Contractual obligation to pay utility costs implied from gratuitous use agreement under good faith and equity

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data 9.07.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară "Cantacuzino" Cantacuzino, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 516.026 RON, reprezentând debit principal conform facturii nr. x/02.02.2015 emise în baza hotărârii nr. 112/07.09.2012 a Consiliului de Administraţie.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 832/03.02.2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 3210/25.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, uneia dintre secţiile III, IV şi V ale Tribunalului Bucureşti şi a dispus înaintarea dosarului conducerii Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării la una dintre secţiile mai sus menţionate.

Cererea a fost înregistrată la data de 06.03.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 1017/11.07.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de obiect a cererii şi a respins cererea formulată de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie, în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila Bucureşti, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1772A/19.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia nulităţii, a admis apelul declarat de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militara "Cantacuzino" în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) Carol Davila, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 516.026 RON, reprezentând cheltuieli cu utilităţi aferente spaţiilor utilizate de aceasta.

Prin decizia nr. 2811/16.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta UMF Carol Davila Bucureşti împotriva deciziei nr. 1772/19.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată la 9.03.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2016.

3. Al doilea ciclu procesual - Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1906A/12.12.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Institutul "Cantacuzino" împotriva sentinţei nr. 1017/11.07.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă pronunţată în dosarul nr. x/2016, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 516.026 RON, reprezentând cheltuieli cu utilităţi aferente spaţiilor utilizate de aceasta, a obligat pârâta la 4.382,5 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1906A/12.12.2022 a declarat recurs pârâta UMF Carol Davila Bucureşti, invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material ce vizează răspunderea civilă contractuală.

Recurenta-pârâtă arată că reclamantul nu poate solicita plata sumelor ce fac obiectul prezentei cauze în temeiul răspunderii civile contractuale, deoarece Protocolul de colaborare nu cuprinde o prevedere expresă în acest sens, iar voinţa reală a părţilor nu a fost aceea expusă de către instanţa de apel.

Susţine că instanţa de apel trebuia să aplice regulile de interpretare a contractului pentru a identifica voinţa părţilor şi, în aplicarea principiului pacta sunt servanda, să constate că la momentul încheierii convenţiei/protocolului de colaborare că nu a fost stabilită în sarcina recurentei obligaţia de plată a utilităţilor, din cuprinsul convenţiei rezultând caracterul gratuit al folosinţei bunului, cât şi în privinţa cheltuielilor de regie, de întreţinere, respectiv, a acelora cu utilităţile.

Până la momentul intervenirii manifestării unilaterale a voinţei Institutului, concretizată prin hotărârea Consiliului de administraţie din 2012, voinţa reală a părţilor a fost ca aceste cheltuieli, ce fac obiectul prezentului dosar, să fie suportate de către Institut, neexistând vreo solicitare transmisă recurentei de plată a utilităţilor anterior adoptării acestei hotărâri.

Apreciază că instanţa de apel a depăşit limitele protocolului, ignorând dispoziţiile art. 969 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractului, întrucât cererea de achitare a utilităţilor încalcă înţelegerea părţilor, fiind lipsită de fundament, în condiţiile în care drepturile şi obligaţiile părţilor au fost clar reglementate pe temei contractual, obligaţiile recurentei fiind limitate doar la cele prevăzute de art. 3 şi art. 4 din Protocol.

În realitate, prin pretinderea plăţii utilităţilor, reclamantul a modificat unilateral convenţia, or, decurgând din principiul pacta sunt servanda şi din forţa obligatorie a contractului, orice modificare nu se poate realiza decât prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege (art. 969 vechiul C. civ.), ceea ce în speţă nu se regăseşte. Arată că atunci când sunt aduse modificări contractelor încheiate de părţi, ele trebuie negociate şi consemnate în acte adiţionale, neputând fi opuse uzanţe ori practici care ar fi existat în relaţiile dintre acestea, ca temei al unor pretenţii în despăgubiri întrucât ele nesocotesc dispoziţiile legale în materie.

Nesocotind limitele convenţiei iniţiale şi absenţa unor acte adiţionale, intimatul nu putea transforma, prin voinţa sa, raportul juridic obligaţional bilateral grefat pe contract într-un raport obligaţional unilateral în conţinutul căruia să se regăsească îndatorirea recurentei de a plăti contravaloarea utilităţilor.

Se susţine că invocarea de către instanţa de apel a unor argumente de ordin moral (cum ar fi principiul echităţii şi al bunei-credinţe) în legătură cu fundamentul pretenţiei de plată a utilităţilor trebuie cenzurată de instanţa de recurs, deoarece considerentele de ordin moral nu dau dreptul la contraprestaţii patrimoniale, dat fiind că obligaţia morală nu este sancţionată juridic şi nu are ataşată o acţiune în justiţie, recunoaşterea şi aprecierea acesteia realizându-se la acelaşi nivel, al valorilor morale, prin recunoştinţa recurentei.

Obligaţiile recurentei sunt reglementate în mod expres prin protocolul de colaborare, realizându-se doar în limitele şi condiţiile acestuia, iar nu în temeiul unor considerente de echitate, astfel că argumentele instanţei de apel nu pot fi opuse ca temei al obligaţiei pârâtei la plata utilităţilor, întrucât această aşa-zisă obligaţie nu are un suport legal sau convenţional.

Se argumentează că în aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului, coroborat şi cu dispoziţiile altor norme incidente efectelor contractului în raporturile dintre părţile contractante rezultă două consecinţe fundamentale, anume: (i) contractul nu poate fi revocat sau modificat în mod unilateral, decât în cauze autorizate de lege şi (ii) limitarea principiului forţei obligatorii, prin intervenţia instanţei de judecată, în anumite cazuri reglementate de lege.

Cu privire la obligativitatea (executorialitatea) contractului, cu excepţia cazurilor în care legea limitează forţa obligatorie a actului respectiv (spre exemplu, cazul impreviziunii), orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. S-au expus scurte consideraţii cu privire la revocarea şi modificarea contractului prin acordul comun al părţilor, precum şi cu privire la limitarea principiului forţei obligatorii prin intervenţia instanţei de judecată.

Arată că reclamantul a modificat unilateral protocolul prin impunerea plăţii utilităţilor prin hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administraţie al INCDMI "Cantacuzino", care a stabilit că, începând cu data de 07.09.2012, plata costurilor pentru acoperirea utilităţilor de funcţionare a spaţiilor destinate desfăşurării activităţii didactice în cadrul Institutului va fi suportată de UMF Carol Davila, costul lunar fiind de 14.350 RON. Învederează că nu şi-a exprimat acordul în mod expres cu privire la asumarea acestei obligaţii şi că prin adresa nr. x/8.02.2013, s-a opus acestei propuneri, negând o eventuală obligaţie de plată a utilităţilor.

Cuantumul utilităţilor de funcţionare a spaţiilor destinate desfăşurării activităţii didactice stabilit pentru spaţiul utilizat de pârâtă, urmare a hotărârii menţionate, nu poate avea eficienţă, în condiţiile în care nu există consimţământul expres al recurentei, clauzele esenţiale ale contractului putând fi modificate doar prin acordul expres de voinţă al ambelor părţi. Părţile nu au prevăzut derogarea expresă de la principiul irevocabilităţii în raporturile născute din convenţie, prin clauzele contractuale, iar UMFCD a respectat întocmai drepturile şi obligaţiile contractuale, cum le-au determinat în conţinutul Protocolului.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a completat cererea de chemare în judecată a reclamantului, raţionamentul acesteia bazându-se pe motive străine de natura cauzei, respectiv pe obiceiul locului. Învederează recurenta că dacă s-ar aplica raţionamentul instanţei de apel, atunci nu ar mai fi fost necesară încheierea Protocolului de colaborare dintre cele două părţi, iar obligaţia de plată ar fi fost în sarcina sa începând cu anul 2008, iar nu din 2012.

Subsumat motivului de casare reglementat de pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu depăşirea puterii judecătoreşti.

Arată recurenta că raţionamentul expus în decizia de casare este corect, astfel că temeiul acţiunii ar fi trebuit să fie Protocolul, care să atragă, dacă era cazul, doar răspunderea civilă contractuală, şi că instanţa de apel a nesocotit limitele trasate de prin această decizie. Învederează că a utilizat spaţiile din clădirea aflată în administrarea intimatei de-a lungul timpului în conformitate cu prevederile legale în materie, gratuit, neplătind chirie şi nici cheltuieli de întreţinere/administrative/utilităţi.

Instanţa de apel a schimbat, greşit, temeiul de drept, apoi a aplicat un raţionament străin cauzei şi a calificat, eronat, hotărârea consiliului de administraţie nr. 112/2012, ca fiind un act de dispoziţie, iar nu o modificare unilaterală a clauzelor prevăzute în Protocol.

Susţine că nu putea fi încheiat contract de comodat, întrucât recurenta nu a avut libertatea utilizării spaţiilor după cum dorea şi nici folosinţa exclusivă a acestuia. Învederează că toate spaţiile au fost utilizate cu îngăduinţa reclamantului, iar în perioada vacanţelor universitare august- septembrie nu trebuiau emise facturi deoarece în acestea nu a desfăşurat nici o activitate.

În momentul încheierii protocolului de colaborare, voinţa reală a părţilor a fost aceea de a se baza pe prestaţii reciproce, benefice interesului ambelor părţi în următoarea formă: UMF "Carol Davila" asigura gratuit pregătirea studenţilor militari în toate facultăţile, încă de la înfiinţarea Institutului Medico-Militar, aceştia beneficiind de spaţii, dotări şi de o înaltă resursă academică de predare.

Recurenta apreciază ca fiind corectă constarea primei instanţe potrivit căreia protocolul de colaborare nu prevede în mod expres obligaţia de plată în sarcina pârâtei a utilităţilor, iar voinţa internă a părţilor, astfel cum reiese din acest document, este în sensul de a pune la dispoziţia gratuită a UMF "Carol Davila" Bucureşti atât spaţiile destinate activităţii didactice, cât şi utilităţile aferente. Intimatul a încercat modificarea unilaterală a protocolului prin hotărârea consiliului de administraţie mai sus arătată, fără să înştiinţeze recurenta şi fără să propună semnarea unui un act adiţional cu noile modificări.

Invocând prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2017 şi art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 125/2020, recurenta învederează dreptul INCDMI de a încheia convenţii, protocoale cu instituţiile de învăţământ superior în vederea accesului gratuit al studenţilor la infrastructura necesară pentru procesul de învăţământ şi/sau de cercetare şi susţine că, în prezent, între cele două instituţii există un protocol care asigură studenţilor UMF "Carol Davila" accesul gratuit la infrastructura necesară pentru procesul de învăţământ desfăşurat de către recurentă în incinta INCDMM Cantacuzino.

5. Apărările formulate în cauză

La 27.04.2023, în termen legal, intimatul a formulat întâmpinare prin care solicitată respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul arată, în esenţă, că nu există o scutire legală a recurentei-pârâte de la plata contravalorii utilizării spaţiilor aflate în folosinţa acesteia, astfel cum reiese din prevederile Protocolului de colaborare nr. 7882/30.09.2008, Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 112/7.09.2023, adresa din 14.09.2012, adresa din 14.02.2013 emisă de recurenta-pârâtă, Ordinul nr. 140/2007, factura nr. x/5.02.2015, adresa nr. x/14.02.2013.

Invocând prevederile art. 1 din LG nr. 352/2002, intimatul arată că forma juridică de organizare a instituţiei la acea vreme era de institut naţional de "cercetare-dezvoltare", astfel că nu îi erau aplicabile prevederile Ordinului comun nr. 140/2007, ce au în vedere neplata utilităţilor pentru spaţiile din spitale folosite de unităţile de învăţământ superior medical, nu şi pentru spaţii de natura celor care fac obiectul protocolului încheiat de părţi.

Susţine că hotărârea recurată cuprinde atât motivele de fapt şi de drept şi că hotărârea nu a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului, susţinând că argumentele acestuia - inclusiv cele ce vizează Ordinul nr. 140/2007- nu au legătură cu speţa şi considerentele hotărârii recurate. Reiterează că recurenta nu şi-a asumat obligaţia de plată a utilităţilor.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 mai 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 18 septembrie 2024.

S-a reţinut că vor fi avute în vedere şi puse în discuţia contradictorie a părţilor criticile deduse judecăţii prin motivele de recurs, astfel: (i) criticile ce vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material specifice răspunderii civile contractuale, inclusiv a principiului pacta sunt servanda şi principiului echităţii sunt încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ii) criticile privind motivarea hotărârii recurate, susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivele formulate pun în discuţie şi o eventuală încălcare a aspectelor dezlegate prin decizia de casare, ce ar putea fi subsumabile pct. 5 al aceluiaşi articol, în măsura identificării unor critici de nelegalitate; (iii) dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. au fost invocate pur formal, nefiind indicate argumente concrete privind o eventuală incursiune a autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

- sunt nefondate criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C. proc. civ., prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, a încălcat dezlegările statuate prin decizia de casare nr. 2811/19.11.2019, dată în primul ciclu procesual al cauzei, şi a formulat considerente străine de natura cauzei, argumentate prin aceea că, potrivit legii, nu era îndrituită să stabilească în sarcina sa, pe temeiul răspunderii contractuale, obligaţii care nu sunt prevăzute în convenţia încheiată cu partea reclamantă.

Verificarea considerentelor de drept ale hotărârii recurate relevă faptul că soluţia este fundamentată pe un raţionament judiciar ce are la bază stabilirea efectelor pe care le produce convenţia încheiată de părţile litigante la data de 30.09.2008, denumită Protocolul de colaborare nr. 7882.

Potrivit considerentelor de fapt expuse, prin convenţia menţionată s-au identificat spaţiile a căror folosinţă a fost cedată de către partea reclamantă în favoarea părţii pârâte pentru desfăşurarea activităţilor specifice de către Catedra de Microbiologie a Facultăţii de Medicină, activităţi ce necesită asigurarea şi a utilităţilor/serviciilor uzuale (energie electrică şi termică, canalizare, apă etc.).

Examinând clauzele exprese, prin care partea reclamantă şi-a asumat obligaţia de a suporta doar cheltuielile de regie şi reparaţii (art. 3), iar partea pârâtă obligaţia de întreţinere a spaţiilor (art. 4), instanţa de apel, în aplicarea art. 970 şi a regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, a concluzionat că părţile au convenit prin protocolul de colaborare darea în folosinţă gratuită doar a spaţiilor din anexele 1 şi 2 la protocol, nu şi gratuitatea utilităţilor necesare menţinerii funcţionalităţii acestora şi că plata cheltuielilor astfel generate, din raţiuni de bună-credinţă şi echitate, incumbă părţii care exercită folosinţa asupra spaţiilor, adică părţii pârâte.

Or, stabilirea, în caz de neînţelegere între părţi, a răspunderii contractuale ce le incumbă în privinţa urmărilor/efectelor care se produc în baza convenţiei legal încheiate este dată de către legiuitor în atribuţia instanţelor de judecată şi se examinează potrivit normelor de drept prevăzute în capitolul III - "Despre efectul convenţiilor" din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, se vădeşte a fi lipsită de temei susţinerea părţii pârâte potrivit căreia, aplicând normele de drept civil menţionate în privinţa protocolului de colaborare încheiat cu partea reclamantă la 30.09.2008, hotărârea recurată a fost pronunţată de către instanţa de apel cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Tot astfel, ca lipsite de temei, se privesc şi susţinerile prin care partea pârâtă pretinde că, statuând în sarcina sa obligaţia de plată a utilităţilor prin interpretarea clauzelor contractuale, obligaţie neprevăzută în protocolul de colaborare, instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, a completat cererea de chemare în judecată şi, în fundamentarea soluţiei, a formulat motive străine de natura cauzei deduse judecăţii.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a redat considerentele deciziei de casare nr. 2811/19.11.2019 relative la limitele rejudecării, potrivit cărora are a constata în "analiza convenţiei părţilor prin interpretarea voinţei interne a acestora, conform art. 977 C. civ. de la 1864, dacă neimpunerea unei obligaţii de plată în sarcina pârâtei poate fi complinită pe cale judiciară în condiţiile în care părţile au stabilit prin protocol drepturile şi obligaţiile cu privire la utilizarea spaţiului cedat în folosinţă unităţii de învăţământ şi dacă intervenţia pe cale administrativă a reclamantului prin Hotărârea nr. 112/7.09.2012 a Consiliului de Administraţie al I.N.C.D.M.I. "Cantacuzino" reprezintă o modificare unilaterală a acestor clauze, care, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii, putea fi făcută prin renegocierea acestei convenţii."

Considerentele expuse nu sprijină susţinerile părţii pârâte potrivit cărora verificările instanţei de apel au fost limitate prin decizia de casare la examinarea doar a clauzelor consemnate în înscrisul constatator al operaţiunii juridice din data de 30.09.2008 şi la constatarea că prin acestea nu s-a prevăzut cu privire la cheltuielile cu utilităţile, fapt ce, în opinia părţii, impunea interpretarea contrară, potrivit căreia voinţa reală a părţilor la momentul încheierii convenţiei a fost în sensul că aceste cheltuieli rămân în sarcina părţii reclamante.

Împrejurarea că înscrisul constatator întocmit la data de 30.09.2008 nu conţine o clauză privitoare la obligaţia de plată a utilităţilor nu a fost contestată, ci recunoscută de către părţile litigante, fiind reţinută, ca atare, prin decizia de casare, astfel că nu constituia o chestiune litigioasă ce se impunea spre dezlegare instanţei de apel, în rejudecare, cum eronat se susţine prin recurs, cu trimitere la alte considerente, explicative, expuse în decizia de casare mai sus menţionată.

Prin urmare, şi această critică, prin care partea pârâtă pune în discuţie încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se vădeşte a fi nesusţinută.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite casarea unei hotărâri ce cuprinde [...] numai motive străine de natura cauzei, aşa că acestui motiv de recurs nu-i pot fi subsumate alegaţii lipsite de precizie, cum sunt cele formulate prin recurs, prin care se afirmă că instanţa de apel a completat la cererea de chemare în judecată a reclamantului, raţionamentul acesteia bazându-se pe motive străine de natura cauzei, respectiv pe obiceiul locului.

Răspunderea părţilor pentru urmările ce "obiceiul locului" dă unei obligaţii contractuale după natura sa este prevăzută de art. 970 C. civ., redat în integralitate în cuprinsul hotărârii recurate, dar care, potrivit considerentelor decizorii, a fost aplicat în partea privitoare la principiile echităţii şi bunei credinţe, pe care textul de lege le consacră distinct, principii ce permit instanţei de judecată interpretarea, după caz, completarea voinţei exprimate a părţilor unui contract.

În consecinţă, se privesc ca fiind concordante şi nu străine cu natura cauzei, considerentele prin care instanţa de apel a examinat voinţa părţilor litigante, prin interpretarea clauzelor exprese ale protocolului de colaborare încheiat la data de 30.09.2008, pentru a statua în privinţa părţii căreia îi incumbă obligaţia de plată a cheltuielilor cu utilităţile, pretenţie dedusă judecăţii în procesul pendinte.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, prevăzut de art. 969 C. civ., a dispoziţiilor art. 970 C. civ., precum şi a regulilor de interpretare a convenţiilor prevăzute de art. 977 şi urm. din acelaşi cod.

În esenţă, se susţine că în lipsa unei clauze exprese prin care părţile să fi convenit la momentul încheierii protocolului de colaborare că obligaţia de plată a cheltuielilor cu utilităţile îi incumbă, instanţa de apel avea a concluziona, în aplicarea principiului de drept arătat, că din cuprinsul protocolului rezultă caracterul gratuit atât al folosinţei bunului, cât şi al altor aspecte precum cheltuielile de regie, cheltuielile de întreţinere şi cheltuielile cu utilităţile.

Critica este nefondată.

Argumentele dezvoltate în susţinerea criticii evidenţiază confuzia în care află partea pârâtă în ceea ce priveşte conţinutul principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864.

Acest principiu semnifică că din momentul încheierii lor, sub condiţia de a nu fi contrare dispoziţiilor prohibitive şi imperative ale legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri, convenţiile au faţă de părţi aceeaşi putere obligatorie ca şi legea, astfel că partea contractantă interesată poate cere obligarea celeilalte părţi să execute silit obligaţiile asumate, folosindu-se de forţa publică.

Potrivit art. 970 C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă şi obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ. din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil, anume: forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, respectiv, echitatea şi buna-credinţă în executarea acestuia, principii care guvernează contractul de la naşterea sa şi până la epuizarea tuturor efectelor pe care le produce, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul acestuia.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea părţii pârâte potrivit căreia forţa obligatorie prescrisă de art. 969 C. civ. ar fi ataşată doar obligaţiilor prevăzute de către părţile contractante prin clauze exprese, nu şi acelora ce decurg din efectele care se produc în baza convenţiei/obligaţiilor asumate, dar cu privire la care nu s-a prevăzut prin clauze exprese, întrucât, în această situaţie, se aplică prevederile art. 970 C. civ.

Raţionamentul expus prin recurs este, de altminteri, neclar, cât timp, afirmându-se că instanţei de apel nu-i era permis să stabilească cărei părţi contractante îi incumbă obligaţia de plată a utilităţilor, sub motiv că înscrisul constatator al protocolului de colaborare nu prevede sub acest aspect, se susţine că instanţa avea a constata, totuşi, că obligaţia incumbă părţii reclamante.

Pe de altă parte, susţinerile părţii pârâte ignoră împrejurarea că legiuitorul a reglementat, prin art. 969-970 C. civ., efectele contractului, iar prin art. 977 şi urm. din cod, regulile de interpretare ce se aplică de către instanţa de judecată chemată să deceleze voinţa reală a părţilor pentru a stabili, în caz de neînţelegere între acestea, întinderea obligaţiilor, după caz, răspunderea ce le incumbă în privinţa efectelor ce se produc în baza convenţiei încheiate.

Folosinţa spaţiilor cedate părţii pârâte prin protocolul analizat implică, necontestat, asigurarea utilităţilor şi, astfel, cheltuieli suplimentare în privinţa cărora părţile nu au convenit, aşa că instanţa de apel avea a statua, potrivit art. 977 şi urm. C. civ., cărei părţi îi incumbă obligaţia de plată a acestora pentru a putea decide asupra temeiniciei ori netemeiniciei cererii de chemare în judecată.

Prin normele de drept arătate, legiuitorul a dat judecătorului, însă, doar îndrumări fără caracter imperativ, adică nu impus vreo regulă absolută a cărei neobservare să dea loc la casare.

Prin urmare, modul de aplicare a normelor ce indică regulile de interpretare a contractelor intră în sfera de apreciere suverană a judecătorilor fondului, iar concluziile reflectă realitatea obiectivă a faptelor deduse judecăţii.

Aşa fiind, vor fi respinse, ca fiind nesusţinute, criticile prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a interpretat greşit regulile de interpretarea aplicate, prescrise de art. 977 şi 982 C. civ., prin care pune în discuţie, nepermis procedural, temeinicia hotărârii recurate, nu nelegalitatea acesteia, aşa cum obligă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Rezultă că partea pârâtă nu se prevalează prin recurs de existenţa vreunei clauze clare privitoare la utilităţi, care să fi fost convenită la momentul încheierii protocolului de colaborare şi care nu putea fi înlăturată, pe cale de interpretare, din raţiuni de echitate, respectiv, că nu critică calificarea de act de dare în folosinţă gratuită atribuită operaţiunii juridice de către instanţa de apel, ca fiind diferită de aceea pe care părţile au avut-o în vedere la aceeaşi dată, pentru a aduce în discuţie, potrivit normei de procedură, nelegalitatea hotărârii atacate.

Tot astfel, pentru că sunt critici de netemeinicie, nu de nelegalitate, se privesc şi susţinerile prin care se pretinde aprecierea greşită dată înscrisului probator reprezentat de hotărârea nr. 112/07.09.2012, prin care consiliul de administraţie al părţii reclamante a aprobat posibilitatea de a se solicita părţii pârâte "plata costurilor pentru acoperirea utilităţilor de funcţionare a spaţiilor".

Se afirmă că acest înscris, coroborat cu faptul solicitării de către partea reclamantă a contravalorii utilităţilor doar pentru perioada septembrie 2012 - ianuarie 2015 nu este un simplu act de dispoziţie, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci semnifică o modificare a protocolului încheiat la 30.09.2008, realizată printr-o manifestarea unilaterală de voinţă a părţii reclamante, ce nu era permisă în absenţa consimţământului său potrivit art. 969 C. civ.

Aceste susţineri nu ţin seama de împrejurarea că instanţa de recurs nu judecă fondul litigiul, aşa că nu poate fi chemată să dea o altă apreciere probelor ori să reevalueze situaţia de fapt a cauzei, chestiuni date de către legiuitor doar în competenţa judecătorilor fondului, motiv pentru care nu pot face, potrivit legii, obiect al criticilor subsumate motivului de recurs examinat.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul poate supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin recurs, partea pârâtă trimite şi la dispoziţiile O.U.G. nr. 125/31.07.2020, prin care se reglementează dreptul părţii reclamante, instituţie de drept public ce, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2017, desfăşoară activităţi de interes strategic în domeniul asigurării protecţiei intereselor esenţiale ale siguranţei stării de sănătate a populaţiei, de a încheia înţelegeri, convenţii, protocoale sau alte forme de colaborare cu instituţiile de învăţământ superior, în vederea asigurării accesului gratuit al studenţilor la infrastructura necesară pentru procesul de învăţământ şi/sau de cercetare.

Cum judecata în cauza pendinte a purtat doar asupra cheltuielilor cu utilităţile, nu şi asupra folosinţei infrastructurii părţii reclamante, şi doar pe temei contractual, reiese că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă nu sunt relevante analizei.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constată că recursul dedus judecăţii este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti împotriva deciziei nr. 1906 A din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2024.