Validity of football agent exclusivity clause prohibiting player's independent contracting as partial waiver of civil capacity of exercise

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea din data de 25 martie 2021 înregistrată la Tribunalul Ilfov, secţia civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să îl oblige pe pârât la plata sumei de 350.000 euro, stabilită cu titlu de penalitate prin art. 5 din contractul de reprezentare încheiat la data de 4 septembrie 2016, ca urmare a nerespectării clauzei de exclusivitate şi a obligaţiilor negative de a nu purta negocieri pe cont propriu sau prin alţi agenţi, respectiv de a nu încheia un nou contract cu alte cluburi în absenţa reclamantei.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor moratorii în cuantum de 9,25 % calculată până la data efectuării plăţii, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procesul pendinte.

I.2. Cererea reconvenţională

Pârâtul B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii contractului nr. x din data de 4 septembrie 2016 încheiat cu viclenie din partea reclamantei, ulterior semnării de către acesta a acordului cu C. (la acel moment denumit FC D.).

Tot pe cale de reconvenţională, pârâtul a solicitat constatarea nulităţii clauzelor abuzive din contractul nr. x/2016, şi anume: clauza 2 alin. (1), clauza alin. (1) lit. a) şi clauza 3.

Subsecvent declarării nulităţii clauzelor abuzive, pârâtul a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară anulării contractului şi restituirea sumei de 17.500 RON plătită necuvenit reclamantei, sub rezerva recalculării în urma unei expertize contabile care să stabilească suma plătită, eventuala sumă cuvenită potrivit normelor legale pentru activitatea pretins prestată de aceasta precum şi eventualele diferenţe de restituit din partea intermediarului.

Prin încheierea din data de 8 februarie 2022 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată de pârât.

Prin încheierea din data de 26 aprilie 2022 tribunalul a disjuns capătul 1 de cerere reconvenţională şi a format un dosar separat în legătură cu care a dispus suspendarea judecăţii pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina pârâtului-reclamant.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1566 din data de 26 mai 2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă şi l-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 350.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de penalităţi contractuale, precum şi la plata dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculate de la data de 27 mai 2021 şi până la achitarea efectivă a debitului.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B. ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1423A din data de 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât-reclamant B. împotriva sentinţei civile nr. 1566 din data de 26 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă A..

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1566 din data de 26 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, exclusiv în sensul că: a admis în parte capătul doi al cererii reconvenţionale; a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei de exclusivitate prevăzute la art. 3 din contractul de reprezentare din data de 4 septembrie 2016, în limita obligaţiilor negative asumate de pârâtul-reclamant, prevăzute la art. 4 pct. 2, ultimele două teze, şi anume, obligaţiile de a nu purta negocieri pe cont propriu, respectiv de a nu încheia contracte cu alte cluburi în absenţa agentului.

A păstrat integral dispoziţiile sentinţei de admitere în parte a cererii principale formulate de reclamanta-pârâtă.

A păstrat dispoziţiile sentinţei de respingere a restului pretenţiilor din cererea reconvenţională ca neîntemeiate.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1423A din data de 2 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta-pârâtă A. şi pârâtul-reclamant B..

I.4.1. Recursul declarat de reclamanta-pârâtă A.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a solicitat admiterea cererii de recurs, schimbarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii capătului doi al cererii reconvenţionale, menţinerea în rest a deciziei, cu consecinţa menţinerii ca temeinice şi legale a sentinţei nr. 1566 din data de 26 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Ilfov, în primă instanţă.

Astfel, în principal, a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor aspecte ce nu au făcut obiectul cererii de apel formulate de către apelantul- pârât-reclamant, lărgind în mod nelegal cadrul procesual stabilit de părţi, astfel că, în opinia sa, este incidentă ipoteza prevăzută de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, afirmând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la cererea reconvenţională formulată în primă instanţă de apelantul-pârât-reclamant, deşi nu a fost învestită de către acesta cu judecarea cererii reconvenţionale.

A apreciat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa".

Din această perspectivă, a subliniat că apelantul-pârât-reclamant nu a solicitat prin apelul său admiterea cererii reconvenţionale formulate în primă instanţă, nu a făcut vorbire despre petitul cererii reconvenţionale şi nu a făcut niciun fel de trimitere la motivele invocate în faţa primei instanţe, nesusţinând niciun aspect legat de netemeinica respingerii elementelor ce fac obiectul cererii reconvenţionale.

Astfel, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a fost învestită cu controlul judiciar al soluţiei referitoare la aceste aspecte, ci strict cu privire la admiterea acţiunii pe care a promovat-o, astfel că s-a pronunţat asupra nulităţii clauzei de exclusivitate invocate de apelantul-pârât-reclamant prin cererea reconvenţională formulată în prima instanţă fără a fi fost învestită în acest sens.

Ca atare, în opinia recurentei-reclamante-pârâte, instanţa de apel a depăşit cadrul procesual stabilit de părţi, pronunţându-se asupra unor elemente care nu fac obiectul apelului, în condiţiile în care cadrul procesual din apel a fost determinat de apelantul-pârât-reclamant exclusiv cu privire la respingerea cererii introductive de instanţă.

În subsidiar, recurenta-reclamantă-pârâtă a invocat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material pe baza cărora a constatat nulitatea parţială a clauzei de exclusivitate, aplicând greşit prevederile legale referitoare la capacitatea de exerciţiu a părţii adverse, împrejurare de natură a atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susţinut şi că motivarea instanţei de apel cu privire la nulitatea clauzei de exclusivitate prin raportare la nerespectarea normelor privind capacitatea de exerciţiu are caracter contradictoriu, motiv de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, a criticat hotărârea recurată afirmând că instanţa de apel a reţinut în mod eronat calitatea de consumator a recurentului-pârât-reclamant, precum şi că nu a respectat reguli de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, prin faptul că în judecarea apelului a lărgit în mod nelegal cadrul procesual raportându-se la o serie de prevederi legale ce nu au fost avute în vedere de către partea adversă nici în primă instanţă şi nici în etapa apelului.

Astfel, susţinând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la nulitatea clauzei de exclusivitate prin raportare la capacitatea de exerciţiu a părţii adverse, a învederat că simpla împrejurare că recurentul-pârât-reclamant a ales să îi cedeze exerciţiul dreptului de a negocia contracte în numele său în schimbul unui comision şi s-a obligat el însuşi să nu negocieze/încheie contracte singur/prin alt intermediar nu are cum să reprezinte o încălcare a dispoziţiilor privind capacitatea civilă de exerciţiu.

A arătat că, potrivit art. 37 C. civ., "capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile", iar potrivit art. 29 alin. (2) C. civ., "nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu".

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, instanţa de apel a statuat în mod eronat că instituirea clauzei de exclusivitate ar reprezenta o "renunţare parţială la capacitatea de exerciţiu", în contextul în care legiuitorul a reglementat capacitatea de exerciţiu ca o aptitudine a persoanei de a încheia acte juridice singură, iar nu ca exerciţiul concret al tuturor drepturilor/prerogativelor pe care le poate avea o persoană în orice context

A menţionat că limitarea acceptată contractual de către partea adversă se referă la negocierea de acte juridice determinate, se referă la o perioadă de timp limitată, iar nu la aptitudinea generică a recurentului-pârât-reclamant de a încheia acte juridice, nici măcar la aptitudinea generică de a negocia/a încheia contracte de reprezentare cu alţi agenţi.

Mai mult, a susţinut că acest contract putea fi denunţat de oricare dintre părţi sau, în cazul în care recurentul-pârât-reclamant ar fi decis că nu doreşte continuarea relaţiei contractuale, ar fi putut negocia o reziliere a acestuia, însă acest lucru nu s-a întâmplat la niciun moment.

Totodată, a învederat că interesul recurentului-pârât-reclamant de a invalida anumite clauze contractuale a apărut doar la momentul în care a negociat deja în numele acestuia elemente ale transferului, partea adversă încercând să scape de plata obligaţiilor prin semnarea contractului în mod direct, personal.

A apreciat că este inadmisibil să se considere că renunţarea la exerciţiul unui drept de a încheia anumite contracte, în anumite condiţii, pentru o anumită perioadă de timp, sub sancţiunea achitării unor penalităţi, ar echivala cu renunţarea la capacitatea de exerciţiu.

În opinia sa, faptul că, în eventualitatea încălcării acestei clauze acceptate liber de către recurentul-pârât-reclamant, el va datora o penalitate nu poate echivala cu o renunţare parţială la capacitatea de exerciţiu.

Ca atare, a subliniat că împrejurarea că, în situaţia în care jucătorul alege să nu respecte exclusivitatea, aşa cum a fost ea definită prin contract în oricare dintre formele acesteia, acesta va fi obligat la plata unei penalităţi, împrejurarea că partea adversă va suporta o sancţiune pe care a acceptat-o contractual în cazul nerespectării unor obligaţii pe care şi le-a asumat contractual nu poate echivala cu renunţarea parţială la aptitudinea de a încheia singur acte juridice.

A considerat că soluţia instanţei de apel cu privire la această problemă de drept este greşită din punct de vedere juridic pentru că nu ia în calcul gradul şi specificitatea renunţării.

Astfel, a susţinut că nu se poate pune problema renunţării la o aptitudine generică în condiţiile în care nu s-a renunţat decât la exercitarea anumitor prerogative în anumite condiţii, cu privire la o anumită perioadă, iar capacitatea de exerciţiu reprezintă tocmai aptitudinea generală de a încheia acte juridice singur.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a apreciat că, tocmai pentru că această capacitate are caracter general/nedeterminat, se justifică interzicerea renunţării la ea şi nu ar exista niciun motiv pentru care, prin norme de ordine publică, să se impună interzicerea renunţării la capacitatea de exerciţiu dacă aceasta s-ar referi, aşa cum greşit a înţeles instanţa de apel, la încheierea de acte juridice concrete.

În plus a arătat că, singurul temei în baza căruia clauza ar fi putut fi considerată nulă ar fi fost art. 1203 C. civ., articol cu privire la care instanţa de apel a statuat în mod corect că nu se aplică în prezentul dosar, având în vedere că prevederile din contract au fost negociate şi contractul nu are caracterul unui contract de adeziune/standard.

De asemenea, a considerat că în mod neîntemeiat instanţa de apel a invocat încălcarea dreptului la muncă, în contextul în care obiectul discuţiei îl face un contract de intermediere încheiat între doi profesionişti, care intermediază o prestare de servicii sportive, indiferent de modalitatea scriptică în care acesta se va materializa.

A mai învederat şi că instanţa s-a raportat la o interdicţie dezvoltată jurisprudenţial şi doctrinar în dreptul muncii, o ramură de drept care guvernează raporturi de subordonare, un drept formalist, or, această interdicţie nu are niciun temei să existe în dreptul civil, drept privat, guvernat de autonomia de voinţă şi libertatea de a încheia acte juridice.

Totodată, arată că instanţa de apel a sugerat faptul că, în cazul în care ar fi "profitat" de existenţa clauzei de exclusivitate şi nu şi-ar fi îndeplinit propriile obligaţii, nu ar fi intervenit o sancţiune, însă această constatare este eronată, având în vedere că nu există niciun motiv pentru care să nu i se angajeze răspunderea civilă contractuală dacă ar fi procedat astfel.

În opinia sa, faptul că această clauză ar fi putut teoretic să fie interpretată abuziv şi ar fi putut duce la comiterea unui abuz de drept din partea sa nu poate conduce la concluzia că recurentul-pârât-reclamant ar fi renunţat la capacitatea sa de exerciţiu, iar ipoteza că ar fi putut să nu îşi execute obligaţiile contractuale şi astfel să îi cauzeze un prejudiciu acestuia este o împrejurare complet străină de calificarea clauzei ca o formă de renunţare la capacitatea de exerciţiu.

De asemenea, a susţinut că nu există nicio legătură de cauzalitate între cele două, iar încercarea instanţei de apel de a deduce, din "lipsa contraprestaţiei" din partea sa, renunţarea la capacitatea juridică a jucătorului este greşită din punct de vedere logic şi juridic.

Mai mult, a arătat că instanţa, chiar în considerentele hotărârii, a stabilit că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, lucru susţinut în mod indirect de faptul că recurentul-pârât-reclamant nu a denunţat contractul şi nu a notificat-o cu privire la anumite nemulţumiri legate de modul în care şi-a îndeplinit obligaţiile.

A mai invocat recurenta-reclamantă-pârâtă şi că nu este întemeiată în drept concluzia instanţei de apel care a adus în discuţie "limitarea capacităţii juridice a clientului" care, nefiind însoţită de "o contraprestaţie din partea intermediarului", ar avea caracterul unei renunţări parţiale la capacitatea de exerciţiu.

Ca atare, a apreciat că nu există nicio legătură de cauzalitate între inexistenţa unei contraprestaţii concrete din partea sa şi presupusa renunţare la capacitatea de exerciţiu din partea apelantului, iar faptul că instanţa de apel încearcă să îşi argumenteze soluţia în acest fel dovedeşte că nu a avut argumente juridice solide pe care să motiveze soluţia referitoare la renunţarea la capacitate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a afirmat caracterul contradictoriu al motivării instanţei cu privire la soluţia de constatare a nulităţii clauzei de exclusivitate prin raportare la nerespectarea normelor privind capacitatea de exerciţiu

Astfel, a arătat că, pe de o parte, în lumina normelor de ordine publică ce guvernează capacitatea juridică a persoanei, instanţa de apel a reţinut că "limitarea capacităţii juridice a clientului nu este însoţită de o contraprestaţie din partea intermediarului. Contractul nu are clauze pentru ipoteza în care intermediarul nu reuşeşte sa negocieze încheierea unui nou contract în perioada de exclusivitate.", iar, pe de alta parte, a statuat că "posibilitatea încheierii de către jucător a unui contract în nume propriu, fără intermediar, este o chestiune care nu poate fi prohibită printr-o clauză de exclusivitate deoarece echivalează cu o renunţare parţială la capacitatea de exerciţiu, ceea ce este prohibit de C. civ..".

A precizat că nu l-ar fi putut obliga în niciun fel pe recurentul-pârât-reclamant să semneze un contract cu o echipă de fotbal, ultimul cuvânt la semnarea contractului fiind al acestuia, iar ceea ce oferea printre altele recurentului-pârât-reclamant era să îi pună la dispoziţie reţeaua de cunoştinţe şi de know how prin care avea acces la informaţiile legate de cluburi care căutau jucători cu caracteristicile acestuia şi, ulterior identificării acestora, negociind şi cele mai bune condiţii financiare, sportive şi de orice altă natură pentru jucător.

Prin urmare, a apreciat că nu este clar de ce consideră instanţa clauza de exclusivitate nulă - din cauza absenţei unei contraprestaţii specifice sau din cauza presupusei renunţări la capacitatea de exerciţiu.

În dezvoltarea criticii prin care a invocat aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la calitatea de consumator a recurentului-pârât-reclamant, a susţinut că instanţa de apel a interpretat într-o manieră eronată conceptele de "consumator" şi "profesionist" şi a aplicat greşit normele materiale referitoare la acestea.

Astfel, a arătat că instanţa de apel, pornind de la definiţia dată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 noţiunii de profesionist, a concluzionat că "în acest context se pune problema posibilităţii echivalării cerinţei legitimării la un club sportiv cu cerinţa autorizării profesionale în sensul art. 8, dar această chestiune prezintă relevanţă doar în raporturile dintre jucător şi clubul la care activează, raporturi care nu sunt judecate în speţă".

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, instanţa de apel a ignorat în mod abuziv importanţa echivalării cerinţei legitimării la un club sportiv cu cerinţa autorizării profesionale în sensul art. 8 din Legea nr. 71/2011 şi a considerat în mod eronat că această chestiune nu ar prezenta relevanţa în raporturile dintre părţi, pentru că tocmai de această calificare depinde calificarea relaţiei dintre acestea, fie ca o relaţie între doi profesionişti, fie ca o relaţie într-un profesionist şi un consumator.

A considerat că distincţia pe care a realizat-o instanţa de apel între calitatea recurentului-pârât-reclamant de profesionist, considerată un lucru "în sine", ideal, abstract, autonom şi rupt de orice realitate faptică şi comercială, şi calitatea de profesionist în contractul încheiat între părţi nu are nicio bază juridică.

A subliniat recurenta-reclamantă-pârâtă că instanţa de apel nu a arătat de ce legitimarea în cadrul structurii sportive nu ar reprezenta o autorizare profesională în sensul art. 8 din Legea nr. 71/2011, şi nici măcar nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, susţinând că această calitate ar fi relevantă doar în relaţia jucătorului cu structura sportivă.

De asemenea, a susţinut că, în speţă, comparaţiile la care procedează instanţa de apel contrazic în esenţa sa principiul oricărui realism juridic.

Astfel, a menţionat că instanţa de apel a susţinut că "jucătorul profesionist de fotbal este consumator dacă încheie un contract de credit bancar sau un contract de asistenţă juridică, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul unui contract de intermediere încheiat cu un agent profesionist.", însă, în opinia sa, există în mod evident o diferenţă fundamentală între raporturile juridice dintre un jucător de fotbal şi medicul său, de exemplu, şi un jucător de fotbal şi agentul/avocatul care intermediază activitatea dintre acesta şi cluburile sportive.

A învederat recurenta-reclamantă-pârâtă că raporturile juridice dintre jucător şi agent au ca obiect tocmai conduita părţilor cu privire la activitatea sportivă pe care jucătorul o realizează în calitate de profesionist, precum şi că nu se poate considera că partea adversă are calitate de profesionist în activitatea pe care o desfăşoară şi că, în raporturile juridice cu un agent profesionist care privesc intermedierea tocmai a acelei activităţi, nu ar avea această calitate.

În dezvoltarea criticii privind nerespectarea de către instanţa de apel a unor reguli de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, prin faptul că în judecare a lărgit în mod ilegal cadrul procesual, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că prima instanţă nu a fost niciodată învestită cu judecarea nulităţii clauzei de exclusivitate prin raportare la prevederile C. civ.

A subliniat că nulitatea cu privire la care a fost învestită să se pronunţe prima instanţă avea tocmai caracterul unei nulităţi instituite prin norme speciale, derogatorii de la norma generală, iar, dacă instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra nulităţii prin raportare la Legea nr. 193/2000, înseamnă că acest act normativ este cel încălcat

În acest sens, a precizat că toate elementele invocate în faţa primei instanţe privesc o legislaţie specială (Legea nr. 193/2000, Legea nr. 156/2000 şi diversele statute), astfel că este vorba despre o stabilire a cadrului procesual strict cu privire la acestea, iar, în condiţiile în care prima instanţă nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulităţii clauzei de exclusivitate întemeiată pe dispoziţiile C. civ., faptul că în mod nelegal s-a trecut peste aceste limitări şi s-a lărgit cu aportul instanţei de apel cadrul procesual într-un mod prohibit de normele de procedură, prin pronunţarea cu privire la nulitatea clauzei întemeiată pe C. civ., face ca atât analiza, cât şi decizia instanţei de control judiciar să fie nelegale.

I.4.2. Recursul declarat de pârâtul-reclamant B.

I.4.2.1. Cererea de recurs formulată prin avocat E.

Recurentul-reclamant-pârât, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 6 C. proc. civ., a solicitat, în principal, admiterea excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, casarea hotărârilor pronunţate de primele instanţe de judecată şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei organului jurisdicţional competent potrivit procedurii arbitrale aplicabile în speţă - Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal.

În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate şi trimitere cauzei Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă spre rejudecarea pricinii, cu admiterea apelului pe care l-a formulat şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată din faza recursului.

Prin primul motiv de recurs, susţinând incidenţa ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a arătat că, în opinia sa, cauza de faţă nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, fiind vorba de intermedierea unui contract de activitate sportivă, domeniu reglementat exclusiv prin regulamentele speciale ale federaţiei sportive respective care cuprind norme imperative privind soluţionarea exclusiv pe cale arbitrată a litigiilor sportive.

Totodată, a apreciat că soluţia instanţelor de fond şi de apel de a trece peste reglementările obligatorii din domeniul special al dreptului sportiv este profund eronată, dar şi contradictorie atunci când, deşi recunoaşte părţii adverse calitatea de intermediar de sportivi, afirmă că o astfel de intermediere este un contract supus normelor civile generale.

A subliniat că, în această materie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Albert and Le Compte v. Belgium, § 29; Gautrin and Others v. France, § 57 etc) este unanimă în a aprecia că sunt respectate garanţiile oferite de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în procedurile jurisdicţionale urmate în cadrul organizaţiilor sportive.

A menţionat şi că instanţa europeană a analizat, în cauza Mutu şi Pechstein contra Elveţia, clauzele de arbitraj (clauzele compromisorii) şi a stabilit că acestea sunt valabile, fie că sunt voluntare sau obligatorii (impuse prin statute şi regulamente) şi a reiterat faptul că tribunalele arbitrale sunt compatibile cu "dreptul la instanţă" prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie.

Recurentul-pârât-reclamant a arătat şi că prin acţiune recurenta-reclamanta-pârâtă a invocat, ca temei al pretenţiilor, calitatea acesteia de profesionist, în speţă, de agent intermediar de sportivi (jucători de fotbal profesionişti şi amatori), iar prin precizările şi susţinerile orale de la termenul din 25 ianuarie 2022 a stăruit asupra judecării cauzei prin prisma deţinerii acestei calităţi, fapt ce este reţinut de instanţă în motivarea hotărârii apelate.

Faţă de această împrejurare, a apreciat că organismele jurisdictionale sunt exclusiv cele sportive, iar legislaţia aplicabilă este primordial cea specifică şi conţinută în statutul şi regulamentele din domeniului fotbalului.

Ca atare, a susţinut că jurisdicţia sportivă este obligatorie pentru toate cazurile şi persoanele cărora li se aplică statutul şi regulamentele federaţiei naţionale de fotbal, această regulă de la care nu se poate deroga fiind aplicabilă în absolut toate ţările afiliate la U.E.F.A. şi la F.I.F.A.

Totodată, a arătat că excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea prezentei cauze se fundamentează în drept pe dispoziţiile Statutului Federaţiei Române de Fotbal care prevede, în art. 57 alin. (1), faptul că activitatea jurisdicţională se realizează prin cele trei comisii jurisdicţionale (Comisia de Disciplină şi Etică, Comisia Naţională de Soluţionare a Litigiilor şi Comisia de Recurs a Federaţiei Române de Fotbal), care funcţionează ca instituţii permanente de arbitraj, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că aceste comisii sunt instanţe arbitrate imparţiale şi independente, alcătuite în conformitate cu dispoziţiile F.I.F.A. în materie, membrii acestor comisii aplicând în deciziile pronunţate exclusiv statutele, regulamentele şi directivele F.R.F., U.E.F.A., F.I.F.A., precum şi legislaţia în vigoare.

În continuare, recurentul-pârât-reclamant a evidenţiat dispoziţiile care, în opinia sa, vin în susţinerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti cuprinse în Statutului Federaţiei Române de Fotbal [art. 57 alin. (4) lit. a) şi alin. (6), art. 75 alin. (1) şi (2)], în Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor [pct. 19 şi 20 din preambul, art. 25 pct. 5, art. 26 pct. 2 lit. g), pct. 3 şi pct. 4] şi în Regulamentul privind Intermediarii [art. 1, art. 4, art. 5, art. 9 alin. (2) şi Anexa 4].

Ca atare, în raport cu poziţia de intermediar a recurentei-reclamante-pârâte, care a acţionat ca agent de jucători, a susţinut că rezultă că prezentul litigiu nu poate fi judecat de instanţele de drept comun, ci de către cele de drept sportiv, în speţă de comisiile jurisdicţionale ale Federaţiei Române de Fotbal.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a invocat nesocotirea unor reguli de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, afirmând că: instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare odată cu disjungerea cauzei în condiţiile renunţări apărătorului la mandatul avocaţial, fapt ignorat şi de curtea de apel; instanţa de fond a emis două încheieri în acelaşi dosar la acelaşi termen, nesocotind dispoziţiile art. 232 şi 233 C. proc. civ. privitoare la redactarea unei singure încheieri de şedinţă pentru fiecare termen; instanţa de apel a respins motivând lapidar probele pe care le-a propus în primă instanţă şi în apel, ceea ce echivalează cu nepronunţarea, şi a admis probe inadmisibile precum fotocopii ale unor pretinse corespondenţe electronice, imposibil de certificat pentru conformitate cu originalul.

A precizat că înţelege să susţină încălcarea art. 13, art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., afirmând că, faţă de aspectele anterior menţionate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, şi fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.

Totodată, a arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor starea de fapt rezultată din contract prin raportare la aspectele reieşite din analizarea probelor propuse, analizând în mod succint şi unilateral probele administrate şi existente la dosarul cauzei, motivându-şi soluţia exclusiv în considerarea celor reţinute în contract, căruia i-a acordat o valoare absolută ca mijloc de probă, în contextul în care, potrivit normelor în vigoare, nicio probă nu are valoare absolută, prestabilită, instanţa fiind obligată să aibă rol activ în administrarea probelor, iar în aprecierea acestora să ţină cont de toate probele administrate sau care ar trebui administrate pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de procedură de către instanţa de apel sunt evidente având în vedere că aceasta avea obligaţia de a se pronunţa asupra unei cereri în urma cercetării şi analizării fiecărui mijloc de probă propus de părţi ori reieşit din dezbateri, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

A menţionat că, potrivit art. 13 C. proc. civ., dreptul la apărare al părţilor este un principiu fundamental al procesului civil şi este garantat, inclusiv prin posibilitatea părţilor de a propune probe care să fie puse în discuţia contradictorie, conform art. 14 alin. (5) din acelaşi cod.

De asemenea, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, în virtutea şi în limitele rolului activ pe care este obligată să le aibă, instanţa de judecată trebuie să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi este în drept să ceară părţilor, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care le invocă, să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

A mai învederat recurentul-pârât-reclamat şi că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) prima teză C. proc. civ., instanţa de judecată trebuie să se pronunţe motivat temeinic asupra a tot ce s-a cerut, deci inclusiv asupra fiecăreia dintre probele propuse de părţi. Principiile procesului civil, reglementate de C. proc. civ., sunt clare, iar potrivit art. 20 din acelaşi act normativ, instanţa de judecată are îndatorirea de a asigura respectarea şi de a respecta ea însăşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

A subliniat că sancţiunea care intervine în cazul efectuării actelor de procedură cu nerespectarea cerinţelor legale stabilite printr-o normă care ocroteşte un interes public este nulitatea absolută, potrivit art. 174 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a susţinut nelegalitatea hotărârii recurate prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Astfel, în esenţă, a afirmat că instanţa a preluat în considerente, preponderent, susţinerile părţii adverse, fără a analiza şi a oferi un răspuns criticilor sale care au vizat aspecte esenţiale ale cauzei.

Recurentul-pârât-reclamant a subliniat că instanţa de apel a greşit grav atunci când, deşi a constatat nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate, a păstrat sancţiunea clauzei penale accesorii, încălcând flagrant principiul că un act juridic nul nu produce efecte juridice.

I.4.2.2. Cererea de recurs formulată prin S.C.A. F.

Susţinând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a solicitat, în principal, admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, anularea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi trimiterea cauzei spre soluţionare organului cu activitate jurisdicţională competent - Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Române de Fotbal, iar, în subsidiar, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, exclusiv în ceea ce priveşte soluţia de menţinere a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1566 din data de 26 mai 2022 de admitere în parte a cererii principale formulate de recurenta-reclamantă-pârâtă A..

De asemenea, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât-reclamant a criticat decizia curţii de apel prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ., apreciind că aceasta a fost pronunţată de o instanţă necompetentă general să judece pricina.

Astfel, a arătat că obiectul litigiului este izvorât din sau în legătură cu activitatea fotbalistică, iar părţile au calităţile de jucător, pe de o parte (B.), şi de agent de jucător/intermediar, pe de altă parte (A.).

A susţinut că soluţionarea prezentului litigiu nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, având în vedere cele anterior precizate şi dispoziţiile art. 58, art. 25 şi art. 26 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal.

A menţionat că prevederile anterior arătate sunt o transpunere, în materia dreptului sportiv, a arbitrajului instituţionalizat în conformitate cu statutele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale, procedură obligatorie instituită de legiuitorul român prin art. 941 din Legea nr. 69/2000, care reglementează o competenţă alternativă (între instanţele de drept comun şi instanţele arbitrale) doar în privinţa litigiilor ce izvorăsc din contracte individuale de muncă sau din contracte de activitate sportivă.

A precizat că, în privinţa tuturor celorlalte tipuri de contracte, în speţă contractelor de intermediere, competenţa aparţine exclusiv instanţelor arbitrale - organelor jurisdicţionale din cadrul federaţiei naţionale.

Important, în opinia recurentului-pârât-reclamant, este faptul că legiuitorul naţional nu a interzis arbitrajul instituţionalizat nici măcar în cazul contractelor individuale de muncă sau a contractelor de activitate sportivă, ci a prevăzut doar o competenţă alternativă.

Totodată, a arătat că aplicabilitatea normelor din Statutul Federaţiei Române de Fotbal este atrasă de calitatea sa, jucător care îşi desfăşura la momentul încheierii contractului activitatea profesională/fotbalistică pe teritoriul României, în competiţii organizate la nivel naţional de Federaţia Română de Fotbal.

Ca atare, a apreciat că o interpretare contrară ar însemna, pe de o parte, înfrângerea unor norme imperative în materia competenţei, iar, pe de altă parte, că, prin încheierea unui contract de intermediere în contra dispoziţiilor imperative în materie sportivă, orice "agent/intermediar" se poate sustrage de la procedura specifică şi de la sancţiunile aplicabile într-o astfel de situaţie în faţa organelor jurisdicţionale competente, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe, contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

A mai susţinut că, în speţă, calitatea părţilor - jucător, respectiv intermediar/agent de jucători - atrage competenţa arbitrajului instituţionalizat, chiar dacă litigiul se desfăşoară între două persoane fizice.

Recurentul-pârât-reclamant a învederat că aspectul privitor la arbitrajul instituţionalizat şi necompetenţa instanţelor judecătoreşti de soluţionare a unei cauze precum cea dedusă judecăţii nu este unul de noutate, fiind tranşat unitar în jurisprudenţă, sens în care a făcut trimitere la decizia nr. 1888 din data de 9 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la sentinţa nr. 899 din data de 2 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a pretins contrarietatea considerentelor deciziei recurate, arătând că, potrivit celor reţinute în doctrină, dacă instanţele de fond au stabilit situaţia de fapt într-o manieră confuză sau sumară, instanţa de recurs poate statua asupra legalităţii hotărârii, a cărei casare se impune pentru neîndeplinirea obligaţiei de motivare.

În opinia sa, din lecturarea deciziei curţii de apel, se poate constata cu uşurinţă că, în ceea ce priveşte aspectul privind îndeplinirea/neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în ceea ce îl priveşte, respectiv acordarea/neacordarea mandatului unui terţ, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt sumară/lapidară, fapt ce atrage casarea hotărârii pentru neîndeplinirea obligaţiei de motivare.

A menţionat că în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că "pârâtul-reclamant nu şi-a executat cu bună-credinţă obligaţiile contractuale, urmărind să evite participarea reclamantei-pârâte la negocierile cu clubul G." (pag. 11 din decizie) şi, în acelaşi timp, a reţinut că "reclamanta-pârâtă a fost implicată în negocieri" (pag. 11 din decizie).

A apreciat că aceste considerentele sunt vădit contradictorii, de vreme ce partea adversă nu poate să fie şi, în acelaşi timp, să nu fie implicată în negocieri.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt sumară, precizând că recurenta-reclamantă-pârâtă ar fi fost implicată în negocieri doar pentru că ar fi fost menţionată într-un e-mail redirecţionat de H., instanţa de apel neexpunând o înlănţuire logică a faptelor, prin raportare la regulile de drept şi la probele aflate la dosarul cauzei.

Recurentul-pârât-reclamant a apreciat că instanţa de apel a ignorat clauzele contractuale - cauza cererii -, de vreme ce nu există niciun considerent care să justifice cum s-ar încadra în obligaţiile asumate de partea adversă faptul menţionării acesteia într-un e-mail, fără nicio altă acţiune a acesteia anterioară sau ulterioară (de asistare/reprezentare a jucătorului, de informare cu privire la ofertă, de negociere propriu-zisă etc).

Astfel, a susţinut că recurenta-reclamantă-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, deşi i-a limitat în mod absolut, discreţionar, dreptul de a purta negocieri pe cont propriu.

A subliniat că, în pofida dispoziţiilor contractuale asumate de partea adversă, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese faptul că aceasta şi-a încălcat flagrant obligaţiile şi fie a preferat să aştepte să fie contactată de alte persoane, fie a preferat să nu îl informeze despre ofertele existente.

În ceea ce priveşte transferul la G., a solicitat să constate că la dosarul cauzei nu există niciun înscris din care să reiasă că recurenta-reclamantă-pârâtă ar fi negociat sau ar fi purtat discuţii în legătură cu un eventual transfer sau contract de muncă în ceea ce îl priveşte, iar înscrisurile depuse chiar de către partea adversă dovedesc fără putinţă de tăgadă că G. este partea care a iniţiat discuţiile şi s-a adresat direct clubului C.., indicând inclusiv condiţiile salariale, bonusurile etc.

A arătat că instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut că pretinsa încălcare a obligaţiilor contractuale se referă la faptul că a participat singur şi în contractul încheiat cu G. se menţionează explicit că jucătorul nu a folosit serviciile unui agent sportiv (pag. 13 din decizie), iar, pe de altă parte, a constatat că "mandatul de 2 zile acordat unui terţ reprezintă o încălcare a contractului" (pag. 11 din decizie).

În opinia recurentului-pârât-reclamant, aceste considerente sunt evident contradictorii.

Susţinând din nou că a fost reţinută o situaţie de fapt lapidară, a solicitat să constate că instanţa de apel s-a limitat la a menţiona despre "mandatul de 2 zile acordat unui terţ", însă fără considerente suplimentare care să explice cine ar fi pretinsul mandatar, în ce ar fi constat pretinsul mandat, dacă s-ar fi executat pretinsul mandat etc.

Totodată, a apreciat că probele administrate contrazic considerentele instanţei de apel, ceea ce demonstrează că situaţia de fapt nu a fost lămurită, motiv pentru care cauza trebuie rejudecată în fond.

A susţinut că nu a încălcat clauza de exclusivitate, pentru că nu a purtat negocieri prin intermediul unui alt agent, împrejurare ce rezultă din cuprinsul Contractului nr. x/20, pe care l-a încheiat cu G., precum şi din cel al capturilor de ecran a presupuselor conversaţii purtate de partea adversă cu tatăl său.

Recurentul-pârât-reclamant a invocat şi contrarietatea dintre considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că pretinsa încălcare a obligaţiilor contractuale se referă la faptul că a participat singur şi în contractul încheiat cu G. se menţionează explicit că jucătorul nu a folosit serviciile unui agent sportiv (pag. 13 din decizie) şi cel prin care a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei de exclusivitate prevăzute la art. 3 din contractul de reprezentare din data de 4 septembrie 2016, în limita obligaţiilor negative pe care şi le-a asumat, prevăzute la art. 4 pct. 2, ultimele două teze, şi anume, obligaţiile de a nu purta negocieri pe cont propriu, respectiv de a nu încheia contracte cu alte cluburi în absenţa agentului.

A subliniat că aceste considerentele sunt vădit contradictorii, mai ales că astfel a fost obligat la plata unei sume considerabile (350.000 euro) în temeiul unei clauze constatate de aceeaşi instanţă ca fiind lovită de nulitate absolută.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor de drept material.

Cu referire la prevederile art. 1538 C. civ., a arătat că, pentru ca debitorul să fie obligat la plata clauzei penale, instanţa este obligată să analizeze şi că constate o neîndeplinire a obligaţiilor contractuale, iar, potrivit art. 1350 alin. (2) C. civ., o persoană care trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Enunţând cele patru condiţii impuse de lege pentru antrenarea răspunderii contractuale, a subliniat că, în prezenta cauză nu există o faptă ilicită şi, subsecvent, nu există un raport de cauzalitate, neputându-se reţine, totodată, nici vinovăţia sa, în condiţiile în care a participat singur în relaţia cu G. şi, fiind constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale, nu mai există o obligaţie negativă pe care să o fi încălcat.

În egală măsură, a apreciat că nu se poate reţine vinovăţia sa, de vreme ce pretinsa faptă ilicită - de a participa singur - a fost cauzată de fapta părţii adverse, care, deşi pretindea o limitare absolută a libertăţii în ceea ce îl priveşte, nu şi-a executat propriile obligaţii asumate.

I. 5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă-pârâtă A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul-reclamant B., prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca inadmisibil pentru nerespectarea prevederilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., întrucât obiectul cererii nu are caracter determinat, precum şi având în vedere că nu sunt aduse critici de nelegalitate hotărârii atacate, în sensul art. 488 C. proc. civ., ci critici care vizează netemeinicia acesteia.

Pentru situaţia în care instanţa va trece peste excepţiile invocate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului părţii adverse, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că recurentul-pârât-reclamant a solicitat în mod contradictoriu instanţei să pronunţe soluţii care se exclud una pe alta, şi a invocat motive de casare care se contrazic reciproc, motive care nu pot coexista în aceeaşi cerere.

Astfel, a precizat că recurentul-pârât-reclamant a solicitat instanţei concomitent casarea integrală şi casarea parţială a hotărârii, lăsând la "libera alegere" a instanţei ce solicitare va avea în vedere.

A subliniat că întrucât recurentul-pârât-reclamant a solicitat instanţei de judecată să aleagă ea calea, să stabilească cadrul procesual, să aleagă ea obiectul recursului în aşa fel încât soluţiile propuse sunt soluţii mutual exclusive, acesta practic refuză să aleagă o cale procesuală definită, şi lasă "în sarcina instanţei" să opteze pentru soluţia pe care înţelege să o ceară.

A susţinut că partea adversă nu şi-a motivat cererea de recurs prin indicarea soluţiei pe care o urmăreşte, ci a invocat toate soluţiile posibile, mutual exclusive, lăsând la "aprecierea instanţei" să decidă ce soluţie a dorit recurentul să ceară, alegerea de către instanţă a uneia dintre variante echivalând cu alegerea variantei mai favorabile pentru acesta, instanţă fiind pusă în situaţia în care ulterior alegerii să nu se mai poată cenzura şi să fie obligată să admită varianta aleasă.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, o atare construcţie a recursului este nelegală, nelegalitatea acesteia fiind cea care atrage nulitatea demersului părţii adverse.

Totodată, a apreciat că motivele de casare invocate de recurentul-pârât-reclamant sunt mutual exclusive.

Astfel, a arătat că, în cadrul motivelor de casare, partea adversă a invocat în acelaşi timp alcătuirea nelegală a instanţei şi necompetenţa generala a instanţelor judecătoreşti, motive care se exclud reciproc, întrucât doar cu privire la o instanţa competentă se poate pune problema alcătuirii nelegale.

În plus, a învedera şi că, deşi recurentul-pârât-reclamant a invocat caracterul vădit contradictoriu al considerentelor hotărârii instanţei de apel, acesta, în loc să motiveze în fapt şi în drept această susţinere, a adus critici de netemeinicie hotărârii şi nu a arătat care sunt considerentele contradictorii.

În opinia sa, partea adversă, în realitate, a adus o serie de critici de netemeinicie hotărârii atacate şi a încercat să determine instanţa de recurs să se pronunţe în prezenta procedură asupra unor chestiuni cu privire la care nu s-ar putea pronunţa decât în rejudecare.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, recurenta-reclamantă-pârâtă a afirma că obiectul cererii de recurs formulate de recurentul-pârât-reclamant nu este determinat, întrucât soluţiile solicitate prin petit au caracter mutual exclusiv, iar motivarea în drept are caracter contradictoriu.

A subliniat că, invocând nelegala alcătuire a instanţei, recurentul-pârât-reclamant practic a recunoscut că trebuia alcătuită o instanţă judecătorească, deci că instanţele de judecată sunt general competente să judece prezenta cauză, deşi, pe calea excepţiei, respectiv a motivelor de casare, a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

A mai arătat că partea adversă a susţinut, în acelaşi timp, că instanţele judecătoreşti sunt şi nu sunt competente, încălcând principiul electa una via şi dispoziţiile legale privind necesitatea întemeierii în drept a unei cereri în justiţie.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că au fost invocate toate temeiurile de drept teoretic posibile, deşi sunt mutual exclusive şi conduc la o imposibilitate de a determina obiectul cererii, respectiv: s-a invocat necompetenţa instanţelor de judecată, dar şi nelegala alcătuire a instanţei judecătoreşti (ceea ce implică în mod logic necesitatea ca litigiul să fie soluţionat de o instanţă judecătorească, deci de o instanţă competentă); se solicită concomitent casarea în parte şi casarea integrală a hotărârii recurate; se invocă necompetenţa instanţelor judecătoreşti, dar se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Ca atare, a apreciat că obiectul cererii de recurs nu este determinat şi practic recursul este nemotivat, întrucât invocarea tuturor motivelor posibile echivalează în concret cu o nemotivare.

În acelaşi sens, a arătat că recurentul-pârât-reclamant, pe de o parte, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, exclusiv în ceea ce priveşte soluţia de menţinere a dispoziţiilor sentinţei tribunalului de admitere în parte a cererii principale, iar, pe de altă parte, a cerut casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecarea cauzei cu admiterea apelului pe care la formulat, în condiţiile în care, prin cererea de apel solicitase admiterea cererii de apel şi să se dispună, în principal, anularea, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii introductive.

Astfel, a invocat că recurentul-pârât-reclamant, a solicitat atât casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecarea exclusiv cu privire la o parte din soluţie, cât şi casarea integrală cu consecinţa anulării/schimbării în tot a sentinţei apelate.

În plus, a menţionat şi că partea adversă împreună cu solicitarea acestor soluţii întemeiate pe art. 497 C. proc. civ., care sunt solicitate în eventualitatea respingerii excepţiei necompetenţei generale, ainvocă totodată şi necompetenţa instanţei.

Totodată, a susţinut că recurentul-pârât-reclamant a adus critici de netemeinicie hotărârii atacate, sub pretextul invocării unor motive de nelegalitate, invocând formal motive de casare.

În ceea ce priveşte criticile vizând necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, a arătat că nu numai că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece prezentul dosar, ci şi faptul că aceasta împrejurare a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat, întrucât a fost reţinută de către prima instanţă, iar recurentul-pârât-reclamant în apel nu a criticat soluţia primei instanţe cu privire la acest aspect, ci doar a "reiterat" excepţia necompetenţei generale.

Astfel, a apreciat că partea adversă nu poate invoca această excepţie la acest moment, având în vedere că: excepţia a fost invocată în primă instanţă, iar prima instanţă a respins-o; în apel recurentul-pârât-reclamant nu a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la respingerea excepţiei, ci doar a invocat din nou excepţia necompetenţei generale; necriticând hotărârea primei instanţe cu privire la acest aspect, faptul că instanţele judecătoreşti sunt competente general în prezentul dosar a fost stabilit în mod neechivoc cu autoritate de lucru judecat.

În susţinerea caracterului nefondat al recursului, recurenta-reclamantă-pârâtă a afirmat că nu a fost dovedită incidenţa niciuna dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte nelegala alcătuire a instanţei, în sensul art. 488 (1) pct. 1 C. proc. civ., a apreciat că susţinerile recurentului-pârât-reclamant sub acest aspect puteau fi invocate exclusiv cu privire la necompetenţă, întrucât problema pe care o ridică, respectiv dacă prezentul dosar ar trebui judecat de instanţele judecătoreşti sau nu, constituie în mod evident o problemă de competenţă.

Referitor la încălcarea competenţei de ordine publică, a învederat că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor, însă excepţia necompetenţei generale nu a fost invocată ca motiv de apel, ci doar ca excepţie, deci nu mai poate fi invocată pe calea motivului de casare.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante-pârâte, în mod corect instanţa a apreciat că se impune aplicarea dispoziţiilor legale de drept comun în ceea ce priveşte competenţa de judecare şi nu sunt aplicabile prezentei speţe dispoziţiile art. 58 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, "liberul acces la justiţie impunând ca în toate cazurile să existe posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti."

A subliniat că a arătat şi a dovedit în faţa primei instanţe că are calitatea de intermediar (jucători şi cluburi), calitate obţinută în cadrul I., Federaţie al cărei membru este şi nu a aderat la structurile F.R.F. sau la oricare din regulamentele acesteia, astfel nu i se aplică prevederile regulamentelor, statutelor sau al altor documente emise de aceste persoane juridice; în lipsa unei aderări, afilieri la structurile, statutele şi regulamentele F.R.F.

De asemenea, a menţionat şi că părţile nu au agreat vreo clauză arbitrală care să ducă la o altă competenţă decât cea a instanţelor judecătoreşti guvernată de C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă-pârâtă, cu privire la pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor, a susţinut şi că nu există nicio contradicţie între împrejurarea reţinută de instanţă în sensul că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, respectiv împrejurarea că jucătorul, încălcând clauza de exclusivitate, a încercat să o împiedice să îşi execute aceste obligaţii.

Totodată, a arătat că recurentul-pârât-reclamant a invocat pretinsa nerespectare a unor norme de procedură cu privire la nerespectarea regulilor referitoare la competenţă, însă aceste "critici" nu ar putea fi efectuate decât pe calea motivului de casare referitor la încălcarea competenţei de ordine publică.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 4 ianuarie 2024, sub nr. x/2021, şi a fost repartizată spre soluţionare completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024.

La termenul de judecată din data de 23 aprilie 2024, cu privire la excepţiile invocate prin întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă-pârâtă, Înalta Curte a calificat motivele invocate ca referindu-se, în realitate, la o excepţie de nulitate, pe care a respins-o, iar în ceea ce priveşte afirmaţia conform căreia unele dintre motivele de recurs se exclud reciproc, a reţinut că aceasta nu poate duce per se la anularea recursului.

Totodată, prin încheierea din data de 23 aprilie 2024, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-pârât-reclamant B. şi a fixat termen de judecată pentru continuarea judecăţii la data de 11 iunie 2024, când a amânat pronunţarea asupra recursurilor la data de 25 iunie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, iar recursul declarat de pârât este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează a fi arătate.

Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea prezentelor recursuri sunt, sintetic, următoarele:

Aşa cum rezultă din situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului de către instanţele de fond, între reclamantă, în calitate de intermediar şi pârât în calitate de client s-a încheiat contractul de reprezentare din 4.09.2016, prin care reclamanta s-a obligat să îl reprezinte pe pârât în scopul negocierii de contracte de jucător profesionist cu orice club de fotbal profesionist, iar pârâtul s-a angajat, între altele, să nu semneze în perioada 04.09.2016 - 04.09.2021 contracte similare cu alţi agenţi, chiar dacă nu sunt urmate de transferuri sau legitimări la alte cluburi şi să nu poarte negocieri pe cont propriu sau prin alţi agenţi cu alte cluburi legate de eventuale transferuri sau legitimări ale clientului la aceste cluburi, precum şi să nu încheie noi contracte cu alte cluburi în absenţa agentului.

Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat instanţei a da efecte clauzei penale convenite de părţi prin acest contract - clauza 5, în valoare de 350.000 euro - ca urmare a pretinsei încălcări a clauzelor contractuale de către pârât, care a negociat în absenţa sa cu un alt club, încheind chiar un contract.

Pârâtul s-a apărat prin întâmpinare, invocând necompetenţa generală a instanţelor române în soluţionarea litigiului şi formulând totodată mai multe motive de ineficacitate a contractului încheiat cu reclamanta; între acestea, a invocat caracterul abuziv sau neclar al clauzei penale prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, susţinând că în raportul juridic dedus judecăţii el avea calitatea de consumator, că în integralitatea sa contractul este unul de adeziune, că a avut loc o restrângere a dreptului la muncă şi a libertăţii contractuale prin clauza de exclusivitate, aceste argumente atrăgând nulitatea în integralitate a contractului.

De asemenea, a mai invocat pe cale de excepţie drept cauze de ineficacitate a contractului de reprezentare: nulitatea pentru lipsa capacităţii speciale de folosinţă a reclamantei (care nu avea la data contractului calitatea specială de agent profesionist), vicierea consimţământului pârâtului prin dol, caracterul ilicit al obiectului contractului, caracterul ilicit al cauzei, că lipsa contraprestaţiei corelative clauzei penale face ca aceasta să aibă caracter abuziv, precum şi nulitatea pentru lipsa formei.

Prin întâmpinare pârâtul a mai invocat şi excepţia neexecutării contractului, cu argumentul că scopul pentru care contractul a fost încheiat a fost atins în anul 2016, prin transferul intermediat atunci.

Pârâtul a formulat şi cerere reconvenţională, cerând constatarea nulităţii contractului pentru toate motivele mai sus enumerate, invocate şi pe cale de excepţie.

Distinct, s-a cerut pe cale reconvenţională şi constatarea nulităţii clauzelor 2 alin. (1), privind obligaţia personală a jucătorului de a plăti nemijlocit remuneraţia agentului, a clauzei 2 alin. (1) lit. a) privind obligaţia jucătorului de a plăti agentului o remuneraţie-comision de 10% din salariul său de bază net, anticipat plăţii salariului aferent unui contract de muncă încă neîncheiat, şi a clauzei 3 privind exclusivitatea, solicitând şi repunerea în situaţia anterioară şi restituirea sumei de 17.500 RON.

Capătul 1 al cererii reconvenţionale - cererea de constatare a nulităţii integrale a contractului de reprezentare - a fost disjuns de prima instanţă şi nu face obiectul judecăţii pendinte.

Tribunalul a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul la suma de 350.000 euro şi la dobânda legală penalizatoare aferentă, respingând cererea reconvenţională ca neîntemeiată. Prima instanţă a reţinut în acest sens că pârâtul reclamant şi-a încălcat obligaţiile contractuale în sensul că s-a angajat în negocieri în absenţa reclamantei-pârâte şi a semnat un contract de mandat pentru 2 zile, încheind şi un contract cu clubul G..

Au fost înlăturate apărările invocate prin întâmpinare cu privire la ineficacitatea contractului şi s-a constatat neîntemeiată cererea reconvenţională - cu referire la cererea de constatare a nulităţii unor clauze.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, admiţând apelul declarat de pârât împotriva sentinţei amintite, a admis în parte capătul doi al cererii reconvenţionale, a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei de exclusivitate prevăzute la art. 3 din contractul de reprezentare din 04.09.2016, în limita obligaţiilor negative asumate de pârâtul reclamant, prevăzute la art. 4 pct. 2, ultimele două teze, şi anume, obligaţiile de a nu purta negocieri pe cont propriu, respectiv de a nu încheia contracte cu alte cluburi în absenţa agentului, a păstrat integral dispoziţiile sentinţei de admitere în parte a cererii principale formulate de reclamanta pârâtă şi de respingere a restului pretenţiilor din cererea reconvenţională ca neîntemeiate.

Argumentele esenţiale ce fundamentează soluţia de schimbare a sentinţei, reţinute de Curtea de apel, au fost următoarele:

(…) se pune problema valabilităţii clauzei prin care jucătorului de fotbal i se interzice să încheie direct şi fără intermediar contracte cu cluburile de fotbal pe toată durata exclusivităţii. Limitarea capacităţii juridice a clientului nu este însoţită de o contraprestaţie din partea intermediarului. Contractul nu are clauze pentru ipoteza în care intermediarul nu reuşeşte să negocieze încheierea unui nou contract în perioada de exclusivitate.

Posibilitatea încheierii de către jucător a unui contract în nume propriu, fără intermediar, este o chestiune care nu poate fi prohibită printr-o clauză de exclusivitate, deoarece echivalează cu o renunţare parţială la capacitatea de exerciţiu, ceea ce este prohibit de C. civ.. Astfel, art. 29 alin. (2) C. civ. prevede că "nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu".

Curtea validează susţinerile apelantului pârât conform cărora prin limitarea dreptului jucătorului de a încheia un contract fără intermediar, se încalcă principiul libertăţii contractuale şi se ajunge la îngrădirea dreptului la muncă.

O persoană care are capacitate de exerciţiu se poate reprezenta singură atunci când încheie un contract, în cuprinsul contractului nr. x/20, încheiat între apelantul pârât şi clubul G. menţionându-se explicit că jucătorul "nu a folosit serviciile unui agent sportiv".>

II.1 Recursul reclamantei A.

Printr-o critică de natură procedurală, încadrată în cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la normele procesuale ce reglementează limitele devoluţiunii în apel (art. 476 şi următoarele C. proc. civ.), s-a susţinut că instanţa de apel nu era învestită legal de pârât prin calea de atac exercitată pentru a exercita controlul de legalitate şi temeinicie al soluţiei date de prima instanţă cererii reconvenţionale, întrucât prin apel nu se ceruse admiterea acesteia, iar apelantul nu s-a referit la această cerere.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.", iar art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă."

Aceste coordonate normative, ce statuează cu privire la efectul devolutiv al căii de atac a apelului, permit părţii interesate să deducă spre control judiciar complet întreaga judecată în fapt şi în drept care a avut loc în faţa primei instanţe, prin intermediul cererii de apel.

Având în vedere că soluţia dată cererii reconvenţionale este cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate şi faţă de prevederile art. 461 C. proc. civ., rezultă că problema limitelor învestirii instanţei de apel în cauza de faţă nu privea hotărârea atacată - sentinţa fiind apelată fără distincţie - ci motivele cererii de apel, care erau apte a configura în mod concret devoluţiunea.

În speţă, deşi este corectă afirmaţia recurentei reclamante în sensul că cererea de apel nu cuprinde o solicitare expresă de admitere a cererii reconvenţionale respinse de prima instanţă, Înalta Curte constată că în mod legal a evaluat instanţa de apel întinderea criticilor cu care era legal învestită.

Astfel, prin cererea de apel pârâtul a reluat toate susţinerile sale care au fundamentat cererea reconvenţională (în partea păstrată spre judecată de Tribunal după disjungere), arătând - la fila x din memoriu - că "Art. 3 din contract - clauza privind exclusivitatea, fără o obligaţie corelativă a reclamantei, este abuzivă întrucât restrânge dreptul fundamental la muncă al persoanei, urmând a fi anulată, deosebit de faptul că încalcă normele privitoare la obiectul şi cauza contractului".

De asemenea, apelantul pârât a susţinut, în concluzia tuturor criticilor aduse valabilităţii contractului, că acesta "este integral afectat de nulitate, fiecare din clauzele de mai sus fiind şi ele însele susceptibile de aceeaşi sancţiune."

Operaţiunea de determinare a limitelor învestirii instanţei de apel pleacă, în primul rând, de la principiul disponibilităţii - care se aplică împreună cu cele două principii fundamentale ale acestei căi de atac, tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum - astfel încât instanţa de apel este chemată a avea în vedere ceea ce rezultă în mod global din cererea de apel şi motivele acesteia, respectiv care este scopul urmărit de partea care declară calea de atac, luând în calcul toate circumstanţele relevante.

În speţă, este suficient de limpede din întreaga economie a cererii de apel şi cu precădere faţă de argumentele apelantului mai sus reproduse că acesta s-a raportat în criticile sale la solicitarea sa de anulare a unora dintre clauzele contractului, solicitare ce a făcut obiectul cererii reconvenţionale.

Această concluzie este susţinută şi de distincţia îndeobşte cunoscută între invocarea nulităţii unui act juridic pe cale de excepţie (ca apărare cuprinsă în întâmpinare faţă de o cerere de chemare în judecată întemeiată pe actul juridic respectiv), caz în care instanţa nu pronunţă anularea sau nu declară nulitatea actului juridic, efectul temeiniciei excepţiei fiind respingerea pretenţiei principale întemeiate pe actul juridic afectat de nulitate şi respectiv invocarea nulităţii pe cale de acţiune prin cererea reconvenţională, caz în care soluţionarea cauzei în sens favorabil pârâtului presupune anularea actului juridic prin admiterea cererii reconvenţionale şi, corespunzător, şi respingerea cererii principale.

Or, solicitând prin cererea de apel anularea clauzelor a căror nevalabilitate o invoca, apelantul a criticat implicit, dar neîndoielnic, şi soluţia dată cererii reconvenţionale prin dispozitivul sentinţei.

Toate aceste argumente fundamentează concluzia instanţei de recurs în sensul că, schimbând hotărârea tribunalului sub aspectul modului de soluţionare a cererii reconvenţionale, instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii astfel cum au fost ele determinate de apelantul pârât prin cererea de apel formulată şi motivele dezvoltate în sprijinul acesteia.

Pentru că reprezintă o chestiune conexă motivului deja examinat, se impune a se da în acest stadiu al analizei un răspuns motivului de critică valorificat tot sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce priveşte o depăşire a limitelor învestirii din perspectiva pretinsei încadrări de către instanţa de apel a susţinerilor pârâtului în norme din C. civ. ce nu au fost invocate de acesta.

Prin cererea reconvenţională formulată la prima instanţă, pârâtul a solicitat, între altele, să se constate nulitatea absolută cu privire la "clauza abuzivă 3 privind exclusivitatea intermedierii contractului viitor de muncă al jucătorului pe o perioadă de 60 de luni, clauză nenegociată care încalcă dreptul la muncă şi principiul libertăţii contractuale si subsecvent anularea acestei clauze determină şi nulitatea iremediabilă a clauzei penale abuzive, nenegociate si excesive care plasează viitorul angajat în stare de veritabilă sclavie faţă de intermediar."

Deşi celelalte susţineri cuprinse în cererea reconvenţională (inclusiv petitele privind nulitatea clauzelor nr. 2 alin. (1) şi nr. 2 alin. (1) lit. a), ce) au făcut obiectul judecăţii la prima instanţă alături de cel privind nulitatea clauzei nr. 3) au fost justificate prin trimiterea la prevederile Legii nr. 193/2000, art. 4, în susţinerea nulităţii clauzei de exclusivitate reclamantul nu a indicat expres o normă de drept substanţial care a fost încălcată prin clauza contractuală în discuţie, afirmând că ea încalcă dreptul la muncă şi principiul libertăţii contractuale, afirmând totodată că această clauză este nenegociată şi excesivă, plasând viitorul angajat în stare de veritabilă sclavie faţă de intermediar.

Această împrejurare aducea instanţa în situaţia prevăzută de art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., potrivit cu care "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire."

De aceea, în mod legal s-a raportat instanţa de apel la principiul libertăţii contractuale - invocat expres de pârâtul reclamant - principiu prevăzut de art. 1169 C. civ., text situat în Cartea a V-a a Codului - Despre obligaţii, Titlul II - Izvoarele obligaţiilor, Capitolul I - Contractul, Secţiunea I - Dispoziţii generale şi conform căruia "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri."

Or, un corolar al libertăţii contractuale în materie civilă - care presupune, cum s-a arătat, respectarea libertăţii nu numai de a încheia orice contracte, ci şi de a determina conţinutul acestora - este acela al capacităţii de a contracta, condiţie esenţială de validitate a contractului potrivit ar. 1179 C. civ.

Capacitatea de a contracta are în conţinutul său normativ interdicţia de a renunţa la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu, aşa cum prevede art. 29 alin. (2) C. civ., la care trimit dispoziţiile art. 1181 din Cod.

De aceea, Înalta Curte reţine că în mod legal s-a raportat instanţa de apel în analiza solicitării de constatare a nulităţii clauzei de exclusivitate nr. 3 la prevederile de drept substanţial din materia capacităţii de exerciţiu, componentă a capacităţii de a contracta, deoarece aceasta este un element esenţial care configurează principiul libertăţii contractuale, a cărui încălcare a fost invocată de pârâtul reclamant.

În consecinţă, motivul de recurs ce valorifică o pretinsă depăşire a limitelor învestirii din cererea reconvenţională este, de asemenea, nefondat.

Cu privire la nevalabilitatea clauzei în discuţie - constatată de instanţa de apel - s-au formulat critici încadrate de recurenta-reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

S-a susţinut în acest context că norma greşit aplicată de curtea de apel, art. 29 alin. (2) C. civ., se referă la "o aptitudine a persoanei de a încheia acte juridice singură, iar nu ca exerciţiul concret al tuturor drepturilor/prerogativelor pe care le poate avea o persoană în orice context".

Această afirmaţie nu conţine prin ea însăşi o critică veritabilă a aplicării legii, neputându-se identifica în ce mod instanţa de apel s-a îndepărtat de la textul art. 29 alin. (2) C. civ.

S-a mai arătat totodată că nulitatea nu operează pentru că limitarea acceptată de pârâtul reclamant se referă la negocierea de acte juridice determinate şi la o perioadă de timp limitată şi nu la aptitudinea generică a acestuia de a încheia acte juridice.

Potrivit art. 29 C. civ., "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. (2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu".

Rezultă cu claritate din dispoziţia enunţată că legiuitorul nu a avut în vedere în mod exclusiv limitări ori, după caz, renunţări totale şi generice.

Dimpotrivă, ambele alineate ale textului, dar relevant pentru speţă alin. (2) se referă la renunţarea în tot sau în parte la capacitatea de exerciţiu, ceea ce include atât perspectiva obiectivă - renunţarea la dreptul de a încheia anumite acte juridice - cât şi pe cea temporală - indiferent dacă renunţarea este limitată în timp sau nu.

Posibilitatea denunţării contractului de către oricare dintre părţile acestuia nu reprezintă un element relevant în examinarea validităţii acestuia, pentru că motivele de nulitate sunt existente la data încheierii actului juridic şi dacă se constată nulitatea, ea operează ex tunc (retroactiv) iar denunţarea este un mod de încetare a contractului, cu efecte ex nunc, ce în nici un caz nu poate avea efectul validării actului juridic dacă este afectat de nulitate.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că perspectiva sancţionării pârâtului cu obligarea la plata unei penalităţi dacă încalcă clauza de exclusivitate nu echivalează cu o renunţare parţială la dreptul de a încheia singur acte juridice.

Această susţinere îndepărtează discuţia de la motivul pentru care curtea de apel a constatat nulitatea clauzei în discuţie, şi anume acela că nicio persoană nu poate renunţa la exerciţiul dreptului de a încheia ea însăşi, în nume propriu, acte juridice, fie şi temporar, fiind lipsit de relevanţă în analiza cazului de nulitate faptul că în speţă se cere angajarea răspunderii acestei persoane pentru nerespectarea respectivei clauze.

Cu alte cuvinte, nulitatea nu derivă din sancţiunea care intervine în cazul nerespectării clauzei, ci din neconformitatea acesteia cu normele de drept substanţial care o guvernează, astfel încât nici acest argument nu este folositor în operaţiunea logico-juridică care este desfăşurată pentru a determina validitatea clauzei contractuale.

Nu este utilă nici referirea la prevederile art. 1203 C. civ. în contextul de faţă, deoarece aplicarea acestor prevederi a fost exclusă de curtea de apel şi reclamanta nu are interesul procesual de a deduce controlului judiciar această dezlegare, care îi profită.

Contrar criticilor formulate, clauza atacată pentru nulitate reprezintă şi o îngrădire a dreptului pârâtului la muncă, deoarece ea îl împiedică pe acesta să încheie cu terţii, în nume propriu, un contract de muncă, iar această abstenţiune nu este însoţită de o contraprestaţie, aspect invocat de pârât (care a arătat că se găseşte într-o situaţie de "sclavie laborală"); de aceea, chiar dacă actul juridic în care este inclusă clauza în discuţie nu este un contract de muncă şi chiar dacă ambele părţi ar avea calitatea de profesionişti, aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă din perspectiva efectelor unei clauze în planul capacităţii civile a contractantului.

Mai mult, deşi este adevărat că interdicţia limitării dreptului la muncă este un principiu dezvoltat în dreptul muncii, acest aspect nu este de natură a invalida afirmaţia că nici un act juridic (civil, ca cel din speţă, sau de altă natură) nu poate restrânge acest drept în afara limitelor prevăzute de lege.

Astfel cum în mod corect arată recurenta, nu există o legătură directă între posibilitatea sa de a nu-şi executa propriile obligaţii contractuale - ceea ce ar fi atras răspunderea sa pentru neexecutarea contractului - şi chestiunea validităţii clauzei.

Tocmai de aceea, argumentul posibilităţii denunţării contractului, ca şi posibilitatea angajării răspunderii părţilor pentru nesocotirea obligaţiilor contractuale - circumstanţe ce privesc executarea actului juridic civil - nu exclud ipoteza ca acesta să fie lovit de nulitate.

Aceleaşi chestiuni fac şi obiectul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în teza contrarietăţii considerentelor, susţinându-se că nu există o legătură între absenţa unei contraprestaţii a reclamantei pentru exclusivitatea promisă de pârât şi nulitate şi totodată că nu este suficient de clar dacă instanţa de apel a reţinut nulitatea pentru motivul restrângerii capacităţii de exerciţiu sau ca urmare a lipsei unei contraprestaţii.

În primul rând, Înalta Curte observă că din considerentele instanţei de apel se desprinde cu claritate şi fără echivoc concluzia că nulitatea parţială a clauzei 3 este atrasă de încălcarea art. 29 alin. (2) C. civ. din perspectiva interzicerii renunţării la capacitatea de exerciţiu, fie şi în parte, fie şi limitat în timp.

De aceea, inexistenţa unei contraprestaţii apare ca nefiind un element hotărâtor în economia aplicării art. 29 alin. (2) C. civ., ceea ce înlătură orice susţinere cu privire la contradictorialitatea acestor considerente sau la insuficienţa lor.

În al doilea rând, limitarea dreptului la muncă - ce este legată de absenţa unei contraprestaţii care să echilibreze situaţia pârâtului - nu este un motiv distinct de nulitate în accepţiunea curţii de apel, ci aceasta este prezentată ca un element adiacent, ce nu este determinant pentru nulitatea constatată.

În consecinţa acestor argumente, nu se identifică elementele specifice cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia atacată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în privinţa calificării eronate a pârâtului ca fiind un consumator în relaţia contractuală cu reclamanta.

Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a reţinut:

"Independent de afilierea la una sau alta dintre federaţiile naţionale de fotbal, reclamanta pârâtă a semnat contractul în calitate de specialist în negocierea şi intermedierea transferurilor jucătorilor, şi nu în calitate de mandatar obişnuit care se supune îndrumărilor mandantului.

Chiar dacă prima instanţă nu a reţinut calitatea de consumator a pârâtului, a analizat validitatea clauzelor contractuale, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Or, calitatea pârâtului reclamant de jucător profesionist de fotbal nu trebuie confundată cu calitatea acestuia de profesionist în contractul dedus judecăţii.

Potrivit articolului 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind C. civ.:

"noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ..". Date fiind prevederile legale, jucătorul de fotbal sau sportivul poate fi profesionist doar în calitate de persoană autorizată să desfăşoare o activitate profesională. În acest context se pune problema posibilităţii echivalării cerinţei legitimării la un club sportiv cu cerinţa autorizării profesionale în sensul art. 8, dar această chestiune prezintă relevanţă doar în raporturile dintre jucător şi clubul la care activează, raporturi care nu sunt judecate în speţă.

Clientul persoană fizică din contractul de intermediere reglementat în art. 2096 - 2102 C. civ. nu are calitatea de profesionist. În măsura în care desfăşoară o activitate lucrativă, cu titlu profesional, doar intermediarul are calitatea de profesionist, nefiind prepus al părţilor intermediate.

Altfel spus, jucătorul profesionist de fotbal este consumator dacă încheie un contract de credit bancar sau un contract de asistenţă juridică, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul unui contract de intermediere încheiat cu un agent profesionist.

Reţinerea calităţii de profesionist a reclamantei pârâte şi a calităţii de consumator a pârâtului reclamant nu contravine şi nu invalidează statuările primei instanţe conform cărora contractul nr. x/2016 nu este standard, formal, de adeziune şi nenegociat. Aceste statuări înlătură incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1203 C. civ., invocate de apelantul pârât."

Recurenta-reclamantă contestă această analiză, susţinând că în relaţia contractuală din cauză, ambele părţi erau profesionişti, pârâtul ca jucător profesionist de fotbal, neputând fi realizată o distincţie între situaţia în care profesionistul (pârâtul) îşi desfăşoară propria activitate şi situaţia în care contractează întocmai în scopul îndeplinirii acestei activităţi.

Înalta Curte constată însă că, deşi a dezlegat această chestiune în mod favorabil pârâtului, Curtea de apel a înlăturat toate motivele de ineficacitate a contractului ce ar fi putut decurge din calificarea în discuţie, validând aserţiunea tribunalului că în speţă contractul a cărui anulare parţială se cere nu este un contract standard, formal, de adeziune şi nenegociat şi că prevederile art. 1203 C. civ. nu sunt aplicabile.

De altfel, argumentele determinante pentru care curtea de apel a anulat clauza de exclusivitate au privit dispoziţiile dreptului comun - C. civ. - şi nu Legea nr. 193/2000, ale cărei prevederi au fost înlăturate de la aplicare tocmai ca urmare a faptului că actul juridic în discuţie nu a fost considerat un contract de adeziune.

Această parte a deciziei nu face obiectul controlului judiciar de legalitate pentru că aceste dezlegări nu au fost criticate prin recursurile declarate de pârât, care ar fi fost interesat în obţinerea unei soluţii contrare pe fondul solicitării sale de anulare a clauzelor contractuale atacate.

De aceea, Înalta Curte apreciază că în privinţa argumentelor referitoare la calitatea pârâtului de profesionist, respectiv consumator, recurenta-reclamantă nu justifică un interes în dezvoltarea motivelor de critică, deoarece şi în cazul în care instanţa de recurs ar statua în sens contrar, o atare dezlegare nu ar putea fi valorificată în litigiul pendinte, un astfel de demers fiind, deci, lipsit de finalitate.

Faţă de toate aceste considerente, recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

II.2 Recursul declarat de pârâtul reclamant B.

Recurentul pârât a formulat motive de critică prin intermediul a două memorii distincte, ambele depuse în interiorul termenului de motivare a căii de atac; o parte din critici se regăsesc în ambele cereri de recurs şi cu argumente comune, de aceea ele urmează a fi examinate o singură dată.

Sunt fondate numai criticile care privesc contradictorialitatea dintre considerentele şi dispozitivul deciziei şi respectiv chiar între soluţiile cuprinse în dispozitiv, precum şi, conex acestora, cele care privesc insuficienta lămurire a unor chestiuni relevante pentru cauză, în măsura în care în privinţa lor decizia apare ca fiind nemotivată.

Celelalte critici din recursuri sunt fie inadmisibile - pentru că privesc în realitate sentinţa tribunalului şi au fost formulate prin cererea de apel, iar Curtea le-a dat un răspuns concret care trebuia să fie criticat prin recurs, ceea ce nu s-a întâmplat - fie nefondate, după cum se va arăta.

Cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, invocată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., soluţia respingerii acesteia de către instanţele de fond şi apel este corectă, însă instanţa de recurs apreciază că raţiunile ce trebuie să stea la baza acesteia sunt diferite, astfel încât considerentele deciziei vor fi corespunzător substituite.

Astfel, conform susţinerilor din cele două memorii de recurs, necompetenţa instanţelor române decurge din prevederile Statutului Federaţiei Române de Fotbal (art. 58) care supun competenţei comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul FRF (comisii arbitrale) toate litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF/AMFB, jucători, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri.

Competenţa tribunalului arbitral ar rezulta astfel în accepţiunea pârâtului recurent din prevederea inclusă în Statutul Federaţiei Române de Fotbal, faţă de calitatea sa de jucător care îşi desfăşura activitatea pe teritoriul României la data încheierii contractului de intermediere, în competiţii organizate de FRF.

Prevederile Statutului privind obligativitatea procedurii arbitrale, mai sus evocate, sunt adoptate în considerarea dispoziţiilor art. 941 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, potrivit cu care:

"Litigiile izvorâte din contractul individual de muncă pentru sportivi sau din contractul de activitate sportivă pot fi soluţionate fie de instanţele judecătoreşti, fie, dacă părţile decid astfel prin contractul încheiat între ele, pe calea arbitrajului instituţionalizat, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările ulterioare, şi în statutele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale."

Prin urmare, arbitrajul desfăşurat în condiţiile Statutului FRF este un arbitraj instituţionalizat, aplicabil celor care au convenit astfel prin contract sau celor care se supun prevederilor statutare.

Or, prin legitimarea la un club membru afiliat la Federaţie, un jucător agreează a se supune regulilor instituite prin Statut (inclusiv dispoziţiilor cuprinse în art. 58, invocate de recurentul pârât), act la care el a aderat prin exprimarea voinţei sale de legitimare la structura sportivă în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.

Nu acelaşi lucru se poate afirma despre recurenta-reclamantă, deoarece din lucrările dosarului a rezultat că - cel puţin la data faptelor relevante, respectiv la momentul încheierii contractului - reclamanta nu era agent de jucători licenţiat în România; această afirmaţie aparţine pârâtului şi nu a fost contrazisă adecvat de reclamantă, astfel încât este considerată ca făcând parte dintre faptele cauzei (fiind lipsit de relevanţă pentru analiza de faţă faptul că motivul de nulitate bazat pe această împrejurare a fost înlăturat de tribunal, sentinţa nefiind apelată sub acest aspect).

În acest context, de vreme ce reclamanta nu îşi exprimase acordul pentru jurisdicţia tribunalului arbitral într-o formă explicită sau implicită (prin solicitarea de licenţiere de către structurile specializate din cadrul FRF), în privinţa acesteia nu producea efecte art. 58 din Statutul FRF, care prevedea caracterul obligatoriu al arbitrajului.

Dimpotrivă, în contractul părţilor este inserată în mod expres o clauză privind competenţa instanţelor judecătoreşti de soluţionare a litigiilor decurgând din contract.

Aceste considerente sunt suficiente pentru a înlătura apărarea pârâtului privind necompetenţa generală a instanţei şi pentru a face inutilă analiza criticilor concrete dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs.

În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pârât a arătat că decizia recurată este nelegală pentru că instanţa de fond a încălcat dreptul său la apărare odată cu disjungerea în parte a cererii reconvenţionale, "fapt ignorat şi de curtea de apel".

De asemenea, s-a criticat pronunţarea - de către prima instanţă - a două încheieri cu ocazia disjungerii, în acelaşi dosar.

Rezultă cu claritate din dezvoltarea succintă a motivului de critică evocat faptul că de fapt recurentul nu se plânge de decizia instanţei de apel decât în mod generic şi echivoc, reproşând refuzul acesteia de a valorifica motivul său de apel ce privea măsura disjungerii la prima instanţă şi respectiv emiterea a două încheieri de şedinţă.

Or, curtea de apel a dat un răspuns argumentat acestor chestiuni, iar cererea de recurs nu cuprinde o combatere concretă a considerentelor instanţei de apel.

Cum recursul este destinat unui control de legalitate al hotărârii de la instanţa de apel şi el nu poate supune analizei conformitatea cu legea a măsurilor luate de prima instanţă în judecarea cauzei, Înalta Curte reţine că din acest punct de vedere nu este învestită cu veritabile motive de recurs, reiterarea motivelor din apel, fără trimitere la dezlegările cuprinse în decizia atacată, neputând constitui motive de recurs în sensul art. 488 C. proc. civ.

Similar, nu pot fi primite nici criticile - subsumate tot art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - care susţin nerespectarea unor norme de procedură sancţionate cu nulitatea, "instanţa de apel pronunţându-se succint asupra unui lucru cerut, respectiv instanţa a respins motivând lapidar probele propuse de subscrisa la fond şi în apel, echivalent al unei nepronunţări şi a admis probe inadmisibile precum fotocopii ale unor pretinse corespondenţe electronice imposibil de certificat conform cu originalul."

Din perspectiva respingerii probatoriului cerut de pârât de către prima instanţă, se observă că instanţa de apel a încuviinţat suplimentarea probatoriului în etapa apelului şi totodată a respins parţial solicitările de probaţiune formulate de pârât în etapa apelului.

Cenzura realizată de instanţa de apel cu privire la probele apreciate ca fiind sau nu pertinente şi utile soluţionării cauzei nu poate face obiectul controlului judiciar de legalitate cât timp măsura (luată prin încheierea din 02.02.2023) a fost argumentată de instanţa de apel cu trimitere la lucrările dosarului, la obiectul cauzei şi la motivele apelului formulat. Ulterior, prin decizia recurată, Curtea de apel a adus argumente suplimentare referitoare la inutilitatea sau, după caz, inadmisibilitatea probelor propuse de pârât, tratând şi chestiunea nelegalităţii respingerii probelor de către tribunal.

Totodată, s-a arătat că în cauză consemnarea conversaţiilor dintre părţi în aplicaţia J. este aptă a face dovada corespondenţei care a avut loc între acestea şi sunt admisibile ca probe, în forma înscrisurilor pe suport informatic conform art. 250 şi art. 266 C. proc. civ., iar această dezlegare cu privire la admisibilitatea probei nu a fost în mod concret şi efectiv combătută prin recurs.

Or, în aceste condiţii nu se poate invoca în recurs nici pretinsa nelegalitate a respingerii probelor de către prima instanţă - susţinere căreia curtea de apel i-a răspuns - şi nici nelegalitatea respingerii probelor de către însăşi instanţa de apel, aceasta fiind suverană în aprecierea pertinenţei şi utilităţii acestora; în prezenţa argumentelor suficient explicate pentru care dovezile cerute nu au fost considerate utile cauzei, instanţa de recurs nu poate încadra criticile în vreunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Rezultă din dezvoltarea acestui motiv de recurs că ceea ce critică în realitate pârâtul este rezultatul la care a ajuns instanţa de apel în urma evaluării probatoriului, ceea ce nu poate fi primit în registrul motivelor de nelegalitate.

De altfel, sunt dezvoltate în cererea de recurs în mod extensiv consideraţii teoretice referitoare la încălcarea dreptului la apărare de către instanţa de apel şi la nesocotirea dreptului la un proces echitabil, fără ca acestea să fie raportate concret la împrejurările cauzei, pentru a se putea realiza în mod efectiv o analiză privind respectarea de către instanţă a principiilor fundamentale invocate.

Cum s-a arătat mai sus, sunt fondate criticile dezvoltate în ambele cereri de recurs depuse de pârât prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la aceste aspecte, se reţine că, pe de-o parte, examinând temeinicia sentinţei prin prisma motivelor de apel dezvoltate de pârât, care a susţinut că reclamanta însăşi nu şi-a executat adecvat obligaţiile contractuale (apărare ce a îmbrăcat forma excepţiei de neexecutare a contractului), Curtea de apel a observat următoarele:

"Probele demonstrează că reclamanta pârâtă a executat obligaţiile asumate prin contractul nr. x/2016 în limitele permise de pârâtul reclamant care nu a răspuns solicitărilor repetate de colaborare pentru negocierea transferului şi nu a încunoştinţat-o despre semnarea contractului cu noul club.

Conversaţiile iniţiate de reclamanta pârâtă pe J. anterior datei de 29.01.2021, când a fost semnat contractul cu clubul G., dovedesc intenţia acesteia de a finaliza operaţiunile de negociere a transferului pârâtului reclamant.

Curtea reţine că reclamanta pârâtă a fost implicată în negocierile privitoare la transferul pârâtului reclamant, acest lucru rezultând din mailul trimis de domnul H. la data de 27.01.2021. Acest mail retransmitea mesajul pe care K. l-a trimis la data de 25.01.2021 către C., către reclamanta pârâtă şi către alte persoane, în legătură cu B. şi cu oferta făcută de clubul G., astfel cum rezultă din printul mesajelor aflat la dosar apel.

În ataşamentul mailului din 25.01.2021 se regăseşte oferta pentru achiziţionarea jucătorului B. de către clubul G. S.R.L. ."

Succesiv acestor constatări, instanţa de apel a conchis că "pârâtul reclamant nu şi-a executat cu bună credinţă obligaţiile contractuale, urmărind să evite participarea reclamantei pârâte la negocierile cu clubul G..

În speţă este irelevant dacă pârâtul reclamant a încălcat obligaţiile contractuale din proprie iniţiativă sau la sugestia altor persoane.

Prin urmare, prima instanţă a procedat corect admiţând în parte acţiunea principală şi reţinând că mandatul de 2 zile acordat unui terţ reprezintă o încălcare a contractului."

Nimic din expunerea faptelor relevante mai sus expusă nu explică sursa constatării că pârâtul a acordat mandat unui terţ (se presupune un alt agent de jucători), din această perspectivă decizia apărând ca nemotivată, pentru că pârâtul a contestat această statuare a primei instanţe şi nu există o argumentaţie raportată la probele administrate şi la faptele reţinute mai sus care să justifice abaterea reproşată pârâtului de la obligaţiile contractuale asumate.

Mai departe, examinând valabilitatea clauzei de exclusivitate nr. 3, Curtea de apel a reţinut că "O persoană care are capacitate de exerciţiu se poate reprezenta singură atunci când încheie un contract, în cuprinsul contractului nr. x/20, încheiat între apelantul pârât şi clubul G. menţionându-se explicit că jucătorul "nu a folosit serviciile unui agent sportiv".

De altfel, prin acţiunea principală nu s-a imputat însuşi faptul semnării contractului cu clubul G., ci s-a susţinut că prin acesta au fost nesocotite drepturile contractuale ale intermediarului. Reclamanta pârâtă a susţinut în primul rând că pârâtul reclamant a semnat prin intermediul altor agenţi şi în al doilea rând că pârâtul reclamant a eludat negocierile purtate de intermediar cu acelaşi club, refuzând să-i comunice despre încheierea noului contract în scopul evitării plăţii remuneraţiei.

Prin urmare, prima instanţă a procedat greşit atunci când respins în integralitate cererea reconvenţională, contractul nr. x/2016 având şi prevederi incompatibile cu dispoziţiile C. civ.. Clauza prin care pârâtului reclamant i se interzice să semneze singur un contract cu un club de fotbal este o clauză lovită de nulitate absolută, deoarece prin aceasta jucătorul de fotbal renunţă parţial la capacitatea de exerciţiu recunoscută de lege, ceea ce nu este permis de C. civ.. Raţionamentul este valabil şi în privinţa interdicţiei impuse pârâtului reclamant de a nu negocia singur un contract de muncă.

Altfel spus, clauza temporară de exclusivitate este valabilă doar parţial, în privinţa limitării asumate de pârâtul reclamant de a se angaja în negocieri şi de a se transfera prin intermediul altor agenţi."

Or, dacă pârâtul a semnat contractul cu clubul G. fără a folosi serviciile unui intermediar, cu atât mai nelămurită este chestiunea acordării unui mandat de către jucător unui terţ.

În fine, prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel a anulat clauza de exclusivitate nr. 3 şi totodată a păstrat obligarea de către prima instanţă a pârâtului la plata sumei de 350.000 euro pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale de către acesta.

Pe de-o parte, astfel cum s-a arătat deja, decizia atacată nu reţine cu claritate care sunt faptele relevante ale speţei din perspectiva încălcării de către pârât a clauzei de exclusivitate.

Deşi se statuează că prin acţiunea sa reclamanta a arătat că semnarea de către pârât a contractului cu clubul G. a nesocotit drepturile intermediarului, astfel încât se deduce că acesta este evenimentul relevant din perspectiva modului concret de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către pârât, instanţa de apel reţine în motivarea sa (mai sus reprodusă) atât că pârâtul a semnat un contract de mandat pentru două zile, cât şi că a semnat contractul cu clubul G. singur, fără a fi reprezentat.

Această chestiune este relevantă pentru soluţionarea cauzei, deoarece într-un al doilea plan al analizei, cât timp în accepţiunea instanţei de apel clauza de exclusivitate (în componenta care interzicea jucătorului să încheie singur contracte cu cluburi) este lovită de nulitate, obligarea sa la plata clauzei penale de 350.000 euro nu poate fi justificată de fapta pârâtului de a semna singur contractul cu clubul G., pentru că această acţiune nu îi mai este interzisă în consecinţa anulării clauzei.

De aceea, obligarea sa la despăgubirile evaluate convenţional de părţi ar putea să fie justificată prin încălcarea unei alte obligaţii dintre cele asumate de pârât, dar argumentarea instanţei de apel nu este suficient de lămuritoare sub acest aspect.

Tuturor acestor chestiuni li se adaugă constatarea de către instanţa de apel a împrejurării că reclamanta a fost implicată în negocierea pârâtului cu clubul G., deşi s-a reţinut în acelaşi timp şi acordarea unui mandat altei persoane, dar şi încheierea contractului fără aportul unui agent.

De aceea, concluzia instanţei de recurs este aceea că există contrarietate atât între faptele reţinute de instanţa de apel (în sensul că pârâtul a dat un mandat de 2 zile unui alt agent cât şi că a semnat contractul cu clubul G. singur, fără a fi reprezentat de un agent), cât şi între aserţiunea semnării contractului în acest mod şi obligarea sa la despăgubiri pentru încălcarea obligaţiilor contractuale, dacă aceasta din urmă este împrejurarea relevantă pentru dezlegarea cauzei.

Toate aceste circumstanţe conturează incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât în teza nemotivării hotărârii (sub aspectele factuale relevante pentru soluţionarea excepţiei de neexecutare şi pentru verificarea încălcării obligaţiilor de către pârât), cât şi în teza contrarietăţii între considerente şi totodată între acestea şi dispozitiv (prin anularea clauzei de exclusivitate şi păstrarea obligării pârâtului la clauza penală)

Se impune, în acest context, admiterea recursului declarat de pârât şi, conform art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, ocazie cu care se va relua devoluţiunea în limitele determinate prin prezenta hotărâre, asupra aspectelor de fapt rămase nelămurite şi, consecutiv, în funcţie de rezultatul cercetării faptelor relevante, asupra modului de soluţionare a cererii principale, cu observaţia că, de vreme ce criticile formulate de reclamantă cu privire la cererea reconvenţională au fost înlăturate prin respingerea recursului acesteia, rejudecarea nu va mai privi această parte a procesului.

Nu pot fi examinate criticile subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că ele privesc legalitatea soluţionării cererii principale, iar reţinerea cazului de casare de la pct. 6 al textului impune reluarea judecăţii, numai în prezenţa unei situaţii de fapt complete şi neechivoc lămurite putând fi abordate chestiunile legate de corecta aplicare a legii în această privinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1423A din data de 2 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1423A din data de 2 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2024.