în cauză) posesorul ar deveni de rea-credinţă, acest aspect este nerelevant, buna-credinţă a posesorului apreciindu-se doar raportat la momentul la care, în baza justului titlu, a început exercitarea posesiei.

Şi în prezent imobilele sunt în posesia recurenţilor-pârâţi (aspect necontestat de intimatele-reclamante).

În plus, nici instanţa de fond, dar nici instanţa de apel nu au verificat dacă succesiunea numiţilor J. şi L. a fost vreodată dezbătută (implicit dacă recurenţii reclamanţi au calitatea de moştenitori, sau sunt simpli succesibili), sau dacă soţii Munteanu au mai avut şi alţi copii cu excepţia recurenţilor, persoane cu vocaţie succesorală care ar fi trebuit introduse în cauză.

Prin înlăturarea nejustificată a probelor solicitate de recurenţi, apreciază că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel nu corespunde condiţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce consacră dreptul la un proces echitabil, aşa cum a fost consolidat în jurisprudenţa Curţii, jurisprudenţă potrivit căreia art. 6 alin. (1) din Convenţie include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, acest drept neputând fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Albina împotriva României).

Un ultim motiv de recurs vizează admiterea greşită a acţiunii în rectificarea cărţii funciare, prin încălcarea art. 30, 34 şi 34 din Legea nr. 7/1996, acest capăt de cerere fiind, în opinia recurenţilor, prescris.

Arată că înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte sau fapte juridice încheiate sau produse ori săvârşite anterior intrării în vigoare a C. civ., vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data producerii ori săvârşirii acestor fapte (art. 77 şi art. 80 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.).

În acest context, incidente în cauză sunt prevederile Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

Acţiunea în rectificare de carte funciară, are un obiect limitat la verificarea conformităţii înregistrării în cartea funciară cu actele care au întemeiat aceasta înregistrare.

Dispoziţiile art. 30 din Legea 7/1996 prevăd:

"dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul", acest text de lege instituind principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale.

Cazurile de exercitare a acţiunii în rectificarea cărţii funciare sunt prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996.

În cauza pendinte, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele de rectificare a înscrierilor din cartea funciară.

În condiţiile în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlurile recurenţilor-pârâţi, acestea îşi produc efectele în mod valabil, conform art. 25 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară în baza actelor prin care s-a transmis.

Sentinţa civilă nr. 11912/01.07.2011 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2009, pe care o invocă intimatele în cererea de chemare în judecată, nu este opozabilă recurenţilor, subdobânditori de bună-credinţă a imobilelor ca urmare a actelor juridice întocmite (23.12.2003), câtă vreme titlurile lor nu au fost desfiinţate irevocabil, astfel cum s-ar fi impus spre a se da eficienţă art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr. 7/1996 - "Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă, un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere...".

Titlurile de proprietate ale recurenţilor-pârâţi au fost înscrise în cartea funciară la data de 20.02.2004.

Terenurile menţionate sunt folosite de recurenţi din anul 2003, aceştia nefiind tulburaţi în exercitarea drepturilor lor, plătind taxele şi impozitele datorate pentru aceste imobile.

Înscrierile în cartea funciară îşi produc efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor.

În acest context, acţiunea în rectificarea cărţii funciare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiune, trebuia introdusă în termenul de 10 ani, stipulat de art. 35 din Legea nr. 7/1996, termen ce urma a fi calculat de la data de 20.02.2004 (momentul înscrierii titlurilor de proprietate în cartea funciară), or, în acest context, raportat şi la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, se poate constata ca fiind prescrisă acţiunea formulată în prezenta cauză.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate de către părţi

În termen legal, intimatele-reclamante au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor părţilor adverse şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive de casare.

În ceea ce priveşte acele critici care vizează netemeinicia deciziei recurate, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele, care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Hotărârea recurată nu conţine o înşiruire de fapte şi argumente ci, dimpotrivă, răspunde, în detaliu, în fapt, prin trimitere la probatoriile administrate de părţi, şi în drept, prin trimitere la normele de drept relevante, tuturor aspectelor critice învederate de părţi prin memoriul de apel şi întâmpinări, în limitele stabilite de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

De altminteri, invocând viciul nemotivării, se constată că recurenţii-pârâţi formulează critica în termeni generali, ignorând considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate şi care au fundamentat soluţia.

În atare condiţii, din perspectiva cerinţei motivării, se dovedesc a fi suficiente considerentele prin care instanţa de apel a evidenţiat argumentele pe baza cărora a invalidat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată şi admis, în parte, acţiunea introductivă, stabilind că reclamantele au făcut dovada în cauză că pârâţii se află în posesia suprafeţei de 2353 mp care se suprapune cu titlul lor de proprietate şi pentru care reclamantele au obţinut şi sentinţa civilă nr. 11912/2011 a Judecătoriei Craiova faţă de autorul pârâţilor J., prin care autorul pârâţilor a fost obligat să restituie reclamantelor suprafaţa de 2363 mp.

Considerentele hotărârii recurate expun, totodată, şi mijloacele de probă avute în vedere de instanţă în fundamentarea soluţiei privitoare la dovada posesiei constatând că pârâţii nu au făcut dovada îndeplinirii unor acte materiale de stăpânire asupra terenului în litigiu în raport de procesul-verbal încheiat la 21.08.2014 de către BEJ M. pentru executarea silită a titlului executoriu x/1.07.2011 pronunţată de către Judecătoria Craiova, în care s-a menţionat că la imobilul din Craiova str. x 5 Parângului, ce formează obiectul litigiului, au fost găsiţi autorii J. şi L. şi nu pârâţii din prezenta cauză.

Subsumat acestei critici de nelegalitate, pârâţii susţin că după ce nu le-a fost dată posibilitatea de a dovedi o situaţie de fapt (posesia), fiind respinsă proba solicitată sub acest aspect, se reţine de către instanţa de apel faptul că pârâţii nu ar fi adus dovezi referitoare la posesia imobilelor.

Or, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri şi de amânare a pronunţării din 25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Craiova, reprezentantul convenţional al pârâţilor a solicitat încuviinţarea probei testimoniale cu doi martori pentru a dovedi buna-credinţă a părţilor la dobândirea imobilelor şi efectuarea unei expertize topografice, instanţa de apel respingând această probă, raportat la motivele de apel formulate şi la faptul că pârâţii nu au formulat apel incident.

Aşa fiind, afirmaţia recurenţilor-pârâţi potrivit căreia instanţa de apel nu a făcut nicio referire la probele din dosar, faţă de mijloacele de probă mai sus arătate şi motivele pentru care au fost solicitate încuviinţarea probatoriilor în apel de către pârâţi, se dovedeşte a fi străină lucrărilor dosarului.

În ceea ce priveşte neadministrarea şi neanalizarea probelor solicitate de pârâţi, Înalta Curte reţine că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanţa de apel poate încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar, conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Aşa cum s-a arătat mai sus, din perspectiva dispoziţiilor legale precitate, se reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe este atributul exclusiv al instanţei de apel, astfel că aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte recurentul-pârât.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurenţii-pârâţi pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică care nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. Cu alte cuvinte, dacă partea recurentă înţelege să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviinţarea unei probe pe care o socoteşte concludentă şi utilă, această critică priveşte temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel.

Aşa fiind, cum hotărârea recurată este motivată într-o manieră clară şi lipsită de ambiguităţi, care permite urmărirea şi înţelegerea raţionamentului judiciar şi identificarea normelor de drept şi a principiilor care au stat la baza soluţiei, furnizând părţii pârâte dovada că cererile şi mijloacele sale de probă au fost analizate, instanţa de recurs urmează a constata că nu poate primi critica de nelegalitate subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenţii-pârâţi nu sunt de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către părţile recurente nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente şi clare, necontradictorii, care să fundamenteze soluţia de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, de natură să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, recurenţii-pârâţi au invocat faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat aspectele referitoare la buna-credinţă a recurenţilor la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, fiind aplicate greşit prev. art. 563 alin. (3) C. civ., art. 39 alin. (3) C. proc. civ., art. 1898 alin. (2) şi art. 1899 alin. (2) vechiul C. civ., cu încălcarea principiului securităţii actelor juridice. A fost admisă greşit şi acţiunea în rectificarea CF, prin încălcarea art. 30, 34 şi 34 din Legea nr. 7/1996, acest capăt de cerere fiind, în opinia recurenţilor, prescris.

Contrar acestor susţineri, se constată că dispoziţiile legale menţionate au fost corect aplicate în cuprinsul deciziei recurate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că prima instanţă a fondului a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare imobiliară, prin care reclamantele au revendicat de la pârâţi suprafeţele de teren pe care aceştia le ocupă în baza unor titluri de proprietate proprii (contract de întreţinere autentificat sub nr. x/23.12.2003, contract de donaţie cu clauză de întreţinere nr. 2999/23.12.2003, contract de donaţie cu clauză de întreţinere nr. 2998/23.12.2003), dar şi o suprafaţă de 463 mp teren cu rol de cale de acces pe care aceştia o ocupă, fără a deţine un titlu propriu, în calitatea lor de moştenitori ai defunctului J.. Au mai solicitat grăniţuirea proprietăţilor, rectificarea cărţii funciare, obligarea pârâţilor la demolarea construcţiilor anexe, iar în caz de refuz, autorizarea reclamantelor de a le demola pe cheltuiala pârâţilor.

Cu privire la întreaga suprafaţă ocupată şi revendicată, reclamantele deţin titlul de proprietate nr. x/7.08.1996 şi sentinţa civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova prin care autorul pârâţilor, J., a fost obligat să restituie reclamantelor suprafaţa de 2363 mp din litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2009, irevocabilă prin respingerea căilor de atac, pârâtul J. a fost obligat să le lase reclamantelor A. şi N. în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 2363 mp, identificată potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză, reţinându-se că titlul de proprietate al reclamantelor provine din reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi că acesta este preferabil titlului exhibat de pârâtul J. (autorul pârâţilor din prezenta cauză), reprezentat de sentinţa civilă nr. 22892/31.10.2001, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000.

Pârâtul J. a dezmembrat terenul de 2927 mp (actul autentic de dezmembrare nr. 1507/23.06.2003) pe care îl avea în proprietate, în patru corpuri, de 528 mp, 768 mp, 795 mp, şi 836 mp, încheind contracte de donaţie cu clauză de întreţinere pentru suprafeţele de 768 mp şi 795 mp.

Pentru suprafaţa de 768 mp, cu numărul cadastral x există cartea funciară nr. x Craiova, în care este intabulat dreptul de proprietate al dobânditorilor C. şi D., în baza contractului autentic de întreţinere, încheiat cu J. şi L., înscrierea fiind făcută la data de 14.01.2004.

Pentru suprafaţa de teren de 795 mp, cu numărul cadastral x este deschisă cartea funciară nr. x, în care este intabulat dreptul de proprietate al dobânditorilor F. şi E., în baza contractului autentic de donaţie cu clauză de întreţinere nr. 2998/23.12.2003, înscrierea fiind făcută la data de 14.01.2004.

În aceste circumstanţe factuale, invalidând raţionamentul celei dintâi instanţe a fondului, ce respinsese acţiunea dedusă judecăţii raportat la prevederile art. 563 alin. (4) C. civ., pe care instanţa de apel le-a considerat ca nefiind incidente cauzei, acest aspect nefăcând obiectul recursului, apreciind admisibilă acţiunea în revendicare, în mod corect instanţa de apel a procedat la o cercetare comparativă a celor două titluri de proprietate exhibate de părţile aflate în litigiu, titluri provenind de la autori diferiţi, şi a concluzionat în sensul că titlul reclamantelor este preferabil, fiind mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar al imobilului în litigiu.

Se reţin ca fiind decisive în susţinerea acestei soluţii următoarele considerente:

"Conform raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert K. rezultă că terenul pe care reclamantele îl deţin în proprietate conform TDP 1803-58879 se suprapune cu proprietăţile pârâţilor înscrise în cărţile funciare în baza propriilor titluri de proprietate (contracte de întreţinere şi contracte de donaţie cu clauză de întreţinere) pe suprafeţelor SS2 326 mp, SS3 784 mp şi SS4 780 mp, aşa cum sunt delimitate în anexa 1.

Cum titlurile pârâţilor provin de la autorul J., faţă de care reclamantele au obţinut sentinţa 11912/2011 a Judecătoriei Craiova, se va reţine preferabilitatea titlului reclamantelor, aspect tranşat definitiv în considerentele acestei hotărâri. Operaţiunea de comparaţie realizată anterior a determinat aprecierea titlului reclamantelor ca fiind mai bine caracterizat, în condiţiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar.

Aspectele referitoare la buna-credinţă a pârâţilor la momentul dobândirii dreptului de proprietate nu prezintă relevanţă în cauză, instanţa fiind învestită cu o acţiune în revendicare şi nu cu o cerere ce vizează valabilitatea titlurilor opuse de dobânditori aspect tranşat definitiv în considerentele acestei hotărâri".

Succesiv admiterii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a analizat celelalte capete de cerere, a admis grăniţuirea proprietăţilor părţilor, conform probelor de la dosar şi a respins cererea de demolare a construcţiilor de pe terenul în litigiu, aspecte necriticate prin recurs.

În ceea ce priveşte acţiunea în rectificarea cărţii funciare, instanţa de apel a constatat că în mod greşit, acţiunea în rectificare a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat de către prima instanţă, nefiind incidentă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2389/17.12.2019 a Tribunalului Dolj, întrucât obiectul prezentului dosar este reprezentat de o acţiune în revendicare formulată în contradictoriu cu toţi proprietarii care ocupă terenul reclamantelor în baza unor contracte proprii de proprietate, iar compararea acestor titluri prin stabilirea unui titlu preferenţial este o situaţie juridică similară cu efectele pe care le produce în evidenţele de publicitate imobiliară situaţia în care hotărârea instanţei desfiinţează un act juridic.

În continuare, instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei acţiunii în rectificare invocată prin întâmpinare de către părţi, pe care a respins-o, ca nefondată, constatând că în cauză sunt incidente prevederile art. 909 alin. (1) C. civ., ce prevăd că sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorii nemijlociţi, cum este cazul recurenţilor-pârâţilor. Drept consecinţă, dând aplicare prevederilor art. 908 pct. 4 C. civ., instanţa de apel a admis acţiunea în rectificare, având în vedere că în cauză s-a stabilit că titlul reclamantelor este preferabil, iar titlurile pârâţilor vor fi lipsite de eficacitate, astfel că înscrierile din cartea funciară, anume intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâţilor nu mai este în concordanţă cu situaţia juridică actuală a imobilului.

Cu referire la apărarea invocată de către pârâţi prin întâmpinare în sensul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor prin prescripţia achizitivă de scurtă durată în condiţiile art. 1895 C. civ. de la 1864, instanţa de apel a stabilit că nu poate fi primită, în lipsa dovedirii de către pârâţi a unor acte materiale de stăpânire asupra terenului în litigiu, din procesul-verbal încheiat la 21.08.2014 de către BEJ M., pentru executarea silită a titlului executoriu x/1.07.2011 pronunţată de către Judecătoria Craiova, la imobilul din Craiova str. x 5 Parângului, ce formează obiectul litigiului, rezultând că cei care aveau stăpânirea materială a terenului erau autorii J.

şi L., iar nu pârâţii din prezenta cauză.

Înalta Curte constată că întreaga construcţie argumentativă care a fundamentat soluţia curţii de apel, aceea de admitere a acţiunii în revendicare a reclamantelor, prin care a fost recunoscută calitatea reclamantelor de proprietare ale bunului imobil în litigiu, dând preferabilitate titlului acestora faţă de cele opuse ale pârâţilor, precum şi de rectificare a înscrierilor din cartea funciară, este rezultatul aplicării corecte a principiilor şi a regulilor de drept incidente cauzei deduse judecăţii.

Operaţiunea de comparaţie realizată anterior, în cadrul unei acţiuni în revendicare în care titlurile de proprietate exhibate de părţi provin de la autori diferiţi, a determinat compararea acestora şi aprecierea titlului reclamantelor ca fiind mai bine caracterizat, în condiţiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar.

Trebuie să se reţină că, în cazul acţiunii în revendicare, în situaţia în care titlurile de dobândire ale părţilor provin de la autori diferiţi, cum este cazul în acţiunea de faţă, este necesar să se verifice care dintre aceştia este verus dominus sau, cel puţin, beneficiază de aparenţe mai puternice că ar avea o asemenea calitate.

În această ordine de idei, nu este suficient să se verifice doar data titlurilor de dobândire ale părţilor, dându-se câştig de cauză părţii al cărui titlu are data cea mai veche ori să se analizeze doar posesiile pe care părţile le-au avut asupra imobilului.

Este firesc să se facă o comparare a titlurilor de dobândire ale autorilor, iar dacă ele provin, la rândul lor, de la autori diferiţi, se poate adânci cercetarea, coborând în timp până unde este nevoie, într-un prim caz, până la identificarea unui autor comun, ori, într-un al doilea caz, a unui autor care a beneficiat de un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

În situaţia particulară a cauzei pendinte, această comparare s-a făcut în cadrul unui litigiu anterior.

Astfel, cu privire la întreaga suprafaţă ocupată şi revendicată, reclamantele deţin titlul de proprietate nr. x/7.08.1996 şi sentinţa civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova prin care autorul pârâţilor, J., a fost obligat să restituie reclamantelor suprafaţa de 2363 mp din litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2009, irevocabilă prin respingerea căilor de atac, pârâtul J. a fost obligat să le lase reclamantelor A. şi N. în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 2363 mp, identificată potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză, reţinându-se că titlul de proprietate al reclamantelor provine din reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi că acesta este preferabil titlului exhibat de pârâtul J. (autorul pârâţilor din prezenta cauză), reprezentat de sentinţa civilă nr. 22892/31.10.2001, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000.

Titlurile pârâţilor provin de la autorul J., faţă de care reclamantele au obţinut sentinţa civilă nr. 11912/2011 a Judecătoriei Craiova, fiind reprezentate de contracte de întreţinere şi contracte de donaţie cu clauză de întreţinere, încheiate la 23.12.2003 şi înscrise în cartea funciară la x/2004, astfel cum s-a antereferit mai sus.

Sub acest acest aspect, specific cauzei de faţă, se reţine că, potrivit prevederilor art. 1201 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 11191/2011:

"Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".

În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt şi exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, precum şi obligativitatea conform căreia părţile trebuie să se supună hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivităţii.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituţie juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluţia, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuşi, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina şi practica judiciară (inclusiv cea a instanţei supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect şi considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în el.

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecinţă, se constată că existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect sau aceeaşi cauză.

Altfel spus, o hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea ei pozitivă, a raporturilor juridice deja tranşate (pe cale principală sau incidentală), într-un proces ulterior care aduce judecăţii o chestiune litigioasă deosebită de cea care a a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză (dar păstrând identitatea de părţi şi având legătură cu ce s-a tranşat într-o primă instanţă).

Concluzia expusă este impusă cu evidenţă, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenţei sale. Reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statale, deci, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi 20 din Constituţia României, dar şi al articolului 46 din Convenţie, Înalta Curte consideră că neaplicarea acestei jurisprudenţe în cauza dedusă judecăţii, ar determina premisa încălcării articolelor convenţionale incidente.

Astfel, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunţate în cauza Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, instanţa de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenţie, că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că "instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe, asupra situaţiei" imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că "instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţelor precedente", concluzionând în sensul că "permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, instanţele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie" (paragrafului 37).

În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convenţional, Înalta Curte apreciază că statuările relevante ale instanţelor anterioare de judecată din litigiul nr. 16308/215/2009, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 11912/1.07.2011, vor fi obligatorii pentru prezenta instanţă de judecată.

Astfel, în cadrul litigiului anterior, prin sentinţa civilă nr. 11912/1.07.2011, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat în mod expres, preferabilitatea titlului reclamantelor faţă de titlul autorului pârâţilor, J., reţinându-se că titlul de proprietate al reclamantelor provine din reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi că acesta este preferabil titlului exhibat de pârâtul J. (autorul pârâţilor din prezenta cauză), reprezentat de sentinţa civilă nr. 22892/31.10.2001, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2000.

Întrucât considerentele expuse (din cuprinsul sentinţei civile nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova) explicitează dispozitivul respectivei hotărâri judecătoreşti, în lipsa lor neputând fi pronunţată respectiva soluţie, Înalta Curte constată în virtutea argumentelor expuse anterior, că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condiţiile în care aşa cum s-a precizat, părţile reclamante prezente au făcut parte şi din cadrul procesual subiectiv al cauzei anterioare, iar hotărârea le este opozabilă pârâţilor, care au calitatea de având-cauză, datorită legăturii juridice avute cu autorul J. şi a faptului că titlurile acestora provin de la acest autor.

Prin urmare, instanţa de apel era ţinută de aspectul tranşat definitiv în considerentele sentinţei civile nr. 11912/1.07.2011 a Judecătoriei Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2009, prin care s-a acordat preferabilitate titlului reclamantelor faţă de titlul autorului pârâţilor, J., de la care recurenţii-pârâţi au obţinut titlurile pe care le opun reclamantelor, având şi o legătură juridică cu acest autor în virtutea căruia recurenţii-pârâţi sunt obligaţi să suporte efectele acestei hotărârii judecătoreşti, deşi nu au participat la acel proces, C. şi E. fiind copiii lui J..

În context, toate criticile pârâţilor referitoare la preferabilitatea titlului autorului pârâţilor, J., faţă de titlul reclamantelor şi cele privitoare la principiul validităţii aparenţei în drept, error communis facit jus, şi principiul securităţii raporturilor juridice nu pot fi avute în vedere şi analizate în prezentul recurs, faţă de aspectele tranşate definitiv în litigiul anterior.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat aspectele referitoare la buna-credinţă a pârâţilor la momentul dobândirii dreptului de proprietate.

Înalta Curte reţine, în acord cu motivarea instanţei de apel că aspectele referitoare la buna-credinţă a pârâţilor la momentul dobândirii dreptului de proprietate nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât instanţa de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de părţile în litigiu, în acest context având în vedere cu totul alte argumente decât cele referitoare la buna-credinţă a pârâţilor, fiind învestită cu o acţiune în revendicare, iar nu cu o cerere ce viza valabilitatea titlurilor de proprietate opuse de recurenţii-pârâţi reclamantelor.

Nefondate sunt şi criticile ce privesc aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, având în vedere că, admiterea celui de-al doilea capăt de cerere, de rectificare a cărţii funciare, este o consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare (primul capăt de cerere al demersului judiciar).

Referitor la acest capăt de cerere - rectificarea înscrierii în cartea funciară - s-a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ., respectiv s-a radiat dreptul de proprietate al pârâţilor şi s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor în baza hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate.

Cu referire la posibilitatea exercitării unei acţiuni în rectificarea înscrierilor în cartea funciară efectuate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, Înalta Curte relevă că, atât în contextul Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, cât şi în acela al C. civ. (urmărind condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 885, la data la care a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al pârâtei în proces), în principiu, drepturile reale imobiliare iau naştere, se modifică şi se strămută prin consimţământul concordant al părţilor, exprimat în condiţiile prevăzute de lege, iar înscrierea acestor drepturi în cartea funciară are numai rostul limitat de a le face opozabile terţilor; în acest sens s-a stipulat prin art. 2 alin. (2) lit. d) din Legea cadastrului şi art. 56 din Legea de aplicare a C. civ. (amână de la aplicare art. 885 C. civ., până la finalizarea lucrărilor de cadastru). Aşadar, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil(spre exemplu, o hotărâre judecătorească şi contracte de donaţie cu clauză de întreţinere), în sistemul Legii nr. 7/1996 şi în acela al C. civ., până la îndeplinirea condiţiei prescrise de lege, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi, ea neavând efect constitutiv de drept.

Înalta Curte reaminteşte că orice înscriere a unui drept real în cartea funciară, indiferent de efectul pe care îl poate produce, în raport cu sistemul legislativ sub imperiul căreia ea se realizează, nu remediază, în sine, nevalabilitatea actului în baza căreia a fost efectuată şi nici nu acoperă lipsa acestuia; ea nu închide de plano posibilitatea de a se putea invoca inexactitatea înscrierii ori neconcordanţa apărută ulterior între starea tabulară a imobilului şi situaţia lui juridică reală. Aceasta întrucât înscrierile în cartea funciară trebuie să oglindească permanent, integral şi fidel, cu acurateţe, exact situaţia reală a imobilului, în considerarea principiilor legalităţii şi specialităţii, ce guvernează sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare. Prezumţiile instituite de legiuitor, care se referă la existenţa sau, după caz, inexistenţa unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară sunt relative (iuris tantum), iar nu absolute (iuris et de iure), putând fi combătute prin proba contrară.

În acest sens, prin Legea nr. 7/1996, iar ulterior prin art. 908 C. civ., a fost reglementată acţiunea în rectificare tabulară, cu regimul ei specific.

În materie de publicitate imobiliară, adevăratul proprietar este considerat terţ, în raport cu o înstrăinare a non domino. Cum în prezentul proces, instanţa de apel a stabilit, sub aspect probator, că reclamantele au făcut dovada unui drept mai puternic decât cel recunoscut în favoarea pârâţilor, în mod corect au dispus şi rectificarea înscrierii în cartea funciară, în temeiul art. 908 pct. 4 din C. civ., deoarece numai aşa se poate asigura deplina eficacitate a soluţiei date acţiunii în revendicare, prin care s-a constatat că nu pârâţii înscrişi în cartea funciară sunt adevăraţii proprietari al imobilelor din litigiu, ci reclamantele, în calitate de verus dominus. Cum înscrierea nu mai este astfel în concordanţă cu situaţia juridică reală actuală a imobilului, se impune rectificarea acestei înscrieri, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâţilor.

Este nefondată critica prin care recurenţii-pârâţi pretinde că soluţia dată de instanţa de apel nesocoteşte dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 7/1996 (având un conţinut similar cu cele ale art. 883 C. civ.), potrivit cărora înscrierile în cartea funciară îşi produc efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor.

Art. 27 din Legea nr. 7/1996 (varianta 2004) prevedea următoarele: Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii. Ordinea înregistrării cererii va determina rangul înscrierii.

Norma de drept civil menţionată instituie prezumţia legală a cunoaşterii exactităţii înscrierilor din cartea funciară de către terţii care tranzacţionează imobile care fac obiectul acestor înscrieri.

Publicitatea drepturilor, indiferent de modalitatea în care se realizează, asigură opozabilitatea drepturilor faţă de terţi, însă nu validează respectivele drepturi decât în mod excepţional, în condiţiile prevăzute expres de legiuitor.

În concluzie, orice drept înscris în registrele de publicitate se prezumă că există atâta timp cât nu a fost modificat sau radiat în condiţiile legii.

Ca atare, contrar susţinerilor recurenţilor, prezumţia legală a cunoaşterii exactităţii înscrierilor din cartea funciară nu se opune formulării de către partea interesată a unei cereri de rectificare a intabulării sau înscrierii provizorii, iar formularea unei astfel de cererii nu pune în discuţie încălcarea normei de drept prevăzute la art. 27 din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce priveşte prescripţia acţiunii în rectificare funciară, Înalta Curte observă că recurenţii-pârâţi ignoră faptul că instanţa de apel a reţinut că recurenţii-pârâţi sunt dobânditori nemijlociţi şi că potrivit art. 909 alin. (1) din noul C. civ., acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit. Aceleaşi dispoziţii similare se regăseau şi în art. 37 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la momentul înscrierii în cartea funciară a drepturilor pârâţilor, 14.01.2004, conform cărora "(1) Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă. (2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris mai înainte.".

Dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 invocate de pârâţi nu sunt incidente, deoarece se referă la terţele persoane care au dobândit imobilul cu titlu oneros, or pârâţii sunt chiar dobânditorii nemijlociţi, cu titlu gratuit, înscrişi la foaia de proprietate a imobilului şi sunt părţi în acţiunea de fond ce vizează desfiinţarea actelor, respectiv titlurile comparate cu cel al reclamantelor, astfel că devin incidente aceste dispoziţii, potrivit cu care acţiunea în rectificare este imprescriptibilă împotriva celor care au fost chemaţi în judecată în acţiunea de fond, dacă aceasta este admisă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Susţinerea recurenţilor-pârâţi că sentinţa nr. 11912/2011 nu le poate fi opozabilă, întrucât ar fi subdobânditori de bună-credinţă ai imobilelor în baza contractelor de donaţie încheiate la data de 23.12.2003, ce nu au fost desfiinţate, nu poate fi primită, întrucât compararea acestor titluri prin stabilirea unui titlu preferenţial este o situaţie juridică similară cu efectele pe care le produce în evidenţele de publicitate imobiliară situaţia în care hotărârea instanţei desfiinţează un act juridic, astfel cum a considerat instanţa de apel.

Aceste argumente ale instanţei de apel nu au fost criticate de recurenţii-pârâţi, astfel că apărările recurenţii-pârâţi din memoriul de recurs nu au relevanţa propusă de aceştia.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la neanalizarea bunei-credinţe prevăzute de art. 1898 alin. (2) din vechiul C. civ. atunci când instanţa de apel a analizat apărarea pârâţilor privind dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor prin prescripţia achizitivă de scurtă durată, în condiţiile art. 1895 C. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin decizia recurată s-a apreciat că pârâţii nu au făcut dovada îndeplinirii unor acte materiale de stăpânire asupra terenului în litigiu, neexercitând o posesie utilă- animus- asupra bunului revendicat, fiind respinsă pentru acest aspect prescripţia achizitivă invocată de către pârâţi, iar nu pentru nedovedirea bunei-credinţe a acestora, astfel că nefiind întrunită această cerinţă, instanţa de apel nu mai avea de ce a analiza şi cerinţa prevăzută de art. 1898 alin. (2) C. civ.

Oricum, criticile referitoare la existenţa a bunei-credinţe a pârâţilor şi la dovedirea posesiei pun în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critici care, aşa cum s-a mai arătat mai sus, nu pot fi analizate în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

În consecinţă, motivele de casare formulate de recurenţi sunt nefondate şi se vor respinge.

Faţă de cele de mai sus, conform art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge recursul pârâţilor, ca nefondat.

În raport cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată efectuate, instanţa de recurs va obliga pe recurenţii-pârâţi la plata către intimatele-reclamante B. şi A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedite în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii E., F., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 399 din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimatele-reclamante B. şi A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.