Cassation appeal declared null for failing to challenge the decisive remand reasoning in a real property sale prescription dispute

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 30% din cota indiviză de 50% deţinută de pârâte din imobilul situat în Bucureşti, str. x, format din construcţie, în suprafaţă construită la sol de 214 mp şi teren în suprafaţă de 657,81 mp.

Pârâtele-reclamante B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii/decăderii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de interes. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, în timp ce, pe cale reconvenţională, au solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 45.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune interese pentru imobilul construcţie format din parter şi 2 din str. x, Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 430 din 4 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtele-reclamante B. şi C., ca fiind prescris dreptul material la acţiune, şi a luat act că pârâtele-reclamante au renunţat la judecarea cererii reconvenţionale. A obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâtele-reclamante a sumei de 5.605 RON, cu titlu de taxă de timbru, precum şi a sumei de 3.500 RON, cu titlu de onorariu avocat şi pe pârâtele-reclamante la plata către reclamantul-pârât a sumei de 11.455 RON, cu titlu de taxă de timbru, precum şi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de onorariu expert. Totodată, a compensat aceste cheltuieli, până la valoarea cea mai mică a acestora, de 9.105 RON, iar pârâtele-reclamante au fost obligate la plata către reclamantul-pârât a diferenţei în sumă de 5.350 RON. A luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1475 A/2023 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 430/04.04.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A anulat, în parte, sentinţa civilă cu privire la soluţia dată cererii de chemare în judecată şi a trimis cauza, spre rejudecarea cererii de chemare în judecată, primei instanţe. A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea pârâtelor-reclamante de obligarea a reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, constând din taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.605 RON, ca neîntemeiată.

A păstrat soluţia primei instanţe cu privire la renunţarea la judecata cererii reconvenţionale, precum şi la obligarea reclamantului-pârât la plata către pârâtele-reclamante a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocaţial.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1475 A/2023 din 14 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâtele B. şi C..

Prin cererea de recurs, recurentele au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat ipoteza considerentelor contradictorii, susţinând că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a făcut referire la existenţa unei condiţii suspensive în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare, iar instanţa a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul curgeri termenului de prescripţie, promitentul obligându-se să depună, la data încheierii contractului, certificatul de atestare fiscală, actele de proprietate şi extras din Cartea Funciară. Ulterior, instanţa a susţinut că, de fapt, aceste acte necesare pentru finalizarea contractului nu constituie o condiţie suspensivă, pentru ca ele nu constituie un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care sa depindă naşterea dreptului subiectiv şi a obligaţiilor corelative.

În opinia recurentelor, această motivare a instanţei relevă confuzia făcută de instanţa de apel între termenul suspensiv de executare a contractului, clauzele contractuale şi condiţia suspensivă, ca modalitate de încheiere a actului juridic.

Or, părţile au stabilit un termen suspensiv de executare a contractului, respectiv 30 de zile de la data rămâneri definitive a deciziei nr. 991/27.04.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2007, au stabilit anumite clauze contractuale, printre care şi actele ce vor trebui procurate şi depuse de promitentul-vânzător, dar şi o condiţiile suspensivă de care depindea naşterea dreptului subiectiv şi a obligaţiilor corelative, condiţie ce nu a fost analizată de către nici una dintre instanţe.

Condiţia suspensivă era dată de rezultatul ce urma a fi obţinut în dosarul nr. x/2007.

O altă contradicţie în motivarea instanţei de apel este că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că neprezentarea acestor înscrisuri (certificat fiscal, extras CF, acte de proprietate) constituie un refuz al promitentului vânzător de a perfecta actul de vânzare-cumpărare, cea ce deschide calea justiţiei pentru realizarea dreptului de către promitentului cumpărător, iar, ulterior, a reţinut că argumentele apelantului sub acest aspect sunt lipsite de orice fundament juridic.

De asemenea, faţă de susţinerile instanţei de apel că instanţa de fond ar fi omis să analizeze o cauza de întrerupere a termenului de prescripţie prin încheierea procurii autentificate sub nr. x/18.01.2018, recurentele au considerat că instanţa de apel trebuia sa observe că nu există nicio legătură între procura de reprezentare în faţa instanţei pentru evacuarea unor persoane dintr-un imobil proprietatea recurentelor şi clauzele cuprinse în promisiunea de vânzare-cumpărare pentru finalizarea vânzării.

Totodată, recurentele au învederat că decizia pronunţată în calea de atac a apelului este nemotivată, întrucât instanţa a făcut trimitere la condiţii care nu au făcut obiectul antecontractului.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au imputat instanţei de apel încălcarea art. 3, art. 7 şi art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi a art. 969, art. 970, art. 977, art. 1017 şi art. 1022 C. civ. de la 1864.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele au învederat că, în opinia lor, evacuarea chiriaşilor din imobil, în baza unei procuri încheiate în temeiul art. 85 C. proc. civ., nu constituia o condiţie stabilită de către autorul acestora, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care evacuarea chiriaşilor nu a făcut obiectul înţelegerii părţilor. Această procura nr. 73 din 18.01.2018 nu are în cuprinsul său menţiunea ca reprezintă un act adiţional la promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată de autorul recurentelor în anul 2010, ea are natura unui mandat pentru a îndeplini un act ce nu are legătură cu încheierea, în viitor, a unui contract de vânzare-cumpărare.

Au mai arătat că a menţine valid un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat în urmă cu 14 ani, în privinţa căruia promitentul cumpărător nu a depus diligente pentru finalizarea lui şi nici nu a înştiinţat moştenitorii promitentului-vânzător, decât la 27.07.2020 (la 14 luni după expirarea termenului general de prescripţie), înseamnă a aduce atingere unor raporturi juridice civile, pentru ca prescripţia a intervenit pe fondul pasivităţii promitentului-cumpărător.

Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de recurs, recurentele au arătat că, în faţa instanţei de fond au susţinut că promisiunea de vânzare-cumpărare a fost încheiată sub condiţie suspensivă (art. 1017 vechiul C. civ.), în sensul că, numai dacă promitentul-cumpărător ar fi obţinut imobilul ce făcuse obiectul revendicări şi ar fi anulat contactele de vânzare-cumpărare pentru cele două apartamente ce au fost vândute către foşti chiriaşi, în baza Legi nr. 112/1996, contractul ar fi urmat a fi finalizat, deci numai în cazul în care în dosarul nr. x/2002, respectiv nr. x/2007 ar fi fost pronunţată o soluţie favorabilă.

Or, instanţa fondului nu a analizat temeinic susţinerile recurentelor pe aspectul existenţei condiţiei suspensive pe aspectul legat de naşterea contractului, motivând că, din intenţia concordantă a părţilor nu ar rezulta o condiţie suspensivă, motivare greşită conform art. 1017 C. civ. de la 1864.

Prin ultima critică formulată, recurentele au imputat instanţei de apel aplicarea greşită a art. 453 C. proc. civ., prin obligarea acestora să plătească taxa judiciară de timbru de la fond şi onorariu de expert, în condiţiile în care reclamantul a pierdut în faţa primei instanţe.

Au învederat că este adevărat că nu au atacat soluţia primei instanţe, însă instanţa de apel, în condiţiile în care a desfiinţat sentinţa instanţei, trebuia să anuleze în totalitate cheltuielile.

Concluzionând, au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În susţinerea excepţiei, intimatul a învederat că, prin toată argumentaţia expusă, recurente tind, în realitate, la cenzurarea aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce nu este permis în cale de atac a recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, motivată, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi cu respectarea normelor de drept material incidente în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative sus menţionate la cauza dedusă judecăţii, din perspectiva criticilor invocate în recurs, se reţine că, prin demersul său judiciar, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C., în calitate de coproprietare ale cotei de 50% din imobilul situat în Bucureşti, str. x, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 30% din cota indiviză de 50% deţinută de pârâte din imobilul în litigiu, format din construcţie, în suprafaţa construită la sol de 214 mp şi teren în suprafaţă de 657,81 mp. Pe cale reconvenţională, pârâtele-reclamante au solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 45.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune interese pentru imobilul construcţie format din parter şi 2 din str. x, Bucureşti.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că dreptul material la acţiune este prescris.

Analizând cauza, în limitele învestirii realizate prin motivele de apel formulate, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantul A., a anulat, în parte, sentinţa pronunţată cu privire la soluţia dată cererii de chemare în judecată şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că data de 27 mai 2016, respectiv o lună de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 991/27.04.2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007, constituie, în condiţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, data când s-a născut dreptul material la acţiune al reclamantului. Această dată marchează, totodată, începutul cursului termenului de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunii privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, susţinerile referitoare la o presupusă cauză de suspendare a termenului de prescripţie formulate de reclamant, în calea de atac a apelului, fiind nefondate. Drept urmare, instanţa de prim control judiciar a reţinut că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamantului s-a împlinit la 27 mai 2019.

În motivare, analizând clauzele contractului încheiat între părţi, instanţa de apel a concluzionat că termenul de o lună de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Bucureşti este un termen suspensiv şi, nicidecum, o cauză de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, cum, în mod greşit, a afirmat reclamantul, cum, de altfel, nu se poate pune semnul egalităţii între existenţa unei condiţii suspensive şi existenţa unei clauze care obligă promitentul vânzător să prezinte, pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare, o serie de înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea unor condiţii legale pentru valabila încheiere a contractului.

Analizând alegaţiile reclamantului cu privire la notificarea emisă la 27.07.2020 şi recepţionată de pârâte la 29.07.2020, instanţa de apel a reţinut că această notificare, cât şi cele ulterioare, au survenit ulterior momentului la care s-a împlinit termenul de prescripţie, astfel că nu puteau întrerupe curgerea termenului de prescripţie.

Drept urmare, a concluzionat că susţinerile reclamantului cu privire la cele două aspecte sunt nefondate.

Însă, constatând că, la pronunţarea soluţiei, prima instanţă a omis să analizeze, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, o presupusă cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, prin acordarea de către pârâte a procurii autentificate sub nr. x/18.01.2018 de BNP D., invocată de reclamant, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza, spre rejudecare, cu privire la cauza de întrerupere a termenului de prescripţie.

Totodată, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a invocat, prin cererea de apel, dar nu şi în faţa primei instanţe, faptul că un nou termen de prescripţie a început să curgă la 5.07.2018 şi s-ar fi împlinit la 5.07.2021, iar cererea de chemare în judecată s-a depus la 28.05.2021, în condiţiile în care mandatul a fost acordat şi pentru actele necesare executării lui, iar sentinţa civilă nr. 4107/20.04.2018 a fost execută silit la 4.07.2018, când executorul a declarat evacuate persoanele care locuiau în imobilul corp C, aşa cum rezultă din procesul-verbal din 04.07.2018 emis în dosarul de executare silită nr. x/2018, astfel a trimis cauza şi spre analizarea acestui aspect.

Raţionamentul şi soluţia instanţei de apel au fost criticate de pârâte, acestea susţinând pe de o parte, că instanţa de apel a făcut o confuzie între termenul suspensiv de executare a contractului, clauzele contractuale şi condiţia suspensivă ca modalitate de încheierea actului juridic, fiind invocată şi existenţa unor considerente contradictorii. Pe de altă parte, recurentele au imputat instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3, art. 7, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 969, art. 970, 977, 1017, 1022 C. civ.

Raportat la criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că acesta nu se circumscriu ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu se susţin în raport cu raţionamentul juridic al instanţei de apel şi cu soluţia pronunţată în cauză, ci se limitează la a exprima un dezacord faţă de o parte a considerentelor hotărârii, care nu a avut caracter decisiv în pronunţarea soluţiei.

Astfel, se reţine că, în cauza de faţă, recurentele nu au contestat raţionamentul instanţei de apel care a fundamentat, în mod real, soluţia de trimitere spre rejudecare, respectiv omisiunea primei instanţe de a analiza o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, constând în procura autentificată sub nr. x/18.01.2018.

Criticile formulate de recurente vizează, în mod evident, o altă componentă a hotărârii, respectiv raţionamentul instanţei de apel cu privire la respingerea susţinerilor reclamantului referitoare la momentul naşterii dreptului la acţiune, la data de început a cursului termenului de prescripţie, precum şi la pretinsul caracter suspensiv al unor împrejurări invocate de acesta. Or, toate aceste aspecte au fost analizate şi soluţionate de instanţa de apel în sens favorabil recurentelor. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 27 mai 2016 şi s-a împlinit la 27 mai 2019, astfel că susţinerile reclamantului privind existenţa unor cauze de suspendare a acestui termen au fost considerate neîntemeiate - aspect care reflectă o soluţionare favorabilă intereselor procesuale ale pârâtelor.

Însă, în loc să se raporteze la temeiul efectiv al soluţiei de trimitere - o soluţie defavorabilă părţilor recurente - acestea critică un raţionament care nu a avut o influenţă determinantă asupra soluţiei de trimitere spre rejudecare şi, mai mult, a fost valorizat în hotărâre în favoarea lor, astfel că aceste critici nu se raportează la soluţia atacată şi nici la raţionamentul care a condus la pronunţarea ei.

Având în vedere că instanţa de apel a constatat omisiunea primei instanţe de a analiza un motiv de întrerupere a prescripţiei invocat în cauză şi, în considerarea acestei omisiuni, a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar recurentele nu au formulat un recurs împotriva considerentelor, acestea aveau obligaţia procesuală de a-şi concentra criticile asupra concluziei instanţei de apel. În acest context, orice susţinere privind nelegalitatea soluţiei ar fi trebuit să se refere, în mod direct, la o eventuală apreciere eronată a instanţei de apel în ceea ce priveşte omisiunea reţinută în analiza efectuată de prima instanţă.

Drept urmare, simpla exprimare a nemulţumirii faţă de modul în care instanţa a motivat respingerea motivelor de apel invocate de reclamant, fără ca acestea să se reflecte, în mod efectiv, asupra soluţiei pronunţate, nu poate constitui o veritabilă critică de nelegalitate. O asemenea abordare deturnează finalitatea recursului declarat, care este de a supune analizei instanţei de control judiciar legalitatea soluţiei pronunţate, şi nu o polemică, pur teoretică, asupra unor considerente favorabile recurentelor.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la aplicarea pretins eronată a dispoziţiilor art. 3, art. 7, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 969, art. 970, art. 977, art. 1017, art. 1022 C. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite.

În esenţă, recurentele susţin că instanţa de apel ar fi interpretat greşit dispoziţiile de drept material referitoare la efectele întreruperii cursului prescripţiei, calificând în mod eronat procura autentificată sub nr. x/18.01.2018, ca fiind aptă să producă un asemenea efect.

Aceste susţineri sunt, însă, lipsite de temei juridic, întrucât se fundamentează pe o premisă eronată, fără să se grefeze pe analiza realizată de instanţa de apel: aceea că instanţa de apel ar fi efectuat o analiză a procurii invocate şi a caracterului întreruptiv al acesteia asupra termenului de prescripţie. Or, în realitate, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să constate că, în faţa primei instanţe, reclamantul a invocat, ca şi cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, emiterea procurii autentificate sub nr. x/18.01.2018, presupusă cauză de întrerupere care a fost omisă din analiză de prima instanţă, făcând astfel, imposibilă, verificarea raţionamentului asupra soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Drept urmare, argumentele invocate nu combat judecata realizată de instanţa de apel, ci constituie o construcţie teoretică menită să susţină o concluzie diferită de cea reţinută de instanţa de apel, fără a demonstra însă că aceasta din urmă ar fi încălcat norme de drept material. Astfel, aceste susţineri nu se încadrează în limitele vreunui motiv de casare din cele prevăzute expres de C. proc. civ. şi nu pot fi reţinute în analiza legalităţii hotărârii atacate.

Aceeaşi este şi situaţia afirmaţiilor referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 453 C. proc. civ. a instanţei de apel, prin care recurentele impută acesteia din urmă faptul că, în mod greşit, le-a obligat la plata unor cheltuieli de judecată - respectiv taxa judiciară de timbru aferentă fondului şi onorariul expertului - deşi reclamantul a pierdut în primă instanţă, iar ele au obţinut câştig de cauză la acel moment procesual.

Aceste critici sunt însă inadmisibile, întrucât nu se raportează la raţionamentul efectiv al instanţei de apel şi nu vizează considerentele deciziei pronunţate în această cale de atac, care constituie, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul exclusiv al controlului exercitat în recurs.

Pentru a înţelege corect contextul juridic, este esenţial de observat că prima instanţă a respins cererea reclamantului şi a luat act de renunţarea la judecata cererii reconvenţionale formulate de pârâte, dispunând, în acelaşi timp, obligarea reclamantului la plata către pârâtele-reclamante a taxei judiciare de timbru în sumă de 5.605 RON şi a unui onorariu avocaţial de 3.500 RON, dar şi obligarea acestora din urmă la plata către reclamant a taxei judiciare de timbru în sumă de 11.455 RON şi a unui onorariu de expert în cuantum de 3.000 RON. Cheltuielile au fost compensate până la concurenţa celei mai mici sume, respectiv 9.105 RON, rezultând astfel o diferenţă de 5.350 RON în favoarea reclamantului.

Această hotărâre a fost apelată exclusiv de către reclamant, atât în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi în privinţa cheltuielilor de judecată.

Instanţa de apel, ca urmare a exercitării căii ordinare de atac, a admis apelul, a anulat în parte sentinţa primei instanţe şi a modificat dispoziţiile privind cheltuielile de judecată, în sensul respingerii cererii pârâtelor-reclamante de obligare a reclamantului la plata sumei de 5.605 RON cu titlu de taxă de timbru, menţinând însă obligaţia acestuia de a le achita onorariul avocaţial de 3.500 RON.

În această situaţie, critica recurentelor, formulată în recurs, nu are ca obiect considerentele şi soluţia instanţei de apel, ci tinde, în mod nepermis, să readucă în discuţie analiza realizată de prima instanţă şi să obţină o reevaluare a unor chestiuni asupra cărora acestea nu au formulat critici în apel. O atare conduită procesuală echivalează cu eludarea principiului non omisso medio, potrivit căruia nu pot fi formulate critici în recurs care nu au fost mai întâi deduse judecăţii instanţei de apel.

Or, din moment ce recurentele nu au exercitat apelul împotriva soluţiei primei instanţe în privinţa cheltuielilor de judecată, ele nu pot, în mod valabil, să invoce în recurs critici care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel.

În plus, în această fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicţionale raţionamentul primei instanţe şi nici modul în care aceasta a stabilit cheltuielile de judecată, astfel că invocarea unor presupuse greşeli ale acesteia - în condiţiile în care nu au fost valorificate în apel - nu poate fundamenta calea extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, în raport cu dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi cu principiul ierarhiei căilor de atac, criticile recurentelor sunt inadmisibile, întrucât ele nu privesc soluţia pronunţată de instanţa de apel şi nici nu valorifică aspecte deduse acestei instanţe printr-un apel propriu, deşi o asemenea posibilitate le-a fost deschisă.

Prin urmare, deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtele C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1475 A/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.