Termination of audiovisual production contract: exigibility of financing obligations and scope of rights cession upon termination.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 10.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat următoarele:

- să se constate intervenită rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 încheiat între reclamanta, în calitate de producator şi pârâtă, în calitate de autor, în vederea realizării proiectului de film "Interzis" din culpa pârâtei, ca urmare a nerespectării de către aceasta a articolelor 3.3, 3.14, 5.1 - 5.3, 5.5 şi 8.3 din contract;

- să oblige pârâta la plata către A. S.R.L. a unor daune, pentru prejudiciul cauzat, constând în:

a) plăţi făcute de reclamanta în susţinerea proiectului prin înscrieri la diverse concursuri şi workshop-uri, inclusiv la CNC, în valoare de 6.270,12 RON;

b) contravaloarea serviciilor şi a muncii efectuate de către A. S.R.L. pentru dezvoltarea şi realizarea proiectului începând cu data semnării Contractului şi până în prezent, în valoare totală de 10.000 euro;

c) suma de 1.500 euro constând în echivalentul premiului "C." în urma workshopului D., a cărei încasare de către reclamantă, în calitate de producător al filmului, a fost blocată de pârâtă;

- să oblige pârâta de a nu folosi acele materiale produse pentru realizarea filmului "Interzis" până la constatarea rezilierii contractului de regie nr. x/15.01.2020 din culpa pârâtei (în cazul în care acest proiect va fi realizat), fără acordul prealabil al reclamantei, corelativ cu

- obligarea pârâtei de a menţiona societatea A., prin reprezentant E., în calitate de producător, în toate materialele realizate în legătura cu filmul "Interzis", de la generic la materialele de presă, formularele pentru participarea la festivaluri de film, de distribuţie, producţie sau orice alta forma de exploatare a filmului "Interzis", precum şi de a menţiona pe generic logourile colaboratorilor care au contribuit, prin intermediul reclamantei, la finanţarea si dezvoltarea Filmului;

- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată la data de 2.06.2021, pârâta-reclamantă B. a solicitat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 din culpa reclamantei-pârâte A. S.R.L., precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 117.513 RON, cu titlu de daune-interese.

Prin sentinţa nr. 9239/16.09.2021, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1122/04.07.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 încheiat între reclamanta-pârâtă, în calitate de producător, şi pârâta-reclamantă, în calitate de autor, în vederea realizării proiectului de film "Interzis" ca urmare a nerespectării acesteia din urmă a articolelor 3.3, 3.14, 5.1- 5.3, 5.5 şi 8.3 din contract; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 7.500 euro reprezentând contravaloarea serviciilor şi a muncii efectuate de către reclamanta-pârâtă pentru dezvoltarea şi realizarea proiectului începând cu data semnării contractului şi până în prezent; a obligat pârâta la plata sumei de 750 euro reprezentând jumătate din valoarea totală a premiului câştigat "C." în urma workshop-ului D.; a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată; a obligat pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.376,10 RON.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 709A/05.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte şi cererea reconvenţională; a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 ca urmare a neexecutării imputabile ambelor părţi; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 750 euro reprezentând jumătatea din valoarea totală a premiului câştigat; a respins cererea de chemare în judecată pentru rest, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvenţională pentru rest, ca neîntemeiată; a compensat cheltuielile de judecată facute în primă instanţă de ambele părţi; a menţinut restul dispoziţiilor; a obligat apelanta-reclamanta sa plătească apelantei-pârâte suma de 4.050 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Constatarea instanţei de apel, potrivit căreia neexecutarea contractului de regie nr. x/15.01.2022 s-a produs din motive imputabile ambelor părţi, este lipsită de fundament şi contradictorie în raport cu probatoriul administrat în cauză şi cu dispoziţiile contractuale şi/sau legale incidente.

Intimata-pârâtă nu a respectat cerinţele menţionate la articolele 3.3, 3.14, 5.1-5.3, 5.5 şi 8.3 din contract, prin prisma faptului că a ales să îşi desfăşoare activitatea fără a anunţa înainte şi fără a conveni cu reclamanta-pârâtă o modalitate de executare a activităţilor desfăşurate de aceasta şi a ales să îşi procure aparatura necesară filmării unui trailer, deşi reclamanta i-a comunicat că îi poate pune la dispoziţie astfel de aparate, nerespectând astfel indicaţiile producătorului şi neîncercând să hotărască împreună cu producătorul etapele producţiei.

La acestea se adaugă faptul că intimata-pârâtă, prin atitudinea refractară şi ostilă în raport cu producătorul, a tulburat bunul mers al dezvoltării şi exploatării filmului, folosind materiale realizate împreună cu producătorul în relaţie cu alţi terţi a refuzat participarea la anumite evenimente (festivalul F., spre exemplu, sau târguri de film/întâlniri), a solicitat contactarea unui al producător, punând astfel în pericol încheierea unor contracte de finanţare definitorii cu terţi prin încetarea colaborării (pe care o recunoaşte şi în corespondenţă purtată) şi, ulterior, continuarea proiectului fără implicarea producătorului.

Considerentele instanţei de apel potrivit cărora obligaţia finanţării ce incumbă reclamantei este una de rezultat şi nu a fost îndeplinită, aceasta fiind în culpă prin neasigurarea finanţării necesare realizării efective a filmului, nu au niciun fundament.

Reclamanta şi-a asumat obligaţia asigurării finanţării potrivit art. 3.9 din contract, astfel că nu era ţinută de vreun termen în acest sens, dincolo de faptul că finanţarea proiectului în faza de preproducţie era suportată de ea însăşi, prin participarea cu propria muncă şi aport în natură, atragerea unor fonduri de la G., la data notificării rezilierii contractului din culpa intimatei-pârâte.

Este, astfel, pe deplin aplicabil art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia, în lipsa unei dispoziţii contrare, producătorul putea finaliza opera audiovizuală în timp de 5 ani de la încheierea contractului, ceea ce înseamnă că, şi în situaţia în care obligaţia s-ar raporta la finanţarea filmărilor efective, ce urmează preproducţiei, nu ajunsese la scadenţă.

Instanţa de apel a considerat că reproşurile intimatei-pârâte B. la adresa societăţii au reprezentat un motiv de încetare a colaborării, fără a analiza dacă acestea sunt întemeiate din punct de vedere faptic, contractual sau legal, deşi notificarea de reziliere vizând "lipsa de colaborare" este recunoscută de aceasta, fiind de natură a împiedica executarea contractului.

În acelaşi timp, instanţa de apel se contrazice atunci când, pe de o parte, constată neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de rezultat constând în finanţarea proiectului, dar, pe de altă parte, reţine plata de către reclamantă a unor sume de bani pentru participarea la concursuri şi festivaluri şi pentru pregătirea întocmirii filmului documentar, ca expresie a obligaţiei sale contractuale de a asigura finanţarea.

În baza Contractului de regie nr. x/15.01.2020, încheiat între părţi, recurenta, în calitate de producător, a mijlocit, cu toată diligenţa pe care o reclamă urmărirea unui anumit scop, cum este cel al dezvoltării proiectului, şi obţinerea unui rezultat în considerarea căruia s-a şi încheiat contractul (realizarea filmului), câştigarea unor etape ce au dus la recunoaşterea filmului ca proiect realizabil, ce merita a fi finanţat, produs şi vândut pe piaţa de film naţională şi/sau internaţională.

Toate acestea au propulsat proiectul "Interzis" la o noua scală, una cu real potenţial de a fi vândut şi expoatat pe piaţa audiovizuală din ţară şi străinătate, aşa cum a recunoscut şi intimata-pârâtă, context în care filmul a ajuns să fie luat în considerare în industria cinematografică, şansele de a fi finanţat şi vândut pe pieţele de film pe care a intrat au crescut semnificativ.

Or, culpa încetării contractului îi aparţine exclusiv intimatei-pârâte, care, realizând că a ajuns într-o etapă avansată, a refuzat să mai colaboreze şi a încercat, la finalul anului 2020, să-şi aroge meritul pentru proiect, context în care, după încercări de conciliere, a notificat-o cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale reflectate în conţinutul art. 3.3, 3.14, 5.1-5.3, 5.5, ce atrage răspunderea contractuală în temeiul art. 8 din contract.

A susţinut că instanţa de apel, deşi a reţinut în speţă dispoziţiile art. 3 din contract ce configurează obligaţiile producătorului de a asigura echipa de producţie şi (cu acordul autorului) echipa care va gestiona aspectul artistic al filmului (art. 3.9-3.16), a omis prevederile art. 3.11, potrivit cărora, în caz de diferenţe ireconciliabile, producătorul are dreptul la decizia finală sau la aplicarea art. 8.1 din contract.

De asemenea, apreciind că din culpa ambelor părţi s-ar fi reziliat contractul, instanţa de apel a ajuns la o interpretare greşită şi în privinţa efectelor rezilierii cu excluderea aplicării clauzei vizând atragerea răspunderii contractuale în conformitate cu art. 8 din contract.

A mai arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor art. 1549 şi art. 1554 alin. (3) C. civ., în condiţiile în care recurenta a solicitat atragerea răspunderii contractuale, conform art. 1350 C. civ. prin plata de daune, în baza art. 8 din contract, în urma rezilierii contractului din culpa intimatei-pârâte.

În plus, aceeaşi instanţă a infirmat faptul că intimata-pârâtă s-ar îmbogăţi fără justă cauză, dar în acelaşi timp a decis, în mod contradictoriu, că aceasta să rămână cu toate materialele produse în timpul derulării contractului de regie, materiale în privinţa cărora a apreciat că au rezultat din efortul financiar exclusiv al producătorului, fără însă ca intimata-pârâtă să fie obligată să recompenseze cheltuiala făcută exclusiv de producător pentru realizarea acestor materiale.

Or, analiza situaţiei are ca premisă faptul că intimata-pârâtă, în calitate de autor, a agreat, prin Contractul nr. x/05.01.2020, a-i cesiona recurentei, în calitate de producător, drepturile exclusive privind realizarea şi exploatarea filmului în ansamblul său, pe o perioada de 50 ani, conform art. 4 din contract, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea şi exploatarea drepturilor pe care le deţine, conform contractului, şi pe care producătorul urmează a le folosi cum va crede de cuviinţă.

În condiţiile în care încetarea contractului s-a datorat refuzului intimatei-pârâte de a uzita de ceea ce-i punea la dispoziţie producătorul şi de a continua colaborarea cu acesta în vederea realizării proiectului început, reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri, în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din contract, astfel cum le-a solicitat şi dovedit în cauză.

Recurenta nu a pretins beneficiile ipotetice ce ar fi putut fi (eventual) obţinute, dacă proiectul pârâţilor s-ar fi realizat, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa în motivarea deciziei atacate, ci ca intimata-pârâtă să achite contravaloarea sumelor înaintate de producător pentru participarea la workshopuri în scopul dezvoltării proiectului; să fie obligată a suporta contravaloarea muncii prestate de producător, la o valoare rezonabilă, evidenţiată în baza calculelor pe ore petrecute în dezvoltarea proiectului, precum şi să achite recurentei suma încasată ca premiu integral, fără niciun merit, prin firma a cărei administrator este autorul.

A precizat că în mod nejustificat a fost respinsă pretenţia ce viza obligarea intimatei-pârâte să fie obligată la contravaloarea sumelor înaintate de producător pentru participarea la workshopuri în scopul dezvoltării proiectului, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, în contextul în care suma avansată de recurentă în vederea realizării proiectului, de 6.270,12 RON nu are a-i profita, în final, decât intimatei-pârâte, ţinând cont şi de natura investiţiei, din care urmează sa decurgă şi alte drepturi, de producţie, utilizare, exploatare, distribuţie sau orice altă formă de exploatare a filmului "Interzis".

Or, împiedicarea realizării proiectului, cu încălcarea eticii profesionale, de către intimata-pârâtă, după investiţiile atrase în dezvoltarea acestuia a dus la lezarea drepturilor şi intereselor recurentei şi afiliaţilor săi, cauzând prejudicii ce atrag dreptul la despăgubiri.

A subliniat că efectele acestui contract sunt extinse, de vreme ce în urma contractului încheiat cu pârâta, pentru susţinerea producerii şi distribuţiei filmului, în calitate de producător, a agreeat atât cu reprezentanţii G., cât şi cu reprezentanţii workshopurilor şi pieţelor de film la care a participat ca pe genericul filmului "Interzis" vor apărea logo-urile acestor colaboratori.

În privinţa sumei de 7.500 euro, stabilite ca prejudiciu imputabil intimatei-pârâte, recurenta a considerat că instanţa de apel a ignorat faptul că prejudiciul suferit este dovedit de materialele realizate prin efortul şi munca depuse timp de un an în proiect, de aportul în natură adus (probat în dosar prin înscrisuri, depoziţia martorului, interogatorii), de finanţările deja atrase de la terţi finanţatori şi de cheltuielile făcute de A. (dovedite cu înscrisuri justificative, reţinute şi recunoscute chiar de instanţa de apel).

Astfel, pretenţiile vizând daune reprezentând contravaloarea muncii prestate de producător sunt justificate şi rezonabile, în cuantumul solicitat, de 10.000 euro, ţinând cont că în cuprinsul bugetului prezentat exista un estimat vizând aportul producătorului, care, potrivit uzanţelor, este de 10% din bugetul proiectului şi că însăşi intimata-pârâtă a fost de acord ca producătorul trebuie plătit pentru munca depusă şi resurse necesare realizării filmului.

Daunele solicitate sunt justificate şi prin prisma beneficiului nerealizat din alte potenţiale proiecte specifice activităţii recurentei, care implică câştiguri financiare consistente în urma muncii de producţie ce necesită timp pentru dezvoltarea, scrierea, cercetarea şi încheierea parteneriatelor, aplicare şi implementare, proiecte în care recurenta Producătoare s-ar fi putut implica dacă nu ar fi fost implicată în dezvoltarea şi producţia filmului "Interzis" alocând timp şi resurse a căror cuantum este dovedit în speţă.

În ceea ce priveşte premiul de 1.500 euro obţinut în urma participării la D., a susţinut că acesta trebuie să revină în integralitate producătorului, în considerarea eforului logistic, uman şi intelectual în realizarea tuturor materialele necesare pentru participarea la atelierul de dezvoltare, precum şi a cheltuielilor făcute în vederea participării, adică a sumei de 1.000 euro, înaintate tot de producător dovedite prin probele depuse la dosar, în condiţiile în care potrivit uzanţelor, producătorul este cel ce atrage, gestionează fondurile implicate într-un proiect, premiul reprezentând o încununare a unui succes scontat, în vederea finalizării producţiei şi acoperirii unor costuri de dezvoltare ale acestui film, sau, după caz, a distribuirii sumei, în funcţie de modul de bugetare ales de Producător.

Nu meritul strict artistic este unicul criteriu în alocarea acestor premii şi finanţări, ci meritul Producătorului, fără de care manifestarea artistică nici n-ar fi primită în concurs, iar scopul acestor fonduri este acela de realizare a filmului, în conformitate cu planul financiar al producătorului. În plus, societatea reprezentată de Autoare a încasat premiul, în condiţiile în care societatea respectiva chiar nu are nicio implicare şi niciun merit în aceasta privinţă.

A mai arătat că motivul invocat de instanţa de apel în soluţia de respingere a solicitării privind obligarea intimatei-pârâte să nu folosească materialele produse până la rezilierea contractului pentru realizarea filmului "Interzis" fără acordul prealabil al recurentei, este contradictoriu faţă de dispoziţiile legale reţinute de instanţa ca fiind aplicabile, în condiţiile în care recurenta nu a solicitat o interdicţie de a folosi materialele ce se vor realiza după încetarea contractului, ci pentru cele care au fost deja realizate în perioada derulării contractului, perioadă în care atât drepturile pentru film, în ansamblul sau, cât şi pentru utilizarea secundară şi derivată, inclusiv astfel de materiale realizate, erau cesionate Producătorului A. S.R.L., în baza art. 4.1. şi 4.2. din Contract.

Soluţia instanţei de a-i permite intimatei-pârâte, ca efect al încetării contractului, să redevină titularul drepturilor sale asupra operei de creaţie intelectuală intră în contradicţie cu aparenta extindere a acestor drepturi asupra unor materiale şi opere realizate în perioada contractuală, în condiţiile în care nu e clar stabilit dacă aceasta redevine titular strict al operei iniţiale pe care le deţinea la momentul semnării contractului nr. x sau a rezultatului obţinut după colaborarea de 1 an.

Totodată, a menţionat că soluţia de respingere a obligării intimatei-pârâte de a menţiona pe generic societatea A. S.R.L., prin reprezentant E., în calitate de Producător şi colaboratorii care au contribuit, prin intermediul recurentei, la finanţarea şi dezvoltarea filmului, pe perioada derulării contractului, contravine legii drepturilor de autor, dar şi dispoziţiilor contractuale aplicabile în speţă, în raport cu motivele invocate (art. 8.1, paragraful final).

În plus, materialele şi operele la care a făcut referire sunt rodul creaţiei mai multor participanţi la proiect, ce implică drepturi, inclusiv de creaţii intelectuale, după caz, ce trebuie, la rândul lor, ocrotite şi recunoscute, în în aceeaşi măsură în care pretinde intimata-pârâtă pentru sine.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 03 aprilie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, cu consecinţa anulării cererii, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de recurs, ca netemeinică şi nelegală, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu titlu prealabil, în considerarea prevederilor art. 213 C. proc. civ., a solicitat ca judecarea prezentei cauze să se desfăşoare fără prezenţa publicului, măsura fiind dispusă şi de către tribunal, în vederea protejării vieţii private a pârâtei, prin raportare la existenţa unui subiect sensibil în societatea românească, respectiv, căsătoria între cupluri de acelaşi gen.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, a arătat că motivele de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate la nivel formal, întrucât reprezintă o reluare a apărărilor formulate de recurenta-reclamantă în faţa instanţelor de fond.

Cu referire la constatatarea intervenţiei rezilierii contractului x/15.01.2020, a arătat că, în mod judicios, a reţinut instanţa de apel că prima instanţa şi-a însuşit într-o manieră superficială poziţia recurentei-reclamante, înlăturând fără vreo motivaţie apărările şi susţinerile intimatei-pârâte în ceea ce priveşte neîndeplinirea de către aceasta a propriilor obligaţii esenţiale, respectiv acelea de a asigura mijloacelor tehnice şi financiare necesare finanţării şi producţiei filmului Interzis.

Astfel, finanţarea derulării producţiei filmului nu a fost suportată de către reclamanta-recurentă prin propria muncă şi aport, toate activităţile invocate fiind întreprinse în vederea îndeplinirii obligaţiei de rezultat, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, respectiv aceea de a asigura toate mijloacele tehnice şi financiare necesare realizării/producţiei filmului Interzis în ansamblul său.

Totodată, susţinerea nouă, neinvocată în faţa instanţelor de fond, întemeiată pe prevederile art. 72 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, este trunchiat redată şi interpretată, fără vreo relevanţă în speţa dedusă judecăţii, termenul de 5 ani fiind unul maximal şi vizând finalizarea operei audiovizuale, în concret producţia/realizarea filmului "Interzis", nicidecum obţinerea finanţării indispensabile producerii filmului în discuţie, lipsa acesteia fiind singura piedică în executarea contractului.

A susţinut că angrenarea unor cheltuieli modice prin raportare la ceea ce ar reprezenta bugetul şi costul final al producerii/realizării efective a filmului "Interzis" în ansamblul său, este, aşa cum a reţinut instanţa de apel, expresia obligaţiei de rezultat asumate de către recurenta-reclamantă, respectiv aceea de a obţine finanţarea necesară producţiei filmului, toate activităţile şi cheltuielile întreprinse având drept justificare îndeplinirea obligaţiei de rezultat cu referire la obţinerea a finanţării (obligaţie neexecutată).

De altfel, obligaţia pentru a cărei neexecutare recurenta-reclamantă este în culpă reprezintă o obligaţie prevăzută de prevederile art. 66 alin. (2) din Legea 8/1996, contrar susţinerilor acesteia potrivit cărora obligaţia de a furniza mijloacele necesare de ordin financiar în vederea executării/producerii filmului "Interzis" ar fi fost îndeplinită prin cercetarea de piaţă şi căutarea informaţiilor despre workshop-uri, evenimente, în total 1203 ore, nedovedite a fi prestate, în condiţiile în care aceste activităţi nu au asigurat nici producerea operei şi nici mijloacelor financiare necesare producerii ei, aşa cum prevăd explicit prevederile legale şi contractuale.

Cu referire la intervenţia rezilierii, conform art. 1549 C. civ., ale cărui efecte încetează doar pentru viitor în acord cu prevederile art. 1554 alin. (3) C. civ., precum şi acordarea de daune pentru pretinsele prejudicii, a menţionat că relativ la sumele pretinse a i se datora, recurenta-reclamantă nu a demonstrat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor atragerii răspunderii contractuale, în acord cu prevederile art. 1350, invocat drept temei şi a dovedirii prejudiciului (existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia debitorului), aspecte reţinut în mod corect şi instanţa de apel.

A considerat că, în mod corect, a apreciat instanţa de apel că suma de 7.500 euro a fost stabilită discreţionar de prima instanţă, în lipsa oricărei probe care să ateste că prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă este cuantificabil la nivelul acestei sume, în lipsa analizării condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii contractuale, ignorând că materialele şi munca efectuată de aceasta reprezintă activităţi fireşti care se circumscriu obligaţiilor esenţiale ale producătorului de a realiza filmul în ansamblul său şi, respectiv, de a asigura resursele financiare necesare producţiei acestuia, obligaţii, în mod vădit neîndeplinite.

Recurenta-reclamantă nu a realizat/produs filmul "Interzis" şi nici nu a asigurat finanţarea atât de necesară producţiei acestuia, că numărul de 3200 de ore, pretins alocate proiectului filmului şi avantajele pretins procurate intimatei-pârâte, niciodată cuantificate sau identificate, dar mai ales fără a ţine seama că întreaga calculaţie, nesusţinută de probatoriu şi prevederi legale, a pornit de la un buget aferent pentru execuţia integrală a contractului, respectiv un buget pentru producererea filmului.

Aducând în discuţie îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.) şi avantajul pecuniar obţinut de intimata-pârâtă, partea adversă a făcut abstracţie de obiectul contractului, de condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru a opera in rem verso, prevederile art. 1346 C. civ. incluzând executarea obligaţiilor valabile în sfera îmbogăţirii justificate, nicidecum nejustificate, repetiţiunea fiind astfel în mod vădit exclusă, în vreme ce rezilierea, conform art. 1554 alin. (3) C. civ., produce efecte doar pentru viitor.

De asemenea, recurenta-reclamantă a omis în întreaga expunere pentru care se consideră îndreptăţită la plata sumelor cu titlu de daune două prevederi contractuale importante în econmia cauzei, respectiv cele cuprinse în preambulul contractului x/15.01.2020, conform cărora aceasta şi-a asumat producerea filmului "Interzis" în ansamblul său, intimatei-pârâte fiindu-i încredinţată doar realizarea operei de creaţie regizorală, cesiunea drepturilor de autor de către intimata-pârâtă, precum şi activităţile de regie a filmului urmând a fi remunerate de către producător, că cesiunea drepturilor de autor, precum şi activitatea regizorală nu a avut caracter gratuit, după cum contractul nu a stabilit nicio formă de remuneraţie a recurentei-reclamante.

Cu referire la premiul "C." şi acordarea acestuia în totalitate producătorului pentru efortul uman, logistic şi intelectual, cât şi cu referire la obligarea intimatei-pârâte de a menţiona numele recurentei-reclamante în calitate de producător şi de menţionare a logourile colaboratorilor, în acord cu instanţele de fond, a precizat că nu există niciun temei contractual sau legal care să îl îndreptăţească pe producător la încasarea integrală a acestuia, scopul acestor fonduri nefiind acelea de finanţare a realizării filmului, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a admis aportul artistic al intimatei-pârâte, care intră în categoria daunelor morale, aşa cum judicios a reţinut instanţa de apel, respectiv conceptul documentarului/filmului.

În final, menţionează că recurenta-reclamantă a insistat pe cesiunea "operei", conform prevederilor art. 4.1 şi 4.2 din contract, ignorând faptul că ceea ce se cesionează sunt drepturile de utilizare şi exploatare a filmului în ansamblul său, începând cu data de la care s-a finalizat producţia acestuia, nicidecum premiile sau alte avantaje financiare obţinute. Contractul odată reziliat nu mai produce efecte, iar faptul că filmul în ansamblul său nu a fost realizat/produs de reclamantă lipseşte de efecte şi cesiunea reglementată de prevederile art. 4.1 şi 4.2, intimata-pârâtă putând să îşi valorifice drepturile asupra operei intelectuale în relaţie cu alţii coloboratori, motiv pentru care ambele solicitări sunt vădit nefondate.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

IV. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Faţă de dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 10 martie 2022, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 08 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă B., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat în mod explicit motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea criticilor formulate, reiese că este posibilă analizarea acestora din perspectiva cazurilor de recurs evocate, chiar dacă în privinţa unora dintre critici se va reţine incidenţa şi a pct. 5 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed.

Nu este, astfel, incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aceasta operează în situaţia în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se observa că prima instanţă, admiţând primul capăt de cerere din acţiunea principală formulată de către reclamanta-pârâtă A. S.R.L., a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 încheiat între reclamantă, în calitate de producător, şi pârâta B., în calitate de autor, ca urmare a nerespectării de către pârâta-reclamantă a obligaţiilor asumate prin art. 3.3, 3.14, 5.1 - 5.3, 5.5 şi 8.3 din contract.

Totodată, a fost respinsă cererea reconvenţională, având ca obiect rezilierea aceluiaşi contract de regie nr. x/15.01.2020 din culpa reclamantei, tribunalul apreciind că reclamanta-pârâtă A. S.R.L. şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de sprijin financiar şi tehnic.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa, ca o consecinţă a admiterii apelului pârâtei-reclamante B., în sensul că a admis în parte şi cererea reconvenţională şi a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020, ca urmare a neexecutării imputabile ambelor părţi.

Pârâta nu a declarat recurs, iar reclamanta, prin motivele de casare, nu a criticat însăşi dispoziţia vizând desfiinţarea pentru viitor a contractului (vizată, de altfel, de cererea de chemare în judecată şi regăsită ca atare în hotărârea primei instanţe), astfel încât Înalta Curte constată că atât soluţia rezilierii, cât şi chestiunea neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de către pârâta-reclamantă, beneficiază de autoritate de lucru judecat, în sensul art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nefăcând obiectul judecăţii în calea de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat critici referitoare la neexecutarea culpabilă a obligaţiei de finanţare a realizării filmului documentar, obligaţie asumată de către reclamantă prin contractul de regie, susţinându-se, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., că atare apreciere contrazice prevederile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în absenţa stabilirii de comun acord a vreunui termen de obţinere a finanţării, iar decizia recurată cuprinde motive contradictorii pe aspectul în discuţie.

Totodată, recurenta a reproşat instanţei de apel încălcarea principiului disponibilităţii în ceea ce priveşte cererile în pretenţii deduse judecăţii, în condiţiile în care, pe de o parte, s-a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei-reclamante în baza art. 8 din contractul de regie încheiat de părţi, ca efect al rezilierii din culpa pârâtei. Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată nu s-au pretins beneficiile ipotetice ce ar fi putut fi obţinute, dacă proiectul părţilor s-ar fi realizat, astfel cum a reţinut instanţa de apel, ci s-a solicitat repararea prejudiciului constând în pierderea economică suferită de către producător prin nefinalizarea proiectului comun.

Această din urmă critică relevă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. 8 al aceleiaşi norme, întrucât implică o eventuală nerespectare de către instanţa de apel a unor norme de drept procesual, respectiv a prevederilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 pct. 4 şi 6 C. proc. civ., după cum se va arăta în analiza motivelor de recurs.

Nu în ultimul rând, prin criticile referitoare la ultimele două capete de cerere din acţiunea introductivă, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1554 alin. (3) C. civ., pe care le-a reţinut a fi incidente, precum şi ignorarea clauzelor contractuale de la pct. 4.1. şi 4.2, respectiv de la pct. 8.1, referitoare la efectele cesiunii în cazul rezilierii contractului.

Înalta Curte constată caracterul fondat al acestor critici, potrivit celor ce succed.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 din motivul neexecutării de către ambele părţi contractante a obligaţiilor asumate, iar recurenta-reclamantă nu a formulat vreo critică referitoare la însuşi remediul neexecutării contractului.

Din considerentele deciziei recurate, reiese că obligaţia de rezultat este aceea de finanţare a realizării filmului documentar, asumată de către reclamantă, în calitate de producător, fără condiţii suspensive sau rezolutorii privind obţinerea unor finanţări externe, de la Centrul Naţional al Cinematografiei ori de la alte organisme finanţatoare. În acest fel s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1481 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis".

În motivarea deciziei nu s-a făcut referire la vreun termen pe care părţile să-l fi stabilit, prin acordul lor de voinţă, pentru executarea obligaţiei asumate de către reclamanta A. S.R.L., iar, astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, absenţa unui termen contractual, stipulat ca atare sau determinat în temeiul contractului, ar urma să atragă incidenţa prevederilor art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, dat fiind că, potrivit art. 211 din Legea nr. 8/1996, "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu dispoziţiile dreptului comun."

În conformitate cu art. 72 alin. (3) din acest act normativ, "Dacă producătorul nu finalizează opera audiovizuală în timp de cinci ani de la încheierea contractului sau nu difuzează opera audiovizuală într-un an de la finalizarea acesteia, coautorii pot cere rezilierea contractului, dacă nu s-a convenit altfel."

Contractul vizat de textul citat este cel pe care autorii menţionaţi la art. 67 din lege îl încheie cu producătorul, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile născute în legătură cu realizarea operei audiovizuale, inclusiv a unei opere cinematografice, regizorul (calitate deţinută de pârâta din cauză) fiind autorul principal, asumându-şi conducerea creării şi realizării operei audiovizuale, prin contractul cu producătorul, astfel cum prevede art. 66 alin. (1) din lege.

Producătorul îşi asumă prin acelaşi contract "responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare", conform art. 66 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, clauza din contractul de regie nr. x/15.01.2020 preluând în termeni asemănători obligaţia legală esenţială a producătorului, aceea de furnizare a mijloacelor tehnice şi financiare necesare realizării operei.

Este adevărat că art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, invocat de către recurenta-reclamantă, nu se referă chiar la obligaţia de asigurare a mijloacelor financiare de realizare a operei audiovizuale, însă, formularea generică a textului permite constatarea că legiuitorul a stabilit, practic, durata maximă de realizare a unei opere audiovizuale - cinci ani de la încheierea contractului -, a cărei nerespectare activează dreptul oricăruia dintre autori la rezilierea contractului, independent de motivul nefinalizării operei şi chiar de vreo culpă a producătorului.

Or, din moment ce însăşi realizarea filmului presupune scurgerea unei perioade de timp, care nu poate depăşi durata de cinci ani, iar obligaţia de furnizare a mijloacelor financiare este una esenţială în acest scop, se impune a se constata că atare obligaţie are caracter continuu, până la finalizarea operei comune, adică în maximum cinci ani de la încheierea contractului.

Întrucât prin formularea "dacă nu s-a convenit altfel", norma permite derogări prin acordul de voinţă al părţilor, ar fi trebuit cercetat dacă, în prezenta cauză, regizorul şi producătorul au stipulat un anumit termen, fie pentru realizarea filmului documentar, fie pentru îndeplinirea obligaţiei de finanţare a realizării operei, eventual, corespunzător diferitelor etape de producere a acesteia, în caz contrar, dispoziţiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 fiind pe deplin aplicabile.

Cu privire la acest text de lege, intimata-pârâtă a susţinut că nu poate fi reţinută incidenţa sa chiar de către instanţa de recurs, deoarece nu a fost invocat de către reclamantă până în etapa procesuală de faţă.

Această apărare a intimatei nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, astfel cum s-a arătat prin întâmpinarea la recurs, art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 a fost invocat chiar prin cererea de chemare în judecată, neavând relevanţă împrejurarea că norma ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor formulate se regăseşte doar într-o notă de subsol, cât timp partea a făcut, în acest fel, trimitere la dispoziţiile legale incidente, susţinând că respectivul contract a fost încheiat în concordanţă cu capitolul VIII (Operele cinematografice şi alte opere audiovizuale) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, exercitarea rolului activ al instanţei implică, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., obligaţia calificării juridice exacte a actelor şi faptelor deduse judecăţii, pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, iar acelaşi rol activ revine şi instanţei de apel, dat fiind efectul devolutiv al căii ordinare de atac.

Din această perspectivă, este relevant faptul că Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe conţine reglementarea operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, din care face parte art. 72 alin. (3), astfel încât, în măsura în care părţile, prin acordul lor de voinţă, nu au convenit altfel, nu există nicio raţiune pentru a nu fi verificată incidenţa prevederilor legale în materie şi pentru eventuala aplicare corespunzătoare a acestora.

Se impune a se observa, totodată, că, în ceea ce priveşte exigibilitatea obligaţiei apreciate ca fiind una de rezultat, prin prisma celor două convenţii ale părţilor, considerentele deciziei de apel sunt contradictorii, astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs.

Din considerentele deciziei recurate rezultă nu numai că obligaţia de rezultat era exigibilă, din moment ce s-a constatat neîndeplinirea sa, dar mai mult decât atât, s-a reţinut că această împrejurare a determinat-o pe pârâtă să devină tot mai refractară, începând să caute alţi producători şi, în cele din urmă, să înceteze colaborarea, ceea ce înseamnă că obligaţia era exigibilă chiar înainte de iniţiativa pârâtei de a găsi un alt producător.

Tot în cuprinsul deciziei de apel, preluându-se considerentele hotărârii primei instanţe, s-a reţinut că încercarea pârâtei de identificare a unui alt producător pentru realizarea filmului documentar (contrară obligaţiilor contractuale asumate) a avut loc subsecvent concursului la Centrul Naţional al Cinematografiei, aşadar după luna mai 2020.

Pe de altă parte, însă, analizând pretenţiile pecuniare ale reclamantei, instanţa de apel a reţinut că reclamanta, în calitate de producător, a plătit sumele de bani necesare pentru participarea la concursuri şi festivaluri şi pentru pregătirea filmului documentar, sume de bani ce au fost acordate de către prima instanţă cu titlu de contravaloare a serviciilor şi a muncii efectuate pentru pregătirea şi dezvoltarea proiectului, începând cu data semnării contractului şi până în prezent. Plăţile astfel efectuate exprimă obligaţia contractuală de a asigura finanţarea, având, aşadar, o cauză justificată.

Prin urmare, reiese din considerentele anterioare ale deciziei de apel că obligaţia de asigurare a finanţării încă trebuia îndeplinită (de vreme ce plăţile aveau o cauză justificată) la data participării proiectului la concursurile, festivalurile, atelierele de lucru etc. indicate de către reclamantă, ca modalitate de atragere a unor surse de finanţare externe a proiectului comun, agreată de părţi.

Întrucât pretenţiile reclamantei au fost formulate (şi admise în parte în primă instanţă) în considerarea serviciilor şi a muncii efectuate până la sfârşitul lunii ianuarie 2021, ar însemna, potrivit deciziei de apel, că obligaţia nu era exigibilă la acel moment, ceea ce contrazice aprecierea anterioară din aceeaşi decizie.

Situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel nu poate fi cenzurată în cadrul recursului, în condiţiile în care atribuţiile instanţei de recurs sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei atacate, în raport de motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu şi a temeiniciei acesteia, prin reaprecierea probelor administrate.

Considerentele expuse în cele ce preced relevă, însă, că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt pe aspectul exigibilităţii obligaţiei reţinute în sarcina recurentei-reclamante şi, implicit, în ceea ce priveşte îndeplinirea ori neîndeplinirea obligaţiei, luându-se în considerare şi cele expuse în legătură cu neverificarea incidenţei prevederilor legale în materie, pentru eventuala aplicare corespunzătoare a acestora în circumstanţele speţei.

În aceste condiţii, sunt fondate criticile recurentei şi vor fi admise ca atare, cu consecinţa admiterii recursului, a casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului principal declarat de către pârâta-reclamantă B., pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile referitoare la nerespectarea principiului disponibilităţii, Înalta Curte constată următoarele:

După cum s-a reţinut chiar prin decizia recurată, art. 8 din contractul de regie nr. x/15.01.2020 - la care se face referire în motivele de recurs - instituie prerogativa rezilierii unilaterale de către producător (reclamanta-pârâtă A. S.R.L.), din vina autorului (pârâta-reclamantă B.), cu prealabila notificare a acestuia, în caz de neexecutare/executare necorespunzătoare de către autor a oricăreia dintre obligaţiile contractuale asumate (art. 8.1), inclusiv dacă autorul nu se prezintă la data şi locul prevăzute pentru filmare, dacă va întrerupe colaborarea înainte de expirarea contractului ori nu va respecta planurile de lucru convenite şi termenele fixate (art. 8.2) şi, de asemenea, dacă va aduce prejudicii materiale ori morale producătorului (art. 8.3). Art. 8.1 din contract prevede şi posibilitatea solicitării de daune de către producător, "în conformitate cu legea în vigoare".

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, s-a făcut referire în mod expres la clauza prevăzută la art. 8 din contractul de regie încheiat de părţi, reclamanta anexând cererii introductive notificările adresate pârâtei, prin care şi-a exercitat dreptul de a declara unilateral rezilierea, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, chiar şi după expirarea termenului acordat în acest sens.

Pretenţiile pecuniare din cel de-al doilea capăt de cerere (lit. a)-c) au fost fundamentate pe dreptul la despăgubire al reclamantei pentru prejudiciul creat prin încălcarea obligaţiilor contractuale ale pârâtei, constând în investiţiile făcute în proiect şi plăţile directe (lit. a), contravaloarea muncii prestate de reclamantă (lit. b) şi echivalentul premiului "C." (lit. c).

Referirea la această clauză contractuală se regăseşte şi în motivele de apel, reclamanta criticând, prin apelul incident formulat, admiterea în parte sau, după caz, respingerea pretenţiilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ca efect al rezilierii contractului din culpa pârâtei-reclamante.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel, cu toate că a menţionat art. 8 din contractul de regie în cadrul situaţiei de fapt expuse şi a reţinut neexecutarea culpabilă şi de către reclamantă a propriei obligaţii, nu a respins cu acest motiv pretenţiile astfel formulate, ci a analizat îndreptăţirea reclamantei la daune-interese, făcând trimitere în acest sens la dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care "Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin".

Este adevărat, în acelaşi timp, că s-a subliniat culpa reclamantei chiar în analiza pretenţiilor băneşti, dar în contextul aplicării unui alt criteriu de cuantificare a prejudiciului decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, reclamanta nu a pretins în cauză beneficiile ipotetice ce ar fi putut fi, eventual, obţinute, dacă proiectul părţilor s-ar fi realizat, ci pierderea efectiv suferită prin nerealizarea filmului, din cauza pârâtei, prin raportare, după caz, la investiţiile făcute în proiect şi plăţile directe, contravaloarea muncii prestate de reclamantă şi echivalentul premiului pretins a fi fost încasat pe nedrept de către pârâtă.

Chiar atunci când s-a admis raportarea la beneficiul nerealizat de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că este vorba despre un asemenea câştig nerealizat din alte potenţiale proiecte specifice activităţii reclamantei, în care s-ar fi putut implica dacă nu era angajată în dezvoltarea şi producţia filmului "Interzis". Or, o asemenea susţinere conduce la criteriul pierderii unei şanse de câştig, prevăzut de art. 1532 alin. (2) C. civ., iar nu la cel al beneficiului de care persoana pretins păgubită a fost lipsită, prevăzut de art. 1531 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, conform art. 22 pct. 6 C. proc. civ.

Pe acest temei, Înalta Curte constată că instanţa de apel, evocând fondul raportului juridic dedus judecăţii, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere din acţiunea introductivă, nu s-a raportat la criteriile de cuantificare indicate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât rejudecarea cauzei, deja dispusă prin prezenta decizie, urmează a avea loc şi în privinţa apelului incident declarat de către reclamanta-pârâtă A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă a criticat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1554 alin. (3) C. civ., cu toate că instanţa de apel a reţinut incidenţa lor, precum şi nesocotirea clauzelor contractuale de la pct. 4.1. şi 4.2, respectiv de la pct. 8.1, referitoare la efectele cesiunii în cazul rezilierii contractului.

În acest cadru, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respins ultimele două capete de cerere din acţiunea introductivă, având ca obiect obligaţii de a face, respectiv de a nu face, cu motivarea că prin încetarea efectelor contractului, pârâta redevine titularul drepturilor sale asupra operei de creaţie intelectuală, pe care şi le poate valorifica, dacă este cazul, în colaborare cu alte persoane.

Această apreciere a instanţei de apel presupune, însă, că reclamanta, în calitate de producător, ar fi dobândit drepturi patrimoniale de autor asupra operei de creaţie intelectuală, prin cesiunea prevăzută de contractul de regie.

Or, în conformitate cu art. 1554 alin. (3) C. civ., menţionat chiar în decizia de apel, "Contractul reziliat încetează doar pentru viitor", astfel încât constatarea încetării în patrimoniul reclamantei, ca urmare a rezilierii contractului, a drepturilor deja transmise şi redobândirea de către pârâtă a acestor drepturi echivalează cu o aplicare retroactivă a efectelor rezilierii contractului, contrar prevederii legale citate.

Cu toate acestea, o asemenea constatare nu poate fi formulată în acest moment, deoarece se observă că rezilierea contractului ar putea produce efecte şi în privinţa drepturilor patrimoniale de autor, astfel cum a stabilit instanţa de apel, dar în funcţie de obiectul cesiunii prevăzute de contractul de regie şi prin raportare la clauzele contractuale menţionate chiar în cererea de recurs, ceea ce presupunea determinarea cu certitudine a situaţiei de fapt pe acest aspect.

Astfel, potrivit art. 4.1 şi art. 4.2 din contractul de regie, autorul urma să cedeze producătorului, în mod exclusiv, drepturile de utilizare - în modalităţile prevăzute în acele clauze - a filmului în ansamblul său pentru o perioadă de 50 ani, începând cu data de la care s-a finalizat producţia filmului.

Aşadar, cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale asupra filmului în formă finită nu producea efecte de la data încheierii contractului, pentru a se considera că producătorul a devenit titularul drepturilor, prin cesiune exclusivă.

În schimb, clauza de la pct. 8.1 din contractul de regie prevede că, în cazul activării clauzei de reziliere unilaterală de către producător, cesiunea drepturilor îşi păstrează efectele asupra secvenţelor filmului deja realizate.

În condiţiile în care, prin cel de-al treilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea paratei de a nu folosi acele materiale produse pentru realizarea filmului până la constatarea rezilierii contractului de regie din culpa pârâtei, soluţionarea cererii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1554 alin. (3) C. civ., presupunea a se stabili întrunirea cerinţelor stipulate în clauzele contractului încheiat de părţi, inclusiv dacă materialele la care se referă reclamanta intră în categoria "secvenţelor filmului", pentru care cesiunea îşi producea efectele încă de la data rezilierii unilaterale.

Stabilirea dobândirii în acest fel a drepturilor patrimoniale de autor de către reclamantă, în calitate de producător, interesa şi soluţionarea celui din urmă capăt de cerere, de vreme ce reclamanta se consideră titular al drepturilor şi pretinde a fi menţionată în toate materialele realizate în legătura cu filmul, de asemenea, ca şi colaboratorii săi să fie astfel menţionaţi.

Or, se constată că situaţia de fapt pe aspectele precizate nu a fost pe deplin stabilită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, motiv pentru care se impune analizarea acestora în raport de considerentele expuse prin prezenta decizie, în cadrul rejudecării apelului incident.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată, iar în baza art. 497 C. proc. civ., va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă-reclamantă.

Admite recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 709 A din 05 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.