Wrongful 2013 pre-detention compensation claim rejected under restrictive transitional law.

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 23.02.2024, sub nr. x/2024, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON, la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale pentru erori judiciare, la care se va calcula dobânda legală potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii efective, la plata sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale, respectiv venit nerealizat din muncă, spitalizare, investigaţii, analize medicale, onorariu avocat, cheltuieli judiciare dispuse în dosarele penale, precum şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile legale art. 538 - art. 541 C. proc. pen., art. 8, art. 6, art. 3, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1373, art. 70 - art. 74, art. 252, art. 253, art. 1349 şi următoarele C. civ.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 33 din 14 mai 2024, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2024 s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată prin întâmpinare.

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 379 din data de 31 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 33/14.05.2024, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 379 din data de 31 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 19 februarie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

II.1. Motivele de recurs

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că în mod greşit, instanţa de apel a menţinut raţionamentul adoptat de instanţa de fond, în sensul în care aceasta nu poate fi considerată beneficiar al prevederilor art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât nu se afla în executarea unei măsuri privative de libertate la data de 12.05.2021, iar prin modificarea adusă prin Legea nr. 201/2023, în vigoare din iulie 2023, a fost restrânsă sfera beneficiarilor despăgubirilor.

În susţinerea motivului de recurs, recurenta a arătat că deşi la data introducerii cererii de chemare în judecată (23.02.2024), dispoziţiile cuprinse în art. 539 C. proc. pen., suferiseră modificări aduse prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023, instanţa de fond nu a analizat succesiunea legilor în timp, în sensul în care dispoziţiile prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost interpretate prin Decizia nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte, Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv, prin Decizia nr. 1/2023, pronunţată de aceeaşi instanţă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare la efectele Deciziei nr. 136/2021 pronunţată de instanţa de contencios constituţional.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care a statuat că "în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

În motivarea acestei decizii, s-a arătat că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., rămase definitive, sunt suficiente pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile. Totodată, s-a arătat că în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, soluţionat prin clasare sau achitare, în temeiul cazurilor prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., este dovedit caracterul neîntemeiat şi nedrept al acuzaţiei penale, ceea ce are ca efect "reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal". Astfel, valorificarea dreptului la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, în faţa instanţei civile, are ca temei soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe cazurile prev. de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive.

Faţă de aceste considerente, recurenta a susţinut că întrucât măsura privativă de libertate a fost dispusă anterior datei de 12.05.2021, dispoziţiile aplicabile în speţă sunt cele prevăzute la 539 din C. proc. pen., anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte încheierea penală nr. 24 din 22.09.2023, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, prin care a fost admisă plângerea recurentei formulată împotriva soluţiei de clasare, cu consecinţa schimbării temeiului de drept al soluţiei de clasare din art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., definitivă în baza art. 341 alin. (8) C. proc. pen., recurenta a arătat nu pot fi aplicabile în speţă dispoziţiile prevăzute de art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023, din moment ce soluţia de clasare a rămas definitivă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023.

În acest sens a arătat că potrivit art. IV Legea 201/2023: l) au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia.

Având în vedere faptul că legea în discuţie a intrat în vigoare pe 9 iulie 2023, iar plângerea împotriva soluţiei de clasare a fost admisă prin încheierea pronunţată la data de 22 septembrie 2023, fiind comunicată ulterior, recurenta a apreciat că se poate pune în discuţie implicit legea penală mai favorabilă, fiind vorba de aplicabilitatea unor dispoziţii din C. proc. pen.

Recurenta a criticat decizia recurată în sensul că instanţa de apel nu a făcut o distincţie în raport de succesiunea legilor în timp, pentru că la momentul definitivării soluţiei cerute de procedura specială privind acordarea despăgubirilor pentru erori judiciare era în vigoare modificarea instituită prin Legea nr. 201/2023 iar instanţa de apel trebuia să ia în considerare Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv dispoziţiile din C. proc. pen.

A mai susţinut recurenta că, prin raportare la raţionamentul instanţei, măsurile instituite ar trebui să nu poată fi valorificate prin procedura specială privind erorile judiciare faţă de momentul soluţiei de achitare, fiind astfel restrânse abuziv drepturile persoanei, în baza art. art. 8, 6, 3, 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În final, recurenta a susţinut că deşi a invocat faptul că hotărârea instanţei de fond nu analizase toate pretenţiile invocate, implicit prin prisma art. 1373 C. civ., art. 70-74 C. civ., art. 252, 253 C. civ., art. 1349 şi următoarele din acelaşi act normativ, instanţa de apel a menţinut raţionamentul adoptat de instanţa de fond şi a apreciat că nu este necesar să se analizeze îndeplinirea condiţiilor din C. civ., dacă nu devin aplicabile dispoziţiile procedurii speciale potrivit art. 539 C. proc. pen., modificate prin Legea nr. 201/2023.

Faţă de aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare la data de 13 martie 2025 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Faţă de motivele de recurs invocate, intimatul-pârât a susţinut că soluţia instanţei de apel este temeinică şi legală, aceasta reţinând, în mod corect faptul că deşi reclamanta a fost privată de libertate printr-o măsură care s-a dovedit nedreaptă, aceasta nu se află în ipoteza prevăzuta de art. IV din Legea nr. 201/2023, întrucât, nu se afla în executarea unei măsuri privative de libertate la data de 12 mai 2021 sau ulterior acestei date, astfel cum se dispune prin lege.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, contextul legal în care decizia nr. 1/2023 a fost pronunţată, cu trimitere şi la decizia nr. 15/2017, invocată de apelantă, nu mai este acelaşi, determinat de modificările ulterioare aduse art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, modificări care restrâng sfera beneficiarilor despăgubirilor la cei care se aflau în executarea unei măsuri privative de libertate la data de 12 mai 2021 sau ulterior acestei date. În acest mod, considerentele instanţei supreme au rămas valabile pentru persoanele care s-au aflat în această ipoteză, nu şi persoanelor faţă de care s-a luat o astfel de măsura anterior datei de 12 mai 2021.

Concluzionând, intimatul-pârât a arătat că investind instanţa cu o acţiune de daune morale şi materiale pentru un prejudiciu suferit în urma reţinerii sale în anul 2013, după data intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023, recurenta nu poate reclama aplicabilitatea deciziei instanţei supreme nr. 1/2023 cu ignorarea prevederilor art. IV din legea antereferită, prevederi care aduc modificări condiţiilor instituite de art. 539 C. proc. pen. pentru acordarea de despăgubiri persoanelor private în mod injust de liberate.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută în mod suveran de instanţele devolutive, situaţie de fapt relevantă pentru verificarea criticilor de nelegalitate cu care a fost învestită instanţa de recurs, acestea sunt următoarele:

În fapt, prin ordonanţa din data de 22.11.2013 emisă de DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinţi în dosarul penal nr. x/2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de reclamanta A. pentru săvârşirea infracţiunilor de "constituire a unui grup infracţional organizat" şi "complicitate la evaziune fiscală în formă continuată", prevăzute de art. 367 C. pen. raportat la art. 48 C. pen. şi art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., reţinându-se că în perioada 2010 - 2012 a sprijinit un grup infracţional prin ajutorul dat, în calitate de şef serviciu B., pentru retragerile de numerar în afara condiţiilor legale.

În cadrul dosarului penal, reclamanta a fost reţinută începând cu data de 22.11.2013, ora 01:30, fiind pusă în libertate la data de 23.11.2013, ora 0:53, ca urmare a pronunţării de către Curtea de Apel Craiova a încheierii nr. 51/23.11.2013, prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă şi s-a instituit în sarcina reclamantei obligaţia de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, de la data de 23.11.2013 până la data de 22.12.2013.

La data de 06.01.2023, prin ordonanţă a procurorului s-a dispus clasarea faţă de reclamantă, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că faptele sunt prescrise.

Prin încheierea penală nr. 24/22.09.2023, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2023 a fost admisă plângerea formulată de reclamantă împotriva soluţiei de clasare, cu consecinţa schimbării temeiul de drept al soluţiei de clasare din art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În prealabil, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).

Aşa fiind, criticile formulate în recurs nu pot tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive, întrucât acestea ar reprezenta critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a susţinut că întrucât măsura privativă de libertate a fost dispusă anterior datei de 12.05.2021, dispoziţiile aplicabile în speţă sunt cele prevăzute la 539 din C. proc. pen., anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte încheierea penală nr. 24 din 22.09.2023, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, prin care a fost admisă plângerea recurentei formulată împotriva soluţiei de clasare, cu consecinţa schimbării temeiului de drept al soluţiei de clasare din art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., definitivă în baza art. 341 alin. (8) C. proc. pen., recurenta a arătat nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile prevăzute de art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023, din moment ce soluţia de clasare a rămas definitivă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023.

Recurenta invocă deopotrivă efectele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi ale deciziei instanţei supreme, anterior menţionate.

În această privinţă, se constată că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că:

"soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională."

În consecinţă, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, referitor la privările nelegale de libertate, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenţie (par. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).

Prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit însă nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi, în cele din urmă, neîntemeiată.

Se reţine că ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:

"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în urma pronunţării celor două decizii indicate şi de către recurentă, a fost adoptată Legea nr. 201 din 5 iulie 2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023.

După cum rezultă şi din cuprinsul deciziei recurate, recurenta-reclamantă a fost reţinută pentru 24 de ore în cuprinsul anului 2013, iar soluţia de clasare s-a definitivat ulterior deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi ulterior Legii nr. 201/2023.

Potrivit art. 539 C. proc. pen. ("Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate"), în forma în vigoare la data clasării (formă modificată prin Legea nr. 201/2023):

(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă:

a) măsura a fost constatată ca nelegală;

b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite.

(2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.

(3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 prevede însă, cu titlu tranzitoriu, că:

(1) Au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

Această reglementare constituie o veritabilă normă de drept material, care prevede, cu titlu tranzitoriu, în cazul căror măsuri preventive privative de libertate se acordă despăgubiri în ipoteza arestării nedrepte, ipoteză rezultată din caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, începând cu data publicării sale.

Este real că, astfel cum a reliefat şi recurenta, ei nu i se aplică dispoziţiile art. IV alin. (2) din aceeaşi lege, întrucât soluţia clasării a rămas definitivă după intrarea în vigoare a Legii nr. 201/2023. Această din urmă normă tranzitorie priveşte doar cursul prescripţiei, fiind menită să reglementeze ipoteza formulării acţiunii în despăgubire de către persoanele care intră sub incidenţa art. IV alin. (1), dar în privinţa cărora s-a dispus achitarea ori clasarea anterior Legii nr. 201/2023.

În cauză, trebuie însă făcută o distincţie între cele două alineate ale art. IV, care au în vedere ipoteze diferite de reglementare şi cuprind reguli diferite.

Ansamblului ipotezelor de arestare nelegală i se aplică dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, care constituie expresia voinţei legiuitorului de a limita acordarea despăgubirilor pentru ipoteza arestării nedrepte (adică a arestării dispuse cu respectarea legii, într-un proces penal finalizat ulterior cu achitarea ori clasarea pentru temeiurile expres arătate) doar la acele cazuri în care măsura preventivă privativă de libertate era în fiinţă la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, fiind aşadar un fapt juridic în curs, ori a fost luată după această dată, fiind un fapt juridic viitor în raport cu decizia amintită.

Recurenta invocă faptul că întrucât măsura privativă de libertate a fost dispusă anterior datei de 12.05.2021, dispoziţiile aplicabile în speţă sunt cele prevăzute la 539 din C. proc. pen., anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Această interpretare nu poate fi, însă, primită, fiind infirmată expres de însuşi textul de lege amintit, care este în vigoare şi nu a fost declarat neconstituţional.

Dreptul la reparaţie izvorât din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi recunoscut, în coordonatele deja arătate, prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept poate fi exercitat doar în condiţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, normă legală, de drept tranzitoriu, aflată în vigoare la data începerii prezentului proces (spre deosebire de alte cauze, în care aplicarea legii noi a fost înlăturată pe motiv că ea nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată).

Nu se poate susţine că Legea nr. 201/2023 ar avea caracter retroactiv, de vreme ce, astfel cum s-a reţinut deja în cele ce preced, aceasta reglementează exhaustiv ipotezele de arestare (ori reţinere) nedreaptă, în raport de data luării şi executării măsurii preventive, limitând incidenţa acordării despăgubirilor la ceea ce rezultă cu necesitate din caracterul general obligatoriu, numai pentru viitor, al deciziilor Curţii Constituţionale.

Trebuie observat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Efectul obligatoriu erga omnes şi numai pentru viitor al deciziilor Curţii Constituţionale are, pe de-o parte, ca efect scoaterea pentru viitor din fondul activ al legislaţiei al normelor juridice cu putere de lege declarate neconstituţionale, respectiv încetarea pentru viitor al conduitei contrare Constituţiei a puterilor constituite în stat (în ipoteza conflictului constituţional), iar pe de altă parte, evitarea reevaluării retroactive a tuturor actelor, faptelor şi raporturilor juridice guvernate de legea veche, soluţie care ar da naştere la o insecuritate juridică accentuată şi pe care legiuitorul constituant a repudiat-o în mod expres, limitând efectele deciziilor Curţii Constituţionale numai pentru viitor.

Din această perspectivă, nu se poate reţine caracterul ilicit al unor măsuri preventive dispuse în condiţiile legii de către organele judiciare penale, prin raportare la o decizie ulterioară a Curţii Constituţionale, care a fost pronunţată, respectiv publicată în Monitorul Oficial al României la o dată ulterioară faptelor cu privire la care se afirmă de către recurentă că ar fi avut caracter ilicit.

Potrivit art. 1 din C. civ. din 1864, în vigoare la data interceptărilor, legea dispune numai pentru viitor. Ea nu are putere retroactivă. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Rezultă cu caracter de principiu că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse sub imperiul legii vechi rămân supuse în întregime acestei legi, care îi guvernează efectele, iar nu unei legi viitoare. Această soluţie cu caracter de principiu este de altfel confirmată de art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit cu care actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

De asemenea, potrivit art. 103 din aceeaşi lege, obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.

Cu valoare de principiu, art. 6 din C. civ. prevede că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă (alin. (1). Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor (alin. (2).

Coroborând aceste dispoziţii legale de drept comun cu dispoziţiile art. 15 alin. (2), respectiv ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, rezultă că legiuitorul era în drept să ţină seama de producerea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale doar pentru viitor şi să excludă dreptul la reparaţie pentru măsurile preventive anterioare acestei decizii, în condiţiile în care aceste măsuri preventive au fost luate cu respectarea legii (această premisă nu a fost contestată în cauză), reparaţia fiind acordată pentru caracterul nedrept rezultat din achitare ori clasare.

Se constată că prevederile art. IV din Legea nr. 201/2023 sunt lipsite de echivoc, în sensul că au dreptul la despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 539 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., doar acele persoane care, la 12 mai 2021 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021), se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. Or, recurenta nu se află în niciuna dintre aceste două situaţii prevăzute, în mod limitativ, de către legiuitor, din moment ce a fost reţinută în perioada 22.11.2013, ora 01:30 - 23.11.2013, ora 0:53.

În tot cazul, art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 este o normă juridică în vigoare şi nu a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, singura autoritate jurisdicţională în drept să înlăture din ordinea juridică naţională o normă legală pentru neconformitatea acesteia cu Constituţia, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Nu este atribuţia instanţelor judecătoreşti să înlăture de la aplicare o dispoziţie legală al cărei sens este univoc, pentru contrarietate cu Constituţia, o atare operaţiune presupunând formularea şi admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate de către jurisdicţia specializată.

Din această perspectivă, nu poate fi primită nici teza înfrângerii celor două decizii amintite, având în vedere că art. IV alin. (1) are ca scop să stabilească limitele de aplicare a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar în ceea ce priveşte Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că, potrivit art. 521 alin. (4) cu referire la art. 518 C. proc. civ., decizia îşi va produce efectele în coordonatele prescrise de legea nouă. Prin definiţie, o decizie obligatorie de interpretare nu poate fi opusă unei prevederi legale ulterioare, pentru a o neutraliza pe aceasta din urmă.

În fine, referirile la legea penală mai favorabilă nu pot fi primite, întrucât prevederile legale care reglementează dreptul la reparaţie civilă în caz de arestare nelegală ori, după caz, nedreaptă nu sunt norme de drept penal, ci norme de drept civil, supus regulilor tranzitorii de drept comun.

În mod legal a statuat aşadar instanţa de apel că sentinţa apelată este legală şi temeinică, prin raportare la textul de lege amintit, în temeiul unui raţionament care corespunde dispoziţiilor legale citate. În completarea celor expuse de instanţa de apel, vor fi avute în vedere motivele deciziei de faţă, care sunt de natură a releva caracterul nefondat al motivelor invocate de recurentă în termen.

A mai susţinut recurenta că, prin raportare la raţionamentul instanţei, măsurile instituite ar trebui să nu poată fi valorificate prin procedura specială privind erorile judiciare faţă de momentul soluţiei de achitare, fiind astfel restrânse abuziv drepturile persoanei, în baza art. art. 8, 6, 3, 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste susţineri sunt însă vădit nefondate, dreptul la interzicerea torturii (art. 3) şi la viaţă privată (art. 8) neavând nicio incidenţă în cauză - în tot cazul, nu a fost argumentată în mod pertinent o atare incidenţă, care nu poate fi identificată de instanţa de recurs. De asemenea, în cauză nu a fost argumentată pertinent şi nu poate fi constatată nicio încălcare a dreptului la un proces echitabil (art. 6), respectiv la un remediu efectiv (art. 13).

Pe de altă parte, art. 5 din Convenţie reclamă doar repararea pagubei produse prin arestarea nelegală, astfel cum rezultă şi din cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, care a instituit un standard superior celui impus de Convenţie, constând în repararea pagubelor produse prin măsuri preventive privative de libertate nedrepte.

În final, recurenta a susţinut că deşi a invocat faptul că hotărârea instanţei de fond nu analizase toate pretenţiile invocate, implicit prin prisma art. 1373 C. civ., art. 70-74 C. civ., art. 252, 253 C. civ., art. 1349 şi următoarele din acelaşi act normativ, instanţa de apel a menţinut raţionamentul adoptat de instanţa de fond şi a apreciat că nu este necesar să se analizeze îndeplinirea condiţiilor din C. civ., dacă nu devin aplicabile dispoziţiile procedurii speciale potrivit art. 539 C. proc. pen., modificate prin Legea nr. 201/2023.

Această critică este de asemenea nefondată, având în vedere că regimul reparaţiilor pentru arestarea nelegală, respectiv nedreaptă, este prevăzut de cadrul normativ special conturat de art. 539 C. proc. pen., respectiv de reglementarea legală de drept comun referitoare la repararea pagubelor produse prin erori judiciare, fiind exclusă incidenţa chiar şi subsidiară a normelor de drept comun.

Oricum, în cauză este vorba, prin ipoteză, despre o reţinere legală, nefiind constatat contrariul, motiv pentru care nu poate fi vorba de o faptă ilicită şi deci nici de răspundere civilă delictuală, textele indicate de recurentă fiind, în ansamblul lor, inaplicabile cauzei. Or, judecătorul trebuie să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile (art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), nefiind în această privinţă ţinut ori limitat de motivele de drept invocate de parte.

Nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., calea de atac extraordinară urmează a fi respinsă, ca nefondată (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 379 din data de 31 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2025.