Revendication claims remanded after appellate court misapplied title-recognition and good-faith rules.

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2005, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând să îi lase în deplină proprietate şi liberă posesie terenul situat în Comuna Voluntari, tarlaua x, parcelele 770, 670 şi 692, în suprafaţă de 36.000 m.p., precum şi obligarea acestora să ridice construcţiile pe care le-au edificat pe terenul proprietatea sa împotriva avertizărilor sale şi împotriva normelor legale, iar în caz contrar să fie autorizată reclamahta să desfiinţeze aceste construcţii pe cheltuiala pârâţilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 şi 492 din C. civ.

Pârâţii B. şi C. au formulat cerere reconvenţională, invocând uzucapiunea de 30 de ani cu privire la terenurile deţinute de aceştia şi accesiunea imobiliară în privinţa construcţiilor edificate pe acestea.

În drept, pârâţii au invocat art. 1890 din C. civ., art. 492 şi următoarele din C. civ., art. 492 şi următoarele din C. civ.

La data de 07.11.2005, reclamanta şi-a întregit cererea de chemare în judecată cu privire la pârâţii D., E., F., G. şi H..

Prin cererea reconvenţională, pârâtul-reclamant H. a solicitat instanţei să constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului de 1000 m.p. situat în Voluntari, judeţul Ilfov, iar prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcţiei edificată pe acesta.

Prin cererea reconvenţională, pârâtul-reclamant G., a solicitat instanţei să constate că a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului de 2000 m.p., situat în Voluntari, judeţul Ilfov.

Prin întâmpinările formulate, pârâţii B., C. H., G., F. au invocat excepţia lipsei calităţi procesuale active a reclamantei.

În subsidiar, pârâtul F. a solicitat, prin cerere reconvenţională, să se constate că este constructor de bună-credinţă al imobilului casă de locuit, situat în comuna Voluntari, judeţul Ilfov.

La data de 12.05.2006, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G. şi H., solicită obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în Comuna Voluntari, tarlaua x, parcelele 770, 670 şi 692, după cum urmează; pe pârâtul I E. - suprafaţa de 869 m.p., D. -suprafaţa de 825 m.p., G. - suprafaţa de 1063 m.p., H. -suprafaţa de 1972 m.p., F. - suprafaţa de 417 m.p., B. - suprafaţa de 999 m.p., C. - suprafaţa de 929 m.p.

În şedinţa publică de la data de 26.06.2006, pârâţii-reclamanţi B., C., H. şi G. au renunţat la judecarea capătului de cerere având ca obiect uzucapiune, instanţa luând act de această manifestare de voinţă.

La data de 15.09.2006, I. a formulat cerere de intervenţie voluntară în interes propriu prin care a solicitat introducerea sa în cauză, faţă de împrejurarea că, aşa cum rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.1996, cumpărătorii imobilului a cărui demolare se solicită prin prezenta acţiune sunt pârâtul D. şi intervenienta, fiind căsătoriţi la acea dată. De asemenea, s-a mai solicitat, în temeiul art. 60 din C. proc. civ., chemarea în garanţie a Primăriei Voluntari, pentru ca aceasta să suporte prejudiciul care se va crea în eventualitatea în care cererea reclamantei va fi admisă, apreciind valoarea prejudiciului la 400.000 RON.

La termenul de judecată din 17.10.2006, instanţa a calificat cererea de intervenţie formulată de intervenienta I., ca fiind o cerere de intervenţie accesorie şi a fost admisă în principiu.

Totodată, instanţa a invocat, din oficiu, nulitatea cererii de arătare a titularului dreptului şi de chemare în garanţie a Primăriei Voluntari formulate de intervenienta I., excepţie care a fost admisă pe considerentul că cele două cereri nu îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 112 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1029/9.03.2007, Judecătoria Buftea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant F. şi a constatat că acesta este constructor de bună-credinţă al imobilului casă de locuit situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, identificată conform raportului de expertiză nr. x/12.12.2006 întocmit de expert J.. A admis cererea de intervenţie formulată de I. şi a constatat că aceasta este constructor de bună-credinţă asupra imobilului casă de locuit situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, identificat conform aceluiaşi raport de expertiză şi a luat act de renunţarea pârâţilor H., G., B. şi C. la cererea reconvenţională.

Prin decizia civilă nr. 202A/7.02.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de A. împotriva acestei sentinţe, a anulat sentinţa apelată şi a constatat competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea obiectului acţiunii principale, care este mai mare de 500.000 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B., C., H. şi F., G., D. şi intervenienta I..

La termenul de judecată din 22.09.2008, recurentul D. a declarat că înţelege să renunţe la judecata recursului.

Prin decizia civilă nr. 1326/22.09.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2005, s-au respins ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii-pârâţi B., C., H. şi F., de recurentul-pârât G., precum şi de recurenta-intervenientă I., împotriva deciziei civile nr. 202A/7.02.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, încontradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimatul-pârât E.; s-a luat act de renunţarea recurentului D., la judecata recursului şi au fost obligaţi recurenţii-pârâţi B., C., H., F., G. şi recurenta-intervenientă I. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 20.12.2008, în fond, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, sub nr. x/2008.

În rejudecare, la data de 16.03.2009, pârâtul E. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei ca, în cazul admiterii acţiunii principale, să constate în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului ocupat de imobilul casă de locuit, proprietatea sa, situat în Oraşul Voluntari, str. x, Jud. Ilfov, pe durata existenţei construcţiei, în suprafaţă de 250 mp., stabilind şi un drept de servitute de trecere la str. x.

La aceeaşi dată ca şi pârâtul de mai sus, pârâtul H. formulează cerere reconvenţională, prin care solicită instanţei ca, în cazul admiterii acţiunii principale, să constate în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului ocupat de imobilul casă de locuit, proprietatea sa, situat în Oraşul Voluntari, str. x, Jud. Ilfov, pe durata existenţei construcţiei, în suprafaţă de 250 m.p., stabilind şi un drept de servitute de trecere la str. x.

La aceeaşi dată ca şi pârâtul de mai sus, pârâtul D. formulează cerere reconvenţională, prin care solicită instanţei ca, în cazul admiterii acţiunii principale, să constate în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului ocupat de imobilul casă de locuit, proprietatea sa, situat în Oraşul Voluntari, str. x, Jud. Ilfov, pe durata existenţei construcţiei, în suprafaţă de 250 m.p., stabilind şi un drept de servitute de trecere la str. x

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 13.06.2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată aşa cum a fost modificată formulată de reclamanta A. şi a luat act de renunţarea pârâţilor B., C., H. şi G. la judecarea cererilor reconvenţionale privind constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi tuate în Com. Voluntari, str. x, str. x, str. x, str. x, jud. Ilfov şi prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenurile şi tuate în Com. Voluntari, str. x, str. x, str. x.

A luat act de renunţarea pârâtului F. la judecarea cererii reconvenţionale privind constatarea calităţii sale de constructor de bună credinţă a imobilului - casă de locuit şi tuat în com. Voluntari, str. x, jud. Ilfov.

A respins ca nefondate cererea de intervenţie în interes propriu, cererea de arătare a titularului dreptului şi cererea de chemare în garanţie, formulate de intervenienta I..

A respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâtul E. pentru constatarea unui drept de superficie asupra terenului ocupat de casă de locuit, şi tuat în Or. Voluntari, str. x, jud. Ilfov şi stabilirea unei servituţi de trecere la str. x.

A respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâtul H. pentru constatarea unui drept de superficie asupra terenului ocupat de casă de locuit, şi tuat în Or. Voluntari, str. x, jud. Ilfov şi stabilirea unei servituţi de trecere la str. x.

A respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâtul D. pentru constatarea unui drept de superficie asupra terenului ocupat de casă de locuit, şi tuat în Or. Voluntari, str. x, jud. Ilfov şi stabilirea unei servituţi de trecere la str. x.

A respins ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A respins ca nefondate cererile formulate de pârâţii E., H., F., D. şi intervenienta I. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, înainte de a analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reţinut că la data de 26.06.2006, pârâţii reclamanţi B., C., H. şi G. au renunţat la judecarea cererilor reconvenţionale privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul lor prin uzucapiune, astfel că a luat act de această manifestare de voinţă, urmând a analiza pe fond cererea de chemare în judecată, cererea de intervenţie formulată de numita I. şi orice alte cereri la care nu s-a renunţat pe parcursul procesului.

De asemenea, tribunalul a luat act de renunţarea la judecarea cererii reconvenţionale formulate şi de pârâtul F. - f x ds. TMB prin care solicita să se constate calitatea acestuia de constructor de bună credinţă.

Pentru faptul că s-a apreciat că prima instanţă de fond care a analizat cauza nu a fost competentă material să soluţioneze cauza de faţă, tribunalul a dat eficienţă juridică manifestărilor de voinţă ale părţilor din primul ciclu procesual.

Cu privire la cererea de intervenţie formulată de numita I., în calitate de soţie a pârâtului D. care nu a formulat cerere reconvenţională, prin care solicită să i se recunoască acesteia calitatea de constructor de bună credinţă, tribunalul a calificat-o ca fiind o cerere de intervenţie în interes principal deoarece emite o pretenţie proprie şi tinde să clarifice situaţia juridică a imobilului a cărui demolare se cere.

A reţinut, de asemenea, că, prin acelaşi înscris, intervenienta I. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, precizând că Primăria Voluntari este proprietarul terenului pe care l-au închiriat şi pe care au construit casa şi cerere de chemare în garanţie a Primăriei Voluntari, urmând ca, dacă petenta şi soţul acesteia - pârâtul D. vor cădea în pretenţii, aceasta să fie obligată la plata către petentă a sumei de 400.000 RON cu titlu de prejudiciu.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocate de pârâta B. prin întâmpinare, instanţa a reţinut că datorită faptului că în cauză se judecă o acţiune în revendicare care presupune analizarea pe fond a calităţii de proprietar a reclamantului şi eventual compararea titlurilor de proprietate de care părţile se prevalează, tribunalul a apreciat că fiind chiar de esenţa acţiunii analizarea calităţii de proprietar a reclamantei, excepţia de faţă reprezintă o simplă apărare a pârâtului.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a analizat pe fondul cauzei eventuala calitate a reclamantei de proprietar asupra terenului în cauză şi nu ca excepţie distinctă.

Din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamanta se pretinde proprietara unui teren în suprafaţă de 4 ha situat în com. Voluntari, jud. Ilfov, tarlaua x, parcelele 770, 670, 690, 692.

În acest sens, reclamanta se prevalează de contractul de donaţie nr. x/23.09.1996, prin care numita K. le-a donat soţilor L. şi A. teren în suprafaţă de 36.000 mp situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua x, parcelele 770, 670, 692, SAI. Acesta figurează în evidenţele fiscale pe sos. x, com. Voluntari, jud. Ilfov.

Anterior, la data de 04.10.1982, numita M. a lăsat testament în favoarea soţilor L. şi A., testament care şi-a produs efecte juridice în sensul că soţii L. şi A., în calitate de moştenitori testamentari ai defunctei sus menţionate, au obţinut în instanţă (sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993 pronunţată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov, mun. Bucureşti în cauza cu nr. x/1991- fila x) dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 4 ha teren arabil situat în Comuna Voluntari SAI.

La dosar se află depuse înscrisuri în legătură cu proprietatea numitei M. asupra terenului vândut soţilor L. şi A. (f.104 - Sentinţa civilă nr. 251/14.02.1992 pronunţată de Judecătoria SAI pronunţată în cauza cu nr. x/1991 prin care Comisia Centrală a Comunei Voluntari de aplicare a legii nr. 18/1991 este obligată să reconstituie petentului N. (probabil rudă cu numita M.) dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 4,8 ha teren arabil din extravilanul localităţii.

Prin certificatul de moştenitor nr. x/1990 -f 105 se reţine că numita A., reclamanta în cauză, în calitate de legatară universală are cota de 1/2 din masa succesorală, în masa succesorală a defunctei M. nefiind menţionat şi terenul în cauză.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/10.11.1994 -f 47, soţii L. şi A. au vândut numitei K. un teren intravilan în suprafaţă de 36.000 mp (33.000 mp + 3.000 mp din totalul de 40.000 mp), teren situat în com. Voluntari, tarla x, parcelele 770, 670, 690, 692 SAI.

Despre acest teren se face referire în contract că este dobândit de vânzători în baza sentinţei civile nr. 2221/1993 pronunţată de Judecătoria S.A.I. şi fişei de punere în posesie nr. 747/1994.

La acelaşi moment, pentru faptul că reclamanta avea la acea dată un drept de proprietate asupra unei suprafeţe de 40.000 mp, aceasta a vândut diferenţa de 4000 mp rămaşi astfel: 2000 mp către O., cu contractul de vânzare cumpărare nr. x/10.11.1994 şi 2000 mp către P., cu contractul de vânzare cumpărare nr. x/10.11.1994.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/04.10.2000 -f 248, soţii L. şi A. au vândut numitului Q. suprafaţa de 500 mp teren situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua x, jud. Ilfov, cu vecinătăţile indicate în contract unde se consemnează că acest teren este parte din cel dobândit de vânzători prin contractul de donaţie nr. x/1996.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/12.02.1998 -f 267-269, soţii L. şi A. au vândut numitului R. suprafaţa de 24800 mp teren din suprafaţa totală de 36.000 mp situat în com. Voluntari, şos. x, jud. Ilfov, cu vecinătăţile indicate în contract unde se consemnează că acest teren este parte din cel dobândit de vânzători prin contractul de donaţie nr. x/1996.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/02.11.1999 -f 251-252, soţii L. şi A. au vândut către S.C. S. S.R.L. suprafaţa de 2190 mp teren viran situat în intravilanul com. Voluntari, T1/1, P 2/15, jud. Ilfov, cu vecinătăţile indicate în contract unde se consemnează că acest teren este parte din cel dobândit de vânzători prin contractul de donaţie nr. x/1996.

La dosar, la filele x, se află depuse înscrisuri care atestă că parte din terenul situat în intravilanul loc. Voluntari, tarla x, parcelele 770, 670, 690 şi 692 a făcut obiectul altor tranzacţii între alte persoane care nu sunt părţi în cauză: prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.02.1996 -f 330, soţii O. şi T. au vândut către S.C. U. S.R.L. suprafaţa de 2000 mp teren situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua x, parcelele 770, 670, 690 şi 692, jud. Ilfov, cu vecinătăţile indicate în contract unde se consemnează că acest teren este dobândit de la soţii L. şi A. în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/10.11.1994, la rândul lor dobândit în baza sentinţei civile nr. 2221/1993 emisă de Judecătoria SAI.

Vânzările parţiale de teren cumulate cu situaţia de fapt au determinat vecinătăţi conflictuale. Astfel S.C. U. S.R.L. s-a judecat cu pârâtul C. pentru graniţuire.

Acest ultim lot vândut a fost vândut apoi integral către V. - f 326 care a vândut parte din teren - f 327, respectiv suprafaţa de 151,64 mp către W..

Adunând suprafeţele vândute de reclamantă, tribunalul a constatat că aceasta a vândut suprafaţa de 27.490 mp din totalul de 36.000 mp, rămânând diferenţa de 8510 mp (se are în vedere faptul că tranzacţiile relevate de înscrisurile de la fil 333-336 au în vedere un lot de 2000 de mp vândut distinct de cei 36000 mp redobândiţi de reclamantă).

Deşi ultima vânzare a soţilor L. şi A. a avut loc în anul 2000, în evidenţele fiscale ale anului 2006 -f 412, aceştia figurează cu suprafaţa de 8700 mp ca parte din suprafaţa iniţială de 40000 mp din care se reţine că s-au înstrăinat mai multe loturi de teren.

Urmare celor de mai sus, s-a constatat o succesiune de acte juridice între soţii L. şi A. şi numita K. pe care însă tribunalul nu l-a putut cenzura indiferent de scopul părţilor la încheierea acestor acte, actele fiind valabile, întrucât nu au fost desfiinţate până în prezent.

Reclamanta a pretins că parte din terenul proprietatea sa este folosit de pârâţii în cauză care şi-au construit case profitând de vârsta avansată a acesteia.

Faptul că pârâţii au construit case pe terenurile pe care le folosesc nu este contestat de nimeni, ci chiar confirmat de probele administrate în cauză (mai ales expertiza tehnică în specialitatea construcţii - f 510 şi urm), inclusiv prin faptul că parte din pârâţi au formulat cereri reconvenţionale prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani.

Situaţia de fapt şi poziţia procesuală a pârâţilor în acest sens rămâne indiferent de renunţarea ulterioară a acestora la judecarea cererilor reconvenţionale.

Din înscrisul de la fial 62 din dosar - adresă răspuns emisă de Inspectoratul de Stat în Construcţii reiese că, construcţiile executate pe terenul din Com. Voluntari, str. x au fost edificate în perioada 1990-1994.

Aceeaşi situaţie, respectiv existenţa unor construcţii pe terenul din şos. x, com. Voluntari, reiese din adresa nr. x/29.09.1996 - f 65 emisă de Primăria Com. Voluntari.

Pe terenul reclamantei, cf. adresei nr. x/27.08.1996 -f 429, în anul 1996, autorităţile locale au identificat 7 construcţii în stadii diferite de execuţie, respectiv pe cel construit în str. x, construit în 1992 de F., pe cel construit în str. x, construit în 1992 de E., pe cel construit în str. x, construit de C., pe cel construit în str. x, construit în 1992 de X..

Existenţa acestor imobile la data formulării litigiului de faţă şi după, respectiv în anul 2007, rezultă şi din raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcţii care a identificat în teren construcţiile edificate de pârâţi pe terenul revendicat în cauză.

S-a concluzionat astfel că pârâtul D. are o casă de locuit, garaj şi anexe pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul E. are o casă de locuit, coteţ de porci, şopron şi magazine pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul H. are o casă de locuit, magazie 1, magazie 2 şi anexă pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul F. are o casă de locuit şi anexă pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul G. are o casă de locuit, fundaţie construcţie nouă şi garaj pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul C. are o casă de locuit şi anexă pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâta B. are o casă de locuit, corp secundar 1 şi corp secundar 2 pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov.

Cu privire la existenţa construcţiilor în cauză şi data edificării lor, tribunalul a avut în vedere expertizele tehnice efectuate în cauză care au presupus deplasarea la faţa locului. S-a înlăturat ca neutil şi neconcludent în cauză înscrisul depus la fil 614 care consemnează o declaraţie a unei persoane care contestă existenţa construcţiilor pe terenul reclamantei în perioada anului 1994.

Tribunalul a avut în vedere faptul că declaraţia nu este administrată nemijlocit de instanţă, iar fără această înscrisul nu are existenţă de sine stătătoare.

În al doilea ciclu procesual, instanţa de rejudecare a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice topografice - f 132 şi urm. Vol. 1 Tmb - pentru identificarea şi măsurarea terenului aparţinând reclamantei conform titlului de proprietate exhibat de aceasta şi identificarea construcţiilor edificate de pârâţi şi dacă acestea se află situate pe proprietatea reclamantei.

Expertul desemnat în cauză a concluzionat că o suprafaţă de 6492 mp este ocupată de pârâţi. Din schiţa anexă la expertiză - f 136 se constată că pârâţi ocupă grupat exact diferenţa de teren nevândută de reclamantă. Această concluzie rezultă din faptul că vecinii acestora sunt dobânditorii direct de la reclamantă ai unor loturi din terenul acesteia.

De asemenea, în al doilea ciclu procesual s-a efectuat şi un alt raport de expertiză tehnică în specialitatea construcţii care a concluzionat că pârâtul D. ocupă o suprafaţă de 825 mp, cu suprafaţă construită de 195 mp, pârâtul E. ocupă o suprafaţă de 869 mp, cu suprafaţă construită de 202 mp, pârâtul H. ocupă o suprafaţă de 1972 mp, cu suprafaţă construită de 255 mp, pârâtul F. ocupă o suprafaţă de 417 mp, cu suprafaţă construită de 172 mp, pârâtul G. ocupă o suprafaţă de 1063 mp, cu suprafaţă construită de 98 mp, pârâtul C. ocupă o suprafaţă de 929 mp, cu suprafaţă construită de 150 mp, pârâta B. ocupă o suprafaţă de 999 mp, cu suprafaţă construită de 98,30 mp.

Cu privire la pârâţii F. şi C., din adresa nr. x/27.08.1996 -f 66 rezultă că aceştia au edificat construcţii astfel: F. în anul 1992, pe str. x, iar C. în anul 1994 pe str. x.

Pârâtul F. folosea terenul în cauză, la momentul edificării construcţiei, în baza contractului de închiriere nr. x/23.07.1991 - f 132, casa fiind construită în baza unui aviz de principiu -f 134.

La dosarul cauzei, la fila x se află înscrisuri prin care se probează faptul că acest pârât este cel care achită taxe şi impozite şi plăteşte utilităţi pentru imobilul situat în com. Voluntari, str. x (nr. neindicat în înscrisuri), jud. Ilfov.

Din interogatoriul administrat în cauză pârâtului F. în ambele cicluri procesuale (f 492 ds. 1 fond), reiese că acesta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât când a fost chemat în judecată de aceasta.

La dosarul cauzei, la fil 28 - 45 se află înscrisuri prin care se probează faptul că pârâta B. şi soţul acesteia şi pârâtul C. sunt cei care achită taxe şi impozite şi plătesc utilităţi pentru imobile nedeterminate (nu rezultă din aceste înscrisuri), fiind de presupus că sunt cele folosite efectiv de pârâţi.

La fil 71 se află depusă o declaraţia olografă, nesemnată, prin care aparent pârâtul F. îşi manifestă intenţia de a cumpăra terenul de 400 mp din str. x, com- Voluntari, jud. Ilfov.

Din interogatoriul administrat în cauză pârâtului C. în ambele cicluri procesuale (f 498 ds. 1 fond), reiese că acesta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât când a fost chemat în judecată de aceasta.

Cu privire la situaţia pârâtului D. şi implicit a intervenientei I., din actul de la fila x (adresă răspuns enr. 116853/19.10.2001 emisă de Inspectoratul de Poliţie al Jud. Ilfov), rezultă că aceştia au cumpărat de la numitul X. (cu contract de vânzare cumpărare nr. x/29.11.1996) un teren în suprafaţă de 600 mp şi imobilul construit pe acesta, situat în Com. Voluntari, şos. x A (str. x, parcela x) jud. Ilfov - f 202, 355.

Numitul X., care nu este parte în prezenta cauză, dar care este autorul pârâtului D., a fost amendat pentru construcţie fără autorizaţie, dar a obţinut hotărâre favorabilă - sentinţa civilă nr. 1544/15.04.1994 - f 352 schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1858A/17.11.1994 a Tribunalului Mun. Bucureşti-f 353, la fel ca şi alţi pârâţi -f 66.

Autorul X. deţinea terenul de la Primăria Voluntari în baza contractului de închiriere nr. x/15.04.1991, construcţia fiind edificată în baza avizului de principiu nr. x/25.04.1991.

Cu privire la construcţia acestor pârâţi, tribunalul a luat act că la dosarul de fond se află o copie de pe încheierea de carte funciară nr. x/03.11.2005 prin care, avându-se în vedere inclusiv contractul de vânzare sus menţionat, este înscris dreptul de proprietate al pârâţilor pe construcţie, iar al Statului pe teren situat în Com. Voluntari, str. x, jud. Ilfov.

La dosarul cauzei, la fil 362-370 se află înscrisuri prin care se probează faptul că soţii Dragomir sunt cei care achită taxe şi impozite şi plătesc utilităţi pentru imobilul situat în com. Voluntari, str. x, jud. Ilfov.

Din interogatoriul administrat în cauză intervenientei I. în ambele cicluri procesuale (f 480 ds. 1 fond), reiese că aceasta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât în anul 2001 când a fost chemată în judecată de aceasta.

Din interogatoriul administrat în cauză pârâtului D. în ambele cicluri procesuale (f 483 ds. 1 fond), reiese că acesta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât în anul 2001 când a fost chemată în judecată de aceasta.

Cu privire la situaţia pârâtului H., la fila x se află depusă o declaraţia olografă, nesemnată (la locul semnături este redat numele pârâtului la fel ca şi în textul actului de unde se deduce că reprezintă doar consemnarea numelui), prin care aparent acest pârât îşi manifestă intenţia de a cumpăra terenul pe care se află ridicată casa sa.

La dosarul cauzei, la fila x se află înscrisuri prin care se probează faptul că pârâtul H. este cel care achită taxe şi impozite şi plăteşte utilităţi pentru imobilul situat în com. Voluntari, str. x, jud. Ilfov.

Din interogatoriul administrat în cauză pârâtului H. în ambele cicluri procesuale (f 486 ds. 1 fond), reiese că aceasta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât în anul 2001 când a fost chemată în judecată de aceasta.

Cu privire la situaţia pârâtului E., aceasta reiese din înscrisurile depuse la fil. 206 şi urm. Astfel, acesta a construit o casă (acest fapt se deduce din moment ce i s-a solicitat demolarea inclusiv de către Primăria Com. Voluntari - f 207) pe un teren de 600 mp situat în str. x, com. Voluntari, închiriat în baza contractului de închiriere nr. x/29.09.1991 -f 206.

Cu privire la această construcţie, autorităţile locale au solicitat demolarea, pârâtul având însă câştig de cauză dat de instanţă prin sentinţa civilă nr. 2601/16.09.1993 pronunţată de Judecătoria SAI în dosarul nr. x/1993 - f 385.

Mai mult decât atât, prin decizia civilă nr. 769/02.04.2003 -f 210, 376 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în cauza cu nr. x/2003 s-a recunoscut calitatea de constructori de bună credinţă a soţilor Iacob cu privire la imobilul construit str. x, com. Voluntari, cauza fiind soluţionată în contradictoriu cu alt reclamant decât cel în cauză, respectiv Primăria Com. Voluntari.

La dosarul cauzei, la fila x se află înscrisuri prin care se probează faptul că pârâtul E. este cel care achită taxe şi impozite şi plăteşte utilităţi pentru imobilul situat în com. Voluntari, str. x 83 sau 15 (f 216), jud. Ilfov.

Din interogatoriul administrat în cauză pârâtului E. în ambele cicluri procesuale (f 499 ds. 1 fond), reiese că aceasta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât când a fost chemat în judecată de aceasta.

Cu privire la situaţia pârâtei B., la dosarul cauzei, la fil 28 - 45 se află înscrisuri prin care se probează faptul că pârâta B. şi soţul acesteia şi pârâtul C. sunt cei care achită taxe şi impozite şi plătesc utilităţi pentru imobile nedeterminate (nu rezultă din aceste înscrisuri), fiind de presupus că sunt cele folosite efectiv de pârâţi.

Din interogatoriul administrat în cauză pârâtei în ambele cicluri procesuale (f 501 ds. 1 fond), reiese că aceasta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât când a fost chemată în judecată de aceasta.

Cu privire la situaţia pârâtului G., instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5003/27.11.1997 pronunţată de Judecătoria Buftea în cauza cu nr. x/1997- f 116, definitivă şi irevocabilă, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Afumaţi, jud. Ilfov, s-a constatat că acesta este constructor de bună credinţă a casei din str. x, jud. Ilfov.

Din înscrisurile de la fil 121-124, rezultă că acest pârât este cel care achită taxe şi impozite şi plăteşte utilităţi pentru imobil.

La fil 228 se află depusă o declaraţia olografă, nesemnată, prin care aparent numitul L. îşi manifestă intenţia de a cumpăra un teren neindentificat prin acest înscris.

Din interogatoriul administrat în cauză pârâtului G. în ambele cicluri procesuale (f 489 ds. 1 fond), reiese că acesta nu a cunoscut situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că reclamanta ar fi proprietara terenului decât când a fost chemat în judecată de aceasta.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a reţinut că reclamanta se pretinde proprietara terenurilor pe care le folosesc pârâţii şi pe care aceştia şi-au construit case şi se comportă ca atare pretinzând pârâţilor să elibereze terenurile folosite de aceştia, cu consecinţa demolării construcţiilor lor.

Situaţia de fapt de mai sus a determinat tensiuni între părţi care au culminat cu litigii penale - dosarul penal nr. x/2001 în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 1788/18.10.2001 pronunţată de Judecătoria Buftea prin care pârâţii în cauză au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 C. pen.

Din coroborarea probelor administrate în cauză, s-a constatat că, indiferent de neconcordanţele de suprafeţe între cele două parcele ale reclamantei, în amplasamentul reclamantei se regăsesc terenurile folosite de pârâţi aşa cum sunt indicate.

Drept urmare, instanţa a reţinut că în favoarea pârâţilor operează, din însăşi faptul posesiei, o prezumtiei relativa de proprietate, iar reclamanta nu face dovada deplină a dreptului său de proprietate.

Astfel, chiar dacă reclamanta se prevalează în mod special de contractul de donaţie nr. x/23.09.1996 încheiat cu numita K., tribunalul a reţinut că acesta se fundamentează pe sentinţa civilă nr. 2221/1993 pronunţată de Judecătoria S.A.I. şi fişa de punere în posesie nr. 747/1994.

Însă sentinţa civilă nr. 221/1993 sus menţionată nu instituie decât o obligaţie de a face, respectiv de a se dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 4 ha teren arabil situat în Comuna Voluntari SAI şi pe numele lui L. şi A. reţinându-se calitatea acestora de continuatori ai autoarei.

În plus, tribunalul a reţinut că instanţa de mai sus nu a identificat topometric terenul de reconstituit acesta fiind apanajul exclusiv al Comisiilor de aplicare a legii nr. 18/1991.

După această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a dobândit nici un titlu de proprietate în baza legii nr. 18/1991, ci doar un act de punere în posesie despre care nu se poate afirma că îi conferă dreptul de proprietate exclusiv.

Din chiar titlul actului - de punere în posesie - se constată că acesta are un caracter executoriu şi accesoriu doar, respectiv de a da eficienţă practică unui eventual titlu de proprietate care în cauză nu există.

Legea nr. 18/1991, în art. 8 prevede expres că actul prin care se stabileşte dreptul de proprietate este titlul de proprietate, care în cauză nu există.

Orice alt act emis chiar în baza aceleiaşi legi speciale nu poate avea aceleaşi efecte juridice deoarece legea nu a prevăzut nici un caz de echipolenţă.

S-a constatat astfel că reclamanta nu face dovada deplină a dreptului său de proprietate, motiv pentru care a respins cererea principală ca nefondată.

Cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta I., instanţa de fond a reţinut că din situaţia de fapt, aşa cum a fost expusă mai sus, nu reiese că pârâta I. deţine/exercită pentru altul un drept asupra terenului în cauză. Astfel, aceasta pretinde că a închiriat terenul de la Primăria Voluntari.

Acest contract care îi conferă un drept propriu de folosinţă, astfel că aceasta nu deţine/exercită pentru altul acest drept asupra terenului în cauză.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a respins această cerere ca nefondată deoarece nu se încadrează în premisele art. 64 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta I., instanţa de fond a reţinut că pentru faptul că o astfel de cerere este condiţionată de soluţia pe fondul acţiunii în revendicare de faţă care a fost respinsă, tribunalul a respins-o ca nefondată.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtul E. pentru constatarea unui drept de superficie, cu servitute de trecere s-a reţinut că deoarece în cauză s-a reţinut că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de proprietar al terenului pe care pârâtul şi-a construit casa, este evident faptul că nu se poate stabili un drept de superficie al acestuia în contradictoriu cu reclamanta în cauză.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtul H. pentru constatarea unui drept de superficie, cu servitute de trecere, pentru identitate de raţiune, având în vedere aceleaşi considerente ca mai sus, tribunalul a respins această cerere reconvenţională ca nefondată.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtul D. pentru constatarea unui drept de superficie, cu servitute de trecere, pentru identitate de raţiune, având în vedere aceleaşi considerente ca mai sus, tribunalul a respins această cerere reconvenţională ca nefondată.

Cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a respins-o ca nefondată. Aceasta deoarece o astfel de obligaţia implică o culpă procesuală.

În cauză însă, dat fiind faptul că mare parte din neînţelegerile dintre părţi au fost determinate şi de conduita organelor de stat abilitate în materie de constituiri/reconstituiri ale drepturilor de proprietate asupra terenurilor, inclusiv asupra celui în cauză, demersul judiciar, indiferent de cine a fost întreprins nu face decât să clarifice situaţia juridică a imobilelor, aspect de interes pentru toate părţile în cauză.

În plus, tribunalul a reţinut că reclamanta în cauză a căzut în pretenţii, în accepţiunea art. 274 C. proc. civ.

Cu privire la cererile formulate de pârâţii E., H., F., D. şi intervenienta I. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul le-a respins ca nefondate, avându-se în vedere aceleaşi considerente ca mai sus, cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 270A din 17 iunie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1270/13.06.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimata-intervenientă I. şi intimaţii-pârâţi F., D., Y. şi Z., H., G., C., şi B..

A admis cererea de aderare la apel formulată de intimatul-pârât E..

A schimbat în parte sentinţa apelată, astfel:

A admis în parte cererea reclamantei după cum urmează:

A obligat pe pârâţii B., C., H., G., F. şi D. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile deţinute, astfel: pârâtul B. terenul din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov; pârâtul C. terenul din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, pârâtul H. terenul din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, pârâtul G. terenul din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, pârâtul F. terenul din oraşul Voltuntari str. x, judeţul Ilfov, pârâtul D., terenul din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov.

A obligat pe aceşti pârâţi să ridice construcţiile edificate pe terenurile menţionate mai sus, iar în cazul neexecutării de către aceştia, autorizează pe reclamantă să le desfiinţeze ea, pe cheltuiala pârâţilor.

A menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii reclamantei formulată împotriva pârâţilor Z. şi Y. ca neîntemeiată.

A admis cererea reconvenţională formulată de Z. şi Y., astfel:

A constatat dreptul de superficie al pârâtelor reclamante Z. şi Y. asupra imobilului teren şi construcţie din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov.

A obligat pe pârâţii B., C., H., G., F. şi D. la suma de 29.433 RON cheltuieli de judecată către reclamantă în toate fazele procesuale.

A obligat pe reclamantă la 1538 RON cheltuieli de judecată către Z. şi Y..

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa a reţinut că din cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, reiese că aceasta invocă dreptul său de proprietate asupra terenului aflat în posesia pârâţilor în baza contractului de donaţie nr. x/23.09.1996 încheiat cu numita K., fundamentat pe sentinţa civilă nr. 2221/1993 pronunţată de Judecătoria S.A.I. şi fişa de punere în posesie nr. 747/1994.

Este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 221/1993 pronunţată de Judecătoria SAI a fost obligată Comisia Centrală a Comunei Voluntari de aplicare a Legii nr. 18/1991 doar la reconstituirea în favoarea petenţilor L. şi A. a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 4 ha teren arabil din extravilanul localităţii, dobândită de aceştia prin moştenire testamentară de la defuncta M., fără ca acest teren să fie individualizat în această hotărâre.

Însă, fişa de punere în posesie nr. 747/1994 a fost eliberată în executarea acestei hotărâri judecătoreşti, iar aceasta stabileşte amplasamentul terenului pentru care a fost emisă, ca fiind în Tarlaua 32, Parcela 770, 690, 692, 670, iar prin schiţa anexă la această fişă acesta a fost împărţit în două loturi, respectiv unul în suprafaţă de 31300 mp şi altul în suprafaţă de 8700 mp.

Este adevărat că în cazul terenurilor pentru care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate după procedura instituită prin legile speciale, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, o persoană poate să redobândească posesia numai pentru suprafeţele de teren atribuite în cadrul procedurii de reconstituire, iar dovada dreptului de proprietate pentru terenul care face obiectul revendicării se face cu titlu de proprietate emis conform art. 116 din Legea nr. 18/1991. Însă, procesul-verbal de punere în posesie nr. x/1991 atestă nu doar faptul reconstituirii, ci, pentru faptul că stabileşte amplasamentul terenului atribuit, aceasta face dovada existenţei dreptului de proprietate al apelantei reclamante pentru terenul ce face obiectul acţiunii în revendicare.

În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 1/2000, care prevăd că drepturile dobândite cu respectarea prevederilor fondului funciar, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, procese-verbale de punere în posesie sau titluri de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare.

Aceste adeverinţe au avut un caracter provizoriu, valabilitatea lor încetând o dată cu emiterea şi înmânarea titlurilor de proprietate.

Prin urmare, adeverinţa de punere în posesie nr. 747/1994, deşi are valoare provizorie, face dovada dreptului de proprietate al apelantei reclamante până la eliberarea titlului de proprietate şi poate fi opusă cu asemenea valoare într-o acţiune în revendicare în contra posesorilor care nu au nici o dovadă de proprietate.

A mai reţinut instanţa de apel că reclamanta a depus la dosar extrasul de carte funciara eliberat pe numele acesteia, din care rezultă că dreptul de proprietate dobândit de aceasta prin contractul de donaţie nr. x/23.09.1996 a fost întabulat în cartea funciară fiind opozabil erga omnes.

Este adevărat, de asemenea, că mare parte din acest teren a făcut obiectul unor înstrăinări, suprafaţa de teren rămasă în proprietatea apelantei reclamante fiind de 8500 mp, din care, potrivit concluziilor raportului de expertiză topografică, suprafaţa de 6492 mp este ocupat de către pârâţi.

Aceştia din urmă nu au nu i-au putut opune apelantei reclamante nici un alt drept de proprietate, ei având posesia terenurilor pe care le ocupă, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu Primăria Oraşului Voluntari.

Astfel, pârâtul F. deţine o suprafaţă de 417 mp în baza contractului de închiriere nr. x/23.07.1991, pârâţii D. şi intervenienta I. ocupă o suprafaţă de 825 mp, din care suprafaţa de 600 mp în baza contractului de închiriere nr. x/15.04.1991 deţinut de numitul X. şi transmis către aceştia prin contractul de vânzare cumpărare a construcţiei nr. 596/29.11.1996.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţii B., C., H. şi G., aceştia nu au prezentat nici un act juridic în baza căruia deţin posesia suprafeţelor de teren identificate prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în cauză, respectiv 999 mp pârâta B., 929 mp pârâtul C., 1972 mp pârâtul H. şi 1063 mp pârâtul G..

Faptul că aceştia au plătit impozitele şi taxele pentru terenurile pe care le ocupă, putea avea relevanţă în analizarea îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii.

Însă, deşi pârâţii B., C., H. şi G. au invocat pe cale reconvenţională uzucapiunea de 30 de ani supra terenurilor şi accesiunea imobiliară asupra construcţiilor, au renunţat la judecarea acestor cereri la data de 26.06.2006, astfel încât, respectând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa nu poate da eficienţă, sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, efectelor prescripţiei achizitive.

În această situaţie, apreciind că reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâţi, care nu i-au putut opune acesteia un astfel de drept, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea în revendicare.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâţilor de a ridica construcţiile pe care le-au edificat pe terenul proprietatea sa, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., potrivit cărora "dacă plantatiile, cladirile si operele au fost făcute de catre o a treia persoana de bună-credinţă, proprietarul pămîntului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri, şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului".

Per a contrario, demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 C. civ., nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinţă, în sensul că ar fi cunoscut că terenul asupra caruia realizeaza construcţia nu îi aparţine.

În speţă, pârâtul F. deţine o suprafaţă de 417 mp în baza contractului de închiriere nr. x/23.07.1991, pe care a edificat o construcţie în suprafaţă de 172 mp, iar pârâţii D. şi intervenienta I. ocupă o suprafaţă de 825 mp, din care suprafaţa de 600 mp în baza contractului de închiriere nr. x/15.04.1991 deţinut de numitul X. şi transmis către aceştia prin contractul de vânzare cumpărare a construcţiei nr. 596/29.11.1996, pe care se află edificată o construcţie în suprafaţă de 195 mp.

Prin urmare, câtă vreme pârâţii deţineau terenurile în baza unor contracte de închiriere încheiate cu Primăria Oraşului Voluntari, aceştia nu puteau crede că terenurile pe care au construit casele sunt ale lor, cu atât mai mult cu cât aceste construcţii au fost ridicate fără să fi fost eliberate autorizaţii de construcţie cerute de legislaţia în vigoare

Pe de altă parte, din cuprinsul acestor contracte de închiriere rezultă că pârâţii, în calitate de chiriaşi, aveau obligaţia de a face demersuri pentru obţinerea aprobării necesare executării de construcţii.

Or, toate construcţiile edificate de pârâţi pe suprafeţele de teren în litigiu au fost construite fără ca aceştia să deţină autorizaţie de construire, ci doar avize de principiu emise de Primăria Oraşului Voluntari, care nu ţin loc autorizaţiei de construire prevăzută de lege.

De altfel, aceştia au şi fost amendaţi de Primarul Oraşului Voluntari pentru construirea fără autorizaţie, iar potrivit adresei nr. x din 26 septembrie 2007 emisă de Primăria Voluntari în "registrele de evidenţă a autorizaţiilor de construire nu figurează cu autorizaţii de construire eliberate pe numele persoanelor numite, acestea fiind construcţii abuzive".

Mai mult, dacă pârâţii ar fi respectat obligaţiile impuse de legislaţia în domeniul construcţiilor şi ar fi executat construcţiile până la începerea aplicării Legii nr. 18/1991, terenurile deţinute în baza contractelor de închiriere nu ar mai fi putut face obiect al acestei legi, fiind exceptate de la efectuarea de puneri în posesie.

Nici pârâţii H., B., C. şi G. nu au putut prezenta autorizaţii de construire pentru construcţiile edificate pe terenurile pe care le ocupă, respectiv pârâtul H. o construcţie în suprafaţă de 255 mp, pârâta B. o construcţie de 98,30 mp, pârâtul C. o construcţie de 150 mp şi pârâtul G. o construcţie de 98 mp.

De altfel, acestea sunt considerate de Primăria Oraşului Voluntari, potrivit aceleiaşi adrese nr. x din 26 septembrie 2007, "construcţii abuzive".

Pe de altă parte, aceşti pârâţi nu pot fi consideraţi constructori de bună credinţă şi pentru faptul că, în lipsa unui înscris, chiar şi sub semnătură privată, care să le formeze convingerea eronată că terenurile pe care construiesc le aparţin, aceştia au exercitat o simplă posesie ca stare de fapt asupra terenurilor, fiindu-le imputabilă ridicarea unor construcţii în aceste condiţii. Aceasta întrucât lipsa de diligenţă a constructorului de a verifica, în prealabil, situaţia juridică a terenului pe care ridică o construcţie, constituie unul dintre elementele care pot contura reaua-credinta a acestuia.

În ceea ce le priveşte pe pârâtele aderente la apelul declarat de reclamantă, moştenitoarele pârâtului E., buna credinta a acestora nu poate fi pusa la îndoiala, ea fiind recunoscută şi consacrată prin sentinţa civilă nr. 2601/16.09.1993, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria SAI.

Concluzionând, având în vedere buna-credinţă a constructorului E., recunoscută şi consacrată prin sentinţa civilă nr. 2601/16.09.1993, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria SAI, apelanta reclamantă, proprietar al terenului, nu poate cere ridicarea construcţiei ci doar dobândirea acesteia prin invocarea accesiunii cu despăgubirea constructorului, motiv pentru care cererea privind obligarea pârâtelor aderente la apel de a ridica construcţiile edificate de defunctul E. pe terenul proprietatea reclamantei nu poate fi primită.

Pârâtele aderente la apelul declarat de reclamantă au solicitat pe această cale, modificarea hotărârii, în caz de admitere a acţiunii principale, în sensul admiterii cererii reconvenţionale formulată de autorul lor şi constatarea în favoarea acestora a unui drept de superficie asupra terenului ocupat de imobilul casă de locuit, proprietatea sa, stabilind şi un drept de servitute de trecere la str. x.

În speţă, astfel cum s-a arătat, prin sentinţa civilă nr. 2601/16.09.1993, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria SAI, autorului pârâtelor aderent la apelul reclamantei i-a fost recunoscută calitatea de constructor de bună credinţă.

În aceste condiţii, în raport de drepturile dobândite în mod irevocabil de defunctul E. asupra construcţiei, instanţa de apel a apreciat că pentru utilizarea optimă a acesteia se impune recunoaşterea unui drept de folosinţă asupra terenului afectat de această construcţie, ce limitează dreptul de proprietate al reclamantei, astfel că acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu aderenţii la apel urmează a fi respinsă.

Totodată, coexistenţa celor două drepturi, respectiv cel de proprietate asupra construcţiei şi cel de folosinţă asupra terenului dă naştere unui drept de superficie, pe care Curtea urmează a-l recunoaşte pârâtelor reclamante Z. şi Y..

Acest drept nu poate fi recunoscut şi celorlalţi pârâţi, întrucât, nefiindu-le recunoscută calitatea de constructori de bună credinţă asupra construcţiilor edificate pe terenul proprietatea reclamantei, constituirea unui drept de superficie nu este posibilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 270A din 17 iunie 2014 şi a încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta A. (decedată), de pârâţii F. (decedat), C., G., H., B., D. şi intervenienta I..

Recursul declarat de reclamanta A. (decedată)

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, reclamanta a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei instanţei de apel în ceea ce priveşte admiterea cererii reconvenţionale formulate de Z. şi Y., privind constatarea dreptului de superficie a acestora asupra imobilului teren şi construcţie din oraşul Voluntari, strada x nr. 15, jud. Ilfov, întrucât pe de o parte, instanţa a acordat mai mult decât s-a solicitat prin cererea reconvenţională, iar pe de altă parte, decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la dreptul de supericie, reclamanta a susţinut că, potrivit prevederilor legale şi a jurisprudenţei în materie în vigoare înainte de aplicarea Noului C. civ., dar regăsindu-se şi în prevederile Noului C. civ., cu privire la dreptul de superficie exista condiţia esenţiala a existenţei acordului proprietarului terenului pentru edificarea construcţiei.

În dezvolatarea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat că, începând din anul 1991, aceasta a făcut demersurile legale pentru retrocedarea terenului, imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991.

În anul 1992, data edificării construcţiei intimaţilor, exista deja pe rolul Judecătoriei Buftea înregistrată acţiunea reclamantei cu privire la terenul ocupat de intimaţi.

Astfel, la acea dată, primăria recunoştea în fapt că nu cunoaşte situaţia juridică a terenului, neprecizand nici calitatea în care a încheiat contractul de inchiriere, astfel ca nu se poate admite existenţa acordului proprietarului pentru edificarea construcţiei, condiţie în lipsa căreia nu se poate constata un drept de superfîcie.

Referitor la buna-credinţă a pârâţilor-reclamanţi Z. şi Y., arată că deşi prin decizia civila nr. 769/02.04.2003 s-a constatat că pârâtul ar fi constructor de bună credinţă, aceasta decizie nu îi este opozabilă, întrucât a fost pronunţata în contradictoriu cu Primăria Voluntari, care nu era atunci, la nivelul anului 2003, proprietara terenulu.

A menţionat că încă din anul 1993, în baza sentinţei civile nr. 2221/08.07.1993 pronunţata de Judecătoria Buftea în dosarul civil nr. x/1991, reclamantei i se reconstituise dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 4 ha teren situat în intravilanul Comunei Voluntari. Astfel, nici prima sentinţa invocata de intimaţii Iacob (nr. 2601/16.09.1993) şi nici cea de a doua privind calitatea de "constructor de bună credinţă" (nr. 769/02.04.2003) nu îi sunt opozabile, întrucât nu au fost pronunţate în contradictoriu cu aceasta, ci cu Primăria Voluntari, care nu avea la acea data calitate de proprietar.

Mai mult, a arătat că în situaţia în care intimaţii Iacob ocupau terenul în baza unui contract de închiriere, nu se poate susţine ca aceştia ar fi crezut ca terenurile pe care au construit sunt ale lor sau că au acordul proprietarului terenului, câtă vreme în contractul de închiriere se specifică expres că nu este reglementată situaţia juridică a terenului închiriat.

Referitor la contractul de închiriere nr. x/29.04A991, a arătat că acest document nu se regăseşte în arhivele Primăriei Voluntari, nu apare înregistrat şi nu este evidenţiat în adresele emise de Primăria Voluntari şi depuse la dosarul instanţei.

Chiar dacă acest contract de închiriere a existat în realitate, susţine că acesta ar fi expirat, întrucât nu are prevăzută nicio durată a închirierii, iar conform prevederilor C. civ. în vigoare în anul 1991, dacă durata închirierii nu este specificată, atunci se consideră că a fost închiriat pe un an.

Astfel, apreciază că prin decizia pronunţată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece a constatat existenta unui drept de superficie al intimaţilor Z. şi Y., deşi condiţiile legale pentru recunoaşterea acestui drept nu au fost îndeplinite.

Totodată, apreciază că decizia pronunţată este nelegală, întrucât instanţa nu a avut în vedere faptul ca deşi cei doi intimaţi - Z. şi Y. - au invocat existenta contractului de închiriere nr. x/29.09.1991 încheiat cu Primăria Voluntari pentru o suprafaţa de 600 mp, parcela x, aceştia ocupa în fapt o suprafaţa de 861 mp. situaţi pe o cu totul alta parcela, respectiv parcela Aceasta situaţi este evidenţiată în raportul de expertiza topografica întocmit de expertul AA.. Astfel, în realitate aceştia ocupa fără niciun titlu suprafaţa de teren, proprietatea subsemnatei recurente.

Mai arată că decizia instanţei de apel nu individualizează suprafaţa imobilului teren şi construcţie asupra cărora a constatat dreptul de superficie, astfel încât nu se cunoaşte cu exactitate suprafaţa asupra căreia s-a constatat acest drept: pe suprafaţa de teren ce reiese din evidentele de rol fiscal (600 mp) sau pe suprafaţa ocupata în fapt de intimaţi (861 mp) sau pe suprafaţa de 250 mp solicitaţi de intimaţi prin cererea reconventionala.

Conform adreselor emise de Primăria Voluntari-Directia Economica şi Resurse Umane, autorul intimatelor Z. şi Y. (E.) figurează cu rol fiscal astfel: construcţie 117,22 mp, anexe 38 mp., şi teren neocupat 444,78 mp. în realitate însă, moştenitoarele defunctului E., ocupa o suprafaţa de teren de 861 mp, conform raportului de expertiza topografica întocmit de expertul AA..

Or, prin decizia recurata, instanţa de apel nu a soluţionat şi nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte esenţiale şi nu a observat faptul că intimaţii au ocupat o altă suprafaţa de teren şi au edificat o construcţie pe o alta parcela decât pe cea închiriata de la Primărie, parcela asupra căreia nu deţineau niciun titlu.

În continuare, reclamanta a susţinut că, întrucât instanţa de apel a admis cererea reconvenţională, aşa cum a fost formulată de intimaţi, respectiv constatarea dreptului de superficie asupra imobilului teren şi construcţie în suprafaţa de 250 mp, atunci aceasta ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la diferenţa de teren de 611 mp (861 mp. ocupaţi în fapt conform expertizelor topo minus 250 mp - 611 mp) în sensul obligării intimaţilor să îi lase în deplina proprietate şi liniştită posesie aceasta diferenţă de teren, respectiv 611 mp din cei 861 mp ocupaţi de intimaţi.

Totodată, arată că, în cazul în care instanţa de apel a admis cererea reconvenţională şi a constatat un drept de superficie a intimaţilor asupra unei suprafeţe mai mari decât cea solicitată de aceştia prin cererea reconventionala (250 mp), atunci instanţa de apel a pronunţat şi în acest sens o hotărâre nelegală, acordând mai mult decât s-a cerut (plus petitae), fiind incident astfel motivul de acsare prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865.

În continuare, reclamanta critică hotărârea instanţei de apel, susţinând că, deşi i-a fost admisă cererea formulată, instanţa nu a precizat suprafeţele exacte ce urmează să îi fie lăsate în deplina proprietate şi liniştita posesie, din dispozitivul hotărârii nereieşind ce suprafeţe ocupă intimaţii şi ce suprafeţe urmează să îi fie lăsate în deplina proprietate şi liniştita posesie, poziţia acestora şi celelalte elemente de identificare, inclusiv vecinătăţi.

La 05 august 2014, reclamanta a formulat completare la recursulul declarat împotriva deciziei civile nr. 270 A din 17 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei cu privire la soluţia pronunţată asupra admiterea cererii reconventionale formulate de Z. şi Y., privind constatarea dreptului de superficie a acestora asupra imobilului teren şi construcţie din oraşul Voluntari, str. x, jud. Ilfov, şi respingerea cererii reconvenţionale.

Prin această nouă cerere, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x/29.04.1991 încheiat între Primăria Voluntari şi E., fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.

În aceast sens, a arătat că Primăria Voluntari cunoştea, la data încheierii contratelor de închiriere, la fel ca şi toţi ceilalţi pârâţi, că terenul ce face obiectul închirierii nu îi aparţine, iar conform art. 1225 C. civ., obiectul contractului trebuie sa fie determinat şi licit, în caz contrar fiind incidentă sancţiunii nulităţii absolute (art. 1247 C. civ.).

Recursul declarat de pârâţii-reclamanţi F. (decedat,) continuat de BB., în calitate de moştenitoare şi C.

Prin cererea de recurs, pârâţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, modificarea în tot a decizei pronunţate de instanţa de apel şi menţinerea ca legală şi temeinică a Tribunalului Bucureşti

Prealabil, pârâţii-reclamanţi au invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei-pârâte A., solicitând admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoana fără calitate procesuala activă ţinând cont de următoarele considerente:

La data de 04.10.1982, prin Testamentul autentificat sub nr. x de Notariatul de Stat al SAI, intimata-reclamanta-parata A. şi soţul acesteia L., au fost instituiţi legatari universali asupra bunurilor mobile şi imobile existente în patrimoniul defunctei M..

Ulterior, apelanta-reclamanta-pârâta, împreuna cu soţul acesteia au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, cerere care iniţial a fost respinsa de Primăria mun. Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, pronunţata în dosarul nr. x/1991, a fost admisă plângerea reclamantei A. şi s-a dispus prin dispozitiv reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4 ha de teren arabil, situat în comuna Voluntari Judeţul Ilfov, suprafaţa pe care reclamanta-pârâtă a dobândit-o prin moştenire testamentară de la defuncta M., fără a preciza amplasamentul acestei suprafeţe, în condiţiile în care în quartalul în care se găsesc imobilele în litigiu, au făcut parte din "CC.", ai căror proprietari nu sunt autorii defunctei M..

La data de 24.10.1994, reclamanta-pârâtă şi soţul acesteia au fost puşi în posesie, conform procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1994, act emis de Primăria comunei Voluntari, fără a se preciza amplasamentul terenului reconstituit.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.11.1994 de Notariatul de Stat SAI, reclamanta-pârâtă a transmis dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 36.000 mp, soţilor K. şi DD., pentru ca ulterior, la data de 23.09.1996, prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x de Biroul Notarului Public EE. (sotia reprezentantului convenţional al reclamantei - pârâte), dreptul de proprietate sa revină în patrimoniul acesteia şi a soţului său L..

Au arătat că, în mod temeinic şi legal, în considerentele hotărârii instanţei de fond tribunalul a reţinut că intimata-reclamanta-pârâtă A., nu face dovada deplină a dreptului sau de proprietate.

Astfel, chiar daca A. se prevalează în mod special de contractul de donaţie nr. x/23.09.1996-fila x, încheiat cu K., instanţa de fond reţinând ca acest contract se fundamentează pe sentinta civila nr. 221/1993, pronunţata de Judecătoria SAI, hotărâre care, nu a identificat topometrie pe teren suprafaţa ce urma a-i fi reconstituita intimatei-reclamante-parate.

Precizează că actul de donaţie nr. 3046/23.09.1996 întocmit de K., prin care le-a fost donată soţilor L. şi A. terenul în suprafaţa de 36.000 mp situat în intravilanul comunei Voluntari tarlaua x, parcelele 770,670,692 SAI, este nul de drept, câtă vreme donatorul nu deţine nici în acest moment un titlu de proprietate pe terenul revendicat de reclamanta-pârâtă A. şi, în consecinţa, nefăcându-se dovada dreptului de proprietate, donatoarea nu putea dona în mod valabil ceea ce nu avea (memo ad alium transferre potest quam ipse habet).

În continuare, au învederat că sentinţa civilă nr. 2221/1993,anterior menţionata, nu instituie decât o "obigaţie de a face", respectiv de a se dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 4 ha teren arabil situat în comuna Voluntari SAI şi pe numele de L. şi A. reţinandu-se calitate acestora de continuatori ai autoarei M., fără a fi identificat topometric terenul de reconstituit, acesta fiind apanajul exclusiv al Comisiilor de aplicare a Legii nr. 18/1991.

Prin analizarea sentinţei civile nr. 2221/1993,pronunţata de Judecătoria SAI, instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bucuresti-Sectia a V-a Civila, a reţinut că reclamanta-pârâta nu a dobândit niciun titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, ci doar un act de punere în posesie despre care nu se poate afirma ca îi conferă dreptul de proprietate exclusiv pe un teren bine delimitat topometrie.

Faţă de situaţia expusă, instanţa de fond a constatat ca legea specială (Legea nr. 18/1991) prevede expres actul prin care se stabileşte dreptul de proprietate, respectiv titlul de proprietate eliberat în baza Legii nr. 18/1991, titlu de proprietate care în cauza nu există.

Orice alt act emis chiar în baza aceleiaşi legi speciale nu poate avea aceleaşi efecte juridice deoarece Legea nr. 18/1991 nu a prevăzut nici un caz de echipolenţă.

Or, reclamanta-pârâtă A., nu a prezentat un "Titlu de Proprietate" pentru terenul arabil în suprafaţa de 4 ha, reconstituit în baza legilor fondului funciar titlu care urma sa facă dovada dreptului sau de proprietate asupra terenului revendicat în contradictoriu cu subsemnatii-intimati-pârâti-reclamanti.

Astfel, apreciază că în mod temeinic şi legal instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 1270/13.06.2012 a constatat că reclamanta-pârâtă A. nu a făcut dovada deplină a dreptului său de proprietate, motiv pentru care i-a fost respinsă cererea principală, ca nefondată.

Totodată, recurenţii au învederat că reclamantei-pârâte i-a fost reconstituit, într-adevăr, dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 4 ha teren arabil conform sentinţei civile nr. 2221/08.07.1993 a Judecătoriei SAI, dar, aceasta hotărâre judecătorească nu constituie titlu de proprietate, stabilirea dreptului de proprietate potrivit art. 8 al 3 din Legea nr. 18/1991 se face prin eliberarea "Titlului de Proprietate" către instituţiile legal-abilitate, respectiv Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor sectorului agricol Ilfov.

Au menţionat că dispoziţiile art. 35 alin. (5) din Hotărârea nr. 131/1991, privind procedura de reconstituire, atribuţiile şi funcţionarea Comisiilor pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a modelului şi modului de atribuire a "Titlurilor de Proprietate", precum şi punerea în posesie a proprietarilor, acte normative în vigoare la data pronunţării sentinţei civile sus-mentionate, impuneau eliberarea titlului de proprietate pentru persoanele care au formulat plângeri la judecătorie, se completau şi eliberau după pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

În cazul de fata, instanţa de recurs urmează a constata ca reclamanta-pârâtă A., nu a mai insistat din culpa proprie, în demersul sau pentru a obţine un titlu de proprietate în baza sentinţei civile nr. 2221/08.07.1993 a SAI, acest act conferindu-i aptitudinea de a solicita eliberarea titlului de proprietate care în prezent este caduc în condiţiile în care pârâţilor-reclamanţi le-au fost repartizate începând cu anul 1990 într-un quartal de aproximativ 900 de terenuri pe care se afla amplasate şi construcţiile acestora.

Faţă de cele expuse, au solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a reclamantei şi respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

În subsidiar, au solicitat modificarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca netemeinică şi nelegală, raportat la următoare argumente:

În procesul-verbal de punere în posesie nr. x/24.10.1994, eliberat de Primăria Voluntari fără "Titlu de Proprietate", figurează doar terenul în suprafaţa de 5000 mp. cuprins între Şoseaua x, Centrul de Difuzare a Filmelor şi Calea de Acces.

La punerea în posesie a reclamantei-pârâte, toate casele pârâţilor-reclamanţi erau construite, iar punerea în posesie a numitei A. s-a făcut până la limita cu terenurile deţinute de părţile litigante-pârâte.

Mai mult, au precizat că autoarea reclamantei-pârâte A., respectiv defuncta M., nu a deţinut în proprietate terenurile din quartalul în care se afla imobilele pârâţilor.

Astfel ca, din moment ce autoarea reclamantei-pârâte nu a deţinut aceste terenuri în proprietate, cu atât mai puţin le putea transmite numitei A. (nemo ad alium transferre potest quam ipse haberet").

Sub acest aspect, au precizat că instanţa trebuie să ţină cont de faptul ca expertul desemnat în cauză a trecut direct la efectuarea măsurătorilor fără a se face recunoaşterea şi identificarea fiecărei parcele de teren în parte, astfel cum sunt menţionate acestea în procesul-verbal de punere în posesie.

De altfel, în "raportul" expertului tehnic inginer FF., se face precizarea că reclamanta-pârâtă a vândut suprafeţele de teren identificate la "obiectiunea nr. 2", diverselor persoane fizice şi juridice, rezultând că terenul rămas în proprietatea numitei A. are o suprafaţa de teren mult mai mică, care nu se subsumează terenului din quartalul în care se afla construcţiile edificate de pârâţi.

Cu privire la cererea reconventională formulată de pârâtul-reclamant F., au arătat că la data de 23.07.1991, între acesta şi Primăria Voluntari a intervenit contractul de închiriere nr. x/1991, iar potrivit acestei convenţii, F. a închiriat suprafaţa de 600 m.p., teren situat în comuna Voluntari, parcela x, în scopul construirii unei locuinţe, obţinând avizul de principiu nr. x/1991, act emis de Primăria Comunei Voluntari, privind edificarea unui imobil construcţie.

Ulterior, prin sentinţa civila nr. 4552/30.11.1994, a Judecătoriei SAI, hotărâre definitiva prin neapelate, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea având ca obiect desfiinţarea construcţiei, acţiune introdusă de reclamanta Primăria Voluntari, în contradictoriu cu pârâtul F..

Potrivit raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii civile nr. 7889/12.12.2006, efectuat de expert tehnic J., construcţia cu destinaţie, casa de locuit edificată de pârâtul F. a fost edificată în anul 1991, având o suprafaţa construita de 101,72 mp.

Rezultă aşadar buna credinţă a pârâtului, prezumată conform dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumţie care nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse anterior, solicită admiterea cererii reconvenţionale a pârâtului-reclamant F., urmând a constata că acesta este constructor de bună credinţă al imobilului, casă de locuit situat în comuna Voluntari, judetul Ilfov.

În ceea ce priveşte situaţia recurentului-pârât C.,solicită să se constate că şi acesta, la fel ca şi ceilalţi recurenti-pârâţi, are calitatea de constructor de bună credinţă, pentru imobilul situat în oraşul Voluntari, judet llfov, privind terenul în superfaţa de 929 mp, precum şi construcţie în suprafaţa de 150 mp, precum şi să se reţină împrejurarea că şi acest recurent-pârât figurează înregistrat în Registrul Agricol la volumul 54, poziţia 062, fila x,din str. x, Judeţ Ilfov, fapt care impune respingerea acţiunii reclamantei-pârâte A., ca netemeinica şi nelegală faţă de acesta.

Prin completarea motivelor de recurs, depuse la aceeaşi dată, recurenţii F. şi C. au solicitat instanţei de recurs să soluţioneze în cadrul cercetării judecătoreşti şi excepţia "specialia generalibus derogant", motivat de faptul ca actul de donaţie nr. 3046/23.09.1996 întocmit de K. prin care le-a fost donat soţilor L. şi A. terenul în suprafaţa de 36.000 mp situat în intravilanul comunei Voluntari tarlaua x, parcelele 770,670,692 SAI, este nul de drept, câtă vreme donatorul nu deţine nici în acest moment un titlu de proprietate asupra terenurilor revendicate,).

Tot în susţinerea excepţiei, au arătat că, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993 a Judecătoriei SAI, pronunţată în dosarul nr. x/1991, a fost admisa plângerea reclamantei A. şi s-a dispus prin dispozitiv reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4 ha de teren arabil, situat în comuna Voluntari Judeţul Ilfov, suprafaţa pe care reclamanta-pârâtă din prezenta cauză a dobândit-o prin moştenire testamentară de la defuncta M., fără a preciza amplasamentul acestei suprafeţe.

Or, Legea nr. 18/1991 nu obligă reconstituirea drepturilor de proprietate în condiţiile art. 12 şi urm., pe vechile amplasamente, lasand la aprecierea comisiilor legal constituite modalitatea de amplasare a terenurilor pe alte suprafeţe care nu au fost deţinute de către autorii petentilor.

Totodată, au învederat că la data de 24.10.1994, reclamanta şi soţul acesteia au fost puşi în posesie, conform procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1994, act emis de Primăria comunei Voluntari, fără a se preciza amplasamentul terenului reconstituit motiv pentru care se impune respingerea acţiunii iniţiale a numitei A..

Recursul declarat de intervenienta I. şi de pârâtul D.

În prealabil, recurenţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., care, în opinia acestora, nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

În acest sens, au învederat că reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte că este titularul dreptului de proprietate asupra terenului revendicat situat actualmente în Oraşul Voluntari, tarlaua x, parcelele 770, 670 şi 692, în suprafaţă de 36.000 m.p.

Niciodată nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească sau act administrativ eliberat cu respectarea prevederilor Legii nr. 18/1991respectiv Dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar Voluntari, că L. şi A. sunt proprietarii terenului situat în actualmente în Oraşul Voluntari, Judeţul Ilfov, iar sentinţa civilă nr. 221/1993-nu constituie titlu de proprietate.

Numiţii, L. şi A. nu au dobândit nici un titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, ci doar un act de punere în posesie despre care nu se poate afirma că le conferă dreptul de proprietate exclusiv.

Or, procesul-verbal de punere în posesie, ca act administrativ are un caracter executoriu şi accesoriu doar, iar din punct de vedere juridic de a da eficienţă practică unui eventual titlu de proprietate care nu există.

Totodată, au arătat că punerea în posesie s-a realizat în mod nelegal pe un teren cu construcţii ridicate anterior pronunţării sentinţei civile nr. 221 din 1993.

Din probele administrate în cauză rezultă că, la data de 04.10.1982, prin testamentul autentificat sub nr. x numita M. a testat în favoarea soţilor L. şi A..

Prin sentinţa civilă nr. 251/14.02.1992 pronunţată de Judecătoria SAI, în cauza cu nr. x/1991, Comisia Centrală a Comunei Voluntari de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost obligată să reconstituie numitei N. (probabil rudă cu numita M.-nefiind administrata în acest sens nici o probă) dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 4,8 ha teren arabil din extravilanul localităţii Voluntari fără a se indica locaţia acestuia.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1990, numita A., în calitate de legatară universală are o cota de VI din masa succesorală după defuncta M., în masa succesorală fiind menţionat şi terenul în suprafaţă de 4,8 ha teren arabil din extravilanul localităţii Voluntari.

Soţii, L. şi A. în calitate de moştenitori testamentari ai lui M. au obţinut sentinţa civilă nr. 2221 din 8 iulie 1993, pronunţată de Judecătoria SAI, în dosarul nr. x din 1991, irevocabilă prin decizia nr. 442 din 11 noiembrie 1994, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x din 1993, prin care s-a dispus în contradictoriu cu numita N., obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti şi a acesteia la reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 4 ha teren arabil situat în Comuna Voluntari, Judeţul Ilfov.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 10.11.1994, încheiat cu o zi înaintea pronunţării deciziei civile nr. 442 din 11 noiembrie 1994 (Tribunalul Bucureşti), soţii L. şi A. au vândut numitei K. un teren intravilan în suprafaţă de 36.000 mp (33.000 mp + 3.000 mp din totalul de 40.000 mp), teren situat în com. Voluntari, tarla x, parcelele 770, 670, 690, 692 SAI.

Prin contractul de donaţie nr. x/23.09.1996, numita K. a donat soţilor L. şi A., terenul în suprafaţă de 40.000. mp situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua x, parcelele x

Acesta figurează în evidenţele fiscale ca fiind situat pe Şoseaua x, Comuna Voluntari, Judeţul Ilfov.

Ulterior, A., prin acte succesiv încheiate cu începere din anul 1996, a vândut suprafaţa de 27.490 mp din totalul de 36.000 mp, rămânând diferenţa de 8510 mp.

Diferenţa de 8510 mp teren este ocupată de mai multe construcţii-case de locuit şi anexe gospodăreşti toate ridicate anterior prounţării sentinţei civile nr. 2221 din 8 iulie 1993, pronunţată de Judecătoria SAI, în dosarul nr. x din 1991, irevocabilă prin decizia nr. 442 din 11 noiembrie 1994, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x din 1993.

Sentinţa civilă nr. 221/1993 sus menţionată, instituie obligaţia de a face, respectiv de a se reconstituii dreptului de proprietate asupra a 4 ha teren arabil situat în Comuna Voluntari SAI,fără a se indica locaţia, pe numele lui L. şi A. şi nu resconstituie dreptul de proprietate în favoarea celor doi.

Sentinţa civilă nr. 221/1993 nu constituie titlu de proprietate ci stabileşte o obligaţie în sarcina Comisiei Centrale a Comunei Voluntari de aplicare a Legii nr. 18/1991, fără indicarea vreunei locaţii ci doar că este vorba de 4 ha teren arabil.

Drept urmare, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Printr-o primă critică formulată împotriva deciziei instanţei de apel, recurenţii au invocat încălcarea prevederilor art. 480 şi urm. C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au arătat că prin contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.1996, au cumpărat de la vânzătorul X., imobilul - casa de locuit şi anexe gospădăreşti-situat în Oraşul Voluntari, Judeţul Ilfov. Odată cu imobilul le-a fost transmisă şi folosinţa terenului în suprafaţă de 800 mp. 10, dreptul acestora de proprietate fiind înscris în CF nr. x/2005 pentru construcţie, iar al Statului pe terenul situat în Com. Voluntari, str. x, jud. Ilfov.

Drept urmare, arată că în condiţiile în care, la data construirii locuinţei, terenul aparţinea statului, iar titlul lor de proprietate nu a fost anulat, sunt cumpărători de bună-credinţă.

Recursul declarat de intervenienta I. şi de pârâtul D. împotriva încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2014

Prin recursul declarat, recurenţii au solicitat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului şi respingerea cererii formulate de reclamanta A. în sensul completării dispozitivului hotărârii cu precizarea exactă a suprafeţelor ce urmează a fi lăsate în deplină proprietate şi liniştită posesie.

În acest sens, au arătat că cererea de completare a dispozitivului excede limitelor stabilite prin art. 2842 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., reclamanta având la dispoziţie calea reformării hotărârii prin recurs.

Recursul declarat de pârâtul G.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa de apel a considerat, în mor eronat, că reclamanta a făcut dovada că este proprietară asupra terenului pe care-l revendică, iar pârâţii din litigiu nu au un drept de proprietate.

În acest sens, a arătat că, deşi nu are titlu de proprietate asupra terenului, a făcut dovada că a început o posesie de utilă asupra acestuia şi că a construit o locuinţă pe acest teren fiind de bună credinţă, fapt reţinut cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 5003/27.11.1997 pronunţată de Judecătoria Buftea, ceea ce echivalează cu o prezumţie relativă de proprietate, în opoziţie cu reclamanta, care nu probează dreptul de proprietate pe care-l pretinde.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, precum şi practica judiciară, prin care s-a reţinut în mod clar că dovada proprietăţii asupra terenurilor a cărui drept a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 se face cu titlul de proprietate.

Mai mult, a apreciat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat şi prevederile art. 494 din C. civ. în ceea ce priveşte capătul de cerere privind ridicarea construcţiei, recurentul fiind de bună credinţă, astfel cum a fost stabilit în mod definitiv şi irevocabil prin hotărâre judecătorească.

Recursurile declarate de pârâţii H. şi B. (critici identice)

Făcând o prezentare a situaţiei de fapt, pârâţii a învederat că sentinţa civilă nr. 221/1993 pronunţată în data de 13.06.2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a nu instituie decât o obligaţie de a face, respectiv de a se dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 4 ha teren arabil situat în Comuna Voluntari SAI şi pe numele lui L. şi A., reţinându-se calitatea acestora de continuatori ai autoarei. Instanţa nu a făcut o analiză cu privire la drept, ci doar la succesiune.

In plus, tribunalul a reţinut că nu s-a identificat topometric terenul de reconstituit acesta fiind apanajul exclusiv al Comisiilor de aplicare a Legii nr. 18/1991, precum şi împrejurea că reclamanta nu a dobândit nici un titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, ci doar un act de punere în posesie despre care nu se poate afirma că îi conferă dreptul de proprietate exclusiv.

Din chiar titlul actului - de punere în posesie - se constată că acesta are un caracter executoriu şi accesoriu doar, respectiv de a da eficienţă practică unui eventual titlu de proprietate care în cauză nu există.

A arătat că reclamanta nu a făcut dovada deplină a dreptului său de proprietate, Primăria Voluntari refuzând emiterea Titlului de Proprietate asupra terenului în cauză, pe motiv că a înstrăinat prin acte de vânzare-cumpărare doar în baza fişei de punere în posesie suprafeţele de teren pentru care solicită emiterea titlului de proprietate.

Astfel, reclamanta a formulat acţiunea doar în baza fişei de punere în posesie nr. 747 din 24.10.1994, asupra terenului revendicat, neexistând nici Adeverinţă provizorie de proprietate eliberată de Comisia Comunală de aplicare a Legii fondului funciar 18/1991 şi nici Titlu de Proprietate în baza art. 8 alin. (3) Legea 18/1991.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâţii a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fiind încălcate prevederile art. 330 alin. (4) din C. proc. civ., care stipulează că dezlegarea dată problemelor de drept într-un recurs în interesul legii, sunt obligatorii pentru toate instanţele.

Astfel, prin Decizia pronunţată în recursul în interesul Legii nr. 1/1997 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi a stabilit că adeverinţa eliberată de comisia constituită potrivit Legii nr. 18/1991 şi procesul-verbal de punere în posesie nu constituie titlu de proprietate care să poată fi examinat în cadrul soluţionării unor acţiuni în revendicare sau în sistarea stării de devălmăşie.

În acest sens, a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia 1/1997 în sensul că titlul de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991 este act administrativ, în baza căruia se creează raporturi juridice vizând dreptul de proprietate, stabilind, totodată, că adeverinţa şi procesul-verbal de punere în posesie nu constituie titlu de proprietate care să poată fi examinat în cadrul soluţionării unor acţiuni în revendicare

Problema soluţionată prin Decizia nr. 1/1997 a fost tratată pe larg şi în doctrina de specialitate, unde este citată şi motivarea deciziei în sensul că doar titlul de proprietate emis conform Legii 18/1991, poate sta la baza unei acţiuni în revendicare, cum este şi cazul de faţă:

Adeverinţa eliberată de comisia locală instituită în temeiul Legii nr. 18/1991 şi procesul-verbal de punere în posesie, fiind acte premergătoare ce conferă doar un drept virtual de proprietate, care creează raporturi juridice numai între organul administrativ care le-a emis şi beneficiar, nu pot fi asimilate, ca valoare probatorie, cu titlul de proprietate ce conferă dreptul real de proprietate asupra terenului şi este opozabil ersa omnes în cadrul raporturilor juridice.

Or, în loc să facă aplicarea Deciziei nr. 1/1997 a ICCJ, obligatorie pentru toate instanţele, de orice grad, curtea de apel s-a pronunţat în sens contrar reţinând că adeverinţa de punere în posesie nr. 747/1994, deşi are valoare provizorie, face dovada dreptului de proprietate al reclamantei până la eliberarea titlului de proprietate şi poate fi opusă cu asemenea valoare într-o acţiune în revendicare în contra posesorilor care nu au nici o dovadă de proprietate.

Mai mult, a arătat că instanţa de apel, pe lângă faptul că apreciază în sens contrar dezlegării date prin Decizia ICCJ 1/1997, a confundat noţiunile stipulate în Legea 18/1991 şi anume Fişa de punere în posesie cu Adeverinţa provizorie eliberată de Comisia fondului funciar.

Prin al doilea motiv de recurs, pârâţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii în sensul că a apreciat ca titlu de proprietate valabil sentinţa civilă nr. 2221/1993 pronunţată de Judecătoria SAI şi contractul de donaţie din 1996 întemeiat pe prevederile acesteia, deşi sentinţa civilă nr. 221/1993 nu instituie decât o obligaţie de a face, respectiv de a se dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 4 ha teren arabil situat în Comuna Voluntari SAI şi pe numele lui L. şi A. reţinându-se calitatea acestora de continuatori ai autoarei.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile legale, în sensul că i-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate cu ignorarea totală a procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 actualizată şi Legea nr. 1/2000.

Tot cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 actualizată, instanţa s-a pronunţat pe acţiunea în revendicare, fără fi identificate exact terenurile în cauză, substituindu-se comisiei de fond funciar, şi neavând instrumentele prevăzute în Legea 18/1991.

Prin ultimul motiv de recurs, pârâţii au reclamat încălcarea de către curtea de apel a prevederilor legale ce reglementează buna-credinţă, fiind calificaţi pârâţii, în mod eronat, ca fiind "constructori de rea-credintă":

În acest sens, au arătat că toţi pârâţii au avut autorizaţii provizorii de construire.

Mai mult, în ceea ce priveşte situaţia particulară a recurentei-pârâte, a arătat că instaţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că autorii acesteia au cumpărat printr-o chitanţă de mână terenul în 1973, prin urmare nu avea cum să fie apreciată ca şi constructor de rea-credintă.

Astfel, învederează că constructorul de rea-credinţă este acela care a edificat construcţii cunoscând cui aparţine terenul (interpretarea per a contrariu a textului art. 494 C. civ.), nu cum interpretează instanţa de apel.

Plecând de la principiul reglementat legal în art. 1899 C. civ., conform căruia buna-credinţă se presupune întotdeauna, sarcina probei contrare îi revine celui care invocă reaua-credinţă, respectiv reclamantei, care era obligată să probeze că pârâta a construit pe terenul său.

Or, arată că, în 1991 când a realizat construcţia, intimata nu avea nici măcar dreptul de a cere reconstituirea dreptului de proprietate, conform Legii 18/1991, acest drept fiindu-i recunoscut doi ani mai târziu, prin sentinţa civilă nr. 2221/1993.

Recursul declarat de pârâţii H. şi B. (critici identice) împotriva încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2014

Prin cererea de recurs, pârâţii au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii pronunţate la 09 septembrie 2014, iar, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând, pe de o parte, că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (6) C. proc. civ.. Pe de altă parte, au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit răspunsurile la obiecţiuni la raportul de expertiză topografică efectuată de expertul ing. GG., aceste răspunsuri (art. 304 alin. (9) C. proc. civ.).

Prin cel de al treilea motiv de recurs, au arătat că instanţa, omologând ca raport de expertiza răspunsurile la obiecţiuni ale expertului AA., a dat mai mult decat s-a cerut, deoarece, la momentul pronunţării deciziei, respectiv 17.06.2014, terenul revendicat de reclamantă pe care îl deţin era înstrăinat din 04.06.2013 lui HH., prin act de vânzare-cumpărare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive, pârâţii au arătat că au fost formulate două cereri, prima cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 270 A/17.06.2014 prin care solicita completarea dispozitivului în sensul de a se prevedea datele exacte de identificare ale terenurilor revendicate, exact cum rezulta din raportul de expertiză întocmit în cauza de expertul AA., iar cea de a doua, o cerere de lămurire dispozitiv, prin care reclamanta a solicitat "lămurirea dispozitivului deciziei ce priveşte întinderea dreptului de superficie constatată asupra imobilului teren şi construcţii, solicitată prin cererea reconvenţională formulată de pârâţii Z. şi facob Y."

Aşa cum a reţinut reţine instanţa, chiar în încheierea atacată, obiectul cererii reclamantei cu care a fost investită pentru lămurirea de dispozitiv privea doar întinderea dreptului de superficie solicitată prin cererea reconvenţională formulata de pârâţii Z. şi Y..

Cererea completatoare ce viza şi terenul deţinut de pârâţi în sensul de a se prevedea datele exacte de identificare ale terenurilor revendicate, exact cum rezulta din raportul de expertiză întocmit în cauza de expertul AA. a fost respinsă de instanţă ca neîntemeiată.

Ignorând total principiul disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, fără a fi sesizată în acest sens şi fără a pune în discuţie o astfel de lămurire de dispozitiv, instanţa s-a pronunţat, schimbând obiectul cererii de lămurire dispozitiv în sensul că, recurenţii-pârâţi (alături de ceilalţi pârâţi) au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenurile deţinute "astfel cum au fost identificate şi delimitate ca vecinătăţi prin raportul de expertiză întocmit în cauza, de Expert AA. şi anexa 2 la acest raport."

Or, raportul omologat în cauză este raportul de expertiză efectuat de expertul GG. în data de 26.10.2009 şi nu de expertul AA., cum reţine instanţa în lămurirea de dispozitiv.

Deoarece expertul GG. se afla în imposibilitatea de a răspunde obiecţiunilor fiind internat în Israel pentru operaţie şi tratament, instanţa a dispus înlocuirea acestuia pentru a răspunde obiecţiunilor la Raport cu expertul II., iar pentru că acesta a refuzat să răspundă la obiecţiunile încuviinţate de instaţă, a fost înlocuit cu AA..

Prin urmare, lămurind dispozitivul în sensul că trebuie luat în calcul raportul de expertiză întocmit de expertul AA., astfel cum a decis instanţa în încheiere, curtea a omologat o expertiză care nu a fost dispusă.

Or, diferenţa dintre cele două raporte de expertiză este fundamentală, deoarece, în vreme ce în raportul de expertiză omologat de instanţa de fond expertul GG. constata că terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune peste cel deţinut de pârâţi, în răspunsurile la obiecţiuni, d-nul expert AA. susţine exact contrariul.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele - pârâte Y. şi Z. au formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat, şi admiterea recursurilor declarate de pârâţii G., B., H., F., C., D. şi de intervenienta I..

Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenţii-parati B., Y., Z., G., H., F., C., D. Si I. prin care a solicitat respingerea recursulurilor, ca nefondate.

Recurentul -pârât D. şi recurenta-intervenientă I. au formulat întâmpinare la recursurile formulate în cauză, prin care au solicitat să se respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă şi să se admită recursurile declarate de pârâţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursurile declarate de recursurile declarate de pârâţii F. (decedat) şi continuat de BB., în calitate de moştenitoare, C., G., H., B., D. şi intervenienta I. se constată că toţi recurenţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 8) şi 9) din vechiul C. proc. civ.

În cuprinsul recursurilor declarate există o critică comună, care se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale - art. 480 din C. civ., art. 35 alin. (2), art. 22 şi 23 din Legea nr. 18/1991 şi a Deciziei în interesul legii nr. 1/1997 în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect revendicarea, motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie va analiza această critică comună recursurilor declarate de către pârâţi.

Cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere, având ca obiect demolarea construcţiilor aflate pe terenul revendicat, fiecare dintre recurenţi a formulat critici distincte prin raportarea la situaţia concretă a fiecăruia, motiv faţă de care analizarea acestor critici se va realiza distinct pentru fiecare recurent în parte.

I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8) şi 9) din vechiul C. proc. civ., constând în aplicarea greşită a art. 480 din C. civ., art. 35 alin. (2), art. 22 şi 23 din Legea nr. 18/1991 şi a Deciziei în interesul legii nr. 1/1997 în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect revendicarea, invocat de către recurenţii F. (decedat) şi continuat de BB., în calitate de moştenitoare, C., G., H., B., D. şi intervenienta I. este întemeiat, având în vedere următoarele considerente:

Pe fondul acţiunii în revendicare, se învederează că aceasta reprezintă acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului).

Scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanşează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului.

Pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, este necesar să se analizeze titlurile părţilor, să se verifice dacă provin de la autori diferiţi sau de acelaşi autor, să se stabilească preferabilitatea titlului în raport de vechime acestuia, în situaţia în care provin de la acelaşi autor sau preferabilitatea avându-se în vedere celelalte criterii consacrate în doctrina şi practica judiciară.

În primul rând, se subliniază că, în vederea soluţionării acţiunii în revendicare, pot exista 3 ipoteze:

a) O primă situaţie este aceea în care ambele părţi prezintă câte un titlu cu privire la imobilul în litigiu. Într-o asemenea ipoteză, se va avea în vedere provenienţa titlurilor. Astfel:

- dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar numai unul dintre dobânditori şi-a înscris titlul său în cartea funciară, atunci acesta va avea câştig de cauză;

- dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar ambii dobânditori şi-au înscris titlurile în cartea funciară, atunci va avea câştig de cauză cel care şi-a înscris mai întâi titlul (qui prior tempore, potior iure);

- dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar niciunul dintre dobânditori nu şi-a înscris titlul său în cartea funciară, atunci va avea câştig de cauză cel al cărui titlu are data mai veche (explicaţia acestei soluţii constă în aceea că autorul nu mai putea înstrăina în mod valabil imobilul a cărui proprietate o transmisese în prealabil primului do­bân­ditor - nemo dat quod non habet), cu excepţia cazului când ambele părţi în litigiu produc ca titlu câte un testament redactat de aceeaşi per­soană şi având ca obiect acelaşi imobil, caz în care va câştiga legatarul din testamentul ulterior, întrucât ultimul legat l-a revocat pe cel anterior;

- dacă cele două titluri provin de la autori diferiţi, urmează a se com­para titlurile sau alte moduri de dobândire a proprietăţii pe care se înte­meiază drepturile autorilor, dându-se câştig celui al cărui autor avea un drept preferabil (fundamentul acestei soluţii este principiul nemo dat quod non habet).

b) A doua situaţie este aceea în care numai una dintre părţile în liti­giu are titlu sau se poate prevala de un alt mod de dobândire a pro­prie­tăţii.

Dacă într-o asemenea poziţie se află reclamantul, acţiunea în reven­di­care imobiliară se admite, fiind însă necesar, dacă este cazul, ca data titlului să fie anterioară datei la care pârâtul a intrat în posesia imo­bilului.

Dacă pârâtul este cel care are titlu sau invocă un alt mod de dobân­dire a proprietăţii, acţiunea în revendicare imobiliară se va respinge.

c) A treia situaţie este aceea în care niciuna dintre părţile în litigiu nu produce un titlu şi, desigur, nu se invocă uzucapiunea sau un alt mod originar de dobândire a proprietăţii.

În doilea rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că chestiunea litigioasă priveşte existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui titlu de proprietate asupra terenului litigios.

Recurenţii invocă faptul că reclamanţii nu pot exhiba un titlu de proprietate valabil, care să justifice admiterea acţiunii în revendicare.

Această critică formulată este întemeiată, pentru următoarele:

Titlul reclamanţilor:

Aceştia se prevalează de contractul de donaţie nr. x/23.09.1996 încheiat cu numita K., contract care se fundamentează pe sentinţa civilă nr. 2221/1993 pronunţată de Judecătoria S.A.I. şi fişa de punere în posesie nr. 747/1994.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că aceste înscrisuri nu sunt apte de a face dovada existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra celor 4 ha litigioase

Din punct de vedere al situaţiei de fapt şi al transmiterii dreptului de proprietate, se reţine că:

La data de 04.10.1982, prin Testamentul autentificat sub nr. x de Notariatul de Stat al SAI, reclamanta A. şi soţul acesteia L. au fost instituiţi legatari universali asupra bunurilor mobile şi imobile existente în patrimoniul defunctei M..

Ulterior, reclamanta împreună cu soţul acesteia au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, cerere care iniţial a fost respinsă de Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, pronunţată în dosarul nr. x/1991, a fost admisă plângerea reclamantei A. şi s-a dispus prin dispozitiv reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4 ha de teren arabil, situat în comuna Voluntari Judeţul Ilfov, suprafaţă pe care reclamanta a dobândit-o prin moştenire testamentară de la defuncta M., fără a preciza amplasamentul acestei suprafeţe, în condiţiile în care în quartalul în care se găsesc imobilele în litigiu, au făcut parte din "CC.", ai căror proprietari nu sunt autorii defunctei M..

La data de 24.10.1994, reclamanta şi soţul acesteia au fost puşi în posesie, conform procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1994, act emis de Primăria comunei Voluntari, fără a se preciza amplasamentul terenului reconstituit.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.11.1994 de Notariatul de Stat SAI, reclamanta a transmis dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 40.000 mp, soţilor K. şi DD..

Prin contractul de donaţie nr. x/23.09.1996, numita K. a donat soţilor L. şi A., terenul în suprafaţă de 40.000. mp situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua x, parcelele x

Acesta figurează în evidenţele fiscale ca fiind situat pe Şoseaua x, Comuna Voluntari, Judeţul Ilfov.

Ulterior, A., prin acte succesiv încheiate cu începere din anul 1996, a vândut suprafaţa de 27.490 mp din totalul de 36.000 mp, rămânând diferenţa de 8510 mp.

Diferenţa de 8510 mp teren este ocupată de mai multe construcţii-case de locuit şi anexe gospodăreşti toate ridicate anterior prounţării sentinţei civile nr. 2221 din 8 iulie 1993, pronunţată de Judecătoria SAI, în dosarul nr. x din 1991, irevocabilă prin decizia nr. 442 din 11 noiembrie 1994, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x din 1993.

Prin raportare la situaţia de fapt expusă, se constată că autoarea M. avea în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra a 4 ha. Ulterior, terenul litigios a intrat în CAP, împrejurare faţă de care se constată că vechiul drept de proprietate asupra celor 4 ha a ieşit din patrimoniul acesteia. Astfel, se constată că nu se mai poate recunoaşte în patrimoniul fostului proprietar existenţa unui vechi drept de proprietate (în sensul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului) asupra terenului litigios.

În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun- în sensul unui nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare. În temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocaţia de a dobândi un nou drept, respectiv restituirea în natură a terenului sau acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 18/1991.

În vederea valorificării acestui drept, a fost depusă cerererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor 4 ha, în temeiul Legii nr. 18/1991. Ca urmare a nesoluţionării cererii, a fost declanşată procedura juridiciară, finalizată prin sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, pronunţata în dosarul nr. x/1991.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că sentinţa civilă nr. 221/1993 instituie doar obligaţia de a face, respectiv de a se reconstitui dreptului de proprietate asupra a 4 ha teren arabil situat în Comuna Voluntari SAI, fără a se indica locaţia, pe numele lui L. şi A. şi nu resconstituie dreptul de proprietate în favoarea foştilor proprietari. Se relevă că, prin hotărârea judecătorească, nu s-a recunoscut în patrimoniul reclemanţilor dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 4 ha identificate, ci doar s-a dispus obligarea autorităţilor locale de a soluţiona cerererea de reconstituire prin identificarea topometrică a terenului şi eliberarea titlului de proprietate.

Astfel, sentinţa civilă nr. 221/1993 nu constituie titlu de proprietate, ci stabileşte o obligaţie în sarcina Comisiei Centrale a Comunei Voluntari de aplicare a Legii nr. 18/1991, fără indicarea vreunei locaţii.

Constatările instanţei de apel cu privire la valoarea probatorie a sentinţei civile menţionate sunt corecte, reţinându-se că această hotărâre judecătorească nu constituie titlu de proprietate al reclamanţilor nefăcând dovada transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul acestora.

Ca urmare a pronunţării sentinţei judecătoreşti menţionate, a fost emisă adeverinţa de punere în posesie nr. 747/1994 cu privire la suprafaţa de teren de 40.000 mp, nefiind emis ulterior niciun titlu de proprietate.

Numiţii, L. şi A., nu au dobândit nici un titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, ci doar un act de punere în posesie care nu face dovada dreptului de proprietate, fiind doar un act administrativ eliberat în procedura de reconstituire prevăzută de Legea nr. 18/1991, nefiind asimilat unui titlu de proprietate.

Astfel, considerentele instanţei de apel în sensul că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren litigioase prin exhibarea adeverinţei provozoriu sunt eronate şi contrare deciziei obligatorii pronunţate în mecanismul de unificare a practicii judiciare, respectiv Decizia pronunţată în recursul în interesul Legii nr. 1/1997 Curtea Supremă de Justiţie.

Prin decizia nr. 1/1997, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi s-a stabilit că adeverinţa eliberată de comisia constituită potrivit Legii nr. 18/1991 şi procesul-verbal de punere în posesie nu constituie titlu de proprietate care să poată fi examinat în cadrul soluţionării unor acţiuni în revendicare sau în sistarea stării de devălmăşie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia 1/1997 în sensul că titlul de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991 este act administrativ, în baza căruia se creează raporturi juridice vizând dreptul de proprietate, stabilind, totodată, că adeverinţa şi procesul-verbal de punere în posesie nu constituie titlu de proprietate care să poată fi examinat în cadrul soluţionării unor acţiuni în revendicare

Problema soluţionată prin Decizia nr. 1/1997 a fost tratată pe larg şi în doctrina de specialitate, unde este citată şi motivarea deciziei în sensul că doar titlul de proprietate emis conform Legii 18/1991, poate sta la baza unei acţiuni în revendicare, cum este şi cazul de faţă:

Adeverinţa eliberată de comisia locală instituită în temeiul Legii nr. 18/1991 şi procesul-verbal de punere în posesie, fiind acte premergătoare ce conferă doar un drept virtual de proprietate, care creează raporturi juridice numai între organul administrativ care le-a emis şi beneficiar, nu pot fi asimilate, ca valoare probatorie, cu titlul de proprietate ce conferă dreptul real de proprietate asupra terenului şi este opozabil erga omnes în cadrul raporturilor juridice.

Instanţa de apel nu a respectat decizia obligatorie a instanţei supreme şi cu nerespectarea acesteia a statuat că adeverinţa de punere în posesie nr. 747/1994, deşi are valoare provizorie, face dovada dreptului de proprietate al reclamantei până la eliberarea titlului de proprietate şi poate fi opusă cu asemenea valoare într-o acţiune în revendicare în contra posesorilor care nu au nici o dovadă de proprietate.

Această statuare este profund greşită şi contrară normelor juridice menţionate şi deciziei în interesul legii nr. 1/1997.

În condiţiile în care reclamanţii nu au exhibat un titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, nu se poate reţine că aceştia au dobândit un drept de proprietate asupra suprafeţei de teren litigioase în patrimoniul lor care să poată fi opus pârâţilor.

În plus, Înalta Curte relevă că nici în calea extraordinară de atac a recursului nu a fost depus nici un titlu de proprietate, nici măcar înscrisul invocat prin recursul declarat de către reclamanţi, respectiv Ordinul Prefectului şi anexele acestuia nr. 312/1994. Mai mult, legalitatea şi valabilitatea acestui titlu face obiectul mai multor cauze civile, prin care se contestă legalitatea emiterii acestui titlu având în vedere că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 nu se poate reconstitui dreptul de proprietate asupra unor terenuri ocupate de construcţii, ci doar pe terenurile libere, a căror situaţie juridică este clară şi necontestată.

De asemenea, se reţine că, pe de o parte, acest înscris nu a fost administrat în prezenta cauză, iar, pe de altă parte, acest ordin nu a fost invocat de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deşi exista, cel puţin la nivel formal, la data declanşării prezentului demers judiciar.

În condiţiile în care reclamanţii nu au probat existenţa unui titlu de proprietate asupra terenului litigios, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că s-a făcut dovada că terenul, pe care se află casele pârâţilor, este în proprietatea reclamanţilor.

Cu privire la contractul de donaţie nr. x/23.09.1996, prin care numita K. a donat soţilor L. şi A., terenul în suprafaţă de 40.000. mp situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua x, parcelele x, Înalta Curte decelează că acesta nu constituie titlu de proprietate, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, întrucât reclamanţii au realizat o operaţiune speculativă aflată la limita legalităţii prin încheierea succesivă a celor două acte juridice, respectiv contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de donaţie, scopul fiind evident acela de a-şi constitui un titlu de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 40 ha, în condiţiile în care nu era emis titlul de proprietate eliberat în temeiul Legii nr. 18/1991.

Astfel, reclamanţii, în condiţiile în care deţineau doar un proces-verbal de punere în posesie asupra suprafeţei de 40 ha, au înstrăinat acest drept de proprietate prin contractulul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.11.1994 de Notariatul de Stat SAI către soţii K. şi DD..

Ulterior, s-a încheiat contractul de donaţie nr. x/23.09.1996, prin care fostul cumpărător K. a donat soţilor L. şi A.- fost vânzător, acelaşi teren în suprafaţă de 40.000. mp situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua x, parcelele x.

Elementele factuale necontestate şi probate cu înscrisurile administrate în cauză (dubla calitate a părţilor, atât în contractul de vânzare-cumpărare, cât şi în contractul de donaţie şi inexistenţa unui înscris translativ de proprietate care să ateste dreptul de proprietate în patrimoniul vânzătorilor, la data încheierii contractului de vânzare) sunt relevante pentru soluţionarea acţiunii în revendicare şi trebuie analizate de către instanţa de judecată, chiar dacă nu s-a formulat cerere reconvenţională, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestor acte juridice. Consecinţa analizei în prezentul demers judiciar constă în lipsirea de efecte juridice specifice celor două acte juridice, şi nu constatarea pe cale judiciară a nulităţii acestora.

În aceste condiţii, se constată că reclamanţii nu exhibă un titlu de proprietate asupra terenului litigios .

Titlul pârâţilor

Înalta Curte notează că pârâţii nu au invocat un titlu de proprietate asupra terenului litigios, ci doar un drept de folosinţă asupra terenului, pe care sunt edificate construcţiile dobândite în proprietate.

Având în vedere situaţia părţilor, se decelează că ne aflăm în situaţia în care niciuna dintre părţi nu exhibă vreun titlu de proprietate, motiv pentru care se constată că sunt întemeiate criticile formulate de către toţi recurenţii pârâţi referitor la lipsa calităţii de proprietar a reclamanţilor întrucât aceştia nu exhibă niciun titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren litigioasă pe care se află construcţiile acestora, fiind fondate recursurile acestora, împrejurare faţă de care instanţa de trimitere va analiza acţiunea în revendicare în lumina celor statuate prin prezenta hotărâre. În rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere şi va cerceta susţinerile pârâţilor în sensul că terenul pe care se află construcţiile acestora nu a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor şi că nu există identitate între aceste suprafeţe.

II. Cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere, având ca obiect demolarea construcţiilor aflate pe terenul revendicat, fiecare dintre recurenţi a formulat critici distincte prin raportarea la situaţia concretă a fiecăruia, motiv faţă de care analizarea acestor critici se va realiza distinct pentru fiecare recurent în parte.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâţilor de a ridica construcţiile pe care le-au edificat pe terenul proprietatea sa, s-a reţinut de către instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a din C. civ., potrivit cărora "dacă plantatiile, cladirile si operele au fost făcute de catre o a treia persoana de bună-credinţă, proprietarul pămîntului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri, şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului".

S-a subliniat de către instanţa de apel că prin interpretarea per a contrario a normei juridice evocate, demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 C. civ., nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât dacăconstructorul a fost de rea-credinţă, în sensul că ar fi cunoscut că terenul asupra caruia realizeaza construcţia nu îi aparţine.

În analizarea legalităţii soluţiei pronunţate de către instanţa de apel se va avea în vedere următoarea situaţie de fapt, stabilită de către instanţele devolutive:

Din înscrisul de la dosar TB - adresă răspuns emisă de Inspectoratul de Stat în Construcţii reiese că, construcţiile executate pe terenul din Com. Voluntari, str. x au fost edificate în perioada 1990-1994.

Aceeaşi situaţie, respectiv existenţa unor construcţii pe terenul din şos. x, com. Voluntari, reiese din adresa nr. x/29.09.1996 - fila x emisă de Primăria Com. Voluntari.

Pe terenul reclamantei, cf. adresei nr. x/27.08.1996 -f 429, în anul 1996, autorităţile locale au identificat 7 construcţii în stadii diferite de execuţie, respectiv pe cel construit în str. x, construit în 1992 de F., pe cel construit în str. x, construit în 1992 de E., pe cel construit în str. x, construit de C., pe cel construit în str. x, construit în 1992 de X..

Existenţa acestor imobile la data formulării litigiului de faţă şi după, respectiv în anul 2007, rezultă şi din raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcţii care a identificat în teren construcţiile edificate de pârâţi pe terenul revendicat în cauză.

Pârâtul D. are o casă de locuit, garaj şi anexe pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul E. are o casă de locuit, coteţ de porci, şopron şi magazine pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul H. are o casă de locuit, magazie 1, magazie 2 şi anexă pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul F. are o casă de locuit şi anexă pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul G. are o casă de locuit, fundaţie construcţie nouă şi garaj pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâtul C. are o casă de locuit şi anexă pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pârâta B. are o casă de locuit, corp secundar 1 şi corp secundar 2 pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov.

Prin raportare la situaţia de fapt reţinută, Înalta Curte relevă că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a din C. civ., fără a realiza o analiză concretă prin raportare la situaţia juridică a fiecărui pârât, statuând prin considerente cu privire la reaua-credinţă a acestora dedusă din lipsa autorizaţiilor de construire, fără avea în vedere situaţia juridică distinctă a fiecăruia. Astfel, în condiţiile în care prima instanţă a analizat în concret atitudinea subiectivă a fiecăruia dintre recurenţii-pârâţi prin raportare la elemente concrete specifice, instanţa de apel în mod greşit, a făcut o apreciere generală asupra tuturor pârâţilor reţinând reaua-credinţă a acestora pe baza unor simple supoziţii, neînlăturând argumentat apărările formulate de acestea cu privire la buna-credinţă.

A) D. şi I.

Critica acestora referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a şi dispoziţiile art. 1899 din C. civ., subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. din 1865 este fondată, pentru următoarele considerente:

Cu privire la situaţia lui D. şi implicit a intervenientei I. rezultă că aceştia au cumpărat de la numitul X. (cu contract de vânzare cumpărare nr. x/29.11.1996) un teren în suprafaţă de 600 mp şi imobilul construit pe acesta, situat în Com. Voluntari, şos. x A (str. x, parcela x) jud. Ilfov - f 202, 355, dosar TB.

Numitul X., autorul pârâtului D., a fost amendat pentru construcţie fără autorizaţie, dar a obţinut hotărâre favorabilă - sentinţa civilă nr. 1544/15.04.1994 - f 352 schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1858A/17.11.1994 a Tribunalului Mun. Bucureşti-f 353, prin care s-a statuat în mod definitiv şi irevocabil că a fost de bună-credinţă la momentul ridicării construcţiei.

Înalta Curte decelează că există o hotărâre judecătorească, prin care s-a statuat definitiv şi irevocabil că autorului recurenţilor pârâţi- D. şi I. a fost de bună-credinţă, la data ridicării construcţiei. Momentul ridicării construcţiilor este relevant pentru aprecierea atitudinii subiective a constructorului în vederea soluţionării unei eventuale acţiuni, având ca obiect demolarea acestora.

Aceste statuări din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti se impun cu putere de lucru judecat şi reclamanţilor, chiar dacă nu au avut calitatea de părţi în procesul respectiv. Reclamanţii, în calitate de terţ, nu pot ignora dezlegările cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (buna-credinţă a autorului pârâţilor, la data ridicării construcţiei), ci pot doar face dovada contrară prin administrarea unor mijloace de probă pertinente.

Înalta Curte relevă că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1544/15.04.1994 schimbate în tot prin decizia civilă nr. 1858A/17.11.1994 a Tribunalului Mun. Bucureşti, fără a indica considerentele pentru care a înlăturat acest efect. În realitate, instanţa de apel nu a evidenţiat alte aspecte contrare celor reţinute de prima instanţă, ci doar a făcut o apreciere generală în sensul că lipsa unei autorizaţii de construire este suficientă pentru a reţine reaua-credinţă a autorului pârâţilor.

În plus, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1899 din C. civ., întrucât a pornit de la prezumţia de rea-credinţă a recurenţilor, în condiţiile în care în favoarea acestora opera prezumţia de bună-credinţă, prezumţie care a fost confirmată prin statuările din cuprinsul sentinţei civile nr. 1544/15.04.1994 schimbate în tot prin decizia civilă nr. 1858A/17.11.1994 a Tribunalului Mun. Bucureşti.

Instanţa de apel nu s-a preocupat de împrejurarea că construcţia a fost ridicată de X., autorul pârâţilor, în anul 1992, cu un an înainte de pronunţarea sentinţei civile nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, în dosarul nr. x/1991- având ca obiect obligaţie de a face. De asemenea, nu s-a preocupat de faptul că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei printr-un act translativ de proprietate şi că acest drept de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului sunt notate în Cartea funciară prin încheierea de carte funciară nr. x/03.11.2005.

În plus, Înalta Curte evidenţiază că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, deoarece în ipoteza pârâţilor Iacob, care este identică, instanţa devolutivă a acordat relevanţă hotărârii judecătoreşti, prin care s-a constatat buna-credinţă a autorului pârâţilor, recunoscând în favoarea acestora un drept de superficie asupra construcţiei şi a respins implict cererea de demolare a construcţiei.

Acelaşi raţionament juridic trebuia realizat de către instanţa de apel şi cu privire la pârâţii Dragomir în sensul reţinerii bunei-credinţe la data ridicării construcţiei. Efectele juridice ale acestei statuări produceau consecinţe juridice în soluţionarea cererii de demolare a construcţiei, paralizând acţiunea reclamantei, chiar în lipsa unei cererii de constatare a dreptului de superficie.

Toate aceste aspecte erau relevante pentru soluţionarea cererii având ca obiect demolarea construcţiei întrucât conturează atitudinea subiectivă a autorului lor care a fost de bună-credinţă, şi nu de rea-credinţă, aşa cum a reţinut greşit instanţa de apel prin aplicarea greşită a dispoziţiile art. 494 din C. civ.

Pentru considerente expuse, se constată că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect demolarea construcţiei.

În rejudecare, instanţa de trimitere va cerceta acest capăt de cerere, având în vedere statuările instanţei de recurs prin prezenta hotărâre, în ipoteza în care va reţine că reclamanţi exhibă un titlu de proprietate pentru terenul litigios.

b) F.

Critica acestuia referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a şi a dispoziţiilor art. 1899 din C. civ., subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. din 1865 este fondată, pentru următoarele considerente:

Referitor la situaţia juridică a acestora, se constată că la data de 23.07.1991, între acesta şi Primăria Voluntari a intervenit contractul de închiriere nr. x/1991, iar potrivit acestei convenţii, F. a închiriat suprafaţa de 600 m.p., teren situat în comuna Voluntari, parcela x, în scopul construirii unei locuinţe, obţinând avizul de principiu nr. x/1991, act emis de Primăria Comunei Voluntari, privind edificarea unui imobil construcţie.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 4552/30.11.1994, a Judecătoriei SAI, hotărâre definitivă prin neapelare, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea având ca obiect desfiinţarea construcţiei, acţiune introdusă de reclamanta Primăria Voluntari, în contradictoriu cu pârâtul F., reţinându-se cu putere de lucru judecat buna-credinţă a acestuia.

Potrivit raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii civile nr. 7889/12.12.2006, efectuat de expert tehnic J., construcţia cu destinaţie, casa de locuit edificată de pârâtul F. a fost edificată în anul 1991, având o suprafaţa construită de 101,72 mp.

În plus, aşa cum s-a reţinut de către instanţele devolutive există înscrisuri prin care se probează faptul că recurentul este cel care achită taxe şi impozite şi plăteşte utilităţi pentru imobilul situat în com. Voluntari, str. x (nr. neindicat în înscrisuri), jud. Ilfov.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a prezumat reaua-credinţă a recurentului dedusă din inexistenţa unei autorizaţii de contruire a imobilului, fără a avea în vedere situaţia juridică concretă a recurentului.

Astfel, se constată că au fost încălcate atât dispoziţiile art. 494 alin. (3), cât şi cele ale art. 1899 din C. civ., întrucât nu s-a avut în vedere atitudinea subiectivă a recurentului, la data ridicării construcţiei, respectiv anul 1991, când terenul se afla în patrimoniul unităţii administrative locale, care a emis un aviz de principiu în vederea construirii unei locuinţe. În acel moment, reclamanţii nu deţineau nici măcar sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, în dosarul nr. x/1991- având ca obiect obligaţie de a face şi nici nu puteau pretinde nici măcar la nivel declarat existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul acestora.

Atâta timp cât se afla o construcţie pe terenul litigios înainte de efectuarea demersurilor privind reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, acest teren nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, fiind exceptat de la punerea în posesie.

La fel ca şi în cazul recurenţilor Dragomir, Înalta Curte decelează că există o hotărâre judecătorească, prin care s-a statuat definitiv şi irevocabil că recurentul Cârciumăreasa a fost de bună-credinţă, la data ridicării construcţiei. Momentul ridicării construcţiilor este relevant pentru aprecierea atitudinii subiective a constructorului în vederea soluţionării unei eventuale acţiuni, având ca obiect demolarea acestora.

Aceste statuări din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti se impun cu putere de lucru judecat şi reclamanţilor, chiar dacă nu au avut calitatea de părţi în procesul respectiv. Reclamanţii, în calitate de terţ, nu pot ignora dezlegările cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (buna-credinţă a autorului pârâţilor, la data ridicării construcţiei), ci pot doar face dovada contrară prin administrarea unor mijloace de probă pertinente.

Înalta Curte relevă că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4552/30.11.1994, a Judecătoriei SAI, hotărâre definitivă prin neapelare, fără a indica considerentele pentru care a înlăturat acest efect. În realitate, instanţa de apel nu a evidenţiat alte aspecte contrare celor reţinute de prima instanţă, ci doar a făcut o apreciere generală în sensul că lipsa unei autorizaţii de construire este suficientă pentru a reţine reaua-credinţă a autorului pârâţilor.

În plus, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1899 din C. civ., întrucât a pornit de la prezumţia de rea-credinţă a recurentului, în condiţiile în care în favoarea acestuia opera prezumţia de bună-credinţă, prezumţie care a fost confirmată de statuările din cuprinsul sentinţei civile nr. 4552/30.11.1994, a Judecătoriei SAI, hotărâre definitiva.

Mai mult, Înalta Curte evidenţiază că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, deoarece în ipoteza pârâţilor Iacob, care este identică, instanţa devolutivă a acordat relevanţă hotărârii judecătoreşti, prin care s-a constatat buna-credinţă a autorului pârâţilor, recunoscând în favoarea acestora un drept de superficie asupra construcţiei şi a respins implict cererea de demolare a construcţiei.

Acelaşi raţionament juridic trebuia realizat de către instanţa de apel şi cu privire la pârâtul F. în sensul reţinerii bunei-credinţe la data ridicării construcţiei. Efectele juridice ale acestei statuări produceau consecinţe juridice în soluţionarea cererii de demolare a construcţiei, paralizând acţiunea reclamantei, chiar în lipsa unei cererii de constatare a dreptului de superficie.

Toate aceste aspecte erau relevante pentru soluţionarea cererii având ca obiect demolarea construcţiei, întrucât conturează atitudinea subiectivă a recurentului care a fost de bună-credinţă, şi nu de rea-credinţă, aşa cum a reţinut greşit instanţa de apel prin aplicarea greşită a dispoziţiile art. 494 din C. civ.

Pentru considerente expuse, se constată că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect demolarea construcţiei.

În rejudecare, instanţa de trimitere va cerceta acest capăt de cerere, având în vedere statuările instanţei de recurs prin prezenta hotărâre, în ipoteza în care va reţine că reclamanţi exhibă un titlu de proprietate pentru terenul litigios.

c) G.

Critica acestuia referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a şi a dispoziţiilor art. 1899 din C. civ., subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. din 1865 este fondată, pentru următoarele considerente:

Cu privire la situaţia juridică a recurentului, se constată că G. are o casă de locuit, fundaţie construcţie nouă şi garaj pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov, pentru care achită taxele şi impozitele, precum şi utilităţile aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 5003/27.11.1997 pronunţată de Judecătoria Buftea în cauza cu nr. x/1997- f 116, definitivă şi irevocabilă, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Afumaţi, jud. Ilfov, s-a constatat că acesta este constructor de bună credinţă a casei din str. x, jud. Ilfov.

Similar cu situaţia recurenţilor Dragomir şi Cârciumăreasa şi în cazul acestui recurent, Înalta Curte notează că instanţa de apel a prezumat reaua-credinţă a recurentului dedusă din inexistenţa unei autorizaţii de contruire a imobilului, fără a avea în vedere situaţia juridică concretă a recurentului.

Astfel, se constată că au fost încălcate atât dispoziţiile art. 494 alin. (3), cât şi cele ale art. 1899 din C. civ., întrucât nu s-a avut în vedere atitudinea subiectivă a recurentului, la data ridicării construcţiei, respectiv anul 1991, când terenul se afla în patrimoniul unităţii administrative locale. În acel moment, reclamanţii nu deţineau nici măcar sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, în dosarul nr. x/1991- având ca obiect obligaţie de a face şi nici nu puteau pretinde nici măcar la nivel declarat existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul acestora.

Atâta timp cât se afla o construcţie pe terenul litigios înainte de efectuarea demersurilor privind reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, acest teren nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, fiind exceptat de la punerea în posesie.

Înalta Curte decelează că există o hotărâre judecătorească, prin care s-a statuat definitiv şi irevocabil că recurentul G. a fost de bună-credinţă, la data ridicării construcţiei. Momentul ridicării construcţiilor este relevant pentru aprecierea atitudinii subiective a constructorului în vederea soluţionării unei eventuale acţiuni, având ca obiect demolarea acestora.

Aceste statuări din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti se impun cu putere de lucru judecat şi reclamanţilor, chiar dacă nu au avut calitatea de părţi în procesul respectiv. Reclamanţii, în calitate de terţ, nu pot ignora dezlegările cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (buna-credinţă a autorului pârâţilor, la data ridicării construcţiei), ci pot doar face dovada contrară prin administrarea unor mijloace de probă pertinente.

Înalta Curte relevă că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5003/27.11.1997 pronunţate de Judecătoria Buftea în cauza cu nr. x/1997- f 116, definitivă şi irevocabilă, fără a indica considerentele pentru care a înlăturat acest efect. În realitate, instanţa de apel nu a evidenţiat alte aspecte decât cele reţinute de prima instanţă, ci doar a făcut o apreciere generală în sensul că lipsa unei autorizaţii de construire este suficientă pentru a reţine reaua-credinţă a autorului pârâţilor.

În plus, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1899 din C. civ., întrucât a pornit de la prezumţia de rea-credinţă a recurentului, în condiţiile în care în favoarea acestuia opera prezumţia de bună-credinţă, prezumţie care a fost confirmată de statuările din cuprinsul sentinţei civile sentinţei civile nr. 5003/27.11.1997 pronunţată de Judecătoria Buftea în cauza cu nr. x/1997- f 116, definitivă şi irevocabilă.

Mai mult, Înalta Curte evidenţiază că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, deoarece în ipoteza pârâţilor Iacob, care este identică, instanţa devolutivă a acordat relevanţă hotărârii judecătoreşti, prin care s-a constatat buna-credinţă a autorului pârâţilor, recunoscând în favoarea acestora un drept de superficie asupra construcţiei şi a respins implict cererea de demolare a construcţiei.

Acelaşi raţionament juridic trebuia realizat de către instanţa de apel şi cu privire la G. în sensul reţinerii bunei-credinţe la data ridicării construcţiei. Efectele juridice ale acestei statuări produceau consecinţe juridice în soluţionarea cererii de demolare a construcţiei, paralizând acţiunea reclamantei, chiar în lipsa unei cererii de constatare a dreptului de superficie.

Toate aceste aspecte erau relevante pentru soluţionarea cererii având ca obiect demolarea construcţiei, întrucât conturează atitudinea subiectivă a recurentului care a fost de bună-credinţă, şi nu de rea-credinţă, aşa cum a reţinut greşit instanţa de apel prin aplicarea greşită a dispoziţiile art. 494 din C. civ.

Pentru considerente expuse, se constată că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect demolarea construcţiei.

În rejudecare, instanţa de trimitere va cerceta acest capăt de cerere, având în vedere statuările instanţei de recurs prin prezenta hotărâre, în ipoteza în care va reţine că reclamanţi exhibă un titlu de proprietate pentru terenul litigios.

d) B. şi H. au formulat critici identice prin motivele de recurs.

Criticile acestora referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a şi a dispoziţiilor art. 1899 din C. civ., subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. din 1865 sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Cu privire la recurentul H. s-a reţinut că are o casă de locuit, magazie 1, magazie 2 şi anexă pe str. x, iar prin raportul de expertiză administrat s-a confirmat că acesta ocupă o suprafaţă de 1972 mp, cu suprafaţă construită de 255 mp, fiind ridicată în anul 1991 în baza unei autorizaţii de construire.

B. ocupă o suprafaţă de 999 mp, cu suprafaţă construită de 98,30 mp, respectiv o casă de locuit, corp secundar 1 şi corp secundar 2 pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov. Şi această construcţie a fost ridicată în anul 1992 în baza unei autorizaţii provizorii emisă de către autoritatea publică locală.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a prezumat reaua-credinţă a recurenţilor dedusă din inexistenţa unei autorizaţii de contruire a imobilului, fără a avea în vedere situaţia juridică concretă a acestora

Astfel, se constată că au fost încălcate atât dispoziţiile art. 494 alin. (3), cât şi cele ale art. 1899 din C. civ., întrucât nu s-a avut în vedere atitudinea subiectivă a recurenţilor, la data ridicării construcţiilor, respectiv anul 1991/1992, când terenul se afla în patrimoniul unităţii administrative locale, care a emis un aviz de principiu în vederea construirii unei locuinţe. În acel moment, reclamanţii nu deţineau nici măcar sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, în dosarul nr. x/1991- având ca obiect obligaţie de a face şi nici nu puteau pretinde nici măcar la nivel declarat existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul acestora.

Atâta timp cât se afla o construcţie pe terenul litigios înainte de efectuarea demersurilor privind reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, acest teren nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, fiind exceptat de la punerea în posesie.

Mai mult, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1899 din C. civ., întrucât a pornit de la prezumţia de rea-credinţă a recurenţilor, în condiţiile în care în favoarea acestora opera prezumţia de bună-credinţă, care nu a fost înlăturată prin administrarea vreunui mijloc de probă în cauză.

Astfel, reclamanţii nu au dovedit prin nicio probă că ar fi adus la cunoştinţa recurenţilor în anul 1992, împrejurarea că au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului litigios şi nici că recurenţii au cunoscut situaţia juridică neclară a terenului.

În realitate, la momentul ridicării construcţiilor, este evident că situaţia juridică a terenului era clară în sensul că se afla în patrimoniul autorităţii publice locale care a emis avizele provizorii pentru ridicarea construcţiilor şi, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 - în forma iniţială- aveau dreptul de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului aferent locuinţei. Din interpretarea per a contrario a acestei norme legale, Înalta Curte decelează că fostul proprietar, care ar fi formulat cerere de reconstituirea nu avea posibilitatea efectivă de a obţine reconstituirea dreptului lui de proprietate pe un teren, pe care erau ridicate nişte construcţii.

Instanţele devolutive au reţinut că recurenţii au dovedit că au achitat impozitele şi taxele, precum şi utilităţile aferente.

Toate aceste aspecte erau relevante pentru soluţionarea cererii având ca obiect demolarea construcţiei, întrucât conturează atitudinea subiectivă a recurenţilor care au fost de bună-credinţă, şi nu de rea-credinţă, aşa cum a reţinut greşit instanţa de apel prin aplicarea greşită a dispoziţiile art. 494 din C. civ.

Pentru considerente expuse, se constată că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect demolarea construcţiei.

În rejudecare, instanţa de trimitere va cerceta acest capăt de cerere, având în vedere statuările instanţei de recurs prin prezenta hotărâre, în ipoteza în care va reţine că reclamanţi exhibă un titlu de proprietate pentru terenul litigios.

e) C.

Critica acestuia referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a şi a dispoziţiilor art. 1899 din C. civ., subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865 este fondată, pentru următoarele considerente:

Cu privire la situaţia juridică a recurentului se constată că acesta ocupă o suprafaţă de 929 mp, cu suprafaţă construită de 150 mp, respectiv o casă de locuit şi anexă pe str. x, or. Voluntari, jud. Ilfov.

Similar cu recurenţii B. şi H. Înalta Curte notează că instanţa de apel a prezumat reaua-credinţă a recurentului dedusă din inexistenţa unei autorizaţii de contruire a imobilului, fără a avea în vedere situaţia juridică concretă a acestora

Astfel, se constată că au fost încălcate atât dispoziţiile art. 494 alin. (3), cât şi cele ale art. 1899 din C. civ., întrucât nu s-a avut în vedere atitudinea subiectivă a recurenţilor, la data ridicării construcţiilor, respectiv anul 1992, când terenul se afla în patrimoniul unităţii administrative locale, care a emis un aviz de principiu în vederea construirii unei locuinţe. În acel moment, reclamanţii nu deţineau nici măcar sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, în dosarul nr. x/1991- având ca obiect obligaţie de a face şi nici nu puteau pretinde nici măcar la nivel declarat existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul acestora.

Atâta timp cât se afla o construcţie pe terenul litigios înainte de efectuarea demersurilor privind reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, acest teren nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, fiind exceptat de la punerea în posesie.

Mai mult, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1899 din C. civ., întrucât a pornit de la prezumţia de rea-credinţă a recurenţilor, în condiţiile în care în favoarea acestora opera prezumţia de bună-credinţă, care nu a fost înlăturată prin administrarea vreunui mijloc de probă în cauză.

Astfel, reclamanţii nu au dovedit prin nicio probă că ar fi adus la cunoştinţa recurentului în anul 1992, împrejurarea că au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului litigios şi nici că recurenţii au cunoscut situaţia juridică neclară a terenului.

Spre deosebire de recurenţii H. şi B., Înalta Curte subliniază că recurentul C. era înscris în registrul agricol cu suprafaţa de teren litigioasă, împrejurare faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 22 şi 23 din Legea nr. 18/1991. Astfel, potrivit art. 23 "Terenurile din intravilan care au fost atribuite de cooperative, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, rămîn şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate, indiferent în ce mod, de la foştii proprietari. Foştii proprietari vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă, în intravilan, sau, în lipsă, cu teren extravilan în imediata vecinătate."

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte decelează că fostul proprietar, care ar fi formulat cerere de reconstituire nu avea dreptul de a obţine reconstituirea dreptului lui de proprietate pe terenul recurentului C..

În realitate, la momentul ridicării construcţiilor, este evident că situaţia juridică a terenului era clară în sensul că se afla în patrimoniul autorităţii publice locale care a emis avizul provizoriu pentru ridicarea construcţiilor.

Toate aceste aspecte erau relevante pentru soluţionarea cererii având ca obiect demolarea construcţiei, întrucât conturează atitudinea subiectivă a recurentului care a fost de bună-credinţă, şi nu de rea-credinţă, aşa cum a reţinut greşit instanţa de apel prin aplicarea greşită a dispoziţiile art. 494 din C. civ.

Pentru considerente expuse, se constată că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect demolarea construcţiei.

În rejudecare, instanţa de trimitere va cerceta acest capăt de cerere, având în vedere statuările instanţei de recurs prin prezenta hotărâre, în ipoteza în care va reţine că reclamanţi exhibă un titlu de proprietate pentru terenul litigios.

Cu privire la recursurile declarate de către pârâţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel prin admiterea capătului de cerere, având ca obiect demolarea construcţiilor pârâţilor pentru lipsa autorizaţiilor de construire, a încălcat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului cu privire la art. 1 din Protocolul 1 întrucât demolarea clădirilor, care au fost construite în mod ilegal este de obicei considerată drept reglementare a folosinţei bunurilor (Ivanova şi Cherkezov împotriva Bulgariei, pct. 69) şi trebuie respectată cerinţa proporţionalităţii sub aspectul protejării intereselor particulare, dar şi realizarea unui just echilibru, mai ales în materia restituirii proprietăţilor confiscate de statele comuniste, unde nu există obligaţia statului de a reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament.

În cauza Pincová şi Pinc împotriva Republicii Cehe, reclamanţii s-au plâns de o încălcare a dreptului lor de proprietate, susţinând că achiziţionaseră casa cu bună-credinţă în anul 1967, necunoscând că proprietatea fusese confiscată anterior şi fără a avea control asupra detaliilor tranzacţiei sau preţului de cumpărare. Curtea a considerat că este necesar să se asigure că atenuarea vechilor răni nu a creat deficienţe noi disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită luarea în considerare a circumstanţelor specifice fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit "bunul" lor cu bună-credinţă să nu fie obligate să suporte răspunderea pe bună-dreptate a statului care a confiscat "bunul" respectiv" (ibid., pct. 58). În această cauză a fost constatată o încălcare (de asemenea, Zvolský şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, pct. 72-74). Proporţionalitatea măsurilor care - având scopul de a despăgubi persoanele cărora regimul comunist le luase în mod arbitrar proprietatea - a privat alte persoane de bunuri pe care le achiziţionaseră de la stat a fost, de asemenea, pusă în discuţie în Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei.

În cauza Hamer împotriva Belgiei, pct. 76, clădirea în litigiu, construită fără autorizaţie de urbanism, era funcţională de 27 de ani înainte ca autorităţile naţionale să constate nelegalitatea construcţiei. Autorităţile au continuat să tolereze construcţia încă 10 ani înainte de a dispune demolarea acesteia. Curtea a considerat că interesul patrimonial al reclamantei de a se folosi de casa sa de vacanţă, pentru care reclamanta şi, anterior, tatăl său plătiseră impozit, fusese suficient stabilit şi suficient de solid pentru a constitui un drept material şi, prin urmare, un "bun".

Similar, în Keriman Tekin şi alţii împotriva Turciei, pct. 40-43, Curtea a considerat că o casă construită fără autorizaţie constituia un "bun", având în vedere că reclamantul a avut drept de folosinţă asupra acesteia o perioadă de timp fără a avea vreo problemă de pe urma faptului că era construită ilegal.

III. Cu privire la recursul declarat de către recurenţii-pârâţi împotriva încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată că este fondat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. din 1865, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 2812 "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Potrivit art. 2811 "În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice".

Înalta Curte relevă că instanţa de apel a încălcat normele de procedură referitoare la procedura privind lămurirea hotărârii judecătoreşti, întrucât a recurs la această procedură încălcând principiul disponibilităţii.

Astfel, prin cererea depusă la dosar la data de 29.07.2014, apelanta reclamantă A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 270 A din 17.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte datele de identificare ale suprafeţelor revendicate de aceasta de la intimaţii pârâţi şi lămurirea dispozitivului în ceea ce priveşte întinderea dreptului de superficie constata asupra imobilului teren şi construcţie, solicitat prin cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi Z. şi Y..

În motivarea cererii s-a arătat că, decizia civilă nr. 270 A/17.06.2014 pronunţată de instanţa de apel, deşi admite cererea sa, nu precizează suprafeţele exacte ce urmează să-i fie lăsate în deplină proprietate şi liniştită posesie, astfel cum au fost indicate în precizarea acţiunii sale, ci se limitează a indica doar adresele pârâţilor.

Prin precizarea depusă după întocmirea raportului de expertiză topo efectuat de expertul AA., apelanta-reclamantă a precizat exact dimensiunea suprafeţelor şi poziţia acestora (nr. tarla), conform celor constatate la faţa locului de expertul AA..

Astfel, din dispozitivul deciziei recurate nu reiese ce suprafeţe ocupă aceştia, ce suprafeţe urmează să-i fie lăsată în deplină proprietate şi liniştită posesie, poziţia acestora şi celelalte elemente de identificare, inclusiv vecinătăţi.

Referitor la cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 270 A din 17.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, petenta a arătat că prin decizia instanţei de apel de mai sus, aceasta a admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii Z. şi Y. şi a constatat existenţa unui drept de superficie «asupra imobilului teren şi construcţie situat în oraşul Voluntari, strada x nr. 15, jud. Ilfov».

Astfel, prin dispozitivul acestei decizii, instanţa de apel nu individualizează suprafaţa imobilului teren şi construcţie asupra cărora a constatat dreptul de superficie, astfel încât nu se poate ştii cu exactitate suprafaţa asupra căreia s-a constatat acest drept: pe suprafaţa de teren ce reiese din evidenţele de rol fiscal (600 mp) sau pe suprafaţa ocupată în fapt de intimaţi (861 mp) sau pe suprafaţa de 250 mp solicitată de intimaţi prin cererea reconvenţională.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09.09.2014, a fost admisă cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în decizia civilă nr. 270A/17.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de intimatele-pârâte Z. şi Y., a fost admisă cererea de lămurire formulată de B. şi H. şi respinsă cererea acestora de îndreptare a erorilor materiale.

A fost admisă în parte cererea de lămurire formulată de A. şi respinsă cererea acesteia de completare a deciziei, ca neîntemeiată. A fost lămurită decizia civilă nr. 270A/17.06.2014, astfel:

Obligaţia de ridicare a construcţiilor menţionată în alin. (6) al dispozitivului este echivalentă cu obligaţia de desfiinţare a acestor construcţii.

Pârâţii B., C., H., G., F. şi D. sunt obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenurile deţinute de ei la adresele menţionate în alin. (5) al dispozitivului, astfel cum au fost identificate şi delimitate de vecinătăţi prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert AA., şi anexa 2 la acest raport.

Dreptul de superficie constatat în favoarea pârâţilor-reclamanţi Z. şi Y. în alin. (9) al dispozitivului priveşte imobilul din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, identificat şi delimitat prin raportul de expertiză întocmit de AA. menţionat mai sus.

Din cuprinsul actelor de procedură depuse în dosarul de apel şi încheierea de lămurire pronunţată de către instanţa de apel, Înalta Curte decelează că obiectul cererii reclamantei cu care a fost învestită pentru lămurirea dispozitivului privea doar întinderea dreptului de superficie solicitată prin cererea reconvenţională formulata de pârâţii Z. şi Y., nu şi identificarea suprafeţelor de teren, pe care pârâţii au fost obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie. În schimb, prin cererea de completare, care a fost respinsă de către instanţa devolutivă, se solicita identificarea terenului deţinut de pârâţi în sensul de a se prevedea datele exacte de identificare ale terenurilor revendicate, exact cum rezulta din raportul de expertiză întocmit în cauza de expertul AA..

Înalta Curte evidenţiază că instanţa devolutivă a ignorat principiul disponibilităţii părţilor, ce guvernează procesul civil, fără a fi sesizată în acest sens şi fără a pune în discuţie o astfel de lămurire de dispozitiv. Curtea de apel a schimbat obiectul cererii de lămurire dispozitiv şi printr-un artificiu a remediat neregularităţile de substanţă ale hotărârii pronunţate.

Printr-o încheiere de lămurire cu depăşirea obiectului cererii fixat de către reclamant, s-a procedat la identificarea terenurilor revendicate de reclamantă, fiind acoperită în mod greşit o eroare a dispozitivului hotărârii pronunţate, care nu putea fi remediată decât prin exercitarea căii de atac a a recursului.

Înalta Curte subliniază că este că este de esenţa acţiunii în revendicare identificarea terenurilor revendicate pe care pârâţii sunt obligaţi să le lase în deplină posesie şi liniştită posesie, fiind obligatoriu ca în dispozitivul hotărârii să se realizeze această operaţiune juridică. Lipsa acestei identificări nu poate fi complinită prin uzitarea procedurii de lămurire a hotărârii judecătoreşti, întrucât nu ne aflăm în ipoteza unei lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ci chiar în situaţia unei deficienţe a hotărârii judecătoreşti, care poate fi complinită prin exercitarea căiilor de atac.

În cauza pendinte, era cu atât mai important identificarea terenurilor revendicate, cu cât, în cauză, au fost administrate mai multe rapoarte de expertiză cu concluzii contradictorii, fiind depusă în apelul o completare a raportului de expertiză efectuată de un alt expert decât cel care a întocmit raportul initial.

În consecinţă, ţinând cont că obiectul cererii de lămurire a vizat alte aspecte, că cererea de completare a fost respinsă şi specificul acţiunii în revendicare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la legalitatea încheierii de şedinţă din 09.09.2014, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

În plus, în condiţiile în care s-a dispus casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cererii formulate de către reclamant, fiind desfiinţată hotărârea atacată în privinţa acţiunii în revendicare şi a cererii de demolare a construcţiilor ridicate de pârâţi pe terenurile revendicate, nu mai poate fi menţinută încheierea de lămurire pronunţată de instanţa de apel, care formează corp comun cu hotărârea desfiinţată.

IV. Cu privire la recursul declarat de A., se constată că este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 6) şi 9) din C. proc. civ. de la 1865 şi se referă la modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de Z. şi Y., privind constatarea dreptului de superficie a acestora asupra imobilului teren şi construcţie din oraşul Voluntari, strada x nr. 15, jud. Ilfov.

Recurenta susţine că instanţa a acordat mai mult decât s-a solicitat prin cererea reconvenţională, iar pe de altă parte, decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta a invocat două motive de recurs, în realitate, criticile formulate se subsumează doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9) din C. civ. din 1865 cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind recunoaşterea dreptului de superficie.

Alegaţiile recurentei sunt în sensul că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru constatarea dreptului de superficie, deoarece situaţia juridică a terenului era incertă în anul 1992, la data ridicării construcţiei şi că pârâţii nu au fost de bună-credinţă.

Criticile formulate sunt nefondate, având în vedere următoarele:

Cu privire la situaţia pârâtului E., s-a statuat de către instanţele devolutive că acesta a construit o casă (acest fapt se deduce din moment ce i s-a solicitat demolarea inclusiv de către Primăria Com. Voluntari) pe un teren de 600 mp situat în str. x, com. Voluntari, închiriat în baza contractului de închiriere nr. x/29.09.1991.

Cu privire la această construcţie, autorităţile locale au solicitat demolarea, pârâtul având însă câştig de cauză prin sentinţa civilă nr. 2601/16.09.1993 pronunţată de Judecătoria SAI în dosarul nr. x/1993

Mai mult decât atât, prin decizia civilă nr. 769/02.04.2003 -f 210, 376 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în cauza cu nr. x/2003 s-a recunoscut calitatea de constructori de bună credinţă a soţilor Iacob cu privire la imobilul construit str. x, com. Voluntari, cauza fiind soluţionată în contradictoriu cu alt reclamant decât cel în cauză, respectiv Primăria Com. Voluntari.

Plecând de la această situaţie juridică, Înalta Curte decelează că, la nivelul anului 1992, exista construcţia pârâţilor Iacob, aspect recunoscut prin recursul declarat.

În acel moment, reclamanţii nu deţineau nici măcar sentinţa civilă nr. 2221/08.07.1993, a Judecătoriei SAI, în dosarul nr. x/1991- având ca obiect obligaţie de a face şi nici nu puteau pretinde nici măcar la nivel declarat existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul acestora.

Astfel, la momentul ridicării construcţiilor, este evident că situaţia juridică a terenului era clară în sensul că se afla în patrimoniul autorităţii publice locale, fiind înlăturată afirmaţia reclamanţilor în sensul că situaţia juridică era neclară, întrucât formulase cerere de reconstituire.

Simpla formulare a unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în temeiul Legii nr. 18/1991 nu este de natură a determina caracterul incert al terenului, având în vedere principiile reglementate de Legea nr. 18/1991, în sensul că reconstituirea dreptului de proprietate asupra vechiul amplasament se va realiza cu respectarea condiţiilor legale prevăzute de art. 35, art. 22 şi 23, etc din Legea nr. 18/1991. În plus, autoarea reclamanţilor nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că i-a înştiinţat pe pârâţii Iacob cu privire la demersurile realizate şi la posibilitatea de a obţine reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pe care se afla construcţia edificată de aceştia.

În combaterea acestei alegaţii- caracterul incert al terenului, ca efect al depunerii cererii de reconstituire- vor fi avute în vedere şi considerentele supra dezvoltate de către instanţa supremă cu ocazia analizării titlului de proprietate al reclamantului.

Cu privire la critica referitoare la imposibilitatea reţinerii bunei-credinţe a pârâţilor Iacob, având în vedere că cele două hotărâri judecătoreşti nu îi sunt opozabile, Înalta Curte o va înlătura.

Prin sentinţa civilă nr. 2601/16.09.1993 pronunţată de Judecătoria SAI în dosarul nr. x/1993 a fost respinsă cererea de demolare a construcţiei formulată de Primăria Comunei voluntari. Prin decizia civilă nr. 769/02.04.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în cauza cu nr. x/2003 s-a recunoscut calitatea de constructori de bună credinţă a soţilor Iacob cu privire la imobilul construit str. x, com. Voluntari, cauza fiind soluţionată în contradictoriu tot cu Primăria Com. Voluntari.

Înalta Curte decelează că există două hotărârii judecătoreşti, prin care s-a statuat definitiv şi irevocabil că pârâţii Iacob au fost de bună-credinţă, la data ridicării construcţiei. Momentul ridicării construcţiilor este relevant pentru aprecierea atitudinii subiective a constructorului în vederea soluţionării unei eventuale acţiuni, având ca recunoaşterea dreptului de superficie.

Aceste statuări din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti se impun cu putere de lucru judecat şi reclamanţilor, chiar dacă nu au avut calitatea de părţi în procesul respectiv, fiind înlăturate alegaţiile acestora pe acest aspect. Reclamanţii, în calitate de terţ, nu pot ignora dezlegările cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (buna-credinţă a pârâţilor, la data ridicării construcţiei), ci pot doar face dovada contrară prin administrarea unor mijloace de probă pertinente.

În litigiul pendinte, reclamanţii nu au pretins că ar fi administrat un mijloc de probă contrar chestiunilor litigioase, care au fost dezlegate în litigiile anterioare, ci doar că reaua-credinţă a acestora decurge din simpla existenţă a cererei de reconstituire.

Şi aceasta susţinere este eronată, întrucât prezumţia de bună-credinţă operează în favoarea pârâţilor, în conformitate cu art. 1899 din C. civ. din 1864, prezumţie care a fost confirmată judiciar prin cele două hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, în mod corect a statuat instanţa de apel că, în raport de drepturile dobândite în mod irevocabil de defunctul E. asupra construcţiei, că pentru utilizarea optimă a acesteia se impune recunoaşterea unui drept de folosinţă asupra terenului afectat de această construcţie, ce limitează dreptul de proprietate al reclamantei.

Totodată, coexistenţa celor două drepturi, respectiv cel de proprietate asupra construcţiei şi cel de folosinţă asupra terenului dă naştere unui drept de superficie, care a fost recunoscut în favoarea lui Z. şi Y..

Cu privire la celelalte critici formulate referitoare la neregularităţile privind identificarea suprafeţei de teren ocupate de către pârâţi, se constată că aceastea sunt critici de netemeinicie, deoarece repun în discuţie situaţia de facto, aşa cum a fost stabilită de către instanţa de apel şi exced analizei instanţei de recurs.

În privinţa solicitării de constatare a nulităţii absolute a contractului de închiriere al pârâţilor Iacob, Înalta Curte relevă că reprezintă o cerere nouă în recurs, fiind formulată omissio medio, motiv pentru care nu va fi analizată.

Pentru toate considerentele menţionate, va respinge recursul declarat de reclamanta A. (decedată) şi continuat de JJ. şi KK., în calitate de succesibili, împotriva deciziei civile nr. 270A din 17 iunie 2014 şi a încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008. De asemenea, va admite recursurile declarate de pârâţii F. (decedat) şi continuat de BB., în calitate de moştenitoare, C., G., H., B., D. şi intervenienta I., va casa, în parte, decizia recurată şi încheierea de şedinţă din 09 septembrie 2014 şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de A. la aceeaşi curte de apel şi va menţine soluţia din apel cu privire la celelalte dispoziţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. (decedată) şi continuat de JJ. şi KK., în calitate de succesibili, împotriva deciziei civile nr. 270A din 17 iunie 2014 şi a încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008.

Admite recursurile declarate de pârâţii F. (decedat) şi continuat de BB., în calitate de moştenitoare, C., G., H., B., D. şi intervenienta I. împotriva deciziei civile nr. 270A din 17 iunie 2014 şi a încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008.

Casează, în parte, decizia recurată şi în tot încheierea de şedinţă din 09 septembrie 2014 şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de A. la aceeaşi curte de apel.

Menţine soluţia din apel cu privire la celelalte dispoziţii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.