Assignment of credit in lieu of performance: Proof of underlying debt and assigned claim under Civil Code Art. 1493

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12.07.2022 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.640.000 RON (echivalentul unei cantităţi de 50.000 tone piatră, preţ mediu 24 euro/tonă - 1.200.000 RON şi 20.000 tone nisip - preţ 22 euro/tonă - 440.000 RON), obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, de la data introducerii cererii şi până la achitarea integrală a debitului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 C. civ., art. 1568 şi următoarele C. civ., art. 1516, art. 1535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 834/23.03.2023, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 206/18.10.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei menţionate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1493 raportat la art. 1568 şi următoarele C. civ., în determinarea efectelor juridice ale înscrisului denumit "declaraţie" din data de 5 martie 2021.

Astfel, obligaţia de transmitere a produselor constând în nisip şi piatră nu a fost asumată cu titlu gratuit, pentru a se pune în discuţie necesitatea formei autentice a înscrisului, fiind incidente, totodată, dispoziţiile art. 1266 C. civ.

În ceea ce priveşte voinţa părţilor la momentul întocmirii declaraţiei, nu există niciun dubiu asupra faptului că acesta a fost întocmit cu prilejul stabilirii de către părţi a modalităţilor de stingere a obligaţiilor preexistente faţă de recurent, având ca scop stingerea obligaţiei de plată a unei sume de bani ce îi incumba pârâtului, rezultând cu evidenţă caracterul oneros al cesiunii.

Printr-un alt argument, recurentul-reclamant a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut faptul că nu au fost respectate condiţiile de fond şi formă ale contractului de cesiune de creanţă, invocând dispoziţiile art. 1178 C. civ., care prevede încheierea contractului prin simplul acord de voinţă a părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, precum şi cele ale art. 1182 C. civ., ce statuează faptul că este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, iar contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

În acelaşi sens este şi art. 1240 C. civ., ce prevede că voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris şi mai mult decât atât, voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.

În ceea ce priveşte concluziile instanţei, în sensul că, pentru transmiterea creanţei, era necesară încheierea unui contract între cedent şi cesionar, recurentul-reclamant a susţinut că sunt nefondate considerentele instanţei cu privire la valabilitatea contractului de cesiune, deoarece art. 1573 C. civ. prevede cedarea creanţei prin simpla convenţie a cedentului şi cesionarului, fără notificarea debitorului, motiv pentru care, din această perspectivă, din cuprinsul declaraţiei din 5 martie 2021, reiese faptul că părţile au convenit asupra cesiunii de creanţă.

- Instanţa de apel a procedat în mod greşit la calificarea juridică a declaraţiei din data de 5 martie 2021, deoarece discuţiile cu privire la valabilitatea contractului de cesiune s-ar fi impus doar în ipoteza în care s-ar fi solicitat obligarea pârâtului la predarea cantităţilor din declaraţie, însă, în cauză, s-a solicitat contravaloarea acestora, respectiv obligaţia iniţială.

Recurentul-reclamant a susţinut că, prin declaraţia din data de 5 martie 2021, acesta a dorit să probeze recunoaşterea unei datorii a intimatului-pârât (cauza întocmirii declaraţiei), motiv pentru care forma cesiunii de creanţă nu prezenta nicio relevanţă în cauză, în acest sens, fiind relevante dispoziţiile art. 1260 C. civ.

Punctul de pornire al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispoziţiile art. 1493 alin. (2) C. civ., conform cărora atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate.

Raportat la aceste dispoziţii şi având în vedere faptul că recurentul-reclamant nu a putut obţine informaţii de la societatea C. S.R.L. care să confirme creanţa intimatului-pârât, recurentul a înţeles să solicite instanţei obligarea pârâtului la plata prestaţiei iniţiale, acesta fiind somat anterior în vederea achitării sumei de 1.640.000 RON.

Instanţa de apel, în susţinerea concluziei neîndeplinirii condiţiilor prescrise de art. 1493 şi art. 1568 C. civ., a apreciat că nu s-a făcut dovada dreptului pârâtului asupra cantităţii de piatră şi nisip împotriva societăţii C. S.R.L., în contextul în care reclamantul a arătat că tocmai acesta este motivul pentru care prezenta acţiune nu are ca obiect obligarea debitorului la executarea obligaţiei derivând din cesiunea de creanţă (predarea cantităţilor de piatră şi nisip), ci obligarea sa la plata prestaţiei iniţiale, respectiv a contravalorii acestor bunuri, iar declaraţia din 5 martie 2021 a fost valorificată sub aspectul unui act prin care se recunoaşte această creanţă.

Recurentul-reclamant a reiterat faptul că instanţele de fond au făcut referire la condiţiile de valabilitate a cesiunii de creanţă, în contextul în care acest aspect nu prezenta nicio relevanţă în cauză.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat faptul că înscrisul invocat avea, fără niciun dubiu, valoarea unui act unilateral în sensul dispoziţiilor art. 1324 C. civ. şi a unui înscris recognitiv, în sensul dispoziţiilor art. 288 C. civ.

În acest sens, s-a arătat că, independent de măsura în care se reţinea sau nu încheierea valabilă a unui contract de cesiune, declaraţia reprezintă un act juridic unilateral, căruia, potrivit art. 1325 C. civ., i se aplică dispoziţiile legale privitoare la contracte.

Invocând dispoziţiile art. 1324 C. civ. ce stabilesc că este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său, recurentul-reclamant a susţinut că declaraţia intimatului-pârât reprezintă un act juridic unilateral cu forţă obligatorie, în sensul dispoziţiilor art. 1270 C. civ., prin care acesta din urmă s-a obligat la transmiterea dreptului de proprietate asupra cantităţii de piatră şi nisip deţinute de acesta în cadrul societăţii C. S.R.L..

Ceea ce s-a urmărit prin această declaraţie a fost înlocuirea prestaţiei iniţiale (obligaţia de a da o sumă de bani) cu obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra cantităţii de piatră şi nisip, aspect ce denotă că obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra cantităţii de piatră şi nisip nu constituia obligaţia iniţială, ci a fost asumată în scopul stingerii obligaţiei de plată a unei sume de bani, în contextul raporturilor juridice complexe dintre părţi.

În ceea ce priveşte valoarea obligaţiei de plată, recurentul-reclamant a arătat că deşi suma de 1.640.000 RON nu este determinată în mod expres în cadrul declaraţiei, aceasta este determinabilă raportat la valoarea produselor ce făceau obiectul cesiunii, respectiv preţ mediu 50.000 tone piatră - 24 RON/tonă, respectiv 1.200.000 RON şi preţ mediu 20.000 tone nisip - 22 RON/tonă, respectiv 440.000 RON (în acest sens depunând o ofertă de preţ întocmită de chiar societatea intimatului, D. SRL).

III. Apărările formulate în cauză

La data de 30.04.2024, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

După expunerea situaţiei de fapt, intimatul-pârât a susţinut că recurentul-reclamant prezintă o situaţie de fapt denaturată în vederea inducerii în eroare a instanţei de judecată, deoarece susţine că nu a fost implicat in activitatea societăţii C. S.R.L., deşi avea calitatea de asociat, însă tocmai din corespondenţa depusă la dosarul cauzei rezultă contrariul.

Intimatul-pârât a susţinut, cu privire la declaraţia din 5 martie 2021, că recurentul-reclamant a făcut presiuni pentru semnarea acesteia sub diverse modalităţi de şantaj şi ameninţări ce reies din înscrisurile anexate cererii de recurs şi nicidecum nu a fost semnată "prin simplul acord de voinţă al părţilor".

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1493 raportat la 1568 şi următoarele C. civ., intimatul-pârât a susţinut că instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii faptul că în speţă nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 1493 C. civ., pe care recurentul îşi întemeiază cererea, întrucât nu s-a probat nici existenţa obligaţiei ce urma a fi stinsă prin cesiunea drepturilor şi nici cuantumul acesteia.

Intimatul-pârât a solicitat şi respingerea susţinerilor privind condiţiile de fond şi formă ale cesiunii de creanţă, întrucât cesiunea - chiar şi cea încheiată in acord cu art. 1493 C. civ. - trebuie să îmbrace forma unui contract ale cărui părţi semnatare să fie atât cedentul, cât şi cesionarul, iar nu a unui act unilateral cum este cazul înscrisului din data de 5 martie 2021.

A mai susţinut intimatul-pârât şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1493 raportat la art. 1568 şi urm. C. civ., iar atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au înţeles să soluţioneze cauza în limitele stabilite de către recurent cu respectarea dreptului de dispoziţie al părţilor reglementate de art. 9 C. proc. civ.

S-a menţionat, de asemenea, că prin recurs, se tinde la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, situaţie incompatibilă cu recursul, în considerarea art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de susţinerea recurentului-reclamant conform căreia declaraţia din data de 5 martie 2021 reprezintă o recunoaştere a debitului faţă de acesta, intimatul-pârât a susţinut faptul că a negat pretinsul debit, ca nefiind dovedit prin niciun mijloc de probă administrat în cauză. Deşi prin cererea de chemare în judecată s-a susţinut că declaraţia din 5 martie 2021 a avut ca scop stingerea unei obligaţii a acestuia faţă de recurentul-reclamant, nu s-a făcut dovada acestei obligaţii şi nici a sumei de 1.640.000 RON ce face obiectul litigiului.

IV. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 mai 2024 s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată nu s-a întemeiat pe o constatare a neîndeplinirii cerinţei de formă a unei cesiuni de creanţă.

În cuprinsul deciziei recurate s-a arătat explicit faptul că înscrisul din 5.03.2021 nu reprezintă un contract, astfel încât nu este necesar a se analiza dacă este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros şi a se analiza dacă se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din materia contractului de donaţie sau a contractului de vânzare-cumpărare ori cele care reglementează o altă operaţiune juridică.

Prin urmare, în mod eronat s-a susţinut prin motivele de recurs că instanţa de apel ar fi apreciat în sensul nerespectării condiţiilor de formă ale contractului de cesiune de creanţă şi, cu atât mai puţin, în sensul neîndeplinirii formei autentice a înscrisului. Din acelaşi motiv, este lipsită de relevanţă referirea recurentului la caracterul oneros sau cu titlu gratuit al pretinsei cesiuni de creanţă relevate de înscrisul sub semnătură privată în discuţie.

Instanţa de apel a constatat neîntrunirea cerinţelor de aplicare a prevederilor art. 1493 alin. (1) C. civ. - invocate ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, în ceea ce priveşte înscrisul sub semnătură privată semnat de către pârâtul B. şi datat 5.03.2021 - prin raportare la dispoziţiile C. civ. privind cesiunea de creanţă, norma menţionată stipulând că "Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate. Dispoziţiile art. 1.568-1.584 sunt aplicabile în mod corespunzător."

În considerentele deciziei, s-a constatat că, deşi reclamantul se prevalează de cesiunea de creanţă ca valoare juridică a plăţii, adică a executării unei obligaţii, nu rezultă care este prestaţia iniţială, pretinsă de reclamant la valoarea de 1.640.000 RON, respectiv în ce constă obligaţia pârâtului faţă de reclamant, debitul ce ar fi fost "plătit" prin această cesiune.

De asemenea, nu există vreun înscris doveditor al dreptului transmis, respectiv al dreptului pârâtului B., în calitate de asociat (aşa cum se menţionează în scris), asupra cantităţii menţionate mai sus de piatră şi nisip la C. S.R.L., cu atât mai mult cu cât pârâtul nici nu mai era asociat la această societate încă din 23.11.2019, când s-a retras din societate şi a cesionat toate părţile sociale chiar către reclamantul A..

Aşadar, instanţa de apel a constatat, în esenţă, că nu s-a făcut dovada nici a existenţei "prestaţiei iniţiale", nici a existenţei creanţei pretins cedate, pentru a fi aplicabile prevederile art. 1493 alin. (1) C. civ.

Contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, condiţia existenţei creanţei cedate, la care s-a făcut referire prin decizia recurată, trebuie întrunită şi în ipoteza alin. (2) al aceluiaşi art. 1493, ipoteză în care reclamantul a pretins că s-ar afla.

Potrivit art. 1493 alin. (2) C. civ., "Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii, dispoziţiile art. 1.586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială."

Atât prin motivele de apel, cât şi în recurs, reclamantul a precizat că nu a putut obţine informaţii de la societatea C. S.R.L. care să confirme creanţa intimatului-pârât, astfel încât a înţeles să solicite instanţei obligarea pârâtului la plata prestaţiei iniţiale, respectiv a contravalorii acestor bunuri, declaraţia din 5 martie 2021 fiind valorificată sub aspectul unui act prin care se recunoaşte această creanţă.

Or, art. 1493 alin. (2) C. civ. instituie o excepţie de la darea în plată având ca obiect cesiunea unei creanţe, prevăzută în alin. (1), pentru ipoteza în care cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor. Trimiterea expresă a legiuitorului la dispoziţiile art. 1586 C. civ. din materia cesiunii de creanţă este relevantă pentru conturarea ipotezei de aplicare a textului, deoarece norma la care se trimite prevede că "În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor."

Reglementând o situaţie de excepţie, norma este de strictă interpretare şi aplicare, în sensul că, în ipoteza prevăzută, raportul obligaţional iniţial nu se stinge ca urmare a "cesiunii de creanţă în locul executării" (astfel cum este denumită de legiuitor această varietate a dării în plată), iar cesionarul, neputând urmări creanţa cedată, îl poate executa tot pe debitor, fie pe temeiul răspunderii pentru evicţiune, fie în virtutea prestaţiei iniţiale.

În mecanismul juridic astfel conceput, excepţia vizează, aşadar, efectele dării în plată, dar acestea se produc tot în cadrul cesiunii de creanţă, ca dare în plată, ceea ce înseamnă că şi în acest caz trebuie dovedite condiţiile din art. 1493 alin. (1) C. civ., analizate de către instanţa de apel, respectiv existenţa prestaţiei iniţiale şi a creanţei pretins cedate.

Or, din acest punct de vedere, nu poate fi primită critica recurentului, potrivit căreia instanţa de apel, în mod greşit, şi-ar fi canalizat atenţia asupra condiţiilor privind cesiunea de creanţă, cu toate că acest aspect nu prezenta o relevanţă directă, înscrisul datat 5.03.2021 având forţă probantă strict în contextul raportului obligaţional iniţial, ca recunoaştere a unei datorii.

Prin urmare, nu există nicio raţiune pentru infirmarea constatării instanţei de apel, în sensul neîndeplinirii condiţiei de aplicare a art. 1493 C. civ., faţă de inexistenţa vreunui înscris doveditor al dreptului transmis, respectiv al dreptului pârâtului B. asupra unei cantităţi de piatră şi nisip de la C. S.R.L..

Chiar dacă s-ar considera că aplicarea art. 1493 alin. (2) C. civ. nu presupune dovedirea cesiunii de creanţă şi, implicit, nici dovedirea creanţei pretins cedate, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica vizând dovedirea raportului obligaţional iniţial exclusiv prin intermediul înscrisului datat 5.03.2021, ca înscris recognitiv al unei datorii, în sensul art. 288 C. proc. civ. şi care ar reprezenta un act juridic unilateral.

În acest context, este relevant faptul că, după cum s-a arătat deja, instanţa de apel a apreciat că din conţinutul înscrisului nu rezultă prestaţia iniţială, pretinsă de către reclamant la valoarea de 1.640.000 RON.

Situaţia de fapt pe acest aspect nu poate fi, în mod evident, reevaluată în această cale de atac, dat fiind că prerogativele instanţei de recurs sunt circumscrise cercetării nelegalităţii deciziei, iar nu a netemeiniciei acesteia.

Constatarea instanţei de apel echivalează cu lipsa identificării certe a titlului de creanţă originar, ceea ce împiedică aplicarea art. 288 C. proc. civ., în conformitate cu care "Înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă".

Astfel, cu toate că, pe acest temei, înscrisul recognitiv are putere doveditoare independent de înfăţişarea unui înscris întocmit anterior, în egală măsură, acest efect nu se produce dacă înscrisul nu conţine o recunoaştere efectivă a unei datorii preexistente certe, iar aceasta din urmă poate fi identificată din menţiunile inserate în cuprinsul înscrisului.

În consecinţă, nu poate fi primită nici critica referitoare la calificarea greşită a declaraţiei, motiv pentru care, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 206/C din 18 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.