Liability of public road administrator for uncovered utility channel as legal custodian of the thing causing damage

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la 8 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sectorului 3, prin Primar, B. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, pronunţarea unei hotărâri, prin care să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune materiale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ., art. 1381 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 1391 C. civ.

La 7 octombrie 2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare sau completatoare a acţiunii prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Administraţiei Străzilor şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale si la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune materiale, dar şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, începând cu data admiterii cererii şi până la achitarea efectivă a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 10243 din 11 octombrie 2021, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 23 noiembrie 2021, sub nr. x/2021.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1420 din 18 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. B. S.A., Primăria Sector 3, prin Primar, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu aceştia, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A admis, în parte, acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti; a obligat pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti la plata către reclamantă a sumei totale de 104.433,5 RON, reprezentând daune materiale în cuantum de 4.433,5 RON, şi daune morale în cuantum de 100.000 RON; a obligat pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 5900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1270A din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamanta A. şi pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1420 din 18 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1270A din 10 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După prezentarea situaţiei de fapt, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a învederat că instanţa de apel s-a limitat să analizeze, extrem de sumar, doar răspunderea delictuală obiectivă a recurentei pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza juridică, excluzând de la analiză răspunderea delictuală pentru fapta proprie a intimatei-pârâte B. S.A., ceea ce echivalează, de fapt, cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti.

A subliniat că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanta a urmărit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru repararea prejudiciului material şi moral suferit în urma accidentului petrecut în 2 noiembrie 2013, când a căzut trei metri în gol, într-un canal situat pe bulevardul x, ce nu avea capac şi nu era semnalizat.

Drept temei juridic au fost invocate două ipoteze de răspundere: pe de o parte, răspunderea subiectivă, pentru fapta proprie a B. S.A., în condiţiile art. 1357-1371 C. civ., faptele ilicite imputate constând în nesemnalizarea gurii de canal fără capac, respectiv lipsa verificării în conservarea măsurilor de semnalizare necesare pe o durată mai îndelungată de timp, şi, pe de altă parte, răspunderea obiectivă a Primăriei Sectorului 3, a Municipiului Bucureşti, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Administraţiei Străzilor Bucureşti, în condiţiile art. 1376-1380 din C. civ., pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza juridică.

Verificând limitele cadrului procesual obiectiv din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, se pune problema antrenării exclusiv a răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat de lucruri, aspect necontestat de părţi, deşi atitudinea procesuală a recurentei, pe parcursul celor două etape procesuale, denotă că nu a fost de acord cu analiza cauzei doar din perspectiva răspunderii delictuale pentru fapta lucrului.

Or, instanţa de apel a repudiat, în mod nelegal, examinarea ipotezei răspunderii civile delictuale subiective a intimatei-pârâte B. S.A., în temeiul art. 1357-1371 C. civ., temei juridic cu care fuseseră incontestabil învestite instanţele de fond.

A mai arătat că cele două forme de răspundere în discuţie, răspunderea pentru fapta proprie şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, nu se exclud reciproc, victima prejudiciului având posibilitatea de alegere între căile puse la îndemână, cu respectarea exigenţelor specifice fiecărui temei juridic, fără însă a putea obţine, bineînţeles, o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu.

Or, prin cererea modificatoare a acţiunii, reclamanta a precizat tipul de răspundere ce le revine tuturor pârâţilor, respectiv răspunderea delictuală pentru fapta proprie, în ceea ce o priveşte pe B. S.A., şi pentru fapta lucrului, în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi intimaţi-pârâţi.

Astfel, în mod eronat, instanţa de apel a omis din analiză răspunderea pentru fapta proprie, în baza unei argumentaţii greşite, potrivit cu care instanţa ar fi fost învestită doar cu ipoteza răspunderii pentru paza juridică a bunului, nu şi pentru fapta proprie.

De asemenea, a precizat că niciuna dintre criticile dezvoltate ale recurentei nu au constituit suport pentru analiza instanţei de apel, care, prin motivarea oferită, a prezentat doar două argumente în atragerea răspunderii delictuale a acesteia pentru paza juridică a lucrului: 1. faptul că artera de circulaţie pe care s-a produs accidentul se afla în administrarea recurentei şi 2. pe parcursul urmăririi penale nu a putut fi identificată persoana care a efectuat lucrările în urma cărora gurile de canal au rămas neacoperite sau persoana care administrează reţeaua acelor canale care au rămas fără capac.

Prin urmare, a apreciat că decizia nu oferă transparenţă asupra silogismului juridic care să explice şi să justifice dispozitivul.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a imputat instanţei de apel interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1376 - 1377 C. civ. şi cele ale art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. şi ale art. 22 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1376 - 1377 C. civ., recurenta a arătat că, pentru a opera răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrurilor este necesar ca prejudiciul să fie cauzat de lucruri aflate sub paza juridică a unei persoane. Astfel, pentru a obţine despăgubiri de la cel care deţine paza juridică a lucrului, persoana vătămată trebuie să probeze existenţa prejudiciului, cauzarea prejudiciului de către lucrul respectiv şi legătura de cauzalitate între aceste două elemente.

O primă condiţie pentru angajarea acestui tip de răspundere vizează existenţa identităţii între persoana pârâtului şi paznicul juridic al bunului. Or, în speţă nu există o astfel de identitate între recurentă şi paznicul juridic al gurilor de canal şi al capacelor aferente.

Potrivit Anexei 1 la HCGMB nr. 254/2008 (poziţia 255), Administraţia Străzilor are calitatea de administrator al bulevardului C., nu însă şi al canalului/căminului de vizitare din componenţa reţelelor edilitare subterane situate pe această stradă.

Pentru a reţine calitatea de paznic juridic a recurentei, instanţa de apel a îmbrăţişat raţionamentul primei instanţe, interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 7 lit. h) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Administraţiei Străzilor Bucureşti, care prevăd că recurenta are obligaţia de a executa, în regie proprie sau prin firme specializate, lucrări de întreţinere şi reparaţii curente (ampriza străzii, carosabil şi trotuare), apreciind că o atare obligaţie implică şi administrarea reţelei edilitare, prin verificarea gurilor de canal şi acoperirea acestora cu capace, în cazul în care este necesar.

Totodată, a arătat că, prin H.CG.M.B. nr. 306/2002, a fost aprobat Regulamentul privind instalarea capacelor gurilor de acces la reţelele edilitare subterane şi răsuflătoarelor de gaze şi a grătarelor gurilor de scurgere a apelor pluviale pe teritoriul municipiului Bucureşti. La 08.06.2017, HCGMB nr. 306/2002 a fost abrogată prin adoptarea HCGMB nr. 212/08.06.2017, prin care s-a aprobat Regulamentul privind instalarea/aducerea la cotă/întreţinerea capacelor, gurilor de acces la reţelele edilitare subterane, răsunătoarelor de gaz şi a grătarelor gurilor de scurgere a apelor meteorice aflate pe domeniul public al municipiului Bucureşti.

Făcând trimitere la prevederile art. 2, art. 6 din HCGMB nr. 212/2017 şi la art. 3 şi art. 5 din Anexa 1 la hotărâre, recurenta a susţinut că administratorii reţelelor edilitare subterane situate pe domeniul public al municipiului Bucureşti sunt cei care răspund, în condiţiile legii, pentru eventualele vătămări corporale, pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale cauzate de starea tehnică necorespunzătoare a capacelor şi grătarelor aferente acestora.

Astfel, în măsura în care HCGMB nr. 212/2017 prevede răspunderea administratorului reţelei edilitare subterane pentru distrugeri materiale cauzate de starea tehnică necorespunzătoare a capacelor şi grătarelor aferente acestora, cu atât mai mult va fi atrasă răspunderea acestuia pentru lipsa capacelor ce acoperă gurile de acces la reţelele edilitare.

Prin urmare, astfel cum rezultă din actele normative în vigoare, administratorul reţelei edilitare subterane este intimata-pârâtă B. S.A. şi acesteia îi incumbă obligaţia de a acoperi gurile de acces la reţelele edilitare subterane, având, totodată, obligaţia de a le întreţine în stare tehnică corespunzătoare, astfel încât să asigure funcţia carosabilă, pietonală şi de acoperire.

În continuare, recurenta a învederat că răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ. revine persoanei care, la data cauzării prejudiciului (2013), deţinea paza juridică a lucrului. În principiu, proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al acestuia. Pentru a înlătura această prezumţie, proprietarul poate face dovada că a transmis paza juridică unei alte persoane sau împrejurarea că, împotriva voinţei sale, a pierdut paza juridică a bunului.

În speţă, proprietarul sistemului public de alimentare cu apă şi canalizare este, fără îndoială, Municipiul Bucureşti. Paza juridică a sistemului public de alimentare cu apă şi canalizare a fost dobândită de pârâta B. S.A., prin contractului de concesiune nr. x din 29 martie 2000 încheiat, în calitate de concesionar, cu Municipiul Bucureşti, în calitate de concedent, contract completat ulterior printr-o serie de acte adiţionale.

A subliniat că, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 241/2006 şi art. 3.1.1. din Reglementarea tehnică din 21 septembrie 2006, B. S.A. avea obligaţia de a efectua verificări în teren şi a constata lipsa capacului de la căminul de vizitare situat pe bulevardul x, recurenta neavând o astfel de responsabilitate privind paza juridică asupra capacelor şi căminelor de vizitare situate pe străzile aflate în administrare.

Cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. şi a art. 22 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să exercite un rol activ şi să stabilească adevărul în cauză, prin toate mijloacele prevăzute de lege, adevărul juridic fiind fundamentul unei hotărâri legale şi temeinice.

Astfel, a învederat că, şi în măsura în care, în urma cercetărilor efectuate în cursul urmăririi penale, nu s-a putut identifica persoana vinovată de săvârşirea faptei penale, dispunându-se, în consecinţă, încetarea procesului penal, instanţa de apel avea obligaţia să verifice şi să lămurească care au fost circumstanţele de fapt reale care au condus la producerea accidentului, prin administrarea unor probe suplimentare în acest sens, şi nu să îmbrăţişeze dezlegarea dată de judecătorul fondului cu o atât de mare uşurinţă, concluzionând că recurentei îi revine răspunderea pentru prejudiciul produs intimatei-reclamante.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de apel este, în mod suficient, motivată şi a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă.

În ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei, reclamanta a menţionat că, potrivit art. 2 şi anexei nr. 1 din HCGMB nr. 235/2005, coroborate cu art. 1 şi art. 2 din HCGMB nr. 81/2003, artera de circulaţie întreţinută necorespunzător se află în administrarea recurentei, care, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) coroborate cu art. 8 lit. c) din O.U.G. nr. 43/1997, în calitatea sa de administrator al drumului public, avea obligaţia să semnalizeze obstacolul, gura de canal neacoperită din carosabil.

A mai menţionat că fapta ilicită şi culpabilă a recurentei constă în nesemnalizarea gurii de canal fără capac, respectiv lipsa verificării în conservarea măsurilor de semnalizare, precum şi neîndeplinirea atribuţiilor de supraveghere şi control ale acesteia.

Drept urmare, a apreciat că îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale se verifică în cauză, astfel că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., anularea recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de apel respectă atât normele procedurale, referitoare la motivarea hotărârii, cât şi normele drept material incidente în speţă.

Cu privire la atragerea răspunderii civile, a menţionat că, potrivit art. 2 şi anexei nr. 1 din HCGMB nr. 235/2005 coroborate cu art. 1 şi art. 2 din HCGMB nr. 81/2003, artera de circulaţie întreţinută necorespunzător se află în administrarea recurentei, care, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) coroborate cu art. 8 lit. c) din O.U.G. nr. 43/1997, în calitatea sa de administrator al drumului public, avea obligaţia să semnalizeze obstacolul, gura de canal neacoperită din carosabil.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, litigiul are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost modificată, promovată de reclamanta A., împotriva pârâţilor Primăria Sectorului 3, B. S.A., Municipiul Bucureşti, Administraţia Străzilor şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a vătămării corporale grave a acesteia, în urma unui accident produs la 2 noiembrie 2013, pe bulevardul x, Bucureşti.

În concret, circumstanţele accidentului, astfel cum au fost reţinute de către instanţele de fond, au fost următoarele: la 2 noiembrie 2013, în jurul orelor 22:50, în timp ce reclamanta se deplasa de la locul de muncă spre domiciliu, a căzut într-un canal neacoperit, nesemnalizat şi fără nici o altfel de protecţie, situat în faţa blocului nr. 13 A de pe bulevardul x, iar, în cădere, un fier beton din peretele canalului a străpuns abdomenul acesteia, producându-i leziuni traumatice. Conform certificatului medico-legal emis sub nr. x/08.11.2013, reclamanta a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 16-18 zile de îngrijiri medicale.

Promovând acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta a imputat pârâţilor săvârşirea faptei ilicite constând în neacoperirea sau nesemnalizarea gurii de canal descoperite, fiind invocate, ca temei juridic al acţiunii, dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1375, art. 1376, art. 1381, art. 1385 şi art. 1391 C. civ.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B. S.A., Primăria Sector 3, Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reţinând că accidentul s-a produs pe un sector de drum care se află în raza de administrare a Administraţiei Străzilor Bucureşti, instituţie publică înfiinţată prin HCGMB nr. 72/1992, care are ca obiect de activitate, între altele, administrarea, întreţinerea şi reabilitarea reţelei stradale din mun. Bucureşti, aceasta fiind răspunzătoare, în calitate de paznic juridic al bunului.

În consecinţă, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, conform art. 1376 C. civ., Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 104.433,5 RON, reprezentând daune materiale şi morale.

Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, respingând apelul declarat de pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti, reţinând, în esenţă, că, pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului, este suficient să se identifice persoana care are paza juridică a străzii unde se află gura de canal neacoperită. Astfel a reţinut că, în mod corect, a constatat prima instanţă că pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti este cea care avea obligaţia de a verifica starea arterei de circulaţie şi de a întreprinde măsuri de acoperire sau cel puţin de semnalizare a existenţei gurii de canal neacoperite, până la identificarea persoanei responsabile de reţeaua edilitară a canalului în discuţie.

Soluţia şi raţionamentul instanţei de apel au fost criticate de recurentă, aceasta susţinând, prin motivul de recurs subsumat tezei de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe de o parte, că instanţa de apel nu a realizat o analiză completă a cauzei, limitându-se exclusiv la examinarea răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului, fără a analiza, în mod distinct şi motivat, incidenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a intimatei B. S.A. - capăt de cerere expres formulat şi susţinut de reclamantă prin cererea introductivă.

Pe de altă parte, recurenta a invocat o motivare superficială a hotărârii pronunţate, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prin însuşirea întru totul a soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a expune motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi fără arătarea argumentelor care au condus la respingerea apărărilor formulate de recurentă, în calea de atac a apelului.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv ale art. 1376, art. 1377 C. civ. şi art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. şi ale art. 22 C. proc. civ.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că, deşi încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile astfel formulate sunt nefondate, având în vedere cele ce succed.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs formulat, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată următoarele:

Din economia cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi ulterior modificată de reclamantă, rezultă că aceasta a înţeles să fundamenteze răspunderea pârâţilor Primăria Sectorului 3, B. S.A. şi Municipiul Bucureşti pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi răspunderea pârâţilor Administraţia Străzilor Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrului.

Trebuie menţionat că, pentru a reţine sau a exclude calitatea procesuală pasivă a unei părţi într-un litigiu întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, instanţa trebuie să stabilească dacă acea parte are atribuţii sau obligaţii legale corelative faţă de fapta prejudiciabilă invocată. În speţă, demersul reclamantei se întemeiază pe susţinerea că prejudiciul a fost cauzat prin existenţa unui canal neacoperit şi nesemnalizat, situat pe domeniul public - pe o arteră circulată a municipiului Bucureşti. Prin urmare, identificarea entităţii care are atribuţii legale în administrarea acelui tronson de drum este esenţială pentru determinarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii.

Analizând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept deduse judecăţii, prima instanţă a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că singura entitate, care are atribuţii legale şi efective în administrarea zonei unde se afla canalul neacoperit, este pârâta Administraţia Străzilor Bucureşti, responsabilă cu administrarea, întreţinerea şi reabilitarea reţelei stradale din municipiul Bucureşti, având în gestiune chiar locul unde se afla gura de canal neacoperită.

În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat că între ceilalţi pârâţi - între care şi B. S.A. - şi situaţia de fapt dedusă judecăţii nu există niciun raport juridic, în sensul existenţei unei obligaţii legale ori contractuale care să le impună vreo îndatorire privind întreţinerea, supravegherea sau semnalizarea corespunzătoare a carosabilului ori a infrastructurii aferente, în zona în care s-a produs accidentul, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Primăria Sectorului 3 Bucureşti, B. S.A. şi Municipiul Bucureşti.

Verificând legalitatea sentinţei pronunţare, instanţa de prim control judiciar a confirmat soluţia primei instanţe, respingând apelul declarat de recurentă, ca nefondat.

Or, admiterea acestei excepţii - a lipsei calităţii procesuale a pârâtei B. - echivalează cu constatarea că, indiferent de circumstanţele faptice ale cauzei, nu există niciun temei juridic pentru ca acea parte să fie ţinută să răspundă. Aceasta exclude, în mod logic şi necesar, posibilitatea ca instanţa să mai continue analiza în privinţa acestei părţi sub aspectul fondului - respectiv sub aspectul elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum fapta ilicită, vinovăţia sau legătura de cauzalitate, întrucât nu există un raport juridic care să justifice continuarea analizei în contradictoriu cu această parte.

A analiza o eventuală răspundere pentru fapta proprie a unei părţi care a fost înlăturată din proces, în temeiul unei excepţii procesuale de fond (lipsa calităţii procesuale pasive), ar fi echivalent cu ignorarea efectelor juridice ale admiterii excepţiei în discuţie şi a impune o examinare inutilă a fondului faţă de o parte eliminată din proces.

În aceste condiţii, nu subzistă susţinerea privind existenţa unei omisiuni de analiză asupra unui aspect esenţial al cauzei, întrucât, prin constatarea lipsei calităţii procesuale pasive, instanţele de fond s-au aflat în prezenţa unui impediment de ordin procesual care exclude, în mod necesar, analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, în contradictoriu cu partea în privinţa căreia excepţia a fost admisă.

În ceea ce priveşte presupusa motivare insuficientă a soluţiei, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cazul concret dedus judecăţii, reanalizând situaţia de fapt, în limitele învestirii trasate prin motivele de apel formulate, în raport cu toate probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Străzilor Bucureşti, parte care are paza juridică a străzii unde se află canalul în litigiu, aceasta fiind obligată, potrivit dispoziţiilor legale, să verifice starea arterei de circulaţie şi să întreprindă măsuri de acoperire sau, cel puţin, de semnalizare a existenţei gurii de canal neacoperite, până la identificarea persoanei responsabile de reţeaua edilitară a canalului în discuţie.

Totodată, a reţinut că, statutul ADS de administrator al arterei de circulaţie, statut care presupune existenţa unei obligaţii în temeiul căreia este îndatorată să preîntâmpine producerea oricărei pagube prin mijlocirea lucrului, este suficientă, în raport de victima accidentului, pentru a se reţine că recurenta este paznicul juridic al lucrului cauzator de prejudicii.

În ceea ce priveşte rolul activ al judecătorului, Curtea de Apel a reţinut că toate demersurile cu privire la aflarea titularului lucrărilor efectuate pe artera de circulaţie au fost făcute în cursul urmăririi penale, astfel că nu se mai impunea ca prima instanţă să dispună emiterea adreselor solicitate, adrese deja emise în cadrul dosarului penal.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de prim control judiciar a concluzionat că excepţia a primit o dezlegare legală din partea primei instanţe, având în vedere întreruperea cursului prescripţiei prin constituirea ca parte civilă a reclamantei din prezenta cauză, în cursul urmăririi penale sau în faţa instanţei judecătoreşti până la începerea cercetării judecătoreşti.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurentei, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele, care au stat la baza soluţiei pronunţate în dosar, instanţa de apel expunând, într-o manieră logică, raţionamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că apelul declarat de Administraţia Străzilor este nefondat.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanţa nu are obligaţia legală de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părţi textelor de lege invocate în susţinerea cererilor. Instanţa trebuie să examineze aspectele esenţiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât şi juridic, şi poate să abordeze argumentele părţilor într-o manieră globală, printr-un raţionament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

În ceea ce priveşte preluarea argumentelor expuse de tribunal, se reţine că, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

În acest sens, este pe deplin admisibil şi legal ca instanţa de apel, în exercitarea atribuţiilor sale de control judiciar, să se alinieze raţionamentelor instanţei de fond şi să le preia ca atare, cu condiţia ca hotărârea apelată să conţină, la rândul său, o motivare completă şi conformă cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Nu se poate reţine o nemotivare a deciziei, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza în care instanţa de apel validează explicit concluziile primei instanţe, indicând în mod suficient temeiurile juridice şi faptele relevante care justifică această confirmare.

Mai mult, din conţinutul deciziei recurate reiese că instanţa de apel nu s-a limitat la o simplă validare formală a considerentelor primei instanţe, ci a reiterat aspectele esenţiale ale situaţiei de fapt, a reafirmat încadrarea juridică efectuată şi a răspuns apărărilor formulate prin apel. Argumentele au fost redate într-o manieră coerentă şi sistematică, fiind exprimată o poziţie proprie şi autonomă cu privire la temeinicia soluţiei apelate.

În acest context, nu poate fi reţinută existenţa unei încălcări a obligaţiei de motivare a hotărârii, instanţa de apel respectând standardele impuse de lege şi de jurisprudenţa internă şi europeană, în sensul că a prezentat un raţionament judiciar clar şi a tratat, în mod real şi efectiv, chestiunile litigioase esenţiale.

Prin urmare, critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se confirmă.

Nefondate sunt şi criticile subsumate de recurentă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se impută instanţei de apel soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1376 şi art. 1377 C. civ., ale HCGMB nr. 254/2008 şi HCGMB nr. 306/2002, cu privire la paza juridică a lucrului.

Întrucât argumentele recurentei ce vizează excepţia lipsei calităţii procesuale a acesteia (aspect de drept procesual) supun dezbaterii, pentru modalitatea de soluţionare, norme de drept substanţial, criticile vor fi tratate unitar, prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a constatat, în mod corect, că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv, dacă, raportat la ceea ce s-a reclamat prin acţiunea dedusă judecăţii, în sensul omisiunii pârâtei, în calitate de administrator al arterei din Bucureşti, de a lua toate măsurile legale stabilite în sarcina sa în scopul prevenirii oricărui pericol, aceasta este răspunzătoare de producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită, având, implicit, calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru o corectă verificare a legalităţii deciziei atacate raportat la normele drept substanţial aplicabile, se impune a fi menţionată particularitatea acestei speţe, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond.

Drept urmare, se notează că, în cursul anului 2013, s-au efectuat lucrări de lărgire a părţii carosabile a bulevardului C., Bucureşti, lucrări de amploare, care au fost efectuate pe toată lungimea bulevardului. Aceste lucrări s-au efectuat şi în faţa blocului 13 A (locul producerii accidentului) şi au constat în desfiinţarea spaţiului verde şi construirea de locuri de parcare. În urma lucrărilor, au rămas neacoperite şi nesemnalizate 3 guri de canal.

Deşi activităţile de investigaţie au fost epuizate, în cadrul dosarului penal format în urma plângerii penale înregistrate de reclamantă, nu s-a reuşit identificarea instituţiei publice din dispoziţia căreia a fost efectuată această lucrare, nu s-au identificat persoane fizice/juridice care au efectuat, în fapt, aceste lucrări şi nici persoanele care au recepţionat lucrarea.

În lipsa altor responsabili identificaţi pentru lipsa capacelor gurii de canal, instanţa de apel a concluzionat că responsabilitatea revine autorităţii care are obligaţia generală de a asigura integritatea drumului public - respectiv Administraţia Străzilor Bucureşti, care, potrivit datelor oficiale, are în administrare bulevardul x şi care îndeplineşte cerinţele legale ale pazei juridice, în considerarea atribuţiilor sale legale stabilite prin actele normative incidente.

Luând în examinare criticile de nelegalitate ce vizează reţinerea greşită a calităţii Administraţiei Străzilor Bucureşti de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, cu privire la condiţia specială referitoare la calitatea pârâtei de paznic juridic al lucrului, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect reţinută de instanţele de fond, în considerarea calităţii dovedite a Administraţiei Străzilor Bucureşti de administrator al arterei unde s-a produs accidentul.

Similar celor reţinute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere că determinarea persoanei care, potrivit legii, poate fi chemată să răspundă civil, se face prin raportare la dispoziţiile art. 1377 din C. civ. care prevăd că, în înţelesul dispoziţiilor art. 1376 C. civ., are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra lucrului.

Această prerogativă presupune o putere efectivă asupra lucrului şi se manifestă prin capacitatea de a dispune de măsuri concrete în privinţa acestuia, de a-l întreţine, repara, semnaliza ori închide accesul public în cazul constatării unui pericol.

Trebuie subliniat că dreptul de proprietate nu reprezintă o condiţie necesară pentru a conferi această calitate, iar paza juridică nu se confundă cu proprietatea sau cu posesiunea lucrului. Astfel, contrar celor afirmate de recurentă, în sensul că Municipiul Bucureşti răspunde, în calitate de titular al dreptului de proprietate al bunului, paza juridică poate fi atribuită şi unei persoane care nu este titularul unui drept de proprietate asupra lucrului, dar care are, în fapt sau în drept, responsabilitatea întreţinerii, gestionării şi menţinerii în stare de funcţionare a acestuia, în scopul prevenirii pericolelor şi riscurilor pentru terţi.

Drept urmare, pentru a stabili, în mod just, dacă partea pârâtă este sau nu păzitorul juridic al bunului, instanţele trebuiau să stabilească dacă ADS are puterea de direcţie, control şi supraveghere, în mod independent, asupra canalului neacoperit şi nesemnalizat, situat pe bulevardul x.

Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare al ADS, art. 7 lit. h), Administraţia Străzilor are, în atribuţiile generale, obligaţia de executa, în regie proprie sau prin firme specializate, lucrări de întreţinere şi reparaţii curente (ampriza străzii - carosabil şi trotuare), a podurilor, pasajelor rutiere şi parcărilor supra şi subterane. Drept urmare, obligaţia legală a acestei entităţi este de a asigura integritatea fizică a arterei, de o întreţine în stare corespunzătoare, aptă a servi destinaţiei sale.

Conform dispoziţiilor HCGMB nr. 254/2008 art. 1, administrarea drumurilor publice are ca obiect proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea, repararea, întreţinerea şi exploatarea reţelelor stradale, iar, potrivit art. 7, realizarea în zona străzilor (inclusiv trotuare) a oricăror construcţii şi instalaţii, în orice scop, se face cu respectarea legislaţiei în vigoare privind amplasarea şi autorizarea construcţiilor şi numai cu acordul prealabil al Administraţiei Străzilor.

Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din aceeaşi hotărâre, executarea de lucrări la reţelele edilitare subterane în carosabil sau trotuare, indiferent de durata sau natura lor, se vor aviza şi recepţiona numai de către Administraţia Străzilor. Această prevedere impune, în mod expres, o dublă obligaţie în sarcina ADS: obligaţia de control prealabil prin acordarea avizului de începere a lucrării şi obligaţia de supraveghere ulterioară, prin recepţionarea lucrării, cu verificarea conformităţii acesteia faţă de standardele tehnice şi cerinţele de siguranţă.

Din interpretarea tuturor actelor normative menţionate, rezultă că recurenta, chiar în situaţia în care operatorul tehnic responsabil este un terţ, păstrează prerogativa legală de control a arterelor aflate în administrarea sa, sub aspectul funcţionalităţii şi a viciilor care le afectează structura şi care pot constitui surse generatoare de prejudicii pentru alte persoane, fiind obligată să autorizeze, verifice şi să dispună măsuri privind lucrările care afectează infrastructura rutieră.

Astfel, susţinerile recurentei, în sensul că administratorul reţelei edilitare subterane este intimata B. şi că acesteia îi incumbă obligaţia de a acoperi gurile de acces la reţelele edilitare subterane, urmează a fi înlăturate, ca nefondate.

Această obligaţie de supraveghere şi control rezultă, în mod neechivoc, din prevederile art. 6 din HCGMB nr. 306/2002, cât şi din prevederile art. 5 din aceeaşi hotărâre, potrivit cărora ADS are obligaţia, ca administrator al drumului public, să identifice capacele şi grătarele aflate în stare tehnică necorespunzătoare şi să solicite administratorilor acestora să le înlocuiască, obligaţie pe care însăşi recurenta a recunoscut că o are.

Reglementările invocate recunosc implicit că, deşi reţelele pot fi gestionate de operatori specializaţi, responsabilitatea supravegherii integrităţii elementelor vizibile şi accesibile publicului (precum gurile de canal) aparţine ADS, în calitate de entitate publică ce administrează domeniul public.

Rezultă, aşadar, că ADS nu doar că poate interveni, ci are obligaţia activă de a verifica şi monitoriza, în permanenţă, starea reţelei edilitare aflate pe domeniul public, iar simpla împrejurare că un alt operator are atribuţii funcţionale nu exonerează autoritatea publică de această obligaţie legală.

Astfel, lipsa unei intervenţii din partea ADS pentru semnalizarea sau restricţionarea accesului în zona periculoasă echivalează cu o omisiune culpabilă, care, prin raportare la dispoziţiile art. 1376 C. civ., determină, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, antrenarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul suferit de victimă.

Drept urmare, instanţa de apel a realizat o interpretare corectă şi completă a dispoziţiilor art. 1376 şi 1377 C. civ., raportat la prevederile actelor normative relevante, reţinând, în mod just, calitatea procesuală pasivă a recurentei şi răspunderea acesteia pentru paza juridică a lucrului, neputând fi constatată incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile HCGMB nr. 212/2017, Înalta Curte le va înlătura de la analiză, întrucât actul normativ invocat a intrat în vigoare ulterior datei producerii accidentului care face obiectul prezentei cauze, nefiind aplicabile ratione temporis.

Cu referire la ultimul motiv de recurs formulat, Înalta Curte constată că, deşi aparent este încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este inadmisibil şi va fi înlăturat din analiză, pentru considerentele ce succed.

Prin acest motiv de recurs, recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel ar fi trebuit să manifeste un rol activ mai pronunţat în stabilirea circumstanţelor de fapt ale cauzei şi în identificarea persoanei vinovate de producerea prejudiciului, dat fiind că ordonanţa de clasare emisă în cursul urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, iar adevărul juridic trebuia stabilit de instanţă prin administrarea probatoriului necesar, fiind astfel încălcate prevederile art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 22 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Ceea ce susţine recurenta este că, nefiind pronunţată o hotărâre penală care să statueze asupra existenţei faptei sau a vinovăţiei vreunei persoane, instanţa civilă nu era ţinută de constatările organelor de urmărire penală şi avea deplina competenţă de a analiza, în mod autonom, elementele răspunderii civile delictuale.

Cu toate acestea, deşi raportate formal la un text de lege aplicabil, o asemenea susţinere referitoare la dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., precum şi susţinerile referitoare la obligaţiile instanţei civile de a determina persoana vinovată în lipsa unor concluzii din dosarul penal, nu pot fi valorificate în etapa recursului, întrucât vizează o critică nouă, nesusţinută şi nici pusă în discuţie în faţa instanţei de apel.

Or, conform principiului consacrat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate analiza motive de nelegalitate care vizează soluţionarea unei chestiuni ce nu a format obiect de dezbatere în apel, întrucât controlul exercitat în recurs este limitat la legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de prim control judiciar, având în vedere criticile formulate în acea fază procesuală.

În aceste condiţii, invocarea, abia în recurs, a unor norme juridice şi argumente, care nu au făcut obiectul dezbaterii în apel, echivalează cu o extindere nepermisă a cadrului devolutiv şi determină, implicit, încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

În consecinţă, întrucât motivul de recurs analizat vizează o chestiune nouă, neverificată în apel, dispoziţiile legale invocate neformând obiect al dezbaterii procesuale până la acest moment, acesta urmează a fi înlăturat ca inadmisibil.

Pe de altă parte, nici sub aspectul pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., critica nu poate fi primită.

Conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Astfel, din conţinutul normativ al art. 22, rezultă că instanţa are un drept de apreciere în privinţa oportunităţii şi necesităţii administrării probelor propuse de părţi sau a celor pe care le consideră utile, în limitele cadrului procesual stabilit de părţi.

De asemenea, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel are competenţa de a dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, precum şi administrarea unor probe noi, dacă acestea sunt necesare soluţionării cauzei.

Nici această dispoziţie nu instituie o obligaţie de ordin absolut, ci stabileşte competenţa instanţei de apel de a exercita un rol activ în materie probatorie, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi al imparţialităţii, legea acordând instanţei un drept de apreciere cu privire la probele propuse de părţile litigante ce trebuie administrate, evaluând, în funcţie de circumstanţele speţei, relevanţa şi pertinenţa acestora.

În cazul concret dedus judecăţii, recurenta nu indică vreun motiv de nelegalitate expres prevăzut de lege care ar fi incident în raport de modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.. Nu se invocă vreo încălcare a normelor referitoare la administrarea probelor, ci se formulează, în mod general, o nemulţumire faţă de pretinsa pasivitatea a instanţei.

Astfel, critica recurentei vizează, în realitate, aspecte de oportunitate în administrarea probelor şi de evaluare a utilităţii acestora, aspecte care ţin exclusiv, astfel cum s-a menţionat anterior, de aprecierea instanţelor, şi care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, care este limitată la verificarea legalităţii hotărârii recurate, în raport cu normele de drept aplicabile.

Prin urmare, în lipsa unei încălcări clare şi efective a dispoziţiilor procedurale incidente, critica întemeiată pe art. 22 C. proc. civ. nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi înlăturată.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă, ca parte căzută în pretenţii, să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.500 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Străzilor împotriva deciziei civile nr. 1270A din 10 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.500 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.