Service contract rescission refusal based on unapproved budget modification for third-party application integration defects

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 23 iunie 2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună rezoluţiunea Comenzii nr. 7 anexă la Contractul de prestări servicii nr. CON650-18 din data de 4 octombrie 2018 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 86.616 euro+TVA achitată de reclamantă în temeiul convenţiei rezolvite, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea rezilierii Comenzii nr. 7 anexă la Contractul de prestări servicii nr. CON650-18 din data de 4 octombrie 2018, pentru neexecutarea, cu caracter repetat, a obligaţiilor contractuale asumate de către reclamanta A. S.A., iar, în subsidiar, constatarea îmbogăţirii fără justă cauză a părţii adverse. De asemenea, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 35.276 euro + TVA şi la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 2082/4.08.2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională; a respins cererea reclamantei-pârâte A. S.A. de obligare a pârâtei-reclamante B. la plata cheltuielilor de judecată şi a admis în parte cererea pârâtei-reclamante B. S.R.L. de obligare a reclamantei-pârâte A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, obligând pe reclamanta-pârâtă A. S.A. să plătească pârâtei-reclamante B. S.R.L. suma de 18.842,54 RON, cu acest titlu.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 333/6.07.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. S.A., precum şi apelul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate.

Prin decizia nr. 433/11.10.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis cererea formulată de petenta B. S.R.L. şi a dispus completarea deciziei civile nr. 333/6.07.2023, în sensul că a obligat pe apelanta-reclamantă-pârâtă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a sumei de 6383,76 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 333/6.07.2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, reclamanta-pârâtă A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâta-reclamantă B. S.R.L. a formulat recurs incident, după cum urmează:

Recursul principal declarat de reclamanta-pârâtă A. S.A.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a răspuns criticilor pe care le-a formulat împotriva sentinţei tribunalului.

Astfel, a arătat că a invocat faptul că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a recunoscut părţii adverse posibilitatea discreţionară de a-şi impune abuziv tarife suplimentare, în afara acordului său şi fără a oferi vreo bază legală sau cel puţin contractuală în acest sens.

A afirmat că instanţa de apel nu a oferit nicio explicaţie pentru faptul că nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor contractuale privind condiţiile de suplimentare a contractului şi procedurile de lucru de urmat în cazul modificării obiectului contractului, reluând întocmai susţinerile recurentei-pârâte-reclamante, fără a asigura administrarea vreunei probe sub acest aspect.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la condiţiile de reziliere a contractului, în contextul în care cererea de chemare în judecată viza rezoluţiunea acestuia şi, de asemenea, nu a realizat nicio distincţie între reziliere şi rezoluţiune, ci a folosit ambele noţiuni, fără a extrage vreo concluzie concretă şi coerentă.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, prin prisma finalităţii contractuale urmărite, contractul era unul cu executare uno ictu, dintr-o dată (aşa cum, de altfel, a stabilit tribunalul), şi nu unul cu executare succesivă, cum în mod eronat a fost calificat de instanţa de apel.

Ca atare, a arătat că, atâta vreme cât a depus tot efortul financiar anterior de aproximativ 100.000 EUR + TVA, fără a primi în schimb niciun produs tehnic, din cele solicitate, din partea recurentei-pârâte-reclamante, se nasc următoarele întrebări: care este natura acestor sume, în ipoteza rezoluţiunii contractului; ce se întâmplă concret cu sumele plătite, în situaţia în care instanţa apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile de rezoluţiune a contractului.

Consideră că, dacă nu mai plăteşte suplimentar încă 90.000 euro, sumele anterior plătite devin inutile, câtă vreme ceea ce reclamă este tocmai neputinţa furnizorului de livrare a proiectului asumat prin contract.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a învederat şi că instanţa de apel: a reţinut că beneficia deja de o clauză care punea de drept capăt contractului şi nu era necesar să se adreseze instanţei ("cu referire exclusiv la capătul 1 al cererii introductive"); totodată, face referire la rezilierea unilaterală şi denunţarea unilaterală "prevăzute expres", dar apoi "reţine însă instanţa că manifestarea de voinţă, (...) este în sensul rezolutiunii comenzii nr. 7", fără să explice ce vrea să însemne acest lucru şi care e distincţia pe care o sugerează şi pe care în mod explicit o implică; dat fiind că a cerut rezoluţiunea, partea adversă ar fi putut invoca excepţia lipsei de interes şi, întrucât aceasta excepţie nu a fost invocata, instanţa, totuşi, a analizat dacă în cauză erau îndeplinite condiţiile pentru a putea opera rezoluţiunea convenţiei părţilor (adică tot raportat la capătul 1 al cererii, dar cu argumentele de la reziliere).

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a invocat faptul că instanţa de fond a exonerat-o pe recurenta-pârâtă-reclamantă de orice culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract, astfel că a rămas cu un prejudiciu de 86.616 euro, iar raţionamentul Curţii de Apel Iaşi, sub acest aspect, este unul ilogic şi total deficitar, întrucât: nicio probă concretă nu a fost administrată de către instanţă pentru a stabili care era în mod concret rolul şi influenţa furnizorilor externi asupra proiectului, şi nici în ce consta din punct de vedere tehnic această influenţă.

A subliniat că recurenta-pârâtă-reclamantă nu a solicitat niciodată denunţarea contractului şi a precizat că nu a acuzat-o pe aceasta pentru livrarea cu întârziere a proiectului, atunci când parte din funcţionalităţi depindeau de terţi şi a acceptat amânarea executării atunci când a fost cazul.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că instanţa a preluat textual şi integral susţinerile părţii adverse şi a declarat imposibilitatea de derulare a contractului (cu efecte juridice profunde), "în contextul în care C. nu oferise soluţia D. customizată 100%". Însă, a arătat că nu s-a precizat clar care era nivelul de custumizare şi nici care este cel de la care se poate accepta contractul.

A invocat faptul că nu rezultă cum a putut instanţa de judecată să echivaleze pretinsa lipsă de customizare de 100% din partea terţului, cu o suplimentare a bugetului cu 90.300 EUR + TVA, reprezentând aprox. 74% din bugetul stabilit iniţial, în condiţiile în care atribuţiile terţului nici nu făceau obiectul contractului dintre părţi şi nicio probă tehnică nu a fost administrată în cauză,

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, Curtea de Apel Iaşi a oferit o analiză superficială a cauzei, fără a prezenta vreun argument de natură juridică.

A subliniat că recurenta-pârâtă-reclamantă şi-a asumat expres prin intermediul Comenzii nr. 7 obligaţia de implementare/dezvoltare în favoarea sa a platformei de creditare online, în schimbul preţului şi conform termenelor de plată agreate contractual şi totodată la termenele de livrare expres prevăzute.

A precizat că preţul contractual aferent Comenzii nr. 7 a fost stabilit de părţi în cuantum fix de 121.300 EUR + TVA, nefiind modificat pe parcursul derulării contractului conform procedurii obligatorii stipulate la pct. 2 - Proceduri de lucru.

Totodată, a arătat că prezentarea prioritară a cuantumului bugetului proiectului a reprezentat un element esenţial pentru oferirea consimţământului său de contractare a serviciilor părţii adverse şi a apreciat că preţul este un element decisiv al oricărui tip de act sau fapt juridic şi că orice persoană fizică ori juridică îşi justifică alegerile în funcţie de acesta.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a indicat că singurele situaţii care ar putut avea drept consecinţă modificări ale bugetului stabilit iniţial erau următoarele: modificări pe care le-ar fi cerut pe durata proiectului, care nu au fost iniţial definite şi au drept consecinţă modificarea planului de proiect prezentat iniţial - alin. (2); modificări apărute pe durata proiectului ca urmare a necomunicării culpabile de către beneficiar a tuturor datelor solicitate în scris de către prestator, necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor proprii şi care au drept consecinţă modificarea planului de proiect prezentat iniţial - alin. (3).

A subliniat că orice modificare în derularea comenzii care ar fi antrenat costuri suplimentare faţă de bugetul iniţial stabilit, trebuia să urmeze contextul contractual, dat de corelarea art. 2 cu art. 4, şi să primească aprobarea expresă a beneficiarului.

Astfel, a menţionat că reprezentanţii săi au fost informaţi de către recurenta-pârâtă că, pentru a fi posibilă finalizarea proiectului asumat prin Comanda nr. 7, este necesară o suplimentare a bugetului cu 90.300 EUR + TVA, reprezentând aprox. 74% din bugetul stabilit iniţial, o depăşire inacceptabilă a bugetului estimat şi agreat iniţial de către părţi - suplimentarea bugetului nu venea ca urmare a întârzierii de către C. sau E. de customizare a anumitor funcţionalităţi.

În opinia sa, în situaţia în care ar fi existat noi cerinţe ori funcţionalităţi de natură să modifice planul de proiect stabilit iniţial, atunci partea adversă avea posibilitatea să urmeze procedurile prevăzute contractual (art. 2 din Comanda nr. 7 - Proceduri diverse de lucru şi art. 4 - Preţ şi termene de plată).

A precizat că nu există niciun act adiţional la Comanda nr. 7 ori vreo nouă comandă care să modifice proiectul sau preţul acestuia, iar, în lipsa unei conformării din partea sa în ceea ce priveşte plata sumelor suplimentare excesive, tot efortul financiar anterior, de aprox. 100.000 EUR + TVA,este unul absolut inutil, nebeneficiind de niciun produs tehnic din cele solicitate.

Recursul incident declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă-reclamantă a solicitat admiterea recursului incident şi casarea în parte a deciziei recurate, în privinţa soluţiei de respingere a apelului incident, obligarea recurentei-reclamante-pârâte A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă-reclamantă a susţinut că sunt nelegale, respectiv contradictorii, următoarele considerente ale instanţei de apel "încetarea contractului din iniţiativa beneficiarului RCI a fost generată de doi factori: primul este legat de starea de incertitudine vizând aplicaţia dezvoltată de furnizorul terţ C., iar al doilea este în strânsă legătură cu majorarea de buget solicitată de B. S.R.L., majorare ce nu a fost acceptată de RCI (...) Cum în cauză nu a operat nici o înţelegere privind modificarea bugetului iniţial, beneficiarul neputând fi obligat la a accepta o majorare de cost, nu poate fi constatată rezoluţiunea Comenzii nr. 7, aşa cum a solicitat pârâta apelantă prin cererea reconvenţională. Aspectele vizând neîndeptinirea obligaţiilor legate de furnizarea aplicaţiilor dezvoltate de terţi nu sunt de natură a atrage rezoluţiunea contractului, atât timp cât acesta încetase în prealabil, prin denunţare unilaterală", "Cu privire la diferenţa de cost, în valoare de 35.276 euro plus TVA (...) este lipsită de temei solicitarea cuprinsă în cererea reconvenţională vizând prestaţiile ce exced sumei stabilită iniţial, în cauză nefiind făcută dovada îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantului pârât RCI, "Cu privire la diferenţa contractuală de 25.434 euro +TVA, Curtea reţine ca lipsită de temei (...) de a i se plăti întreg preţul contractului, în condiţiile în care, probatoriul administrat certifică fără putinţă de tăgadă faptul că obiectul contractului nu a fost finalizat".

Astfel, a arătat recurenta-pârâtă-reclamantă că deşi instanţa de apel a reţinut culpa RCI, nu a dispus rezilierea/rezoluţiunea.

Totodată, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile care permit rezilierea Comenzii nr. 7, respectiv: neexecutarea fără justificare a obligaţiei de către debitor, potrivit art. 1516 C. civ. neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 C. civ. punerea în întârziere a debitorului, potrivit art. 1552 C. civ.

A precizat că, în sarcina părţii adverse, Comanda nr. 7 stabileşte o serie de obligaţii menite să îi permită să realizeze cu succes implementarea/dezvoltarea platformei de creditare online, după cum urmează: comunicarea tuturor datelor pe care le-a solicitat în scris, necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor proprii (art. 2, paragraful 3); obligaţia de a răspunde întrebărilor şi de a furniza clarificări suplimentare pe care le consideră necesare pentru a continua lucrul (art. 2, paragraful 4); punerea la dispoziţie a informaţiilor privind soluţiile pe care recurenta-reclamantă-pârâtă doreşte să le folosească cu scopul de (i) autentificare a utilizatorului care încarcă documente, (ii) semnează documente, (iii) plată, astfel încât să poată include paşii aferenţi acestor etape (art. 2, paragraful 5); oferirea, ca urmare a unei solicitări exprese din partea sa, a tuturor informaţiilor necesare în mod prompt şi în timp util (art. 3, paragraful 1); deciderea alocării unei sume noi, în cazul în care informaţii noi privind implicaţiile tehnice determină efort mai mare de implementare (art. 4, paragraful 1); plata facturilor emise conform graficului agreat (art. 4, paragraful 2).

Astfel, a subliniat că recurenta-reclamantă-pârâtă este partea responsabilă pentru nefinalizarea cu succes a proiectului ce formează obiectul Comenzii nr. 7.

A menţionat că depăşirile estimărilor iniţiale au avut drept cauze principale: (i) întârzierile în furnizarea de către recurenta-reclamantă-pârâtă a informaţiilor pe care le-a solicitat în scopul îndeplinirii propriilor obligaţii; (ii) furnizarea incompletă din partea recurentei-reclamante-pârâte a datelor pe care le-a solicitat în scris, necesare pentru îndeplinirea propriilor obligaţii; (iii) funcţionalităţi noi cerute de către recurenta-reclamantă-pârâtă, precum şi (iv) refacerea implementării motivat de faptul că aplicaţiile puse la dispoziţie de către furnizorii direcţi ai părţii adverse nu erau finalizate, conţineau erori etc.

În opinia recurentei-pârâte-reclamante, toate cauzele mai sus evidenţiate, dezvoltate pe larg în cuprinsul întâmpinării pe care a formulat-o în faţa instanţei de fond şi în cuprinsul apelului incident dovedesc culpa exclusivă a părţii adverse în ceea ce priveşte nefinalizarea Comenzii nr. 7.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată asumată de către partea adversă şi despre care a afirmat că nu a fost onorată în integralitate, a solicitat să se observe graficul de plăţi agreat de către părţi, în care sunt evidenţiate tranşele, sumele de plată, data scadenţei, achitarea sau neachitarea acestora.

A mai arătat şi că, în plus, ca urmare a solicitărilor formulate de către recurenta-reclamantă-pârâtă în ceea ce priveşte Comanda nr. 7 din data de 20 iuie 2020, a prestat servicii suplimentare în cuantum de 9.843 euro fără TVA. - neachitate.

Totodată, a menţionat că serviciile prestate şi cheltuielile pe care le-a efectuat şi care nu au fost achitate de către recurenta-reclamantă-pârâtă dovedesc că aceasta nu doar că nu a respectat termenele de plată a tranşelor agreate, dar a încălcat inclusiv obligaţia impusă în teza I a art. 3.6. din Contract, potrivit căreia pentru fiecare etapă din comandă, Beneficiarul va achita un avans de 50% din preţul etapei.

A mai învederat că, în pofida faptului că era îndreptăţită să înceapă prestarea serviciilor doar în momentul confirmării plăţii avansului de către partea adversă, date fiind multiplele întârzieri generate în mod direct de către aceasta (care au avut un impact direct în privinţa termenelor de livrare agreate iniţial), a urmărit cu bună-credinţă finalizarea proiectului care se afla într-un stadiu de realizare avansat, în speranţa că recurenta-reclamantă-pârâtă îşi va onora obligaţiile contractuale asumate.

Recurenta-pârâtă-reclamantă a arătat că, întrucât, potrivit art. 3.13. din Contract, Serviciile de consultanţă, implementare şi intermediere se consideră livrate către Beneficiar în momentul prestării lor, iar partea adversă a fost informată în permanenţă cu privire la alocarea resurselor sale (raportări ce au fost acceptate fără opoziţii), este îndreptăţită la acoperirea tuturor costurilor aferente serviciilor prestate şi a cheltuielilor efectuate până la data de 18 decembrie 2020, prin achitarea sumei totale în cuantum de 35.276 euro fără TVA.

În acest context, a apreciat ca fiind nelegale considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că nu s-ar fi făcut dovada îmbogăţirii fără justă cauză pentru că obiectul contractului nu ar fi fost integral realizat.

În realitate, în opinia sa, concluzia care se desprinde inclusiv din considerentele instanţei, prin care s-a reţinut caracterul justificat al majorării preţului, este că suma de 35.276 euro fără TVA reprezintă contravaloarea unor servicii efectiv prestate.

Subliniază că, dacă suma de 35.276 euro fără TVA ar fi fost aferentă prestării serviciilor avute în vedere la momentul încheierii Comenzii nr. 7, atunci nu s-ar mai fi reţinut ca fiind justificată majorarea preţului.

Menţionând că, potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, a susţinut că, în speţă, prezumţia operează în privinţa culpei recurentei-reclamante-pârâte în neexecutarea obligaţiilor contractuale, iar, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că a solicitat în mod repetat de la părţii adverse informaţii, date şi clarificări suplimentare, în vederea realizării obiectului Comenzii nr. 7, însă aceasta nu a dat curs solicitărilor.

În plus, a precizat şi că nici preţul aferent serviciilor prestate nu a fost plătit de către recurenta-reclamantă-pârâtă.

În subsidiar, în situaţia în care nu va fi reţinută culpa recurentei-reclamante-pârâte în privinţa obligaţiilor asumate prin Comanda nr. 7, a solicitat instanţei să valorifice dispoziţiile art. 1345 C. civ., susţinând îmbogăţirea fără justă cauză a recurentei-reclamante-pârâte, în detrimentul său,

Astfel, a arătat că partea adversă a beneficiat şi beneficiază de serviciile pe care le-a prestat, fără a achita contravaloarea acestora, fiind evidentă legătura de cauzalitate, îmbogăţirea acesteia realizându-se pe seama însărăcirii sale.

A subliniat că, în cauză, nu există nicio justificare a îmbogăţirii recurentei-reclamante-pârâte, în sensul reţinut de art. 1346 C. civ.

Totodată, a susţinut că bugetul Comenzii nr. 7 a fost stabilit de către părţi în considerarea numărului de luni pentru realizarea proiectului, luni în care a alocat zilnic resurse, în regim de program întreg, iar, întrucât preţul a fost agreat prin prisma relaţiei dintre resursele alocate şi lunile de implementare, apare ca fiind vădit împovărător să fie ţinută să suporte costuri, în beneficiul patrimoniului părţii adverse.

A mai arătat recurenta-pârâtă-reclamantă şi că, în prezent, îmbogăţirea subzistă, astfel că se impune a fi obligată partea adversă la restituirea sumei de 35.276 euro fără TVA, echivalentul serviciilor pe care le-a prestat, acceptate fără obiecţiuni de către aceasta, însă neachitate până în prezent.

III. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia şi menţinerea ca legală a deciziei atacate, în privinţa soluţiei de respingere a apelului principal, cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepţie, a invocat nulitatea recursului, susţinând că, în speţă, criticile recurentei-reclamante-pârâte vizează aspecte de temeinicie - situaţia de fapt reţinut de instanţele de fond şi probatoriul administrat în cauză.

Pe fondul căii de atac, a combătut susţinerile recurentei-reclamante-pârâte apreciind că hotărârea instanţei de apel este legală, iar criticile părţii adverse sunt nefondate.

Astfel, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel, procedând la un examen efectiv al argumentelor prezentate de părţi, atât cu privire la apelul principal, cât şi cu privire la apelul incident, precum şi a probelor administrate, în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Apreciind că soluţia instanţei de apel, de respingere a apelului principal, este legală, a precizat că aceasta a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Comanda nr. 7, care arată că valoarea totală este considerată buget disponibil iniţial alcătuit pe baza estimării iniţiale a funcţionalităţilor agreate.

A susţinut că părţile au convenit că bugetul poate fi majorat, iar termenul de livrare poate fi modificat în cazul în care informaţii noi privind implicaţiile tehnice determină efort mai mare de implementare, precum şi în situaţia reglementată de art. 2 alin. (3) din Comanda nr. 7.

A subliniat că, prin înscrisurile depuse la dosar şi prin corespondenţa purtată între părţi, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel, a probat faptul că aplicaţiile furnizate de terţii contractaţi direct de către recurenta-reclamantă-pârâtă au fost nefuncţionale, fapt ce a determinat un efort mai mare din partea sa, aspect cu privire la care partea adversă a fost informată.

Totodată, a arătat că această concluzie nu a fost contestată niciodată de către recurenta-reclamantă-pârâtă, nici prin apelul formulat şi nici la termenul de dezbateri din data de 14 iunie 2023, în faţa instanţei de apel.

De asemenea, a apreciat că în mod legal a statuat instanţa de apel că nu se poate reţine culpa sa, proiectul fiind îngreunat şi neputând fi realizat la costul preconizat iniţial din culpa subcontractorului părţii adverse, respectiv C., aspect comunicat chiar de către recurenta-reclamantă-pârâtă şi susţinut de întreg probatoriul administrat în cauză.

A afirmat că, atâta vreme cât partea adversă a recunoscut că terţii subcontractori reprezintă principalul factor de întârziere în implementarea proiectului, rezultă că susţinerile acesteia făcute în prezenta cauză sunt rezultatul relei-credinţe şi al intenţiei de a induce în eroare instanţele de judecată pentru obţinerea unor sume de bani necuvenite.

Recurenta-pârâtă-reclamantă a apreciat şi că reaua-credinţă a recurentei-reclamante-pârâte este dovedită şi de faptul că, deşi a acceptat fără obiecţiuni facturile fiscale şi serviciile prestate pe baza rapoartelor de activitate transmise lunar, la acest moment, pretinde restituirea integrală a sumelor.

A mai arătat recurenta-pârâtă-reclamantă şi că sumele plătite de către partea adversă - cu privire la care solicită restituirea - nu rămân plătite inutil, cum a susţinut aceasta, întrucât a primit contraprestaţia - codul sursă.

A mai susţinut şi că interpretările pe care recurenta-reclamantă-pârâtă le-a dat motivării hotărârii recurate, la pagina 3, ultimul paragraf din cererea de recurs, nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, ci simple interpretări care nu îşi găsesc corespondent în decizia instanţei de apel.

De asemenea, a arătat şi că partea adversă a formulat susţineri prin care a criticat modalitatea în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a apreciat probele administrate, invocând propria culpă şi invocând aspecte omisso medio - rolul concret şi influenţa furnizorilor externi.

Totodată, a reiterat că, în opinia sa, se confirmă faptul că, în speţă, culpa în întârzierea finalizării proiectului este a subcontractorilor părţii adverse, îndeosebi a C..

A mai apreciat că împrejurarea că nu a solicitat niciodată denunţarea contractului este irelevantă şi nu are nicio legătură cu aspectele de drept deduse judecăţii.

Faţă de susţinerile părţii adverse în sensul că instanţa a preluat textul şi integral susţinerile sale referitoare la nivelul de customizare, a arătat că aspectele reţinute de către curtea de apel rezultă din probele administrate în cauză, fiind evident că nu putea fi implementată în platforma de creditare online aplicaţia dezvoltată de C. care nu funcţiona, dădea sistematic erori şi nu permitea accesarea umătorilor paşi din platformă.

În plus, a subliniat că instanţa de apel nu a echivalat lipsa de customizare de 100% a aplicaţiei dezvoltate de C. cu o suplimentare a bugetului cu 90.300 euro + TVA.

A mai apreciat recurenta-pârâtă-reclamantă că nu se verifică în speţă nici pretinsa analiză superficială a cauzei de către instanţa de apel, care, în opinia părţii adverse, nu ar fi oferit niciun argument de natură juridică, iar afirmaţiile referitoare la suplimentarea bugetului sunt contrazise de probele administrate din care rezultă că aceasta a fost încunoştinţată despre depăşirea bugetului estimat ca urmare a noilor solicitări şi a efortului de implementare mult mai mare decât cel estimat.

Recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil, iar, în subsidiar, în situaţia în care ar fi calificat ca fiind recurs principal, respingerea ca tardiv formulat. În măsura în care se va trece peste excepţiile invocate, a solicitat respingerea recursului declarat de către partea adversă ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului incident, a arătat că recursul principal priveşte soluţia dată de către Curtea de Apel Iaşi cererii de apel pe care a formulat-o, în vreme ce recursul incident critică exclusiv soluţia de respingere a apelului incident (ca urmare a respingerii pe fond a cererii reconvenţionale). Or, recursul incident poate fi considerat admisibil doar în limitele criticilor din recursul principal, neputând fi primite alte motive referitoare la soluţia de respingere ca nefondat a apelului incident.

În subsidiar, în situaţia în care recursul incident va fi calificat ca fiind recurs principal, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut tardivitatea acestuia, arătând că nu a fost declarat în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Susţinând netemeinicia recursului incident, recurenta-reclamantă-pârâtă, prioritar, a invocat că partea adversă a reluat argumentele arătate prin cererea de apel incident şi prin reconvenţională şi nu a formulat critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Ca atare, a apreciat că, în raport cu prevederile art. 489 C. proc. civ., recursul incident este nul.

Totodată, a apreciat că instanţa de apel a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, precum şi o argumentare juridică corectă în privinţa respingerii apelului incident.

Recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiate a excepţiilor şi apărărilor formulate de către partea adversă şi admiterea recursului incident.

IV. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La termenul de judecată din data de 11 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii recursului incident, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată, iar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului incident, invocată de reclamanta-pârâtă, în considerarea neîncadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, a reţinut-o spre soluţionare odată cu analiza motivelor de recurs.

La acelaşi termen de judecată, a fost reţinută spre soluţionare excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., urmând a o analiza împreună cu recursul principal.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte recursul principal declarat de către reclamanta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte constată că această excepţie nu este fondată.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat în mod explicit dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea criticilor formulate, reiese că este posibilă cercetarea lor din perspectiva cazului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488, în ipoteza absenţei motivelor pe care decizia se întemeiază, astfel cum se va arăta în analiza motivelor de casare.

Întrucât criticile invocate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ., nefiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia cu acest obiect.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de către recurenta-reclamantă A. S.A. şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat, pentru considerentele ce succed.

Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel, în esenţă, absenţa unei analize efective a motivelor de apel, prin omisiunea cercetării efective a motivelor de apel şi preluarea integrală a apărării pârâtei-reclamante, fără suport în probele administrate în cauză şi fără vreo referire la clauzele contractuale privind condiţiile de suplimentare a contractului şi procedurile de lucru de urmat în cazul modificării obiectului contractului.

Recurenta-reclamantă a denunţat şi confuzia între remediile rezoluţiunii şi rezilierii, în privinţa actului juridic încheiat între părţi, reieşită în considerentele deciziei de apel, în condiţiile în care prima instanţă a constatat că, în cauză, este vorba despre un contract cu executare uno ictu, arătând, totodată, că nu rezultă din decizia de apel care este natura juridică a sumelor de bani achitate pentru produsele comandate şi nelivrate şi dacă acestea mai pot fi recuperate, atât timp cât s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de rezoluţiune a contractului.

Chiar dacă partea a invocat în mod explicit şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate criticile formulate se subsumează motivului de casare referitor la nemotivarea hotărârii atacate, deoarece finalitatea lor rezidă în sublinierea absenţei unei analize efective a cauzei, din perspectiva prevederilor legale incidente.

În acest context, Înalta Curte reţine, din considerentele expuse în decizia recurată, că instanţa de apel a ajuns la concluzia încetării Comenzii nr. 7, încheiate la data de 20.07.2020 (parte din contractul-cadru CON650-18 din data de 4.10.2018) - actul juridic a cărui rezoluţiune s-a solicitat a se dispune în cauză prin cererea de chemare în judecată - din iniţiativa reclamantei beneficiar, neputându-se problema, în aceste condiţii, nici a rezoluţiunii, nici a restituirii prestaţiilor, ca efect al rezoluţiunii.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că prestaţiile asumate de către pârâta B. S.R.L. prin Comanda nr. 7 nu puteau fi finalizate în condiţiile şi termenele agreate iniţial, motiv pentru care solicitarea creditorului beneficiar din notificarea nr. 7 din 26.01.2021 - anume finalizarea proiectului asumat potrivit Comenzii nr. 7, conform specificaţiilor indicate, la termenele contractuale asumate şi potrivit bugetului agreat iniţial de către părţi (potrivit situaţiei de fapt reţinute prin decizia recurată) - este lipsită de efectul punerii în întârziere, în sensul dorit de beneficiar.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera rezoluţiunea contractului, nefiind incidentă clauza privind rezilierea unilaterală prevăzută la art. 2.4 din contractul-cadru de prestări servicii (contract la care trimite Comanda nr. 7, prin art. 5).

În schimb, s-a constatat că notificarea nr. x din 20.05.2021, prin care beneficiarul RCI i-a adus la cunoştinţă partenerului de contract faptul că înţelege să rezoluţioneze Comanda nr. 7, ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către B. a obligaţiilor contractuale asumate, relevă, în realitate, exercitarea prerogativei creditorului de la art. 5.3 din contract, privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului, care presupunea doar contravaloarea serviciilor prestate şi a cheltuielilor efectuate până în momentul solicitării.

Se observă, din considerentele redate anterior, regăsite în decizia recurată, că argumentul decisiv pentru care apelul reclamantei-pârâte A. S.A. a fost respins ca nefondat este reprezentat de imposibilitatea de executare a obligaţiilor contractuale asumate de către pârâta-reclamantă, în condiţiile şi termenele stabilite iniţial.

Acesta a fost motiv pentru care instanţa de apel a recalificat juridic declaraţia unilaterală a creditorului, în sensul că nu a condus la rezoluţiunea/rezilierea contractului, de vreme ce obligaţia nu mai putea fi executată, fiind vorba, în realitate, despre un act de denunţare unilaterală a contractului, care a atras încetarea acestuia.

Situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel nu poate fi cenzurată în cadrul recursului, în condiţiile în care atribuţiile instanţei de recurs sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei atacate, în raport de motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu şi a temeiniciei acesteia, prin reaprecierea probelor administrate.

În schimb, Înalta Curte poate cerceta dacă, în raport de criticile aduse prin cererea de recurs, motivarea deciziei de apel întruneşte exigenţele prescrise de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., normă potrivit căreia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din perspectiva cerinţelor legale privind aceste elemente obligatorii ale oricărei hotărâri judecătoreşti, nu este suficient să se regăsească în cuprinsul hotărârii elemente de fapt şi de drept care pot fi relevante în raport de fondul dreptului dedus judecăţii, ci este necesar ca expunerea acestora, ca argumente ale soluţiei adoptate, să reflecte rezultatul deliberării instanţei asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii, ca o garanţie pentru părţi că cererile şi apărările lor au fost analizate în mod efectiv şi, totodată, ca o premisă esenţială a controlului de legalitate a hotărârii efectuat de către instanţa ierarhic superioară.

Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, intrinsecă unui proces echitabil, garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă un răspuns detaliat la fiecare argument, ci presupune ca instanţa să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Boldea contra României, cu jurisprudenţa acolo citată).

Întrucât, după cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii, faţă de imposibilitatea de executare a obligaţiilor contractuale asumate de către pârâta-reclamantă, în condiţiile şi termenele stabilite iniţial, trebuie cercetat dacă această chestiune esenţială a fost examinată în mod efectiv, inclusiv cu luarea în considerare a susţinerilor din motivele de apel, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În acest context, Înalta Curte reţine că prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, a apreciat că rezoluţiunea contractului nu se poate dispune din culpa pârâtei, aşa cum solicită reclamanta, deoarece proiectul nu poate fi realizat la costul preconizat iniţial prin comanda nr. 7 din cauza unor terţi, iar art. 4 din Comanda nr. 7 permitea modificarea preţului estimat, astfel încât modificarea cerută de către pârâtă a fost justificată, dat fiind efortul suplimentar depus de pârâtă pentru a integra aplicaţii incomplete dezvoltate de terţi cu care contractase reclamanta.

Prin motivele de apel, criticându-se constatările primei instanţe, reclamanta-pârâtă A. S.A. a susţinut că "în afara oricărei baze legale sau contractuale, instanţa de fond a recunoscut lui B. S.R.L. posibilitatea discreţionară de a-şi impune abuziv tarife suplimentare (întocmai cum aceasta le-a solicitat şi fără măcar să efectueze o evaluare proprie a oportunităţii şi cuantumului acestor costuri), în afara acordului RCI (deşi este singurul care suportă costurile)".

Reclamanta a făcut referire la art. 2 şi 4 din procedura de lucru agreată de ambele părţi, arătând că solicitarea pârâtei de suplimentare a costurilor cu aproximativ 74% din bugetul iniţial nu se numără printre situaţiile care, potrivit convenţiei părţilor, justificau majorarea bugetului proiectului, fiind, în realitate, o modificare unilaterală nepermisă a preţului contractului (buget în considerarea căruia reclamanta a încheiat Comanda nr. 7), pe baza unor factori ce trebuiau şi puteau fi luaţi în calcul încă de la momentul planificării proiectului (pct. 10 din motivele de apel).

Prin urmare, ceea ce s-a reproşat primei instanţe este faptul că, deşi şi-a întemeiat soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantei pe temeiul art. 4 din Comanda nr. 7, tribunalul nu a verificat dacă erau, într-adevăr, îndeplinite condiţiile din acea clauză contractuală pentru o solicitare de majorare a bugetului. Totodată, au fost preluate susţinerile pârâtei, în sensul că era necesar un efort suplimentar din partea acesteia, fără a se analiza oportunitatea şi cuantumul costurilor noi pretinse, pentru a se aprecia dacă era vorba despre factori ce puteau şi trebuiau să fie luaţi în calcul încă de la momentul planificării proiectului.

Întrucât reclamanta a pretins neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligaţiilor contractuale, se constată că susţinerile redate anterior evocă prevederile art. 16 alin. (3) C. civ., conform cărora "Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese."

Pe acest temei, neexecutarea unei obligaţii contractuale este culpabilă atunci când debitorul a acţionat din neglijenţă sau din imprudenţă, socotind cu uşurinţă că impedimentul la executare nu se va produce, deşi l-a prevăzut, sau fără să-l prevadă, cu toate că trebuia să facă acest lucru.

Din atare perspectivă, motivele de apel presupuneau a se stabili de către instanţă, în primul rând, conţinutul obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă în cadrul bugetului estimat, în sensul că, fie funcţionalităţile agreate şi estimate prin planul de proiect convenit includeau implementarea de către pârâtă a aplicaţiilor dezvoltate de terţi, fie necesitatea acestora a apărut pe parcursul derulării contractului - altfel spus, dacă "informaţiile noi" (la care se referă art. 4 din contract) au constat chiar în observarea necesităţii preluării, spre implementare, a aplicaţiilor terţilor ori doar în constatarea nefinalizării acestora, în condiţiile în care aceste aplicaţii au fost incluse, de la bun început, în planul de proiect convenit.

În al doilea rând, instanţa de apel, în analiza susţinerilor apelantei-reclamante şi în funcţie de dezlegarea chestiunii anterioare, ar fi trebuit să stabilească dacă, la configurarea iniţială a proiectului comandat, pârâta a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că aplicaţiile terţilor erau incomplete ori chiar nu existau ori dacă părţile au agreat de la început furnizarea acestor aplicaţii abia pe parcursul executării contractului, pe măsură ce reclamanta urma să le preia de la terţii parteneri.

Totodată, s-ar fi impus a se determina dacă solicitarea de suplimentare a bugetului cu o sumă de bani considerabilă (comparabilă cu bugetul iniţial) se încadra printre situaţiile de majorare a bugetului, prevăzute de contract, cu identificarea certă a acesteia şi, în caz afirmativ, în ce consta "efortul mai mare de implementare" (în termenii art. 4 din contract), dat fiind că reclamanta a susţinut că solicitarea nu era oportună şi nici proporţională cu prestaţia.

Or, concluzia la care a ajuns instanţa de apel, aceea de neîndeplinire a condiţiilor pentru a opera rezoluţiunea contractului, pentru motivul imposibilităţii de executare a obligaţiilor contractuale ale pârâtei-reclamante, în condiţiile şi termenele agreate, nu se bazează pe o analiză efectivă a susţinerilor recurentei-reclamante, inclusiv a celor din motivele de apel.

Astfel, deşi instanţa de apel a citat pct. 2, 3 şi 4 din Comanda nr. 7, evocarea fondului în apel nu relevă cercetarea aspectelor arătate anterior, respectiv a afirmaţiilor reclamantei referitoare la caracterul abuziv al solicitării de majorare a bugetului, raportat la factori pe care pârâta, în calitate de profesionist, trebuia să-i ia în calcul încă de la momentul planificării proiectului, precum şi la procedura de lucru convenită.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut în fapt că incertitudinea în privinţa aplicaţiilor ce urmau a fi furnizate de către terţi a generat doar o blocare parţială a proiectului, în sensul că pârâta B. S.R.L., răspunzând solicitării reclamantei RCI de a nu opri definitiv proiectul din cauza aplicaţiilor terţilor, a confirmat faptul că ar putea lucra doar la 2-3 funcţionalităţi sau ar putea amâna executarea, iar corespondenţa pe mail dintre părţi, în acest sens, a avut loc după două luni din momentul în care prestatorul invocase imposibilitatea de derulare a contractului.

Aşadar, s-ar putea deduce din aceste considerente ale deciziei că era posibilă continuarea îndeplinirii obligaţiilor în condiţiile convenite, părţile fiind de acord doar cu temporizarea proiectului, în aşteptarea aplicaţiilor terţilor. Instanţa de apel nu a reţinut, în legătură cu solicitarea de majorare a de buget cu peste 74%, a vreun element de fapt nou, intervenit ulterior acceptării de către pârâtă a derulării în continuare a contractului în modalitatea arătată (livrarea a 2-3 funcţionalităţi sau amânarea executării), care să justifice solicitarea (eventual, o propunere de modificare substanţială a planului de proiect iniţial ori chiar a unui proiect nou).

În acest context, concluzia imposibilităţii de executare a obligaţiilor, adoptată de către instanţa de apel cu referire exclusiv la incertitudinea aplicaţiilor terţilor, nu este motivată în mod corespunzător, nefiind analizate în mod efectiv motivele de apel privind conduita pârâtei în executarea obligaţiilor sale, considerentele expuse relevând şi o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt privind chestiunile arătate anterior şi, consecutiv, întrunirea condiţiilor de operare a rezoluţiunii contractului.

Pe cale de consecinţă, este fondată critica recurentei-reclamante pe acest aspect, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante vizând confuzia între remediile rezoluţiunii şi rezilierii actului juridic, Înalta Curte constată că, într-adevăr, considerentele deciziei de apel relevă utilizarea atât a noţiunii de rezoluţiune, cât şi a celei de reziliere a contractului, dar referirea la cea din urmă noţiune s-a făcut doar în contextul în care art. 2.4 din contractul-cadru de prestări servicii, la care s-a raportat instanţa de apel, menţionează prerogativa rezilierii unilaterale.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut că manifestarea de voinţă, exprimată prin notificarea nr. x din 20.05.2021 este în sensul rezolutiunii Comenzii nr. 7, survenită ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligatiilor contractuale asumate. Totodată, s-a stabilit că pretenţia având ca obiect restituirea prestaţiilor a fost formulată ca efect al rezoluţiunii, iar prin cererea reconvenţională s-a solicitat, de asemenea, a se dispune rezoluţiunea contractului (pârâta pretinzând neexecutarea de către reclamantă a obligaţiilor asumate prin contract).

Aşadar, considerentele decisive ale deciziei indică faptul că, atunci când a precizat limitele învestirii instanţei de judecată, instanţa de apel a considerat că părţile au formulat cereri privind rezoluţiunea Comenzii nr. 7, iar nu rezilierea acestui act juridic, ambele apeluri fiind respinse ca urmare a constatării încetării contractului prin denunţare unilaterală.

Prin urmare, nu se poate reţine o nemotivare a deciziei de apel pe aspectul remediului de drept substanţial al neexecutării obligaţiilor, în condiţiile în care instanţa de apel a socotit că este învestită cu cereri referitoare la rezoluţiunea contractului, fără a insera, în analiza pretenţiilor deduse judecăţii, vreun considerent în sensul caracterului succesiv al prestaţiilor părţilor.

Din cele expuse reiese, totodată, că o concluzie similară a inserării motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul deciziei se impune şi în privinţa susţinerilor recurentei în legătură cu plăţile efectuate de către reclamantă în baza contractului, în condiţiile în care instanţa de apel, astfel cum s-a arătat anterior, a stabilit că pretenţia având ca obiect restituirea prestaţiilor a fost formulată ca efect al rezoluţiunii, iar acest remediu nu operează în cauză, dată fiind încetarea contractului prin denunţare unilaterală.

Cu ocazia rejudecării, însă, urmează ca instanţa de apel să se pronunţe şi asupra cererii de restituire a prestaţiilor, în măsura în care va constata că sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii contractului încheiat de părţile din cauză, fiind vorba despre o cerere accesorie, în raport de dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecarea apelului principal.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de către pârâta-reclamantă B. S.R.L., Înalta Curte constată că este fondată excepţia nulităţii recursului, invocată de reclamanta-pârâtă, faţă de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege.

Astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma legalităţii sale, cu încadrarea strictă a criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Niciunul dintre aceste motive nu permite instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt, astfel încât, în măsura în care susţinerile părţii din motivarea căii de atac au o asemenea finalitate, operează sancţiunea nulităţii recursului, pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia această sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În acelaşi timp, simpla indicare a unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, în sensul art. 488 C. proc. civ., ci titularul cererii de recurs trebuie să prezinte argumentele pentru care apreciază că decizia este nelegală, prin raportare la soluţia pronunţată şi la considerentele expuse în fundamentarea acesteia, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Înalta Curte constată că niciuna dintre susţinerile recurentei-pârâte nu este susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta a pretins că sunt nelegale, respectiv contradictorii, toate considerentele pentru care a fost respins apelul incident declarat de către pârâta B. S.R.L., în sensul că instanţa de apel, deşi a reţinut culpa reclamantei, nu a dispus rezilierea/rezoluţiunea contractului.

Această afirmaţie a părţii porneşte, însă, de la premisă greşită, ce relevă o lectură eronată a considerentelor citate în cererea de recurs, anume aceea că prin acestea s-ar fi constatat culpa reclamantei A. S.A. în executarea obligaţiilor născute din Comanda nr. 7.

În realitate, instanţa de apel a arătat în mod explicit că actul juridic reprezentat de Comanda nr. 7 a încetat prin denunţare unilaterală, astfel încât aspectele vizând neîndeplinirea obligaţiilor legate de furnizarea aplicaţiilor dezvoltate de terţi nu sunt de natură a atrage rezoluţiunea judiciară a contractului. Aşadar, chestiunea neexecutării imputabile a obligaţiilor contractuale ale beneficiarului nici nu a făcut obiect de analiză, din moment ce o eventuală statuare asupra acestui aspect era lipsită de finalitate, constatându-se de către instanţă încetarea contractului în modalitatea denunţării unilaterale de către beneficiar.

Nici celelalte considerente citate nu conţin aprecierea unei culpe în neexecutarea obligaţiilor, astfel cum a pretins recurenta, fiind argumentele expuse pentru respingerea cererilor în pretenţii, fără legătură cu cererea privind rezoluţiunea contractului, după cum se va arăta în cele ce succed.

Prin urmare, susţinerile părţii nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât timp recurenta nu se raportează, în realitate, la considerentele din decizia de apel, ci pretinde verificarea de către instanţa de recurs a modului de aplicare a normelor de drept substanţial privind condiţiile rezoluţiunii cu ignorarea argumentelor din care rezultă incidenţa unui motiv de încetare a contractului, altul decât rezoluţiunea, şi absenţa unei statuări asupra neexecutării culpabile din partea reclamantei.

Înalta Curte, constatând că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt invocate formal, ca, de altfel, şi precizarea caracterului contradictoriu al considerentelor, fiind, astfel, exclusă ipoteza motivelor contradictorii, prevăzută la pct. 6 al art. 488 alin. (1), va înlătura susţinerile formulate pe aspectul rezoluţiunii contractului.

Pe cale de consecinţă, nici celelalte susţineri din motivarea căii de atac pe acest din urmă aspect nu pot fi primite, urmând a se constata că, deşi sunt circumscrise în mod explicit de către recurenta-pârâtă motivului de casare vizând interpretarea ori aplicarea greşită a legii, acestea tind, în realitate, la stabilirea în recurs a unei alte situaţii de fapt decât cea expusă în decizia recurată, prin reaprecierea probelor administrate.

Astfel, s-a arătat deja că instanţa de apel nu a analizat chestiunea neexecutării imputabile a obligaţiilor contractuale ale beneficiarului, din motivul încetării contractului prin manifestarea de voinţă a beneficiarului, în modalitatea denunţării unilaterale, aşadar, pentru o altă cauză de încetare, dintre cele prevăzute de art. 1321 C. civ., decât rezoluţiunea contractului.

Or, în atare condiţii, situaţia de fapt în privinţa acestei chestiuni nu ar putea fi stabilită de către instanţa de recurs, o asemenea finalitate a motivelor formulate nefiind compatibilă cu natura căii extraordinare de atac a recursului, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se impune a se preciza că recursul recurentei-reclamante urmăreşte casarea deciziei şi admiterea apelului incident, cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale.

Prin cererea incidentală formulată de către pârâta-reclamantă B. S.R.L., s-a solicitat nu numai rezoluţiunea contractului din culpa reclamantei-pârâte A. S.A., dar şi obligarea acesteia la executarea obligaţiilor de plată scadente, respectiv a ultimelor două tranşe din graficul de plăţi agreat prin Comanda nr. 7, precum şi a unor servicii suplimentare prestate.

Pretenţiile au fost formulate, în principal, pe temei contractual, iar, în subsidiar, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Soluţia de respingere a cererilor în pretenţii de către prima instanţă a fost menţinută prin respingerea apelului incident.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în fapt că pârâta a invocat imposibilitatea de executare a contractului încă din cursul lunii septembrie 2020, iar din luna noiembrie 2020, aceasta nu a mai continuat dezvoltarea funcţionalităţilor potrivit Comenzii nr. 7, predând anterior beneficiarului un memory stick ce conţinea codul sursă realizat ca urmare a prestării serviciilor până la 23.10.2020.

De asemenea, s-a reţinut că reclamanta a achitat contravaloarea facturilor emise de către prestator într-un cuantum de 95.866 euro + TVA, plăţile astfel efectuate corespunzând primelor trei tranşe din graficul stabilit prin Comanda nr. 7, inclusiv celei a cărei scadenţă s-a împlinit în luna noiembrie, aspecte ce nu au fost contestate de către pârâtă, ale cărei pretenţii, după cum s-a arătat deja, au ca obiect plata ultimelor două tranşe şi a unor servicii suplimentare.

Instanţa de apel a mai reţinut că părţile nu au agreat o modificare a bugetului iniţial, astfel cum s-ar fi impus, potrivit contractului, în cazul acceptării modificării planului de proiect şi nici nu rezultă din probatoriul administrat o acceptare, din partea RCI, a unor prestaţii suplimentare.

Prin urmare, susţinerile din motivarea recursului pârâtei tind la reaprecierea probelor administrate şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, în sensul că pârâta a prestat servicii şi după luna noiembrie, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, ori servicii în afara bugetului iniţial estimat, la cererea/cu acordul beneficiarului, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat neacceptarea de către acesta a modificării bugetului iniţial sau a prestării unor servicii suplimentare faţă de cele convenite.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa cererii formulate în subsidiar, întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, din moment ce, chiar dacă s-ar reţine faptul că reclamanta ar beneficia de servicii prestate şi neachitate, nu poate fi reapreciată concluzia existenţei unei juste cauze, reţinută de către instanţa de apel în considerarea contractului părţilor, ce condiţionează modificarea bugetului iniţial de acceptarea din partea RCI, manifestare de coinţă ce nu a fost exprimată în speţă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este învestită cu cercetarea unor veritabile critici de nelegalitate, motiv pentru care va admite excepţia invocată şi va constata nul recursul incident declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 333 din data de 6 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Faţă de soluţia dată recursului incident, rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, dispusă prin prezenta decizie, ca urmare a admiterii recursului principal, va avea loc doar în privinţa apelului principal, casarea deciziei fiind parţială, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., urmând a fi menţinută soluţia referitoare la respingerea ca nefondat a apelului incident declarat de către pârâta-reclamantă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal declarat de reclamanta-pârâtă A. S.A.

Constată nul recursul incident declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 333 din data de 6 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Admite recursul principal declarat de reclamanta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 333 din data de 6 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza, la aceeaşi curte de apel, spre rejudecarea apelului principal declarat de reclamanta-pârâtă A. S.A.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2024.