Trademark infringement: Proof requirements for moral damages and publication of judgment; jurisdiction over foreign co-defendants under Brussels I bis

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2015 la data de 12.03.2015, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. Trading Ro S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtei să înceteze, de îndată, folosirea în activitatea comercială, adică producerea, vânzarea, oferirea spre vânzare, export, import, distribuţie, publicitate, a produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile comunitare figurative nr. x/30.07.2009 şi nr. x şi internaţionale figurative nr. x şi nr. y/19.11.1976;

- obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale estimate cu titlu provizoriu la suma de 3.000 de Euro, precum şi la plata de despăgubiri morale estimate cu titlu provizoriu la suma de 9.000 de Euro, pentru prejudiciul cauzat prin actele de contrafacere;

- publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în două publicaţii de circulaţie naţională;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest litigiu.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1980/13.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantei A., a dispus obligarea pârâtei B. Trading Ro să înceteze, de îndată, folosirea în activitatea comercială, adică producerea, vânzarea, oferirea spre vânzare, export, import, distribuţie, publicitate, a produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile comunitare figurative nr. x/30.07.2009 şi nr. x şi internaţionale figurative nr. x şi nr. y/19.11.1976.

A dispus obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 15.111,31 RON.

A dispus obligarea pârâtelor B. Ltd şi B. BG Eood să înceteze, de îndată, folosirea în activitatea comercială, adică producerea, vânzarea, oferirea spre vânzare, export, import, depozitare, distribuţie, publicitate, inclusiv prin intermediul site-urilor deţinute a produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile comunitare nr. x/30 iulie 2009, nr. x/20 august 2004, nr. x/31 octombrie 2003, nr. x/21 august 2014, nr. x/12 martie 2014, pe teritoriul Bulgariei.

A dispus obligarea pârâtei B. Ltd la plata despăgubirilor materiale în sumă de 198.62,79 euro şi obligarea pârâtei B. Bg Eood la plata despăgubirilor materiale de 169.024,76 euro.

A respins cererea privind obligarea tuturor pârâtelor la plata despăgubirilor morale, ca neîntemeiată. A respins cererea privind obligarea tuturor pârâtelor la publicarea în presă pe cheltuială proprie a dispozitivului hotărârii. A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 47.390,70, reprezentând taxa judiciară de timbru şi 65.756,12 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 1980/13.12.2017 au declarat apeluri pârâtele B. Ltd, B. BG Eood, B. Trading S.R.L. şi reclamanta A..

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1044A/2022 din 27 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1980/13.12.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A admis apelurile declarate de pârâtele B. Ltd şi B. Bg Eood, precum şi apelul declarat de pârâta B. Trading Ro S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1980/13.12.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul:

A obligat pe pârâta B. Trading Ro la plata către reclamantă de despăgubiri materiale în cuantum de 113 RON. A obligat pe pârâta B. Ltd la plata către reclamantă de despăgubiri materiale în cuantum de 210,57 euro. A obligat pe pârâta B. Bg Eood la plata către reclamantă de despăgubiri materiale în cuantum de 744,60 Euro. A obligat pe pârâta B. Trading Ro la plata către reclamantă a sumei de 20 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru în primă instanţă. A obligat pe pârâta B. Ltd la plata către reclamantă la plata către reclamantă a sumei de 77,90 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru în primă instanţă. A obligat pe pârâta B. Bg Eood la plata către reclamantă la plata către reclamantă a sumei de 262,79 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru în primă instanţă. A obligat pe pârâtele B. Trading Ro, B. Ltd şi B. Bg Eood la plata către reclamantă, în solidar, a sumei de 15.000 RON cu titlu de onorariu de avocat, redus, în primă instanţă.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins solicitarea apelantei-reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

A obligat pe apelanta-reclamantă A. la plata către apelantele-pârâte B. LTD şi B. BG Eood a sumei de 4952,93 RON cu titlu de taxă de timbru şi a sumei de 13.106,13 euro şi 22.983 RON cu titlu de onorariu de avocat, în faza de apel. A obligat pe apelanta-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă B. Trading RO a sumei de 431 RON cu titlu de taxă de timbru şi a sumei de 17.946,48 RON cu titlu de onorariu de avocat, în faza de apel.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1044A din 27 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs principal reclamanta A., iar intimatele B. Ltd, B. BG Eood şi B. Trading Ro S.R.L. au declarat recurs incident.

I.4.1 Recursul reclamantei A.

Prin cererea de recurs, recurenta A. a solicitat instanţei de recurs, în condiţiile art. 497 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei recurate doar cu privire la soluţia pronunţată pe capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri morale, publicarea hotărârii în presă şi cheltuielile de judecată şi a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel de respingere a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, motiv de casare care atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile sus menţionate, care nu deosebesc elementele probatorii ale daunelor morale de cele vizând daunele materiale, toate fiind delimitate de noţiunea generică de elemente care produc consecinţe negative asupra titularului dreptului. In plus, susţinerea instanţei privind caracterul secundar al daunelor morale nu îşi găseşte susţinerea în lege.

Astfel, instanţa de apel nu a motivat de ce probele administrate în susţinerea existenţei încălcării drepturilor reclamantei, probele vizând dovedirea unui prejudiciu material, precum şi probele vizând existenţa renumelui mărcilor A. nu se pot califica a fi considerate un minimum de probaţiune în raport cu prejudiciul moral, deşi ele se regăsesc consacrate atât legal, cât şi jurisprudenţial în acest sens.

Riscul afectării imaginii şi reputaţiei mărcii ca urmare a actelor de contrafacere este inerent actelor de încălcare în sine atunci când este vizată o marcă de renume. Dovedirea renumelui este premisa cea mai uzuală pentru a reţine existenţa unui prejudiciu moral în cauză.

Natura morală, intangibilă, a prejudiciului moral este, astfel, strâns legată de buna reputaţie şi apreciere a mărcilor A. de către consumatori, fiind puţine alte mijloace de probare directă şi nemijlocită a unei vătămări morale. înlăturarea ei din cadrul probaţiunii lipseşte de fundament însăşi raţiunea reglementării dreptului de compensare a prejudiciilor morale în ipoteza actelor de contrafacere a mărcilor înregistrate.

Simplul fapt că un concurent foloseşte neautorizat mărcile titularului ce beneficiază de renume creează, ipso facto, un prejudiciu moral.

Pe de altă parte, folosirea mărcilor titularului de către un concurent este de natură să conducă la o diluţie a acestora, iar concurentul profită pe nedrept de renumele mărcii şi firmei A..

Diluţia mărcii are loc indiferent dacă produsele sunt de o calitate inferioară sau nu. Simplul fapt că un concurent foloseşte marca titularului poate conduce publicul consumator, în timp, să nu mai vadă în marcă o indicaţie a originii comerciale, ci ca pe un semn folosit de mai multe întreprinderi, probabil cu scop ornamental.

Prejudiciul moral reflectă pierderea distinctivităţii mărcilor, a valorii lor, dar şi pierderea clientelei titularului de marcă, asemenea pierderi având efecte atât în prezent, cât şi pentru viitor. Tocmai natura sa subiectivă, rezultatul perturbării relaţiei fireşti dintre client şi marcă, face ca prejudiciul moral să aibă un conţinut şi o semnificaţie proprie faţă de prejudiciul material.

În plus, prin reţinerea argumentelor existenţei unu risc de confuzie, instanţa a subliniat toate aspectele relevante de care avea nevoie pentru a justifica existenţa în cauza a unor daune morale, cum ar fi caracterul exclusivist al acestora şi diluţia puterii distinctive.

A arătat că, în alte situaţii similare, Tribunalul Bucureşti a acordat reclamantelor A., F. şi G. daune morale motivate de fapta pârâtei care a dus la afectarea mărcilor în litigiu, diluarea acestora, crearea unor legături artificiale între titularii adevăraţi ai mărcilor şi alţi producători ce oferă alternative ieftine şi slab calitative.

Cuantificarea prejudiciului moral va rămâne întotdeauna rezultatul unei estimări a gravităţii perturbării realizate relaţiei dintre client şi marcă în urma actelor de contrafacere, determinabile prin raportare la întreaga situaţie de fapt rezultată din aceleaşi probe care conturează chiar faptele de încălcare şi întinderea acestora. Solicitând despăgubiri morale în cuantum dublu prejudiciului material s-a făcut o estimare ce se încadrează în limitele permise de legiuitor şi în concordanţă cu practica instanţelor în domeniu.

Chiar dacă instanţa ar fi apreciat un alt cuantum al prejudiciului, eventualele diferenţe existente între estimarea făcută de instanţa şi calculul reclamantei nu puteau conduce la respingerea acestor daune, atâta vreme cât nu există dispoziţii legale care să stabilească modul de cuantificare a acestora.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 cu privire la publicarea hotărârii, motiv de recurs ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că publicarea hotărârii poate reprezenta o formă de reparare în natură, parţială, a prejudiciului moral adus titularului mărcii încălcate, precum şi o modalitate de limitare a prejudiciului în viitor, însă aceasta poate fi analizată într-o astfel de perspectivă doar dacă s-ar accepta în egală măsură prezumţia simplă că un prejudiciu moral este iminent riscului de confuzie, reţinut de altfel de instanţă în cauză. într-o astfel de perspectivă, finalitatea şi scopul publicării hotărârii judecătoreşti are menirea corectării percepţiei greşite pe produse în rândul consumatorilor ca urmare a existenţei riscului de confuzie.

Or, dacă pentru admiterea acţiunii în contrafacere este necesar a se proba doar existenţa riscului de confuzie şi nu a riscului efectiv, rezultă că şi premisa măsurilor corective incluzând şi publicarea dispozitivului hotărârii trebuie asociată admiterii acţiunii în contrafacere în baza riscului de confuzie şi nu a confuziei efective.

A susţinut că raţionamentul instanţei de apel este contrar dispoziţiilor legale, publicarea nefiind condiţionată de acordarea altor daune morale. Instanţa trebuia să analizeze împrejurările cauzei în raport cu acest capăt de cerere, măsura având un scop compensatoriu, contracarând sau diminuând impactul negativ viitor al faptului ilicit. O astfel de măsură ar reda în percepţia consumatorilor mesajul corect despre produsele reclamantei, în virtutea drepturilor conferite de mărcile înregistrate ale acesteia.

Prin urmare, titularul mărcii, lezat în drepturile sale, poate cere atât daune interese, cât şi publicarea hotărârii pentru repararea prejudiciului material ce i-a fost cauzat prin imitaţie şi a prejudiciului moral produs prin confuzia ce s-a putut naşte în ceea ce priveşte publicul consumator cu privire la calităţile produselor sale.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta a criticat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., motiv care atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul în care instanţa a considerat că doar A. a căzut în pretenţii în faza de apel.

Sub un prim aspect, a arătat că analizarea incidenţei dispoziţiilor privind cui şi în ce măsură trebuie acordate cheltuielile de judecată trebuie făcută în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, fiind singurul element esenţial care defineşte limita judecăţii şi în raport cu care se poate determina partea care a pierdut procesul.

Or, în cauză instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în contrafacere, pârâta nu a achiesat la niciun capăt de cerere şi a contestat în tot acţiunea formulată, fiind astfel într-un raport litigios pentru fiecare din pretenţiile deduse judecăţii. Or, în raport cu cererea de chemare în judecată, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au admis acţiunea, reţinând existenţa actelor de contrafacere, au interzis actele de încălcare a drepturilor reclamantei şi au obligat pârâta la plata prejudiciului material cauzat acesteia.

Stabilirea cuantumului prejudiciului nu este un element în raport cu care să se stabilească căderea în pretenţii a reclamantei, aceasta învestind instanţa de judecată cu pretenţia acoperirii întregului prejudiciu care va rezulta din probaţiunea administrată, fie că acesta este determinat în raport cu beneficul injust obţinut de contrafăcător, fie că acesta este estimat în raport cu alte elemente economice relevante.

Schimbarea situaţiei procesuale în apel cu privire la modalitatea de estimare a prejudiciului nu conduce la reţinerea unei culpe procesuale a reclamantei prin învestirea instanţei cu pretenţiile deduse judecaţii, nu invalidează temeinicia acţiunii formulate.

A precizat că sentinţa Tribunalului Bucureşti a fost apelată de toate părţile implicate în cauză, iar admiterea apelului apelantelor-pârâte, în parte, numai sub aspectul cuantumului despăgubirii materiale nu înseamnă că acestea nu sunt căzute în pretenţii sau că au pierdut procesul caracterizat prin obiectul cererii de chemare în judecată. Dimpotrivă, apelantele-pârâte au căzut în pretenţii pentru că au fost recunoscute încă o dată actele de încălcare a mărcilor A. şi chiar a fost menţinută obligaţia lor de a plăti despăgubiri, chiar dacă acestea sunt într-o sumă mai mică, şi nu ca urmare a unei pretenţii deduse judecăţii în mod greşit de către reclamantă, ci ca urmare schimbării modalităţii de estimare aleasă de instanţa de apel.

A mai subliniat că recurenta A. nu poate fi obligată la plata tuturor cheltuielilor părţilor adverse din faza apelului, aceasta nefiind partea care a căzut în pretenţii, ci intimatele pârâte, costul procesului incluzând şi costurile de reprezentare fiind o consecinţă nemijlocită a faptei ilicite, respectiv a actelor de contrafacere.

I.4.2 Recursul incident formulat de pârâtele B. Ltd., B. Bg Eood şi B. Trading Ro SRL

Pârâtele au solicitat instanţei să caseze hotărârea atacată în partea care implică admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de A. şi anume, obligarea pârâtelor B. la plata de despăgubiri materiale şi de cheltuieli de judecată, şi, respectiv, menţinerea acelor dispoziţii ale Tribunalului Bucureşti privind admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtelor la abţinerea de la folosirea anumitor semne.

Printr-un prim motiv de recurs, au susţinut că instanţa de apel a respins în mod nelegal apelul acestora cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, motiv de casare care arată că se încadrează în punctele 6 şi 8, art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Au arătat că soluţia instanţei de apel cu privire la modalitatea în care Tribunalul Bucureşti a soluţionat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române este atât insuficient motivată şi nelegală, fiind dată cu greşita aplicare/încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Regulamentul UE 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Deşi a reţinut incidenţa acestuia în cauză, instanţa de apel nu a motivat reţinerea incidenţei art. 8 pct. 1 din Regulamentul 1215/2012 din perspectiva ipotezei prevăzute expres de acesta - şi anume, "cu condiţia ca între cereri să existe o legătură atât de strânsă încât să fie oportună examinarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor", în sensul că nu a motivat hotărârea recurată sub aspectul incidenţei în speţă a riscului pronunţării unor hotărâri ireconciliabile sau, în subsidiar, a făcut o greşită aplicare a art. 8 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, în sensul în care nu a avut în vedere că acesta nu presupune doar legături între cereri, ci şi necesitatea ca această legătură să fie suficient de strânsă încât judecarea cererilor împreună să fie oportună în scopul prevenirii unor hotărâri ireconciliabile.

Printr-un al doilea motiv de recurs, au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod insuficient motivat sau cu încălcarea prevederilor legale aplicabile că produsele B. încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale A., motiv de recurs ce se încadrează în punctele 6 şi 8, art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia instanţei de apel cu privire la existenţa unei încălcări a Mărcilor A., este atât insuficient motivată, cât şi dată cu greşita aplicare/încălcarea prevederilor legale europene şi naţionale care condiţionează existenţa încălcării unei mărci de folosirea unui semn identic/similar, pentru produse identice/similare, astfel încât să existe un risc de contuzie, inclusiv riscul de asociere. Pe scurt, soluţia instanţei de apel cu privire la existenţa unei încălcări a Mărcilor A., este atât nemotivată, cât şi dată cu greşita aplicare/încălcarea prevederilor legale europene şi naţionale care condiţionează existenţa încălcării unei mărci de folosirea unui semn identic/similar, pentru produse identice/similare, astfel încât să existe un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere (art. 9 (2) din Regulamentul UE 209/2007, actualmente, Regulamentul UE 1001/2017 şi, respectiv, art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998).

Din hotărârea recurată (p. 11 jos), rezultă că, în pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel nu a avut în vedere şi argumentele formulate pe calea apelului de către pârâta B. Trading Ro S.R.L.. Astfel, din penultimul paragraf din p. 11 a hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a avut în vedere atunci când a confirmat soluţia Tribunalului Bucureşti cu privire la existenţa unei fapte de încălcare a Mărcilor A. doar criticile formulate de pârâtele B. din Bulgaria. Aşadar, hotărârea recurată este nemotivată măcar sub acest aspect.

În al doilea rând, în analiza similarităţii dintre Mărcile A., pe de o parte, şi semnele/cusăturile prezente pe pantofii sport comercializaţi de B., instanţa de apel ar fi trebuit să efectueze o comparaţie separată între fiecare model de pantofi şi, respectiv, fiecare dintre Mărcile A. invocate de către reclamantă.

Or, în hotărârea recurată, analiza similarităţii nu vizează fiecare dintre Mărcile A. în parte, ci este globală, prin raportare la toate Mărcile A..

Mai mult, una dintre Mărcile A. cu privire la care Tribunalul Bucureşti a dispus admiterea cererii de chemare în judecată şi abţinerea de la folosire -respectiv marca europeană nr. x/20.08.2004 nu este nici măcar menţionată în considerentele hotărârii recurate, care menţine soluţia primei instanţe sub acest aspect.

În al treilea rând, în analiza riscului de confuzie instanţa de apel ar fi trebuit să identifice elementele distinctive şi dominante ale fiecăreia dintre Mărcile A., pentru a verifica în ce măsură acestea se regăsesc în semnele/cusăturile prezente pe pantofii B.. Or, instanţa de apel nu a procedat la această identificare, ceea ce echivalează fie cu o insuficientă motivare, fie cu greşita aplicare a normelor legale incidente, aşa cum sunt ele interpretate în jurisprudenţa ICCJ şi a CJUE.

Singura menţiune privind un pretins element dominant al mărcilor reclamantei se face în p.13, unde instanţa de apel reţine că acesta ar fi reprezentat de "figura reprezentând o pista de atletism care coboară spre talpa piciorului". Mai întâi, instanţa de apel nu arată care sunt raţiunile pentru care reprezentarea unei piste de atletism ar constitui elementul dominant al Mărcilor A., mai ales în condiţiile în care pista de atletism este un element descriptiv pentru pantofii sport. Mai mult, instanţa de apel vorbeşte despre o pistă de atletism care "coboară spre talpa piciorului", o afirmaţie cel puţin neclară în condiţiile în care Mărcile A. nu conţin reprezentări ale unui picior/pantof.

În al patrulea rând, în analiza riscului de confuzie, instanţa de apel ar fi trebuit să determine gradul de distinctivitate al fiecăreia dintre Mărcile A. şi, ulterior, în funcţie de acesta să decidă în ce măsură eventuala similaritate a semnelor ar putea genera confuzie, sau, dimpotrivă, va fi atribuită utilizării descriptive şi/sau uzuale în industrie pentru produsele respective.

Instanţa de apel nu a făcut nicio analiză în concret a distinctivităţii Mărcilor A., inclusiv din perspectivele indicate de pârâte prin cererile de apel - respectiv, descriptivitate prin raportare la produse şi caracter uzual, acestea fiind esenţiale în analiza riscului de confuzie.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatele B. Ltd, B. Bg Eood şi B. Trading Ro S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de A. ca urmare a neîncadrării acestuia în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Reclamanta A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimate, solicitând înlăturarea apărărilor intimatelor pârâte ca neîntemeiate şi admiterea recursului A..

Cererea de recurs incident formulată de pârâtele B. Ltd, B. Bg Eood şi B. Trading Ro S.R.L. a fost comunicată reclamantei A. la data de 28 februarie 2023.

Reclamanta A. a depus întâmpinare la recursul incident depus de pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat şi obligarea recurentelor-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare depus, recurentele-pârâte B. Ltd, B. Bg Eood şi B. Trading Ro S.R.L. au solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare de recurenta A..

I.6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 martie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă A..

A admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurentele-pârâte B. Ltd, B. Bg Eood şi B. Trading Ro S.R.L. împotriva deciziei nr. 1044A din 27 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 14 mai 2024, ora 9:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1 Recursul pârâtelor B. Ltd, B. Bg Eood şi B. Trading Ro SRL

Înalta Curte apreciază necesar a examina mai întâi recursul incident, deoarece el aduce în discuţie pe de-o parte chestiunea procedurală a necompetenţei generale a instanţei române pentru cererea îndreptată împotriva societăţilor bulgare şi pe de altă parte pentru că pârâtele critică legalitatea admiterii acţiunii în contrafacere - prin prisma neîndeplinirii cerinţelor de fond pentru a se reţine încălcarea - în timp ce recursul principal se referă la modul de reparare a prejudiciului pretins a fi produs prin fapta ilicită a încălcării dreptului la marcă, această chestiune urmând a fi analizată subsecvent existenţei încălcării.

Cu privire la motivul de recurs al necompetenţei generale a instanţelor române - excepţie respinsă de prima instanţă, soluţie atacată de pârâte pe calea apelului, care a fost considerat neîntemeiat în această privinţă - Înalta Curte reţine că, deşi greşita soluţionare a excepţiei a fost subsumată de recurente cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 (prin prisma nemotivării sau insuficientei motivări) şi respectiv pct. 8 C. proc. civ. (raportat la nelegalitatea în sine a soluţiei), chestiunea nu poate fi examinată în coordonatele acestei din urmă norme, care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În realitate, având în vedere că atât normele din C. proc. civ. referitoare la competenţa instanţei, cât şi art. 8 din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială sunt norme de procedură şi nu norme de drept material, aceste din urmă critici pot fi încadrate şi vor fi examinate în raport cu în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii", având în vedere că, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale.

Cu privire la motivul de recurs al necompetenţei generale a instanţelor române dedus judecăţii de pârâte, s-a invocat prin recursul incident că decizia recurată nu cuprinde o analiză a tuturor condiţiilor cuprinse în art. 8 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Concomitent, s-a susţinut că absenţa acestei analize constituie şi o aplicare greşită a textului evocat.

Potrivit art. 8 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acţionată în justiţie: 1. atunci când este unul dintre mai mulţi pârâţi, în faţa instanţei de la domiciliul oricăruia dintre aceştia, cu condiţia ca între cereri să existe o legătură atât de strânsă încât să fie oportună examinarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;"

Prin cererea iniţială reclamanta s-a îndreptat împotriva societăţii înregistrate în România, invocând încălcarea drepturilor sale asupra mărcilor comunitare (mărci UE) figurative nr. x/30.07.2009 şi nr. x/31.10.2003 şi a mărcilor internaţionale figurative nr. x.07.1978 şi nr. y/19.11.1976.

Prin modificarea acţiunii sale, reclamanta a cerut introducerea în cauză în calitate de pârâte, alături de B. Trading RO S.R.L., a societăţilor B. LTD şi B. BG EOOD, având reşedinţa pe teritoriul Bulgariei, solicitând obligarea pârâtelor să înceteze, de îndată, folosirea în activitatea comercială, adică producerea, vânzarea, oferirea spre vânzare, export, import, depozitare, distribuţie, publicitate, inclusiv prin intermediul site-urilor deţinute a produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile comunitare nr. x/30.07.2009, nr. x/20.08.2004, nr. x/31.10.2003, nr. x/21.08.2014, nr. x/12.03.2014 pe teritoriul Bulgariei.

Împotriva tuturor pârâtelor au fost formulate solicitări de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pretins cauzat, în modalitatea obligării la plata unor sume de bani şi în modalitatea publicării hotărârii judecătoreşti ce urma a fi pronunţată.

În argumentarea cererilor sale, reclamanta a arătat cu privire la societatea B. Trading RO S.R.L. (înmatriculată în România) că aceasta comercializează pe teritoriul României produse, respectiv pantofi sport, purtând semne identice sau similare cu mărcile reclamantei invocate prin acţiune.

Cu privire la societăţile din Bulgaria, introduse în proces prin cererea modificatoare, reclamanta a susţinut, în esenţă, că societatea B. BG EOOD comercializează în Bulgaria bunurile importate de pârâta B. LTD, produse ce încalcă mărcile titularului A. în Bulgaria, iar pârâta B. LTD livrează astfel de produse societăţii B. Trading RO S.R.L. din România.

Din perspectiva drepturilor încălcate, tuturor celor trei pârâte li se reproşează încălcarea a două mărci ale Uniunii Europene (anterior mărci comunitare) - nr. x/30.07.2009 şi nr. x/31.10.2003 - iar pârâtei societate română i se impută şi încălcarea a două mărci internaţionale - nr. x.07.1978 şi nr. y/19.11.1976 - în timp ce faţă de societăţile pârâte din Bulgaria se susţine prin completarea acţiunii încălcarea şi a altor 3 mărci ale Uniunii Europene - nr. x/20.08.2004, nr. x/21.08.2014 şi nr. x/12.03.2014.

În privinţa argumentării de către instanţa de apel a aplicării în cauză a criteriului conexităţii ce justifică atragerea competenţei instanţei române şi pentru cele două pârâte societăţi înmatriculate în Bulgaria, instanţa de apel a consemnat în decizia recurată:

"Curtea constată că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă de fond existenţa unor legături între societăţile pârâte, având în vedere că, potrivit probelor administrate în cauză, constând în bonuri fiscale şi facturi, rezultă că apelanta-pârâtă B. LTD importă produsele pantofi sport din China, produse pe care le vinde pe teritoriul Bulgariei prin intermediul societăţii apelante-pârâte B. BG EOOD şi pe teritoriul României prin intermediul societăţii apelante-pârâte B. Trading RO S.R.L..

Din punctul de vedere al drepturilor invocate de către apelanta-reclamantă, se constată că aceasta a invocat aceleaşi drepturi de proprietate intelectuală - respectiv dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcilor A..

De asemenea, sunt comune normele legale incidente în ceea ce priveşte atragerea răspunderii delictuale a tuturor pârâtelor, având în vedere că întinderea şi condiţiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor conferite de mărci au fost uniformizate prin transpunerea Directivei 48/2004, aflându-se sub un regim unic de aplicare şi de interpretare conform deciziilor obligatorii de interpretare pronunţate de CJUE.

În consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect a reţinut tribunalul aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 8 alin. (1) din Regulamentul 1215/2012."

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine ca fondat motivul de recurs ce valorifică o pretinsă nemotivare a deciziei sub aspectul motivului de apel în discuţie; dimpotrivă, argumentarea curţii de apel cuprinde suficiente elemente pentru a contura motivele pentru care instanţa a considerat că instanţele române sunt competente general să judece cauza.

Astfel cum s-a arătat în jurisprudenţă, motivarea hotărârii nu trebuie să răspundă punctual fiecărui argument adus de parte, dacă răspunsul este acoperitor inclusiv implicit pentru toate chestiunile esenţiale deduse judecăţii.

Or, instanţa de apel a argumentat în fapt cu privire la existenţa legăturii strânse între cereri, ceea ce înlătură incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte observă că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în niciuna dintre cele 3 ipoteze pe care le prevede; astfel, nu ne găsim în ipoteza nemotivării deciziei - pentru că insuficienţa argumentare nu echivalează, de plano, cu nemotivarea hotărârii - şi totodată nu cuprinde nici motive contradictorii şi nici motive străine de cauză.

În acest context, examinarea chestiunii competenţei generale a instanţei române nefăcând necesară stabilirea unor împrejurări de fapt pe baza unor probatorii, dezlegarea în drept poate fi supusă controlului judiciar de legalitate de către partea interesată şi în acest fel va fi analizată pe deplin de instanţa de recurs.

Astfel, din perspectiva criticii întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (astfel cum a fost recalificată), Înalta Curte nu identifică o încălcare a legii în această chestiune de către instanţa de apel, care s-a raportat la criteriile cuprinse în art. 8 din Regulament pentru examinarea pretinsei necompetenţe a instanţei române şi totodată a procedat la aplicarea sa atât în litera, cât şi în spiritul său.

Se poate observa din formularea textului că cerinţa aplicării textului este aceea a strânsei legături între cereri, iar norma circumstanţiază această legătură cu argumente de oportunitate a judecării împreună a cauzelor, statuând totodată că scopul său este acela de a evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile.

În acest context, absenţa unui risc de pronunţare a unor hotărâri contradictorii - reclamată de recurentele pârâte - trebuie să facă obiectul unor critici concrete în cuprinsul cererii de recurs prin care se susţine nelegalitatea acestei dezlegări.

Or, examinarea cererii de recurs sub acest aspect relevă că recurentele au apreciat numai că argumentele reţinute de instanţa de apel nu conturează un asemenea risc, fără a arăta concret de ce el nu există.

În jurisprudenţa CJUE - Hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza C-98/06 Freeport plc c. Olle Arnoldsson - s-a arătat cu privire la interpretarea art. 6 din Regulamentul 44/2001 (reglementarea anterioară, care la data hotărârii avea aceeaşi formă cu art. 8 din Regulamentul 1215/2012):

"38. Din cuprinsul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu rezultă că identitatea temeiurilor juridice ale acţiunilor introduse împotriva diferiţilor pârâţi face parte dintre condiţiile prevăzute pentru aplicarea acestei dispoziţii.

39. Astfel cum s-a statuat deja în ceea ce priveşte aplicarea articolului 6 punctul 1 din Convenţia de la Bruxelles, trebuie verificat dacă există un raport de conexitate între diferitele cereri formulate de acelaşi reclamant împotriva unor pârâţi diferiţi, astfel încât să fie oportună judecarea simultană a acestora pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor (a se vedea Hotărârea Kalfelis, citată anterior, punctul 13).

40. Curtea a avut ocazia să precizeze că, pentru ca anumite decizii să poată fi considerate ca fiind contradictorii, nu este suficient ca soluţiile să fie divergente, ci trebuie şi ca această divergenţă să se înscrie în cadrul aceleiaşi situaţii de fapt şi de drept (Hotărârea din 13 iulie 2006, Roche Nederland şi alţii, C-539/03, Rec., p. I-6535, punctul 26).

41. Instanţa naţională este singura competentă să aprecieze existenţa raportului de conexitate între diferitele cereri cu care a fost sesizată, adică a riscului pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor şi, în această privinţă, să ţină cont de toate elementele necesare din dosar, ceea ce - dacă este cazul şi fără a fi necesar pentru apreciere - poate să o determine să ia în considerare temeiurile juridice ale acţiunilor introduse la această instanţă."

Prin urmare, dacă nu este imperativ pentru reţinerea competenţei nici măcar ca cele două cereri să aibă temeiuri identice, în cazul (speţei pendinte) în care aceste temeiuri sunt identice, iar din punct de vedere substanţial normele invocate au acelaşi conţinut şi totodată faptele imputate pârâţilor sunt cel puţin parţial identice şi privesc în parte aceleaşi produse şi aceleaşi mărci, rezultă că riscul necesar a fi evitat este acela ca, pe baza aceloraşi fapte, să se pronunţe hotărâri ireconciliabile - spre exemplu ca pentru aceleaşi produse, importate de pârâta B. LTD în Bulgaria şi vândute în România de pârâta B. Trading Ro S.R.L., în unul dintre statele membre să se constate existenţa unei încălcări a mărcii reclamantei şi în alt stat membru soluţia să fie contrară.

În acest context, observând că în mod argumentat şi pertinent s-a reţinut existenţa unei strânse legături între cereri şi că măsura reţinerii competenţei pentru conexitate este - prin chiar definiţia sa în textul analizat - una care are în vedere argumente de oportunitate, Înalta Curte apreciază criticile fundamentate pe încălcarea competenţei generale a instanţei ca nefondate.

Recursul incident s-a mai referit - prin critici fundamentate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 - că în mod greşit s-a reţinut că produsele în discuţie încalcă mărcile reclamantei.

Sub cazul de casare ce sancţionează nemotivarea hotărârii, recurentele au invocat, de fapt, insuficienta motivare, arătând - nefondat, după cum se va argumenta - că instanţa de apel nu a analizat, cu ocazia examenului de similaritate, şi susţinerile apelantei pârâte B. Trading Ro S.R.L..

Cum s-a arătat în cele ce preced, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este incident atunci când hotărârii atacate cu recurs îi lipsesc elemente esenţiale din categoria considerentelor relevante pentru soluţionarea cauzei, ea fiind nemotivată - ceea ce nu se întâmplă în cauza de faţă.

Susţinerea recurentelor ar putea fi analizată şi din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - cu trimitere la normele de procedură cuprinse în art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care obligă instanţa de apel să dea o dezlegare expresă sau implicită tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită în mod legal şi care au aptitudinea de a fi hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei, în scopul de a se verifica incidenţa prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, nici reîncadrarea criticilor formulate nu conduce la temeinicia recursului, deoarece decizia atacată cuprinde răspunsuri adecvate la susţinerile apelantelor pârâte legate de inexistenţa unei încălcări a drepturilor la marcă de care s-a prevalat reclamanta.

Pentru ilustrare, sunt relevante aceste argumente, expuse de Curtea de Apel:

"Astfel, în ceea ce priveşte modelul x, apelantele-pârâte au susţinut că nu există vreo similaritate cu vreuna dintre Mărcile A., întrucât cusăturile de pe pantofii B., grupate câte două, în paralel, nu pot fi percepute de consumatorul mediu ca formând anumite forme sau desene, ci doar ca o împletitură de cusături tehnologice şi/sau decorative.

Curtea constată că există similaritate între semnele aplicate pe pantofii model x şi mărcile reclamantei (în special cu marca x/21.08.2014, cusăturile aplicate pe produsul model x conducând consumatorul mediu la ideea unei piste de atletism curbate.

În ceea ce priveşte modelul y, apelantele-pârâte au susţinut că nu prezintă nicio similaritate cu vreuna dintre Mărcile A., deoarece cusăturile decorative ale produselor sale nu vor fi percepute de consumatorul mediu ca formând elemente sau figuri distincte, în timp ce mărcile A. constau în fâşii clar delimitate de linii continue care evocă o pistă de atletism curbată, în cadrul unora dintre ele fiind marcate şi culoarele pistei de atletism, care are în plus o curbă accentuată.

Curtea constată că există o similaritate ridicată a semnelor aplicate pe pantofii model y şi marca reclamantei y/31.10.2003, cusăturile aplicate pe produsul model y conducând consumatorul mediu la ideea unei piste de atletism curbate, cu partea de jos mai amplă iar partea de sus mai îngustă.

În ceea ce modelele z black/grey şi z black/white, apelantele-pârâte au susţinut că nu prezintă nicio similaritate cu vreuna dintre Mărcile A., deoarece pantofii B. prezintă în zona călcâiului bucăţi de material de culoare albastră, cu scopul tehnologic al întăririi acelei zone din pantof, iar forma respectivelor bucăţi de material este diferită de forma Mărcilor A. care constau în reprezentarea unei piste de atletism.

Curtea a respins şi această critică, constatând că există identitate între semnele aplicate pe aceste modele şi mărcile reclamantei, forma şi poziţionarea cusăturilor de pe pantofii pârâtelor fiind identice cu reprezentarea grafică a acestor mărci.

Nu poate fi reţinută critica referitoare la lipsa de distinctivitate a mărcilor A., având în vedere că, prin înregistrare, acestor mărci li s-a recunoscut o distinctivitate intrinsecă.

În al doilea rând, caracterul descriptiv sau lipsa caracterului distinctiv constituie un motiv absolut de refuz, iar până la momentul soluţionării apelului apelantele-pârâte nu au făcut dovada anulării mărcilor reclamantei ca urmare a acţiunii vreunui terţ.

Se mai susţine şi faptul că mărcile A. au un slab caracter distinctiv, un efectul caracterului evocator şi al distinctivităţii reduse al mărcilor este restrângerea protecţiei conferite de aceasta doar la semne identice sau quasi-identice.

În vederea stabilirii caracterului distinctiv al unei mărci, se analizează dacă ea permite să se identifice produsul sau serviciul pe care îl vizează ca provenind de la o întreprindere determinată şi, aşadar, dacă distinge acel produs sau serviciu de cele ale altor întreprinderi.

Caracterul distinctiv al unei mărci se apreciază prin raportare la doi parametri: pe de o parte, la produsele sau serviciile vizate de acea marcă, iar pe de altă parte, la percepţia prezumată a mediilor interesate.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, recunoaşterea unui caracter slab distinctiv al mărcii anterioare nu exclude posibilitatea de a constata existenţa în speţă a unui risc de confuzie, în special în considerarea similitudinii semnelor şi a produselor/serviciilor vizate.

Principiul enunţat este aplicat constant de CJUE şi TPI: Hotărârea Tribunalului din 16 martie 2005, L"Oreal/OAPI-Revlon (FLEXI AIR), T-112/03, par. 61; Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2007, Xentral/OAPI-Pages jaunes (PAGESJAUNES.COM), T-134/06, par. 70 şi jurisprudenţa citată acolo; Hotărârea Tribunalului din 26 septembrie 2014, Koscher-Wurtz/OAPI (KW SURGICAL INSTRUMENTS), T-445/12, par. 9; Hotărârea Curţii din 11 decembrie 2014, Formula One Licensing/OAPI-ESPN Sports Media (F1 LIVE), T-10/09 RENV, par. 49; Hotărârea Curţii din 8 noiembrie 2016, BSH Bosch/OAPI-LG Electronics (COMPRESOR TECHNOLOGY), C-43/15 P, par. 57.

Caracterul distinctiv al mărcii anterioare constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare la aprecierea riscului de confuzie. Însă, CJUE a arătat că acesta nu este decât un element, printre altele, care intervine în cadrul acestei aprecieri.

Acceptarea argumentului apelantelor-pârâte ar avea ca rezultat neutralizarea factorului întemeiat pe similitudinea mărcilor în favoarea celui întemeiat pe caracterul distinctiv al mărcii anterioare, căruia i s-ar acorda astfel o importanţă excesivă. Ar rezulta de aici că, din moment ce marca anterioară are doar un caracter distinctiv slab, nu ar exista risc de confuzie decât în cazul reproducerii complete a acesteia de către marca solicitată, ocultându-se în acelaşi timp gradul de similitudine dintre semnele în cauză. Un astfel de rezultat nu ar fi conform naturii înseşi a aprecierii globale care se efectuează în cadrul analizei motivului de refuz la înregistrare prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, Curtea nu reţine critica apelantelor-pârâte, potrivit căreia slabul caracter distinctiv al unei mărci anterioare ar determina lipsa riscului de confuzie.

Este de menţionat la acest punct şi faptul că tribunalul a reţinut, în mod corect, că există identitate între produsele pârâtelor şi produsele protejate prin mărcile reclamantei.

De asemenea, aşa cum corect a reţinut tribunalul, elementul dominant al mărcilor apelantei-reclamante a fost reprodus întocmai de semnele aplicate pe produsele apelantelor-pârâte - respectiv figura reprezentând o pistă de atletism care coboară spre talpa piciorului, de aproximativ aceeaşi grosime şi având aceeaşi dispunere grafică."

Rezultă din aceste considerente şi cu observarea motivelor apelurilor declarate de pârâte că prima instanţă de control judiciar a răspuns pertinent şi adecvat apărărilor formulate de pârâte prin cererile de apel cu privire la existenţa similarităţii semnelor aplicate pe produsele comercializate de pârâte cu mărcile figurative ale reclamantei, dar şi cu privire la solicitarea de negare a protecţiei argumentat de slaba distinctivitate a respectivelor mărci.

Distinct, motivul de recurs examinat reclamă laconic exclusiv absenţa totală a unui răspuns al instanţei de apel faţă de calea de atac declarată de societatea română pârâtă, însă, în condiţiile în care cererile de apel au numeroase susţineri comune, analizate în decizia recurată, era necesar ca recurentele să indice în mod concret care erau criticile esenţiale omise de la analiză.

Astfel, caracterul efectiv al unui motiv de recurs presupune, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, ca partea să dezvolte argumente care să ilustreze nelegalitatea reclamată într-un mod ce permite controlul judiciar; în acest context, al unui motiv de recurs ce invocă nemotivarea sau insuficienta motivare a deciziei atacate, ambele variante de calificare a criticilor (în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, respectiv 5 C. proc. civ.) implică determinarea relevanţei argumentelor omise din decizie - cu consecinţa nemotivării hotărârii - sau, după caz verificarea modului în care operează nulitatea la care se referă cazul de casare ce sancţionează nerespectarea normelor procedurale, în funcţie de existenţa sau nu a unei vătămări.

De aceea, văzând că nu se identifică în cererea de recurs elementele concrete ce caracterizează nemotivarea reclamată, motivul de critică nu poate fi primit astfel cum a fost formulat.

În privinţa aceloraşi critici recurentele pârâte au invocat şi insuficienta argumentare a instanţei de apel în cadrul operaţiunii de comparare a semnelor în conflict.

Nici aceste critici nu sunt fondate, după cum se va arăta.

Astfel, deşi recurentele susţin că instanţa era ţinută a examina fiecare model de pantofi cu fiecare marcă de care reclamanta s-a prevalat, Înalta Curte observă că o atare obligaţie nu poate fi reţinută.

Este real că reclamanta s-a prevalat împotriva pârâtei societate română de 2 mărci ale Uniunii Europene şi de 2 mărci cu înregistrare internaţională, iar împotriva pârâtelor societăţi bulgare a invocat 5 mărci ale Uniunii Europene (cele două invocate iniţial în acţiune şi alte 3 mărci), iar sentinţa primei instanţe a reţinut încălcarea faţă de pârâte în coordonatele solicitării reclamantei, pentru toate înregistrările indicate în cererile acesteia.

Cu toate acestea, limitele devoluţiunii în apel sunt dictate de motivele invocate de titularul căii de atac (şi, dacă este cazul, de apărările corespondente din întâmpinare), astfel cum rezultă din prevederile art. 477, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Or, cercetarea memoriului de apel depus la dosar relevă că însăşi apelantele recurente au formulat critici prin care comparau modelele de pantofi cu mărcile reclamantei considerate în mod global, arătând:

"(…) Pe de altă parte, Mărcile A. sunt semne 2D, care constau în fâşii clar delimitate de linii continue care evocă o pistă de atletism curbată, cu partea de sus mai îngustă, unele dintre ele având marcate şi culoarele pistei de atletism (2 sau 3 culoare)(…)"

Mărcile reclamantei invocate prin acţiunea modificată sunt, într-adevăr, mărci figurative bidimensionale, toate înfăţişând semnul curbat descris de apelante, dar chiar dacă între diferitele înregistrări existau diferenţe de detaliu, aceasta nu implica obligativitatea analizării lor exhaustive, ci cel mult o aplecare separată asupra acelor detalii în cazul în care prezenţa lor era aptă a crea o imagine de ansamblu diferită.

În tot cazul însă, faţă de modul concret în care apelantele au dedus judecăţii instanţei de apel susţinerile privind absenţa similarităţii semnelor cu mărcile înregistrate, nici Curtea de apel nu era chemată a realiza o examinare diferenţiată a fiecăreia dintre cele 7 mărci invocate, iar analiza cuprinsă în decizia recurată relevă că instanţa s-a aplecat asupra chestiunilor relevante pentru determinarea similarităţii şi a răspuns adecvat argumentelor cuprinse în cererile de apel.

Totodată, deşi se susţine că instanţa era ţinută a evalua în concret toate elementele grafice comune şi respectiv diferite cuprinse în semnele aflate în conflict, Înalta Curte observă că decizia recurată cuprinde o analiză a criticilor concrete formulate cu privire la (in)existenţa similarităţii, iar criteriile consacrate jurisprudenţial pentru examinarea similarităţii presupun cu precădere luarea în calcul a elementelor comune semnelor, ele fiind cele care pot contura în primul rând asemănarea ce reprezintă fundamentul cerinţei similarităţii.

Fireşte, aceeaşi jurisprudenţă, referindu-se la toţi factorii relevanţi necesar a fi luaţi în calcul în această operaţiune, impune şi examinarea elementelor de diferenţiere, dar concluzia se va baza pe impresia generală, de ansamblu, pe care o creează cele două semne consumatorului, care va percepe semnul ca pe un întreg şi nu va da atenţie tuturor detaliilor, mai ales că semnele în conflict nu îi vor fi înfăţişate împreună şi în acelaşi timp (C-251/95, Sabel vs A.).

De aceea, absenţa unei analize exhaustive a elementelor de diferenţiere între semnele aplicate pe modelele de pantofi ale pârâtelor şi mărcile reclamantei nu constituie un argument în sensul insuficienţei analizei de similaritate.

Totodată, faţă de cele expuse, chestiunea nu poate sta nici la baza unei critici de nelegalitate din perspectiva greşitei aplicări a legii, cu referire la criteriile dezvoltate jurisprudenţial pentru determinarea riscului de confuzie.

În acelaşi registru, nu poate fi reţinută absenţa unei analize separate a elementelor distinctive şi dominante ale fiecărei mărci A., cât timp, cum s-a arătat, acestea sunt toate mărci figurative ce conţin în esenţă acelaşi element cu mici detalii de diferenţiere; mai mult, cu privire la două dintre mărcile Uniunii Europene invocate instanţa a reţinut existenţa identităţii cu semnele aplicate pe pantofii comercializaţi de pârâte, astfel încât determinarea elementului dominant nici nu era necesară.

Nefondat se susţine şi că instanţa de apel ar fi omis a examina susţinerile apelantelor privind caracterul slab distinctiv al mărcilor reclamantei, Curtea de apel arătând - cu trimiteri la jurisprudenţa CJUE în materie - că această împrejurare nu este aptă a lipsi de protecţie semnul înregistrat ca marcă, cu observaţia relevantă că produsele pârâtelor reproduc întocmai o parte dintre reprezentările grafice pentru care reclamanta a dovedit protecţie şi că produsele în discuţie sunt identice cu cele pentru care reclamanta a justificat înregistrările.

Prin urmare, fără a nega susţinerile apelantelor pârâte sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat în acord cu jurisprudenţa europeană relevantă că o atare împrejurare nu schimbă concluzia la care a ajuns prima instanţă în privinţa încălcării, cât timp mărcile în discuţie sunt înregistrate şi, deci, prezumate valide.

De altfel, un eventual caracter pur descriptiv al mărcilor (chestiune diferită de susţinerea privind caracterul slab distinctiv) nici nu era apt a fundamenta o soluţie de respingere a acţiunii, tocmai pentru că mărcile se bucură în prezent de înregistrare şi aspectul putea fi valorificat numai în cadrul unei cereri de anulare a mărcii pentru motivul absolut de refuz la înregistrare al descriptivităţii.

Pentru ansamblul acestor considerente, recursul incident va fi respins ca nefondat.

II.4.3 Recursul declarat de reclamanta A.

După cum rezultă din expunerea de la pct. I.4.1., recursul declarat de reclamante se referă exclusiv la respingerea cererilor sale de obligare a pârâtelor la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de natură morală pretins a fi fost suferit, la publicarea hotărârii ce se va pronunţa în cauză şi respectiv la modul de soluţionare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, recurenta-reclamantă a susţinut, esenţial, sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că, odată reţinute renumele mărcilor şi încălcarea, prejudiciul moral era dovedit, constând în atingerea adusă renumelui şi diluţia mărcilor, astfel încât a avut loc o încălcare a regulilor de reparare a prejudiciului, astfel cum sunt ele edictate de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Sub aspectul respingerii cererii pentru despăgubiri aferente prejudiciului de natură morală, Curtea de apel a reţinut:

"(…) admiterea acţiunii în contrafacere nu conduce în mod automat, aşa cum susţine apelanta-reclamantă, la admiterea capătului de cerere privind acordarea de daune morale.

Din faptul că instanţa de judecată a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune încetarea, pentru viitor, a actelor de contrafacere, nu înseamnă că reclamanta este scutită în vreun fel de sarcina de a demonstra întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea daunelor morale solicitate.

Potrivit art. 13 alin. (2) lit. a) din Directiva 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală:

La stabilirea daunelor-interese, autorităţile judecătoreşti:

a) iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi consecinţele economice negative suferite de partea prejudiciată, în special câştigul nerealizat, orice beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient şi, dacă este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzată titularului dreptului prin încălcarea drepturilor sale.

Aşadar, din modalitatea de redactare a textului, reiese că daunele-interese includ, pe lângă beneficiul realizat injust de către contravenient, şi prejudiciul moral, acesta din urmă "după caz", cu alte cuvinte acesta trebuie să fie dovedit de către titularul mărcii, nefiind intrinsec acţiunii în contrafacere.

În justificarea despăgubirilor solicitate pentru pretinsul prejudiciu moral, apelanta-reclamantă a arătat faptul că folosirea de către apelantele-pârâte, în mod neautorizat, a unui semn identic sau similar cu mărcile A. duce în timp la o diluţie a mărcilor, la afectarea renumelui mărcilor obiect al diluţiei şi degradării prin contrafacere.

Noţiunea de "diluare" a unei mărci a fost explicitată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind atingerea caracterului distinctiv al mărcii şi constă în uzarea lentă progresivă a unor mărci sau pierderea identităţii lor şi a influenţei asupra percepţiei publicului. Esenţa diluării unei mărci constă în diminuarea caracterului distinctiv al acesteia, în sensul că marca nu mai este în măsură să suscite o asociere imediată cu produsele pentru care este înregistrată şi utilizată (concluziile avocatului general Jacobs în Hotărârea Adidas-Salomon şi Adidas Benelux din 23 octombrie 2003, C-408/01).

S-a mai arătat că se disting două tipuri de diluare a mărcilor, şi anume "interferenţa", care corespunde noţiunii de atingere adusă caracterului distinctiv al unei mărci, şi "aplatizarea", care corespunde noţiunii de atingere adusă renumelui unei mărci (concluziile avocatului general Eleanor Sharpson în Hotărârea Intel din 27 noiembrie 2008, C-252/07).

Atingerea adusă renumelui (adesea numită "degradare", sau "aplatizarea" mărcii) intervine atunci când produsele pentru care este utilizat semnul ce reprezintă o contrafacere sunt percepute de către public într-un mod care conduce la diminuarea forţei de atracţie a mărcii.

Curtea mai reţine faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit un standard de probă destul de ridicat, atunci când se invocă diluarea mărcii.

În acest sens, Curtea are în vedere că în Hotărârea Intel Corporation Inc. împotriva CPM United Kingdom Ltd. din 27 noiembrie 2008, C-252/07, paragrafele 76-78, Curtea a statuat în sensul că "atingerea adusă caracterului distinctiv al mărcii anterioare se produce atunci când este diminuată aptitudinea acestei mărci de a identifica produsele sau serviciile pentru care este înregistrată şi utilizată ca provenind de la titularul mărcii respective, utilizarea mărcii ulterioare determinând o dispersie a identităţii mărcii anterioare şi a influenţei acesteia asupra percepţiei publicului.

Rezultă că dovada că prin utilizarea mărcii ulterioare se aduce sau s ar aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii anterioare presupune demonstrarea unei modificări a comportamentului economic al consumatorului mediu al produselor sau al serviciilor pentru care marca anterioară este înregistrată ca urmare a utilizării mărcii ulterioare sau demonstrarea existenţei unui risc serios ca o astfel de modificare să se producă în viitor.

În schimb, nu este important pentru a aprecia dacă prin utilizarea mărcii ulterioare se aduce sau s-ar aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii anterioare faptul că titularul mărcii ulterioare obţine sau nu obţine un avantaj comercial real din caracterul distinctiv al mărcii anterioare".

Or, instanţa de apel observă faptul că, în prezenta cauză, apelanta-reclamantă nu a administrat un minim de probatoriu din care să rezulte modificarea comportamentului economic al consumatorului mediu român al produselor pentru care sunt înregistrate mărcile A., ca urmare a actelor de contrafacere săvârşite de către apelantele-pârâte sau din care să se poată deduse existenţa unui risc serios ca o astfel de modificare să se producă în viitor.

Din punctul de vedere al publicului relevant, existenţa unei atingeri reprezentate de prejudiciul adus caracterului distinctiv sau renumelui mărcilor apelantei-reclamante se apreciază prin raportare la consumatorul mediu al produselor sau serviciilor pentru care sunt înregistrate mărcile apelantei-reclamante.

Prin nicio probă administrată în cauză, apelanta-reclamantă nu a dovedit diluarea mărcilor A., deşi aceleaşi lipsuri au fost relevate şi de instanţa de fond."

Criticând aceste dezlegări, recurenta consideră că, atât timp cât legea nu distinge, în mod nelegal a procedat instanţa de apel atunci când a apreciat că nu s-a dovedit prejudiciul moral, cât timp l-a reţinut ca dovedit pe cel material şi totodată a reţinut şi renumele mărcii.

Aceste susţineri nu pot fi primite.

Astfel, reglementată prin acte normative cu caracter special, răspunderea pentru încălcarea dreptului asupra mărcii este un caz particular de răspundere pentru fapta ilicită şi deşi se îndepărtează în anumite privinţe de dreptul comun al acestui tip de răspundere, principiile directoare sunt aceleaşi şi, mai important, în tăcerea legii speciale se aplică legea generală.

De aceea, se observă că, deşi O.U.G. nr. 100/2005 se referă expres în art. 14 la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor materiale şi totodată admite şi posibilitatea reparării prejudiciului de natură morală, reglementarea nu derogă de la regula generală că, pentru a fi reparat, un prejudiciu trebuie să existe, întrucât condiţiile angajării răspunderii pentru fapta ilicită sunt cumulative, astfel încât existenţa încălcării, per se, nu prezumă şi producerea unui prejudiciu de natură morală.

În acest context, este utilă sublinierea faptului că O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială a fost adoptată, aşa cum se arată în preambulul său, din "necesitatea transpunerii "Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală", în scopul combaterii fenomenului de contrafacere a obiectelor de proprietate industrială şi în interesul titularilor drepturilor de proprietate industrială, precum şi de respectarea art. 53 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană - Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptării tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană".

Considerentul 26 al amintitei Directive arată, cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului rezultat din încălcare:

"(26) Pentru a repara prejudiciul suferită urmare unei infracţiuni săvârşite de un contravenient care a acţionat cu bună ştiinţă sau având motive suficiente să cunoască că poate genera o astfel de infracţiune, valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului, sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient şi, dacă este cazul, orice prejudiciu moral cauzat titularului dreptului. Valoarea daunelor-interese ar putea fi calculată şi ea, de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate, plecând de la elemente cum ar fi redevenţele sau sumele care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv. Scopul nu este acela de a introduce obligaţia de a prevedea daune-interese punitive, ci de a permite despăgubirea pe criterii obiective, ţinând în acelaşi timp seama de costurile suportate de titularul dreptului, cum ar fi cheltuielile de cercetare şi de identificare."

Această formulare susţine fără echivoc teza în sensul că nu orice încălcare cauzează un prejudiciu moral, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, ci el va fi reparat numai "dacă este cazul", adică dacă el există.

De asemenea, situaţia cauzei nu se abate nici de la regula generală a procesului civil care prevede că reclamantul este ţinut de sarcina probei susţinerilor sale (art. 249 C. proc. civ.)

Deşi se arată că probele administrate relevau, în condiţiile reţinerii renumelui mărcilor, cel puţin un probatoriu minimal al atingerilor aduse reputaţiei mărcii prin faptele ilicite ale pârâtelor, Înalta Curte observă că ceea ce a constatat instanţa în decizia recurată este că tipul particular de atingere necesar a fi constatată pentru repararea prejudiciului moral nu a fost dovedit în cauză.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel s-a raportat la dezlegările cuprinse în jurisprudenţa CJUE legat de această chestiune şi a reţinut că era necesară verificarea unei modificări a comportamentului consumatorului relevant, în cauză nefiind administrate probe apte a dovedi această împrejurare.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea legii - nici în componenta care impune valorificarea dezlegărilor obligatorii cuprinse în hotărârile CJUE sau a reperelor dezvoltate jurisprudenţial pentru analiza unei chestiuni relevante în cauză - pentru că normele legale aplicabile raportului juridic nu prezumă existenţa unui prejudiciu moral, iar el trebuie să fie dovedit,

În ceea ce priveşte celelalte critici dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs, ele nu pot fi încadrate în cazul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se invocă o aplicare greşită a unei dispoziţii legale, ci o apreciere a circumstanţelor factuale ale cauzei şi ale probatoriului administrat care nu corespunde viziunii recurentei.

Aceasta constituie o critică de netemeinicie, ştiut fiind că instanţa de recurs poate evalua exclusiv legalitatea deciziei atacate şi nu poate realiza un examen propriu al faptelor relevante şi o reinterpretare a probelor administrate.

Cum însăşi recurenta-reclamantă arată în recursul său, cuantificarea prejudiciului moral rămâne întotdeauna rezultatul estimării gravităţii perturbării realizate prin încălcarea dreptului la marcă, iar această apreciere este rezervată instanţelor de fond, care au considerat că probele administrate în cauză nu conturează o afectare suficient de gravă din perspectiva relevantă pentru acordarea unei reparaţii a prejudiciului moral.

În privinţa criticilor de privesc refuzul de publicare a hotărârii, raţionamentul propus de recurenta-reclamantă nu poate fi primit.

Astfel, se susţine că, similar măsurii de încetare a încălcării - care nu este condiţionată de o confuzie efectivă, ci doar de un risc de confuzie - şi pentru măsura publicităţii hotărârii se impune acelaşi raţionament.

Contrar acestei susţineri, publicarea hotărârii are, în accepţiunea instanţei de recurs, rol de reparaţie a prejudiciului moral suferit, în sensul de a restabili ordinea încălcată prin a face cunoscute publicului larg împrejurările care au fost de natură a aduce atingere renumelui mărcilor.

Similar, în materia atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, măsura publicării hotărârii judecătoreşti are acelaşi scop reparatoriu, prevăzut expres de art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ. şi preluat corespunzător şi în materia drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice de art. 257 C. civ.

De aceea, de vreme ce instanţa de apel a reţinut că în cauză prejudiciul de natură morală nu a fost dovedit, aceleaşi argumente susţin şi respingerea cererii de publicare a hotărârii.

Din nou, circumstanţele factuale deduse judecăţii prin recurs - cum sunt antecedentele pârâtelor din Bulgaria sau renumele mărcilor A. pe teritoriul acestui stat - şi care ar fi justificat o reparaţie a prejudiciului de natură morală prin publicarea hotărârii nu pot fi evaluate în controlul judiciar de faţă.

Critica referitoare la cheltuielile de judecată este parţial nefondată şi parţial inadmisibilă.

Astfel, în ceea ce priveşte chestiunea legalităţii aplicării art. 453 C. proc. civ. în etapa apelului, se constată că, deşi este adevărat că partea care pierde procesul va suporta cheltuielile efectuate în litigiu de cel care câştigă, această regulă nu poate face abstracţie totală de împrejurarea că părţile deduc judecăţii solicitări privind cheltuielile de judecată corespunzător fiecărei etape procesuale.

În cauză, la prima instanţă acţiunea a fost admisă în bună măsură, fiind admisă acţiunea în contrafacere şi respectiv cererea privind încetarea folosirii semnului şi fiind acordate despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat de cele 3 pârâte (15.111,31 RON de către pârâta societate română, 198.62,79 euro şi respectiv 169.024,76 euro de către cele două pârâte societăţi bulgare); au fost respinse solicitările privind plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral şi publicarea hotărârii şi au fost acordate cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru şi onorariu avocaţial - la care pârâtele au fost obligate împreună.

Curtea de apel a respins apelul reclamantei - care privea cele două capete de cerere respinse de tribunal -, a înlăturat criticile pârâtelor privind inexistenţa încălcării mărcilor şi a admis apelul pârâtelor exclusiv sub aspectul redimensionării despăgubirilor materiale, care au fost reduse considerabil, la sume de 113 RON, 210,57 euro şi respectiv 744,60 euro, concomitent cu redimensionarea cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe.

Soluţionând cererile accesorii căilor de atac, Curtea de apel a acordat cheltuieli de judecată pârâtelor şi a respins solicitarea reclamantei.

Este adevărat că, în consecinţa finalizării litigiului, prin prisma cererii de chemare în judecată pârâtele au pierdut procesul în bună măsură şi din această perspectivă susţinerile reclamantei sunt pertinente.

La fel de adevărat însă este şi că apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, iar poziţia procesuală a pârâtelor s-a îmbunătăţit considerabil ca urmare a soluţionării apelurilor lor, prin diminuarea cu mult a despăgubirilor materiale acordate, astfel încât, raportat la această etapă procesuală, pârâtele nu sunt cele care au căzut în pretenţii. Dimpotrivă, declanşarea de către acestea a etapei de prim control judiciar a apărut în mod neechivoc ca justificată.

Prevederile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile şi în etapa apelului, astfel cum rezultă din art. 482 C. proc. civ. şi de aceea, dacă s-ar aprecia conform susţinerilor reclamantei recurente, în sensul că cheltuielile se pot acorda inclusiv în apel numai celui care câştigă procesul (în sens larg), atunci aplicarea acestor dispoziţii ar rămâne golită de conţinut, iar răspunderea pentru declanşarea nejustificată a acestei etape procesuale nu ar fi suportată de cel care poartă culpa corespunzătoare.

Pentru aceste argumente, în condiţiile în care apelul uneia dintre părţi a fost respins, iar calea de atac a celeilalte părţi a fost admisă într-o măsură considerabilă, în coordonatele art. 453 alin. (2) C. proc. civ., revenea instanţei care a soluţionat căile de atac sarcina de a determina în ce măsură solicitările lor privind plata cheltuielilor de judecată pot fi încuviinţate.

De aceea, observând că măsura instanţei de apel îşi găseşte corespondent în prevederile art. 453 C. proc. civ. şi că aceasta era chemată a aprecia şi cu privire la măsura în care aceste cheltuieli pot fi acordate, Înalta Curte va înlătura criticile de nelegalitate formulate.

Celelalte susţineri din cuprinsul acestui motiv de recurs nu pot fi primite în coordonatele controlului de legalitate de faţă, întrucât privesc faptele speţei şi nu pot fi deduse spre evaluare instanţei de recurs, care nu poate reevalua probatoriul administrat.

De asemenea, orice chestiune care priveşte proporţionalitatea onorariului avocaţial inclus în cheltuielile de judecată cu circumstanţele procesului - în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. - scapă controlului judiciar al căii extraordinare a recursului, după cum s-a statuat în decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate, iar în aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., părţile îşi vor suporta propriile cheltuieli de judecată, urmând astfel a respinge solicitările respective.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurentele-pârâte B. Ltd, B. Bg Eood şi B. Trading Ro S.R.L. împotriva deciziei nr. 1044A din 27 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererile formulate de recurente privind plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2024.