State budget recovery against administrator: inapplicability of res judicata from distinct fiscal liabilities and admissibility of civil action under special fiscal procedure rules

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 29 octombrie 2015, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 339.059 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1153 din 3 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis respins, ca nefondate, excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 339.059 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel pârâtul A..

Prin decizia civilă nr. 1301A din 13 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a învederat, în sinteză, următoarele critici:

Instanţa de apel trebuia să aplice normele Codului de procedură fiscală, în acest sens fiind şi decizia în interesul legii nr. 17/2015. Dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu trimit la răspunderea civilă delictuală, astfel că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile C. civ., ignorând normele speciale cuprinse în art. 25 din Codul de procedură fiscală.

Instanţa de apel a omis să analizeze faptul că, raportat la prevederile art. 57 alin. (1), alin. (21) şi alin. (3) din Codul fiscal şi ale art. 111 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, contribuabil era B..

Instanţa de apel nu a ţinut cont de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, cu toate că judecata apelului s-a suspendat până la soluţionarea definitivă a acestor cauze.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, pentru judecata sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Deşi recurentul-pârât a indicat, în mod expres, doar prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre argumentele dezvoltate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., din moment ce se invocă încălcarea nu doar a normelor de drept material, ci şi a autorităţii de lucru judecat, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., din moment ce nu a ţinut cont de puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. z/2017*, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Din moment ce angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului, culpabil de starea de insolvenţă a societăţii, poate avea loc în condiţiile şi doar pentru faptele descrise la art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că, în cadrul dosarului nr. x/2017, judecătorul sindic a avut de analizat conduita administratorului din perspectiva unor temeiuri faptice şi juridice diferite de cele invocate în prezentul litigiu, care nu au relevanţă în ceea ce priveşte obligaţia de reţinere şi virare la bugetul de stat a impozitelor şi contribuţiilor prevăzute de lege, context în care sentinţa civilă nr. 54 din 10 ianuarie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 1378 din 26 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, nu se poate impune, cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză.

Totodată, instanţa de apel a reţinut, în mod just, că în cauză nu se impune, cu putere de lucru judecat, nici decizia civilă nr. 7047 din 10 decembrie 2018 şi nici decizia civilă nr. 2459 din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2017, având ca obiect atragerea răspunderii administratorilor, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală, din moment ce analiza instanţei de contencios administrativ a fost circumscrisă condiţiilor speciale reglementate de acest text legal, care privesc o faptă ilicită expres şi clar descrisă de către legiuitor şi o anumită formă de vinovăţie (intenţie directă, sub forma relei-credinţe), pe când în litigiul de faţă răspunderea poate fi angajată şi pentru cea mai uşoară culpă, fără a fi necesară prevederea şi urmărirea rezultatului păgubitor de către autorul faptei ilicite, fiind suficientă doar acceptarea producerii acestui rezultat.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel trebuia să soluţioneze litigiul prin aplicarea normelor speciale din Codul de procedură fiscală, iar nu a celor de drept comun privitoare la răspunderea civilă delictuală, sens în care a invocat decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015.

Înalta Curte nu poate analiza această critică de recurs, întrucât a fost invocată omisso medio, nefiind invocată în apel, context în care devin incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "motivele de la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze faptul că, raportat la dispoziţiile art. 57 alin. (1), alin. (21) şi alin. (3) din Codul fiscal şi ale art. 111 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, contribuabilul obligat la virarea sumelor în litigiu este B. S.R.L., nu administratorul, astfel că nu putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală.

Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă".

Acest text legal nu distinge sub aspectul făptuitorilor din procesul penal împotriva cărora poate fi introdusă acţiunea civilă, astfel că, prin aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă), rezultă că o atare acţiune poate fi exercitată atât împotriva persoanelor fizice, cât şi împotriva persoanelor juridice. De asemenea, în privinţa făptuitorilor persoane fizice, textul de lege nu condiţionează introducerea acţiunii civile de exercitarea, în prealabil, a vreunei alte acţiuni orientate către aceeaşi cauză juridică, precum acţiunea în angajarea răspunderii fiscale a societăţii sau acţiunile reglementate de art. 169 din Legea nr. 85/2014 ori de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Prin urmare, din perspectiva legii procesuale penale, exercitarea acţiunii civile împotriva administratorului societăţii debitoare este nu doar permisă, ci şi necondiţionată.

Nici prevederile art. 169 din Legea nr. 84/2015 nu instituie o atare condiţie, acestea reglementând doar o posibilitate, iar nu o cale obligatorie de urmat, şi anume aceea ca o parte sau întregul pasiv al debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportat de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una din faptele descrise la lit. a)-h). Alineatul 8 al aceluiaşi articol prevede că alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni, ceea ce, într-un sens larg, corespunde situaţiei incidente în speţă, recurentul-pârât fiind cercetat penal pentru fapte săvârşite în calitate de administrator al societăţii.

Este de subliniat că, atunci când face trimitere la dispoziţiile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, recurentul-pârât omite faptul că în litigiul de faţă se urmăreşte recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat prin acţiunile sale personale, neavând relevanţă calitatea de contribuabil a B. S.R.L.

De altfel, posibilitatea exercitării unei acţiuni, în faţa instanţei civile, împotriva administratorului unei societăţi, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, este confirmată prin Decizia nr. 7 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., art. 281 din Codul de procedură fiscală şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, revine instanţei civile.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurentul-pârât, şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1301A din 13 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2025.