Municipal claim for recovery of public funds prescribed; incidental appeals on litigation costs admitted and decision partially quashed

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 mai 2020 pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă sub nr. x/2020, reclamanta U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., a solicitat instanţei să dispună obligarea solidară a pârâţilor (sau în mod divizibil a tuturor pârâţilor, ori numai a celor care vor fi consideraţi vinovaţi) la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul creat bugetului local conform Deciziei nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, la care se adaugă foloase nerealizate, calculate la nivelul majorărilor de întârziere pentru veniturile bugetului local, respectiv dobânzi şi penalităţi, în sumă totală de 287.310 RON, calculate până la sfârşitul lunii martie 2020, respectiv în continuare, până la plata efectivă a sumelor datorate şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată care urmează a fi suportate de către unitate.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1253 din 09 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă în dosarul nr. x/2021 s-au dispus următoarele: s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi chemaţii în garanţie N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. şi X.; s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea formulată de pârâţii B., C., D., F., H., J., K. Şi L. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. şi X.; s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată; s-a dispus obligarea reclamantei U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc să plătească pârâtului B. suma de 4.498 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost obligată reclamanta U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc să plătească pârâtului M. suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost obligaţi, în solidar, pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. să plătească câte 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către fiecare dintre chemaţii în garanţie: N., O., Q., R., S., T. şi U.; au fost obligaţi, în solidar, pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L., să plătească chematei în garanţie V. suma de 4760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a luat act că pârâţii C., D., F., H., J., K., L. şi E. şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 495A din 22 septembrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a dispus următoarele: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie V.; a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident declarat împotriva încheierii civile din 26.05.2022, pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2021, invocată de reclamanta U.A.T.M. Odorheiu Secuiesc; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta U.A.T.M. Odorheiu Secuiesc, împotriva sentinţei civile nr. 1253 din 09.11.2022, pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2021; a respins ca nefondate apelurile incidente declarate de pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L., împotriva încheierii civile din 26.05.2022 şi a sentinţei civile nr. 1253 din 09.11.2022, pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2021; a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtului M., a sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a obligat, în solidar, pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. să le plătească, în solidar, chemaţilor în garanţie O., U., Q., N., R., S. şi T. suma de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a obligat, în solidar, pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. la plata în favoarea chematei în garanţie V. a sumei de 1.785 RON şi în favoarea chematului în garanţie E. a sumei de 4.772 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 12 octombrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis cererea formulată de petentul E. şi a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 495/A din 22 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, în dosar nr. x/2021, în sensul că numitul E. are calitatea de pârât, şi nu calitatea de chemat în garanţie, cum în mod eronat s-a menţionat. Celelalte menţiuni şi dispoziţii ale deciziei au rămas neschimbate.

Prin decizia nr. 770A din 06 decembrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 495/A din 22.09.2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, formulate la data de 19.10.2023 de petentul E.. De asemenea, a respins cererea de completare a deciziei nr. 495/A din 22.09.2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, formulată de petenţii B., C., D., F., H., J., K. şi L..

Prin încheierea din 01 februarie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 495/A din 22.09.2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, formulată de petentul E..

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, reclamanta UATM Odorheiu Secuiesc a formulat recurs principal, iar pârâtul E. şi pârâţii K., C., D., H., L., F., J., B. au formulat recursuri incidente.

Pârâtul E. a formulat recurs incident şi împotriva încheierii de şedinţă din 1 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

I.4.1 Recursul formulat de reclamanta UATM Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi, în urma rejudecării apelului său să se dispună anularea sentinţei civile nr. 1253 din 09 noiembrie 2023, iar în urma respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, să se dispună trimiterea cauzei în vederea continuării judecăţii pe fondul cauzei. De asemenea, a mai solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii apelului incident ce vizează încheierea de şedinţă din 26 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Harghita şi, în consecinţă, respingerea acestui apel ca inadmisibil. A precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În susţinerea recursului formulat, recurenta-reclamantă a arătat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia tratată de instanţele fondului în mod diferit, raportat la partea care a invocat-o, calitatea acelei părţi şi momentul invocării acestei excepţii.

Astfel, pârâţii E. (fost consilier local) şi M. (fostul administrator al societăţii Y.) au invocat această excepţie în mod procedural, prin întâmpinările formulate de aceştia, însă pârâţii J., C., H., D., F., L., K. şi B. au invocat această excepţie peste termen, prin notele scrise transmise la 18 septembrie 2020, deşi depuseseră întâmpinare la 26 iunie 2020. Acest detaliu este relevant, întrucât momentul când a avut loc primul termen de judecată nu prezintă relevanţă, ci însăşi împrejurarea că această excepţie nu a fost invocată prin întâmpinarea formulată de aceste părţi sau, după caz, în termenul de formulare a respectivei întâmpinări. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 2512-2513 C. civ.

Aşadar, pârâţii J., C., H., D., F., L., K. şi B. erau decăzuţi din dreptul de a invoca prescripţia dreptului material la acţiune, întrucât au formulat întâmpinare, act în cuprinsul căruia nu au invocat această excepţie.

Decăderea acestor intimaţi-pârâţi din dreptul de a se prevala de prescripţia dreptului material la acţiune a fost invocată de recurenta-reclamantă în cuprinsul notelor de şedinţă depuse anterior primului termen de judecată, fără ca notele scrise depuse de pârâţi să îi fi fost comunicate. Astfel, această apărare a recurentei-reclamante a fost invocată în condiţii procedurale, contrar argumentelor intimaţilor-pârâţi, prezentate la termenul de judecată din 13.04.2022, respectiv din 26.10.2022, în faţa primei instanţe.

Recurenta-reclamantă a precizat faptul că decăderea unei părţi din dreptul de a invoca o excepţie nu are o reglementare proprie în cuprinsul C. proc. civ., sens în care devin incidente prevederile generale ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dreptului material în domeniul mijlocului şi termenului de invocare a prescripţiei dreptului material la acţiune (art. 2512-2513 C. civ.), fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a preluat abordarea instanţei de fond şi a considerat că, din moment ce s-a urmărit angajarea răspunderii solidare a pârâţilor, invocarea de către unii pârâţi a prescripţiei dreptului material la acţiune ar beneficia tuturor pârâţilor.

Or, invocarea prescripţiei este o cerinţă procedurală, ea trebuind invocată de partea interesată prin întâmpinarea pe care o formulează, omisiunea invocării în condiţii de legalitate a acestei excepţii ducând la decăderea părţii respective de a beneficia de efectele admiterii excepţiei.

În aceste condiţii, hotărârea pronunţată, prin care invocarea excepţiei de către doi pârâţi a fost extinsă la toţi pârâţii, constituie o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 2512 alin. (2) C. civ., care stabilesc în mod neechivoc că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. Or, în speţa de faţă, deşi prima instanţă a constatat în prealabil că restul pârâţilor sunt decăzuţi din dreptul de a invoca prescripţia, totuşi a pronunţat o hotărâre prin care valorifică această sancţiune şi în favoarea acelor pârâţi care nu au invocat prin întâmpinare această excepţie, soluţie considerată de instanţa de apel ca fiind una legală.

Instanţa de fond a făcut trimitere la prevederile C. civ., privind drepturile debitorilor solidari, respectiv art. 1449 alin. (1) şi art. 1455 alin. (2) C. civ.

Astfel, pe de o parte, art. 1449 alin. (1) C. civ. reglementează o altă problemă, respectiv suspendarea şi întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, iar pe de altă parte, art. 1455 alin. (2) C. civ. stabileşte că hotărârea poate să profite celorlalţi codebitori, cu excepţia situaţiei în care acea cauză trebuia invocată de respectivul codebitor. Or, acest text de lege nu se referă la prescripţie, ci la apărări la modul general, condiţionând dreptul de a beneficia de apărările codebitorilor de inexistenţa unei situaţii în care acea cauză se invocă personal.

În aceste condiţii, coroborând textele legale analizate de instanţă, nu se poate ajunge la concluzia că prescripţia invocată de un codebitor profită şi celorlalţi codebitori, din moment ce prescripţia se impune a fi invocată de fiecare codebitor în parte, prin întâmpinare.

Ca atare, instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 1449 alin. (1) şi art. 1455 alin. (2) C. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la chestiunea prescripţiei, recurenta-reclamantă a indicat Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

A susţinut că această decizie a fost aplicabilă doar cu privire la un pârât iniţial (fostul primar) în privinţa căruia cauza a fost soluţionată definitiv, în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Harghita, nefiind relevantă în prezenta cauză, raportat la calitatea intimaţilor-pârâţi din prezentul litigiu, care niciunul nu a avut calitate de primar la momentul săvârşirii faptelor juridice generatoare ale prejudiciilor.

De altfel, a se invoca de judecătorul fondului propria hotărâre (pronunţată în dosarul nr. x/2020), ca producătoare de efecte în prezenta cauză, constituie o exagerare, mai ales în condiţiile în care diferenţa dintre pârâtul din acea cauză (fostul primar) şi cea a pârâţilor din prezenta speţă, este una evidentă, acesta fiind motivul disjungerii care a dus la formarea acestui dosar. Inclusiv soluţia instanţei de apel a devenit previzibilă în momentul în care declaraţiile de abţinere formulate de ambii membri ai completului de judecată s-au respins, fiind vorba de cei doi magistraţi care au soluţionat apelul în dosarul x/2020

Recurenta-reclamantă a considerat că dreptul la acţiune s-a născut la momentul constatării neregulilor de către auditori, prin Decizia nr. 20/2017, întrucât atunci a luat cunoştinţă de respectivele abateri de nelegalitate, cauzatoare de prejudicii.

Aşadar, a apreciat că această excepţie este neîntemeiată, fiind admisă în mod nelegal de instanţa de fond, soluţie păstrată de instanţa de apel, având în vedere prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Or, reclamanta a luat cunoştinţă de caracterul ilicit al celor două operaţiuni de majorare a capitalului social doar cu ocazia întocmirii raportului de audit financiar, procesul-verbal de constatare şi Decizia nr. 20/2017, respectiv cel mai devreme în iunie 2017, motiv pentru care prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă cel mai devreme la acel moment.

Altfel spus, argumentul recurentei-reclamante nu a fost acela că actul emis de Curtea de Conturi a României ar fi cel care, în sine, marchează momentul începerii termenului de prescripţie, ci pur şi simplu că acela a fost momentul la care a constatat producerea unui prejudiciu.

A mai susţinut recurenta-reclamantă şi faptul că nu sunt incidente în cauza de faţă statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 19/2019, raportat la calitatea tuturor pârâţilor, respectiv aceea de consilier local şi o terţă persoană, iar nu de salariaţi sau angajaţi ai primăriei, întrucât această decizie analizează strict problema stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul salariatului, în situaţiile în care prejudiciul s-a produs de salariat.

Această concluzie poate fi dedusă inclusiv din analiza problemei cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv "dacă actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat (în baza art. 254 din Codul muncii) ori rezultat în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite (în baza art. 256 din Codul muncii), marchează sau nu, în funcţie de data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu, începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Or, în speţa de faţă nu este vorba de un salariat care să fi produs un prejudiciu sau de un prejudiciu născut în urma unor plăţi necuvenite salariatului.

Aşadar, decizia analizată nu are aplicabilitate în prezenta cauză, iar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată, la fel cum şi hotărârea adoptată de instanţa de apel este criticabilă prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, în privinţa prescripţiei dreptului de a acţiona, în speţa de faţă nu se aplică prevederile Legii dialogului social sau cele ale Codului muncii, fiind incidente exclusiv prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că, în vederea punerii în executare a celor stabilite prin Decizia nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, la data de 24.04.2020 s-a emis Dispoziţia Primarului Municipiului Odorheiu Secuiesc cu nr. 554/2020 privind stabilirea întinderii prejudiciului, a persoanelor responsabile în contextul abaterii de la legalitate şi regularitate generatoare a unor prejudicii şi a măsurilor pentru recuperarea acestuia ca urmare a celor prevăzute la punctul 1.3. din Decizia nr. 20/25.07.2017 emisă de Camera de Conturi Harghita. În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat textele art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 4 din această dispoziţie, susţinând că atât prejudiciul, cât şi persoanele responsabile au fost stabilite/identificate la momentul emiterii dispoziţiei, respectiv la 24.04.2020, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

De asemenea, a precizat faptul că persoanele respective nu au şi nu au avut calitatea de primar/viceprimar, calitate la care se referă Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, a apreciat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este criticabilă prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat inclusiv soluţia adoptată de instanţa de apel, în privinţa excepţiei inadmisibilităţii apelului incident formulat de intimaţii-pârâţi, susţinând, în acest sens, că sunt relevante considerentele cuprinse în paragrafele 143-147 ale Deciziei nr. 14/22.06.2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020, în urma admiterii recursului în interesul legii, pe care le-a redat.

Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., aşa cum au fost interpretate în urma admiterii recursului în interesul legii, recurenta-reclamantă a considerat că apelul incident formulat de intimaţii-pârâţi este inadmisibil, excepţie care a fost invocată prin întâmpinarea pe care a formulat-o în faţa instanţei de apel, întrucât nu vizează dispozitivul şi/sau considerentele hotărârii judecătoreşti împotriva căreia s-a declarat apelul principal.

Astfel, apelul recurentei reclamante viza exclusiv sentinţa finală pronunţată de prima instanţă, pe când apelul incident analizat vizează exclusiv o altă hotărâre, respectiv o încheiere de şedinţă premergătoare, prin care au fost soluţionate anumite excepţii.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a considerat că, din moment ce apelul principal poate fi exercitat şi împotriva încheierilor premergătoare, iar interesul pentru exercitarea apelului incident se naşte doar după ce părţile sau una din părţi exercită apelul principal, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi restrâns obiectul apelului incident doar la sentinţa atacată pe calea apelului principal.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel a oferit dispoziţiei legale incidente o interpretare atipică, apreciind pur şi simplu că apelul incident poate viza oricare hotărâre pronunţată de instanţa inferioară în grad, cât timp se formulează un apel principal. Acceptarea unei asemenea interpretări echivalează cu posibilitatea extinderii obiectului apelului în mod nepermis, deşi apelantul (principal) a sesizat instanţa exclusiv cu privire la o singură hotărâre.

În consecinţă, a solicitat ca, în urma casării deciziei pronunţate de instanţa de apel, să se admită excepţia inadmisibilităţii apelului incident formulat de intimaţii-pârâţi.

Faţă de argumentele prezentate, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea este criticabilă în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pornind de la împrejurarea că apelul principal poate fi exercitat şi împotriva încheierilor premergătoare, iar interesul pentru exercitarea apelului incident se naşte doar după ce părţile sau una din părţi exercită apelul principal, a apreciat că nu poate fi restrâns obiectul apelului incident doar la sentinţa atacată pe calea apelului principal.

În vederea lămurii problemelor supuse analizei instanţei de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind următoarele aspecte:

1. dacă cele stabilite prin Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 2.528 din C. civ., respectiv Decizia nr. 16/2016, Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici se extind şi asupra prescripţiei dreptului material la acţiune în materia răspunderii civile a consilierilor locali;

2. dacă în interpretarea art. 2512 alin. (1) C. civ., coroborate cu ale art. 1455 alin. (2) C. civ., raportat la art. 185 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de o parte din pârâţi, prin întâmpinare, poate să profite altor pârâţi, care nu au invocat în termen această excepţie;

3. dacă în interpretarea art. 2513 C. civ., prescripţia poate fi invocată exclusiv prin întâmpinare, dacă depunerea întâmpinării este obligatorie, iar invocarea prescripţiei cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, este posibilă doar în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, conform legii;

4. dacă raportat la prevederile art. 472 C. proc. civ., apelul incident este limitat la hotărârea atacată prin apelul principal sau poate viza şi alte hotărâri pronunţate în aceeaşi cauză.

În ceea ce priveşte prima chestiune, recurenta-reclamantă a susţinut că în urma pronunţării Deciziei nr. 19/2019 şi Deciziei nr. 16/2016, general obligatorii, au fost stabilite reguli speciale atât cu privire la competenţa de soluţionare a cererilor de chemare în judecată prin care unitatea administrativ teritorială tinde la recuperarea unor prejudicii din partea primarilor şi viceprimarilor, dar şi cu privire la regimul juridic aplicabil şi modul de calcul al prescripţiei dreptului material la acţiune, în cazul unor acţiuni care au ca scop recuperarea unor prejudicii în urma celor constatate de auditorii Curţii de Conturi a României.

Pornind de la această premisă, se pune întrebarea dacă dispoziţiile legale în această materie, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică şi în cazul consilierilor locali.

Aceasta deoarece, în timp ce Decizia nr. 16/2016 tratează situaţia primarului şi a viceprimarului, iar Decizia nr. 19/2019 vizează problema salariatului care este acuzat de producerea unui prejudiciu, în privinţa consilierilor locali nu există reguli speciale sau vreo hotărâre pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau chiar şi o hotărâre prealabilă, care să lămurească, în cazul acestei categorii de aleşi locali, care nu au calitatea de angajat/salariat sau funcţionar public, în cadrul unităţii administrativ teritoriale, cum s-ar aplica regulile incidente în materia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În această situaţie, problema supusă judecăţii în prezenta cauză, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune în cazul acestui tip de aleşi locali, urmează a fi tratată în mod aleatoriu, putând să se nască hotărâri de natura celei criticate în acest dosar, prin care cele stabilite în privinţa unor cu totul alte categorii de persoane (primar/viceprimar/salariat/funcţionar public) se aplică şi altor persoane, care nu deţin astfel de calităţi.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, s-a susţinut că, pe de o parte, C. civ. stabileşte în mod clar persoana care are interesul şi îndreptăţirea să invoce prescripţia dreptului material la acţiune, adică cel în folosul căruia curge termenul, iar C. proc. civ. stabileşte sancţiunea pentru neexercitarea unui astfel de drept, în termenul stabilit de lege.

În aceste condiţii, în opinia recurentei-reclamante se pune întrebarea dacă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de o parte din pârâţi, prin întâmpinare, poate să profite altor pârâţi, din aceeaşi cauză/raport juridic, care nu au invocat în termen această excepţie.

Din punctul său de vedere, această problemă nu poate fi tratată prin raportare la prevederile art. 1455 alin. (2) C. civ., întrucât acest text de lege tratează o cu totul altă problemă, respectiv efectele unei hotărâri judecătoreşti care profită codebitorilor, nu şi cea a beneficiului unui drept care se impune a fi invocat de partea interesată, instanţei nefiindu-i permis să o invoce din oficiu.

Aşadar, se impune a se lămuri dacă un pârât codebitor poate beneficia de un drept care nu a fost invocat de acesta, cu respectarea condiţiilor legale impuse pentru a invoca incidenţa unei astfel de sancţiuni.

Referitor la cea de-a treia chestiune, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune a se lămuri dacă cele două momente indicate de textul de lege al art. 2513 C. civ. constituie o reglementare a posibilităţii invocării prescripţiei dreptului material la acţiune până la primul termen de judecată sau este vorba de două momente alternative, în funcţie de obligativitatea întâmpinării în procedura respectivă.

Mai exact, s-ar impune a se clarifica dacă, raportat la prevederile art. 2513 C. civ., prescripţia poate fi invocată exclusiv prin întâmpinare, dacă depunerea întâmpinării este obligatorie, iar invocarea prescripţiei cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, este posibilă doar în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, conform legii.

C. proc. civ. stabileşte regula depunerii unei întâmpinări, în toate speţele, indiferent de obiect, stabilind în acelaşi timp anumite reguli derogatorii în acest domeniu, în cazul unor cauze în care formularea întâmpinării nu este obligatorie.

În aceste condiţii, în opinia sa, invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune ulterior momentului depunerii întâmpinării (sau împlinirii termenului de formulare a întâmpinării) este posibilă doar în procedurile în care întâmpinarea nu este obligatorie.

În ceea ce priveşte a patra chestiune, a considerat că, având în vedere dispoziţiile art. 472 C. proc. civ. şi interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 14/22.06.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020, paragrafele 143-147, se impune a se lămuri, în mod concret, dacă apelul incident poate viza şi o altă hotărâre pronunţată de instanţă, în aceeaşi cauză.

În cazul de faţă, apelul incident vizează o încheiere de şedinţă anterioară sentinţei finale de dezînvestire a instanţei, situaţie în care problema ridicată prezintă o relevanţă majoră.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., precum şi toate dispoziţiile legale indicate în cuprinsul memoriului de recurs.

I.4.2 Recursul incident formulat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023 şi împotriva încheierii din 1 februarie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Prin cererea formulată, recurentul-pârât E. a solicitat casarea încheierii de şedinţă din 1 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. x/2021 cu privire la cererea de lămurire pe care a formulat-o referitor la cheltuielile de judecată către acesta, precum şi casarea deciziei civile nr. 495/A/22.09.2023 în partea care priveşte cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate şi în rejudecare, schimbarea hotărârii în sensul obligării reclamantei UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc la plata cheltuielilor de judecată din apel către E.. A solicitat în recurs cheltuieli de judecată.

În susţinerea recursului formulat, recurentul-pârât E. a învederat că a fost chemat în judecată în calitate de pârât de UATM Odorheiu Secuiesc, însă instanţa de apel a încălcat normele de procedură, reţinând calitatea sa de chemat în garanţie, sens în care i-a obligat pe pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. la plata în favoarea sa a sumei de 4.772 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, deşi partea care a pierdut procesul (în contradictoriu cu pârâtul E.) în sensul prevederilor din C. proc. civ. este UATM Odorheiu Secuiesc.

Astfel, s-au aplicat greşit prevederile art. 452 C. proc. civ. atât din perspectivă procesuală, cât şi din perspectiva dreptului material (fapta ilicită pierderea procesului fiind a UATM Odorheiu Secuiesc, în raport cu pârâtul E., iar nu a pârâţilor B., C., D., F., H., J., K. şi L.).

De aceea, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de lămurire. Or, atât timp cât prin încheierea din 12 octombrie 2023 s-a reţinut că s-a strecurat o eroare materiale cu privire la calitatea pârâtului E., hotărârea trebuia lămurită nu doar pe acest aspect, dar şi asupra părţii căreia îi revine obligaţia de plată a cheltuielilor (UATM Odorheiu Secuiesc).

De asemenea, a solicitat şi casarea deciziei civile nr. 495/A/22.09.2023 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. x/2021, în partea care priveşte cheltuielile de judecată către E. şi, în rejudecare, a solicitat schimbarea hotărârii în sensul obligării reclamantei UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc la plata cheltuielilor de judecată din apel către E..

I.4.3 Recursul incident formulat de pârâţii K., C., D., H., L., F., J., B. împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Prin recursul formulat, recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J., B. au solicitat casarea deciziei recurate în ceea ce priveşte obligarea acestora la plata în solidar către copârâtul E. a sumei de 4.772 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dispozitivul hotărârii fiind în contradicţie cu considerentele acesteia.

În susţinerea recursului, au învederat că prin decizia atacată, instanţa de apel i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 4.772 de RON în favoarea chematului în garanţie E..

Prin încheierea din 12 octombrie 2023, instanţa de apel a admis cererea de îndreptare formulată de E. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei pronunţate în ceea ce priveşte calitatea petentului în cauză, respectiv aceea de pârât şi nu de chemat în garanţie. Cu toate acestea, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a rămas în sarcina pârâţilor K., C., D., H., L., F., J., B..

În considerentele deciziei atacate, pagina 27, alin. (4), instanţa a reţinut faptul că, urmare a respingerii atât a apelului reclamantei, cât şi a apelului incident al pârâţilor K., C., D., H., L., F., J., B., urmează ca atât reclamanta, cât şi aceşti pârâţi să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea părţilor cu interese contrare.

Având în vedere faptul că reclamanta şi-a formulat pretenţiile în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, urmează că aceasta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului E., urmând ca pârâţii K., C., D., H., L., F., J., B. să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaţilor în garanţie.

Au mai precizat recurenţii-pârâţi că numai ei au formulat cerere de chemare în garanţie, nu şi copârâtul E..

Având în vedere situaţia mai sus descrisă, dispoziţia instanţei fiind rezultatul menţionării eronate a calităţii numitului E., recurenţii-pârâţi au apreciat că se impune admiterea recursului incident pe care l-au formulat, casarea hotărârii recurate şi obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului-pârât E..

Au mai arătat că această situaţie a fost reţinută întocmai şi de instanţa de apel prin încheierea din 06 decembrie 2023, când a respins cererea de îndreptare a erorii formulată de E., la pagina 6, alin. (1)-(3).

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1 Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât E. la recursul principal formulat de recurenta-reclamantă

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât E. a învederat, în esenţă, în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de apel cu privire la prescripţie, că acţiunea vizează atragerea răspunderii sale civile pentru fapte săvârşite în perioada 2014-2015 (votul privind HCL nr. 105/2014 şi HCL nr. 70/2015).

Din documentele ataşate acţiunii, rezultă dincolo de orice dubiu că paguba pretinsă a fost cunoscută încă din anul 2014 (cu privire la majorarea capitalului în temeiul HCL nr. 105/2014), respectiv 2015 (cu privire la majorarea capitalului în temeiul HCL nr. 70/2015), deoarece se reţine că societatea Y. S.R.L. a încheiat anul financiar 2014 cu o pierdere de 326.388 RON, pierdere majorată în anul 2015 cu suma de 528.880 RON.

Aşadar, în perioada 2014-2015 a fost cunoscută această pagubă, fără să fie iniţiate niciun fel de demersuri împotriva persoanelor considerate responsabile (cunoscute, de asemenea), în termenul de prescripţie aplicabil.

În acest context, recurentul-pârât a solicitat respingerea acţiunii ca fiind prescrisă faţă de el.

A mai susţinut că în mod legal şi temeinic prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut că data deciziei Curţii de Conturi invocate de reclamant nu marchează începutul termenului de prescripţie, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii.

Speţa de faţă este similară celei ce a făcut obiectul dosarului în care a fost pronunţată Decizia nr. 19/2019, respectiv o acţiune privind atragerea răspunderii patrimoniale a primarului, consilierilor locali şi administratorului unei societăţi, în urma unui act de control al Curţii de Conturi prin care s-a pus în vedere entităţii auditate obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani.

Problema analizată, cu relevanţă în prezenta cauză, este aceeaşi: efectul actului de control al Curţii de Conturi cu privire la momentul de început al prescripţiei acţiunii declanşate de entitatea auditată.

Or, aşa cum a statuat Înalta Curte în Decizia nr. 19/2019, actul de control al Curţii de Conturi nu poate marca începutul termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a susţinut că fapta pretinsă de reclamantă nu este imputabilă consilierilor locali, ci secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi primarului de la momentul implementării hotărârilor.

A mai susţinut că respectivele hotărâri nu au fost adoptate de consilierii locali, ci doar votate de aceştia, responsabilitatea declarării hotărârii ca legal adoptate revenind secretarului unităţii administrativ-teritoriale. Dacă acesta nu ar fi declarat ca legal adoptate cele două hotărâri, nu s-ar mai fi produs prejudiciul pretins.

La momentul votului, consilierii nu aveau cum să ştie câţi vor vota pozitiv şi câţi negativ pentru a cunoaşte dacă vor fi sau nu îndeplinite condiţiile art. 36 alin. (3) coroborate cu art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

De asemenea, a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile a consilierilor, iar reclamanta nu a justificat îndeplinirea condiţiilor cumulative în sarcina pârâţilor, ci doar a invocat cele constatate de Curtea de Conturi.

I.5.2 Întâmpinarea formulată de recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J., B. la recursul principal formulat de recurenta-reclamantă

Prin întâmpinarea formulată, recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J., B. au solicitat respingerea atât a recursului declarat de recurenta-reclamantă, cât şi a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unor chestiuni de drept.

Sub un prim aspect, recurenţii-pârâţi au susţinut că recursul formulat de recurenta-reclamantă este nul, motivele invocate neputându-se încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., acestea fiind invocate formal. Au mai susţinut că reclamanta a reiterat susţinerile din faţa instanţei de fond şi a celei de apel, necombătând argumentarea logico-juridică a instanţei de apel. Recursul cuprinde nemulţumirile recurentei-reclamante, fără a fi dezvoltate şi motivate pretinsele încălcări ale normelor legale invocate.

În ceea ce priveşte soluţia data excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii-pârâţi au susţinut că această excepţie nu este o excepţie personală care să poată fi invocată numai de unii dintre codebitorii solidari, astfel că în mod corect instanţele fondului au reţinut că invocarea şi admiterea excepţiei prescripţiei faţă de unul dintre codebitorii solidari profită tuturor codebitorilor.

Această soluţie se impune şi ca urmare a aplicării efectului pozitiv al lucrului judecat.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţele de fond au aplicat chestiuni de principiu din considerentele hotărârii pronunţate de Înalta Curte, reţinând faptul că prin decizia invocată s-a dat o dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit.

Referitor la soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii apelului incident declarat de pârâţi împotriva încheierii din 26 iunie 2022, recurenţii-pârâţi au susţinut că motivarea acestei critici nu se încadrează în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă neindicând considerente contradictorii ale hotărârii. Aceasta din urmă îşi expune propriul punct de vedere pe care l-a expus şi în întâmpinarea formulată în apel şi pe care instanţa l-a analizat.

Se mai susţine că hotărârea instanţei de apel este motivată sub acest aspect, încheierea atacată cu apel incident este o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai o dată cu fondul.

Deşi recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii Decizia nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această decizie este pronunţată tocmai în susţinerea admisibilităţii apelului incident formulat împotriva încheierilor interlocutorii.

În ceea ce priveşte cererea recurentei-reclamante de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind: aplicabilitatea Deciziilor nr. 19/2019 şi nr. 16/2016 asupra consilierilor locali, interpretarea dispoziţiilor art. 2512 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 1455 C. civ. raportat la art. 185 C. proc. civ., interpretarea art. 2513 C. civ. şi interpretarea art. 472 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat respingerea acesteia ca fiind inadmisibilă, iar în situaţia în care se va aprecia ca fiind admisibilă, să se respingă ca neîntemeiată.

I.6. Procedura de filtru derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 02 aprilie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi procesul-verbal de repartizare aleatorie .

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 august 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 05 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care pricina a fost amânată pentru data de 14 ianuarie 2025, faţă de imposibilitatea de prezentare din motive medicale a doamnei avocat Z..

La termenul din 14 ianuarie 2025, în şedinţă publică, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunilor de drept învederate de recurenta-reclamantă, apreciind că această cerere nu este admisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 519 C. proc. civ., respectivele chestiuni de drept neprezentând caracterul de noutate impus pentru activarea acestei proceduri civile, cel puţin din perspectiva faptului că normele juridice la care se referă sunt norme intrate de o perioadă lungă de timp în vigoare şi nu prezintă dificultăţi de interpretare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul principal formulat de recurenta-reclamantă UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei nr. 495A din 22 septembrie 2023 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă

Circumstanţele litigiului relevante pentru soluţionarea recursului de faţă, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond şi apel, sunt următoarele:

Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc a procedat la majorarea succesivă a capitalului social al S.C. Y. S.R.L. cu suma totală de 500.000 RON, dispunând această majorare prin Hotărârile nr. 105/2014 şi nr. 70/2015 adoptate în şedinţele Consiliului Local din 27 noiembrie 2014 şi 28 mai 2015.

În urma efectuării de către Camera de Conturi Harghita a acţiunii de "Audit financiar asupra contului de execuţie" pentru anul 2016 la UATM Odorheiu Secuiesc, au fost constatate abateri de la legalitate şi regularitate, acestea fiind consemnate în Raportul de audit financiar nr. x din 27 iunie 2017 şi în Procesul-verbal de constatare încheiat la aceeaşi dată.

Prin Decizia nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, emisă în urma acţiunii de audit financiar, s-au dispus în sarcina UATM Odorheiu Secuiesc, recurenta-reclamantă din cauza de faţă, măsurile pe care acesta trebuie să le ia pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora.

În baza acestei decizii, a fost emisă Dispoziţia Primarului nr. 554/2020 privind stabilirea întinderii prejudiciului, a persoanelor responsabile în contextul abaterii de la legalitate şi regularitate şi a măsurilor pentru recuperarea prejudiciului (completată prin Dispoziţia Primarului nr. 610/2020), prin care s-a stabilit existenţa prejudiciului constatat de Camera de Conturi Harghita la pct. 1.3 din Decizia nr. 20/2017, cuantumul acestuia fiind în valoare de 500.000 RON, precum şi întinderea exactă a acestuia, inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, cuantumul total fiind în sumă de 787.310 RON.

În vederea recuperării acestui prejudiciu, reclamanta UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc a iniţiat prezenta acţiune, prin care a solicitat obligarea în solidar (sau în mod divizibil a tuturor pârâţilor ori numai a celor care vor fi consideraţi vinovaţi) a pârâţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul creat bugetului local conform Deciziei nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, la care se adaugă foloase nerealizate, calculate la nivelul majorărilor de întârziere pentru veniturile bugetului local, respectiv dobânzi şi penalităţi, în sumă totală de 287.310 RON, calculate până la sfârşitul lunii martie 2020, respectiv în continuare, până la plata efectivă a sumelor datorate.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că reclamantul era în măsură să cunoască paguba anterior efectuării controlului Camerei de Conturi, respectiv chiar din momentul efectuării plăţii sumelor reprezentând majorarea capitalului social al S.C. Y. S.R.L., reţinute cu titlu de prejudiciu, şi anume 10 decembrie 2014 şi 19 iunie 2015.

Soluţionând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, instanţa de apel l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune este momentul efectuării plăţilor pe care reclamanta le pretinde cu titlu de despăgubiri, respectiv 10 decembrie 2014 şi 19 iunie 2015.

Împotriva soluţiei instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs, criticând decizia recurată prin prisma motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă criticile subsumate acestor motive de casare au caracter nefondat şi, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dreptului material la acţiune reprezentat de dispoziţiile art. 2512-2513 C. civ. referitoare la partea interesată să invoce prescripţia şi momentul până la care se poate invoca aceasta, precum şi cu interpretarea în mod greşit a prevederilor art. 1499 alin. (1) şi art. 1455 alin. (2) C. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a învederat că pârâţii J., C., H., D., F., L., K. şi B. erau decăzuţi din dreptul de a mai invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât nu au invocat-o în mod procedural prin întâmpinarea formulată la data de 26 iunie 2020, ci au invocat-o prin notele scrise depuse la dosar la data de 18 septembrie 2020. A mai susţinut recurenta-reclamantă că nu prezintă relevanţă momentul când a avut loc primul termen de judecată, ci însăşi împrejurarea că această excepţie nu a fost invocată prin întâmpinarea formulată de aceşti pârâţi sau, după caz, în termenul de formulare a respectivei întâmpinări.

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat şi faptul că invocarea excepţiei de către doi pârâţi a fost extinsă la toţi pârâţii, aspect ce conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 2512 alin. (2) C. civ., precum şi că prescripţia invocată de un codebitor nu beneficiază şi celorlalţi codebitori, din moment ce prescripţia se impune a fi invocată de fiecare codebitor în parte, prin întâmpinare.

Înalta Curte reţine că, fiind o excepţie de fond, relativă, prescripţia nu poate fi invocată oricând, adică în orice stare a pricinii, ci numai în faţa primei instanţe de fond.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2513 C. civ. - Momentul până la care se poate invoca prescripţia - "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

Din textul citat rezultă că, dacă prescripţia nu a fost invocată prin întâmpinare şi nici la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pârâtul este decăzut din beneficiul prescripţiei, nemaiputând-o opune în cursul judecăţii în primă instanţă şi nici la închiderea dezbaterilor.

Aşadar, singura limită temporală a dreptului de invocare a excepţiei prescripţiei impusă de lege este primul termen de judecată, aşa cum corect a observat şi instanţa de apel. Textul de lege este clar, aplicând metodele de interpretare raţională şi sistematică a normelor juridice: în lipsa invocării prin întâmpinare, excepţia poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată cu părţile legal citate.

În cazul dedus judecăţii, pârâţii J., C., H., D., F., L., K. şi B., chiar dacă nu au invocat prescripţia dreptului material la acţiune prin întâmpinare sau în termenul de formulare a întâmpinării, s-au conformat dispoziţiilor textului de lege precitat şi, în lipsa invocării prin întâmpinare, au invocat-o înainte de primul termen de judecată stabilit la data de 24 septembrie 2020, prin notele scrise depuse la dosar la data de 18 septembrie 2020, respectând astfel limita temporală impusă de dispoziţiile art. 2513 C. civ.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 2512 C. civ. - art. 2513 C. civ. cu privire la momentul până la care poate fi invocată excepţia prescripţiei.

Mai reţine Înalta Curte că prescripţia nu operează ipso iure sau ope legis, ci numai ope exceptionis (la cererea părţii interesate) pe cale de apărare, aspect ce rezultă, expressis verbis, din cuprinsul art. 2506 alin. (1) C. civ. ("Prescripţia nu operează de plin drept") şi poate fi opusă, în principiu, numai de către persoana interesată. În completarea acestui text de lege sunt şi dispoziţiile art. 2512 C. civ. care prevăd următoarele "(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale".

Aşa deci, prescripţia nu operează de plin drept şi nici din oficiu, în baza hotărârii instanţei de judecată, iar în cauza dedusă judecăţii se observă că instanţa nu a aplicat din oficiu prescripţia dreptului material la acţiune, nefiind încălcate dispoziţiile art. 2512 alin. (2) C. civ., cum eronat susţine recurenta-reclamantă.

Astfel, pe lângă faptul că a reţinut, în mod corect - astfel cum s-a arătat supra, nemaimpunându-se reluarea considerentelor -, că pârâţii J., C., H., D., F., L., K. şi B. au invocat excepţia prescripţiei cu respectarea art. 2513 C. civ., instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că pârâţii sunt codebitori solidari, întrucât, prin demersul dedus judecăţii, s-a solicitat de către reclamantă obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata contravalorii prejudiciului produs.

Or, dreptul de a invoca prescripţia nu este, în principiu, un drept intuitu personae, chiar dacă presupune o apreciere subiectivă din partea titularului, astfel încât, dacă are caracter patrimonial, el poate fi exercitat şi de către alte persoane interesate.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2514 din acelaşi Cod, potrivit cărora "Codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea. Tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată".

Aşa fiind, chiar dacă s-ar fi apreciat că pârâţii J., C., H., D., F., L., K. şi B. nu ar fi invocat prescripţia cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2513 C. civ., invocarea acesteia de către pârâţii E. şi M. le profita şi celorlalţi pârâţi, în considerarea faptului că sunt codebitori solidari.

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că invocarea excepţiei prescripţiei de unul dintre codebitori, profită şi celorlalţi codebitori.

În ceea ce priveşte interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1449 alin. (1) şi art. 1455 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul analizei sale, nu a făcut aplicarea acestora dispoziţii legale, motiv pentru care nu poate fi primită această aserţiune.

Mai mult, această critică, expusă de recurenta-reclamantă la punctul 3.2 din cererea de recurs, priveşte exclusiv hotărârea primei instanţe, fără a se face vreo menţiune cu privire la argumentarea instanţei de apel referitoare la respectivele texte de lege, art. 1449 alin. (1) şi art. 1455 alin. (2) C. civ., astfel că analiza sa scapă controlului instanţei de recurs.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că în speţa pendinte nu este incidentă Decizia nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, raportat la calitatea pârâţilor din prezentul litigiu, întrucât niciunul dintre aceştia nu avea calitatea de primar la momentul săvârşirii faptelor juridice generatoare de prejudicii.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că decizia anterior menţionată a fost aplicabilă doar cu privire la un pârât iniţial (fostul primar), în privinţa căruia cauza a fost soluţionată definitiv în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Harghita.

Şi această critică este nefondată, relevant în această direcţie fiind următoarele paragrafe ale deciziei recurate:

"Prin memoriul de apel, în privinţa prescripţiei, reclamanta a invocat faptul că în cazul pârâţilor din prezenta cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

Faţă de această critică a reclamantei, trebuie avut în vedere că în privinţa pretenţiilor formulate de reclamantă faţă de pârâţi, prima instanţă nu a reţinut incidenţa acestei decizii. Este adevărat că în considerentele sentinţei, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, s-a făcut referire la hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Harghita, în care a avut calitatea de pârât fostul primar A., în cazul căruia a fost aplicabilă Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă prima instanţă a făcut referire la hotărârea din dosarul nr. x/2020 pentru a sublinia faptul că prin respectiva hotărâre s-a stabilit că reclamanta era în măsură să cunoască paguba anterior efectuării controlului de către Camera de Conturi" .

Din perspectiva considerentelor reliefate, Înalta Curte constată că nu s-a reţinut incidenţa Deciziei nr. 16/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, ci dimpotrivă, instanţa de apel a menţionat că s-a reţinut exclusiv efectul pozitiv al hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Harghita (dosar în cadrul căruia a avut calitatea de pârât fostul primar A., căruia i s-a aplicat Decizia nr. 16/2016, astfel cum susţine recurenta-reclamantă şi cum a reţinut şi instanţa de apel) cu privire la momentul la care reclamanta trebuia să aibă cunoştinţă despre paguba produsă.

Or, în raport cu această statuare a instanţei de apel, respectiv reţinerea de către prima instanţă a efectului pozitiv al deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2020 cu privire la momentul la care reclamanta era în măsură să cunoască paguba, recurenta-reclamantă nu aduce niciun fel de critică.

O altă critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că dreptul său la acţiune s-a născut cel mai devreme în iunie 2017, cu ocazia întocmirii raportului de audit financiar, procesului-verbal de constatare şi emiterii Deciziei nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, întrucât la acel moment a luat cunoştinţă de abaterile de nelegalitate cauzatoare de prejudicii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 2523 C. civ. şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite în urma nelegalităţilor măsurilor de aprobare, angajare, lichidare, ordonanţare şi plată a unor sume de bani din fonduri publice locale pentru majorarea capitalului social al S.C. Y. S.R.L..

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 2528 alin. (1) C. civ., care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data întocmirii raportului de audit financiar nr. x/1077 şi procesului-verbal de constatare, respectiv 27 iunie 2017, precum şi data emiterii Deciziei nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, respectiv 25 iulie 2017, recurenta-reclamantă a susţinut că acesta a fost momentul când a luat cunoştinţă de caracterul ilicit al celor două operaţiuni de majorare a capitalului social al S.C. Y. S.R.L..

Or, această susţinere a recurentei-reclamante nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

Înalta Curte constată de altfel, că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.

Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea şi trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabileşte pe bază de probe administrate, fiind un element al situaţiei de fapt a unei cauze.

Atât timp cât instanţa de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data la care au fost plătite sumele reprezentând majorarea capitalului social al S.C. Y. S.R.L., respectiv data de 10 decembrie 2014 (plata sumei de 200.000 RON prin OP nr. x/2014) şi data de 19 iunie 2015 (plata sumei de 300.000 RON prin OP nr. x/19.06.2015), rezultă că instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel, neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurenta-reclamantă ar fi putut şi ar fi trebuit să îşi dea seama de prejudiciu şi de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situaţie de fapt reţinută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurenta-reclamantă au fost corect aplicate în cauză.

Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în plata unor sume de bani din fonduri publice locale pentru majorarea capitalului social al S.C. Y. S.R.L., plată efectuată cu abateri de la legalitate şi regularitate. Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, ca urmare a limitelor controlului său jurisdicţional, că încă de la momentul efectuării plăţilor respective reclamanta era în măsură să cunoască paguba invocată, aceasta fiind preexistentă raportului întocmit de organele de control ale Curţii de Conturi, precum şi persoanele responsabile de producerea acestei pagube, însă nu a iniţiat niciun demers împotriva acestor persoane.

În concluzie, aprecierea instanţei de apel în sensul că recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea la data efectuării plăţii sumelor reprezentând majorarea capitalului social al S.C. Y. S.R.L., nu este de natură a înfrânge prevederile legale incidente.

Tot subsumat acestei critici, recurenta-reclamantă a învederat şi faptul că Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în speţă, raportat la calitatea tuturor pârâţilor, respectiv aceea de consilieri locali şi o terţă persoană, iar nu de salariaţi sau angajaţi ai Primăriei.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că această decizie analizează strict problema stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul salariatului, în situaţiile în care prejudiciul s-a produs de salariat. Or, arată că în prezenta speţă nu se aplică prevederile Legii dialogului social sau cele ale Codului muncii, ci exclusiv prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept. Din această definiţie se desprinde concluzia că rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin instituţia recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Astfel, decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanţe, se impune cu aceeaşi forţă ca legea în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei şi dezlegată prin Decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

În dezlegarea acestei chestiuni, instanţa supremă a statuat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Or, chiar dacă în speţa pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuşi există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, se constată că în cauza dedusă judecăţii în prezentul dosar, instanţele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripţiei configurat de prevederile C. civ. şi nu de cele ale Legii nr. 62/2011 privind dialogul social sau ale Codului Muncii, la care face trimitere recurenta-reclamantă în mod neîntemeiat.

Instanţa de apel nu a făcut cu privire la calcularea termenului de prescripţie, aplicarea prevederilor Legii nr. 62/2011 privind dialogul social sau ale Codului muncii, ci s-a raportat exclusiv la dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. astfel cum acestea au fost tranşate de instanţa supremă prin Decizia nr. 19/2019.

Pe cale de consecinţă, critica recurentei-reclamante în această direcţie este nefondată, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a Deciziei nr. 19/2019 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanţei supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte (statuările cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale) şi sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

De altfel, chiar instanţa supremă a statuat că dezlegările de principiu din Decizia nr. 19/2019 se aplică mutatis mutandis în situaţiile în care chestiunea de drept supusă judecăţii o constituie determinarea momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin Decizia nr. 39/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, cu valoare de principiu, în paragraful 89, că "În mod evident, izvorul obligaţiei debitorului nu îl poate reprezenta actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba provocată, cum s-a stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii (par. 55 din decizia menţionată), în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal".

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că Decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii are aplicabilitate în prezenta cauză, având în vedere că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect atragerea răspunderii pârâţilor (consilieri locali şi administratorul unei societăţi) în urma unui act de control al Curţii de Conturi, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a acţiona pentru recuperarea prejudiciului rezultat în urma plăţii de către aceasta a unei sume de bani.

Totodată, reţinând aplicabilitatea mutatis mutandis în speţă a statuărilor de prinicipiu din Decizia nr. 19/2019, precum şi limitele exclusiv de legalitate ale prezentului recurs, care se grefează pe situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită de instanţa de apel, rezultă că în mod corect a reţinut instanţa de apel că momentul începerii cursului prescripţiei nu poate fi stabilit nici prin raportare la data emiterii Dispoziţiei Primarului Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 554 din 24 aprilie 2020, invocate de recurenta-reclamantă la punctul 3.6 din cererea de recurs.

Faţă de toate considerentele expuse, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă se referă la greşita respingere a excepţiei privind inadmisibilitatea apelului incident declarat de pârâţi împotriva încheierii de şedinţă din 26 mai 2022. Acest motiv de recurs urmează a fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că apelul incident formulat de pârâţi împotriva respectivei încheieri de şedinţă este inadmisibil, întrucât nu vizează dispozitivul şi/sau considerentele hotărârii judecătoreşti împotriva căreia a fost declarat apelul principal, ci vizează o încheiere de şedinţă premergătoare prin care au fost soluţionate anumite excepţii. Or, instanţa de apel a apreciat însă, că obiectul apelului incident nu poate fi restrâns doar la sentinţa atacată pe calea apelului principal.

A mai susţinut că, raportat la cadrul stabilit de art. 472 C. proc. civ., conform interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 14/22.06.2020 pronunţată în recurs în interesul legii, obiectul apelului incident nu poate fi limitat la obiectul apelului principal, dar poate viza exclusiv soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.

Şi acest motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Apelul incident este reglementat de dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. (2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".

Din conţinutul normativ al alin. (1) al textului de lege precitat, rezultă că prin intermediul apelului incident, intimatul are dreptul ca, după împlinirea termenului de apel, să exercite această cale de atac împotriva părţii cu interese contrare (apelantul), formulând în scris o cerere proprie prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Situaţia premisă pentru declanşarea apelului incident este chiar existenţa unui apel principal.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 472 C. proc. civ. nu este prevăzută o limitare a obiectului apelului incident în raport cu obiectul apelului principal, ci această normă dă posibilitatea intimatului să formuleze, la rândul său, o cerere scrisă prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, fără a restrânge devoluţiunea doar la acea parte din hotărâre atacată de apelantul principal.

De altfel, scopul apelului incident îl constituie schimbarea hotărârii primei instanţe prin prisma propriilor interese procesuale. Aşadar, nu se poate restrânge obiectul apelului incident la ceea ce se atacă prin intermediul apelului principal.

Legiuitorul nu a avut în vedere o restrângere a obiectului asupra căruia poate fi exercitat apelul incident, iar cum restricţiile trebuie să fie prevăzute expres de lege, rezultă că nu poate fi limitat accesul intimatului la o cale de atac instituită de lege, prin care se tinde la schimbarea unei soluţii, în altă manieră decât cea pretinsă de apelantul principal.

Dând eficienţă acestor consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, în prezenta cauza, apelul incident formulat de pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. nu poate fi limitat doar la dispozitivul şi/sau considerentele hotărârii împotriva căreia a declarat apel principal reclamanta.

Astfel, prin apelul incident declarat împotriva încheierii din 26 mai 2020, aceşti pârâţi au urmărit înlăturarea dispoziţiilor din încheierea atacată, în legătură cu soluţiile date excepţiei de nelegalitate a HCL nr. 97/2020 şi a HCL nr. 100/2020, excepţiei lipsei calităţii de reprezentanat a domnului avocat AA., precum şi excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu a UAT Odorheiu Secuiesc, soluţii care îi nemulţumeau, în contextul în care excepţiile invocate au fost respinse, tinzând astfel, la schimbarea soluţiei primei instanţe, astfel încât acest demers procesual este comprehensibil, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Instanţa de recurs constată că, prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii apelului incident, instanţa de apel a respectat dreptul pârâţilor de a declara apel incident, întrucât, în temeiul prevederilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimaţii au la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc.

Se constată, aşadar, că soluţia instanţei de apel este în concordanţă cu interpretarea dispoziţiilor art. 472 C. proc. civ. realizată prin Decizia nr. 14/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, decizie obligatorie în conformitate cu prevederile art. 517 C. proc. civ., prin care s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., că "apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia".

În fundamentarea acestei Decizii s-a reţinut, cu relevanţă pentru cauza dedusă spre soluţionare, că apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi.

S-a concluzionat, prin amintita decizie în interesul legii, că dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. nu condiţionează formularea apelului de invocarea unor motive de apel care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel, putându-se considera că motivele apelului incident pot tinde la anularea/schimbarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel incident.

Instanţa supremă a mai statuat cu valoare de principiu în considerentele Deciziei nr. 14/2020 pronunţate de Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii, aspect reţinut în mod corect şi de instanţa de apel, că "119. (…) doar după ce una dintre părţi alege să exercite apel principal se naşte interesul celeilalte părţi, intimată în apelul principal, de a formula, la rândul său, apel incident, prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe, care să corespundă interesului său, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situaţia juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac. 120. Fiind determinat astfel să iasă din pasivitate, titularul apelului incident poate supune instanţei de control judiciar oricare dintre soluţiile pronunţate prin sentinţa atacată, prin dispozitiv sau considerente, ori prin încheierile premergătoare, în măsura în care justifică un interes propriu pentru a obţine schimbarea acestor soluţii, în raport de poziţia sa procesuală şi de drepturile pretinse în cadrul litigiului", statuări care explicitează paragrafele 143 - 147 din aceeaşi decizie la care face trimitere recurenta reclamantă.

Faptul că instanţa de apel a dat eficienţă dezlegărilor din Decizia nr. 14/2020, nu înseamnă că a oferit dispoziţiei legale incidente o interpretare atipică, apreciind că apelul incident poate viza oricare hotărâre pronunţată de instanţa inferioară în grad, cât timp se formulează un apel principal, cum eronat susţine recurenta-reclamantă, întrucât dezlegările date problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

De altfel, potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel", ceea ce ilustrează legătura strânsă juridică existentă între hotărârea pronunţată şi încheierile premergătoare, precum este cea apelată incidental, acest argument opunându-se de asemenea, disocierii invocate de recurenta reclamantă.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa de recurs reţine că decizia instanţei de apel, prin care s-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii apelului incident declarat de intimaţii-pârâţi împotriva încheierii de şedinţă din 26 mai 2020, este pronunţată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ. astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 14/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii, astfel încât motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa raportat la criticile recurentei-reclamante.

Mai mult, contrar susţinerii recurentei-reclamante, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii în privinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii apelului incident declarat împotriva încheierii de şedinţă din 26 mai 2022, motivarea fiind conform standardelor de calitate ce au ca reper dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neîmpiedicând exercitarea controlului ierarhic superior.

Considerentele deciziei recurate cu privire la excepţia inadmisibilităţii apelului incident sunt clare şi concise, dar şi coerente, comprehensibile, instanţa de apel punctând argumentele pentru care a concluzionat că excepţia este nefondată, neregăsindu-se din punct de vedere logico - juridic vreo contradicţie între considerentele invocate de către recurenta-reclamantă din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca atare, nu poate fi primit nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind legală inclusiv din perspectiva acestei prevederi legale.

Pentru ansamblul tuturor considerentelor expuse, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de aceasta, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

II.2. Recursul incident formulat de pârâtul E. împotriva încheierii din 1 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2023, pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, petentul E. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei nr. 495/A din 22 septembrie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2021.

În motivarea respectivei cereri, petentul a arătat că prin încheierea din 12 octombrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei nr. 495/A din 22 septembrie 2023, în sensul că numitul E. are calitatea de pârât, nu de chemat în garanţie, iar pentru a putea recupera cheltuielile de judecată se impunea ca instanţa să precizeze împotriva cui se poate îndrepta petentul pentru recuperarea cheltuielilor de judecată în valoare de 4.772 RON.

Prin încheierea din 1 februarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 495/A din 22 septembrie 2023 formulată de petentul E..

Împotriva acestei încheieri, E. a formulat recurs incident, criticând-o pe motiv că, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de lămurire, întrucât, atât timp cât prin încheierea din 12 octombrie 2023 s-a reţinut că s-a strecurat o eroare materială cu privire la sa procesuală, hotărârea trebuia lămurită nu doar pe acest aspect, ci şi cu privire la partea căreia îi revine obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, respectiv UATM Odorheiu Secuiesc.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 443 alin. (1) C. proc. civ., "În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice".

Acest text de lege are în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al menţiunilor din dispozitiv, iar prin lămurirea dispozitivului instanţa nu poate decât să expliciteze dispoziţiile acestuia, iar nu să modifice hotărârea, dând uneia sau unora dintre ele un înţeles clar şi fără echivoc, în situaţia în care sunt posibile mai multe interpretări ale aceleiaşi dispoziţii.

Această procedură a fost pusă la dispoziţia părţii interesate atunci când, din culpa instanţei, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate genera dificultăţi în înţelegerea şi/sau executarea lui.

În concepţia legiuitorului, procedura reglementată de prevederile art. 443 C. proc. civ. nu reprezintă o cale de atac de reformare sau de retractare, astfel că înlăturarea unei eventuale contradicţii identificate de părţi în dispozitiv nu trebuie să pună în discuţie chestiuni de fapt sau de drept, ce ţin de fondul cauzei şi care au fost deja tranşate prin hotărârea judecătorească a cărei lămurire se solicită.

Altfel spus, prin această procedură nu se poate obţine modificarea hotărârii sub aspectul modului de soluţionare a cauzei în niciunul din elementele sale, scopul acestei cereri fiind doar acela de a remedia neclarităţile din actul jurisdicţional care creează probleme în ceea ce priveşte punerea în executare a acestuia.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei deduse judecăţii, Înalta Curte constată că prin demersul iniţiat se tinde, practic, la realizarea unei noi judecăţi cu privire la cererea pârâului E. de acordare a cheltuielilor de judecată, respectiv cu privire la partea căzută în pretenţii faţă de acesta, de la care este îndreptăţit să-şi recupereze cheltuielile de judecată efectuate în apel. Or, în cadrul procedurii de lămurire se discută doar cu privire la chestiunile de formă neclare, instanţa neputând, sub motiv de interpretare, să adauge la hotărârea iniţială sau să-i modifice sensul.

Aşadar, este nefondată susţinerea recurentului-pârât E. în sensul că hotărârea trebuie lămurită cu privire la partea căreia îi revine obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată faţă de el, întrucât prin încheierea din 12 octombrie 2023 s-a dispus îndreptarea erorii materiale referitoare la calitatea sa, respectiv aceea de pârât, iar nu de chemat în garanţie.

Aceste aspecte pot face obiect al criticilor doar în calea de atac a recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel (recurs pe care, de altfel, l-a şi promovat şi care îşi va găsi infra un răspuns al prezentei instanţe de recurs), ele neputând fi valorificate în cadrul procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 443 C. proc. civ., cum corect a reţinut şi instanţa de apel, întrucât, aşa cum s-a reţinut supra, dispozitivul hotărârii nu poate fi modificat, ci doar explicat. Prin procedura de lămurire a dispozitivului, instanţa nu poate să modifice hotărârea a cărei lămurire se cere. De asemenea, procedura lămuririi nu este, în niciun caz, menită şi nu permite părţilor să obţină şi altceva decât s-a dispus în favoarea lor prin dispozitivul hotărârii.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident formulat de pârâtul E. împotriva încheierii din 1 februarie 2024.

II.3. Recursurile incidente formulate de recurentul-pârât E. şi de pârâţii K., C., D., H., L., F., J., B. împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă

Recurentul-pârât E. critică decizia instanţei de apel pe motiv că au fost aplicate greşit prevederile art. 452 C. proc. civ., întrucât partea care a pierdut procesul în raport cu acesta, este reclamanta UATM Odorheiu Secuiesc, iar nu pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L..

În susţinerea acestei critici, recurentul-pârât a susţinut că a fost chemat în judecată în calitate de pârât de către reclamanta UATM Odorheiu Secuiesc, însă instanţa de apel a încălcat normele de procedură, reţinând calitatea sa de chemat în garanţie, sens în care i-a obligat pe pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. la plata în favoarea sa a sumei de 4.772 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, deşi partea care a pierdut procesul (în contradictoriu cu pârâtul E.), în sensul prevederilor din C. proc. civ., este UATM Odorheiu Secuiesc.

Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât E. a indicat ca fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., care reglementează dovada cheltuielilor de judecată, din argumentele expuse în susţinerea recursului său, reise că în realitate, critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., ce se referă la acordarea cheltuielilor de judecată de partea care cade în pretenţii.

Recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J., B. critică hotărârea instanţei de apel referitor la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată către copârâtul E., apreciind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dispozitivul hotărârii fiind în contradicţie cu considerentele acesteia, întrucât prin decizia recurată instanţa de apel a reţinut că atât reclamanta, cât şi pârâţii sunt obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea părţilor cu interese contrare, iar prin dispozitiv a dispus obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematului în garanţie E. care, în realitate avea calitatea de pârât, eroarea materială cu privire la calitatea procesuală a acestei părţi fiind îndreptată prin încheierea din 12 octombrie 2023, însă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a rămas în sarcina pârâţilor.

Au mai învederat recurenţii-pârâţi că reclamanta este cea care trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului E., urmând ca pârâţii K., C., D., H., L., F., J., B. să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaţilor în garanţie.

Faţă de cele anterior expuse, având în vedere că recurentul-pârât E. critică hotărârea instanţei de apel pe motiv că ceilalţi pârâţi au fost obligaţi să-i plătească cheltuielile de judecată, iar recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J., B. o critică pe motiv că au fost obligaţi să-i plătească pârâtului E. cheltuielile de judecată, criticile fiind în esenţă similare, Înalta Curte urmează a analiza împreună cele două recursuri incidente, pe care le găseşte fondate, pentru motivele ce succed.

Prin cererea introductivă de instanţă, E., alături de K., C., D., H., L., F., J., B., a fost chemat în judecată, în calitate de pârât, de UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc.

În calea de atac a apelului, din eroare, calitatea procesuală a acestuia a fost consemnată ca fiind aceea de chemat în garanţie, iar cu ocazia pronunţării deciziei recurate instanţa de apel a obligat pârâţii K., C., D., H., L., F., J., B. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematului în garanţie E..

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, cu privire la cheltuielile de judecată următoarele:

"Având în vedere că reclamanta este în culpă procesuală pentru respingerea apelului principal, iar apelanţii pârâţi B., C., D., F., H., J., K. şi L. sunt în culpă procesuală pentru respingerea apelului incident, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru obligarea acestor părţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea părţilor cu interese contrare. Ca atare, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. reclamanta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial, în favoarea pârâţilor care au solicitat astfel de cheltuieli, iar pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial, în favoarea chemaţilor în garanţie care, de asemenea, au solicitat astfel de cheltuieli".

Prin dispozitiv, instanţa de apel a dispus, în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, următoarele:

"Obligă reclamanta la plata în favoarea pârâtului M., a sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Obligă, în solidar, pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. să le plătească, în solidar, chemaţilor în garanţie O., U., Q., N., R., S. şi T. suma de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Obligă, în solidar, pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. la plata în favoarea chematei în garanţie V. a sumei de 1.785 RON şi în favoarea chematului în garanţie E. a sumei de 4.772 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel".

Eroarea materială cu privire la calitatea procesuală a lui E. a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din 12 octombrie 2023, în care s-a consemnat faptul că acesta are calitatea de pârât, iar nu cea de chemat în garanţie.

Faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată faptul că obligarea pârâţilor B., C., D., F., H., J., K. şi L. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea lui E., reprezintă o eroare de judecată care nu a putut fi corectată de instanţa de apel pe calea procedurii de îndreptare a erorii materiale sau a lămuririi.

Or, pârâţii B., C., D., F., H., J., K. şi L. nu pot fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către copârâtul E., întrucât aceştia au aceeaşi poziţie procesuală, aceea de pârâţi, iar obligarea la plata cheltuielilor de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. poate fi îndreptată doar împotriva persoanei cu interese contrare.

Atât timp cât E. a fost atras în judecată în calitate de pârât alături de ceilalţi pârâţi, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4772 RON solicitate de acesta trebuie obligată reclamanta, aceasta fiind şi partea care a pierdut procesul în raport cu E., între aceştia existând un raport juridic direct care permite aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursurile incidente declarate de recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J., B. şi de recurentul-pârât E., va casa în parte decizia recurată în ceea ce priveşte măsura de obligare a pârâţilor K., C., D., H., L., F., J., B. la plata cheltuielilor către pârâtul E. şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, sub acest aspect, urmând a menţine în rest decizia recurată.

Instanţa de apel urmează a avea în vedere cu ocazia rejudecării calitatea corectă a numitului E., astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din 12 octombrie 2023.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va dispune obligarea acesteia, ca parte care a pierdut procesul în sensul textului legal menţionat, să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată:

- 5380 RON către intimatul-pârât M.;

- 3594 RON către recurentul-pârât E.;

- 1797 RON către recurentul-pârât B.;

- câte 1250 RON pentru fiecare dintre recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J.;

- 7000 RON către intimaţii-chemaţi în garanţie R., N., U., Q., T., S., O..

Cuantumul acestor sume rezultă din facturile fiscale şi chitanţele ataşate la dosar pentru fiecare dintre pârâţi şi chemaţi în garanţie (şi filele x - M.; filele x, filele x, vol. II - E.; fila x, filele x, fila x - B.; fila x - J.; fila x - L.; fila x - K.; fila x - H.; fila x - F.; fila x - D.; fila x - C.; fila x, fila x, vol. II - intimaţii-chemaţi în garanţie O., U., Q., N., R., S., T.).

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată de către recurentul-pârât E. şi recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J. vor fi reduse de la 5380,99 RON la 3594 RON pentru recurentul-pârât E., de la 2499 RON la 1797 RON pentru recurentul-pârât B. şi de la 2500 RON la 1250 RON pentru fiecare dintre ceilalţi recurenţi-pârâţi, cuantumul acestor cheltuieli fiind apreciat de instanţa de recurs corespunzător muncii concrete depuse de apărătorii aleşi ai părţilor şi complexităţii dosarului, în privinţa recurentului-pârât E. aplicându-se concomitent şi dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., raportat la soluţia de respingere a recursului său incident formulat împotriva încheierii de şedinţă din 1 februarie 2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei nr. 495A din 22.09.2023 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident formulat de recurentul-pârât E. împotriva încheierii de şedinţă din 1 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

Admite recursurile incidente declarate de recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J., B. şi de recurentul-pârât E. împotriva deciziei 495A/22.09.2023 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

Casează în parte decizia în ceea ce priveşte măsura de obligare a pârâţilor K., C., D., H., L., F., J., B. la plata cheltuielilor către pârâtul E. şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, sub acest aspect.

Menţine în rest decizia recurată.

Obligă recurentul-reclamant UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată:

- 5380 RON către intimatul-pârât M.;

- 3594 RON către recurentul-pârât E.;

- 1797 RON către recurentul-pârât B.;

- câte 1250 RON pentru fiecare dintre recurenţii-pârâţi K., C., D., H., L., F., J.;

- 7000 RON către intimaţii-chemaţi în garanţie R., N., U., Q., T., S., O..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2025.