Municipality's challenge to association contract termination dismissed; partial land return held not to cause contractual impossibility

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Fundaţia "Primăvara Clujană", să se constate încetarea contractului de asociere nr. x/21.04.2011, să fie obligată pârâta la predarea terenului ce a făcut obiectul contractului de asociere, precum şi la predarea, cu titlu gratuit, a investiţiilor realizate pe acest teren, să se constate calitatea pârâtei de ocupantă fără titlu a terenului şi să se dispună evacuarea acesteia, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 46 din 19 ianuarie 2024, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanţii să achite pârâtei suma de 19.710,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 189/A din 12 iunie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul principal declarat de reclamanţi, a admis apelul incident declarat de pârâtă şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat reclamanţii să plătească, în solidar, pârâtei suma de 13.393,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a înlăturat considerentele de la pag. 4 par. Ultim şi de la pag. 5 par. 5, 6 şi 7 (referitoare la incidenţa prevederilor art. 14 din Legea nr. 10/2001 şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), a dispus înlocuirea acestora cu propriile considerente, a menţinut, în rest, sentinţa apelată, a obligat apelanţii-reclamanţi să plătească, în solidar, intimatei-pârâte suma de 9.913,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat).

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 23 ianuarie 2025, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea, în parte, a deciziei şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, iar, în subsidiar, rejudecând apelul, schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 962, art. 1.057, art. 1.058, art. 1.091, art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale Anexei nr. 1 la Legea nr. 69/2000, sens în care au învederat următoarele critici:

Astfel cum rezultă din art. 4.1.1, art. 6.1.1, art. 6.2.2, art. 6.2.3 din contractul de asociere, obligaţia principală asumată de Municipiul Cluj-Napoca a constat în acordarea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 8.400 mp, înscris în cartea funciară nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, iar cea asumată de Fundaţia "Primăvara Clujană" a constat în amenajarea, întreţinerea şi exploatarea bazei sportive în interes public, prin asigurarea accesului gratuit al copiilor şi tinerilor. Din interpretarea acestor clauze rezultă că obiectul contractului este indivizibil, vizând exploatarea unei baze sportive pe întreaga suprafaţă de teren.

Obiectivul avut în vedere de părţile contractante a fost exploatarea unei baze sportive, în integralitatea ei, respectiv ca un ansamblu funcţional pe întreaga suprafaţă de teren. Ca efect al diminuării suprafeţei de teren ce constituie obiectul asocierii, caracterul funcţional al bazei sportive a încetat, întrucât funcţionalitatea ei este condiţionată de posibilitatea de utilizare a acestui teren de sport. Or, revendicarea suprafaţei de 2.650 mp a avut drept consecinţă diminuarea suprafaţei terenului de sport, iar, pentru a funcţiona ca bază sportivă şi pentru a îndeplini obiectul contractului, întreaga suprafaţă pe care este amenajat terenul de sport trebuie să fie în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca. Contrar raţionamentului instanţei de apel, restituirea suprafaţei de 2.650 mp către numita A. face imposibilă executarea contractului, întrucât, deşi Fundaţia utilizează în continuare suprafaţa pe care este amenajat terenul de sport, aceasta nu se realizează în temeiul contractului de asociere, ci în baza altui raport contractual.

Dispoziţiile art. 962 şi art. 984 din C. civ. de la 1864 au fost greşit aplicate de către instanţa de apel, întrucât părţile au stabilit, în mod clar, obiectul contractului, astfel că, din moment ce nu mai există întreaga suprafaţă de 8.400 mp, necesară pentru funcţionarea bazei sportive, pierderea terenului determină imposibilitatea fortuită de executare a contractului din partea Municipiului Cluj-Napoca. În acest context, sunt incidente dispoziţiile art. 1.091 şi art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, care au fost, în mod greşit, aplicate de instanţa de apel, întrucât, din moment ce dreptul de proprietate publică al Municipiului Cluj-Napoca a încetat, în parte, cu privire la terenul obiect al asocierii, a încetat şi dreptul de folosinţă transmis Fundaţiei, astfel că obligaţiile asumate de părţi nu mai pot fi executate conform celor stipulate în contract, ceea ce determină imposibilitatea realizării scopului/obiectului contractului.

Instanţa de apel a extins efectele contractuale asupra unei situaţii ce nu intră sub incidenţa contractului încheiat de părţi. Nu se poate susţine că retrocedarea suprafeţei de 2.650 mp nu are nicio consecinţă asupra contractului de asociere, către vreme tocmai o amenajare esenţială a bazei sportive, şi anume terenul de sport, nu se mai află în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca, iar faptul că Fundaţia utilizează acest teren în continuare nu are nicio relevanţă din perspectiva raporturilor contractuale existente între părţi.

Imposibilitatea de executare a contractului rezidă şi prin raportare la obiectul indivizibil al contractului (bază sportivă pe o suprafaţă de 8400 mp), instanţa de apel aplicând, în mod greşit, prevederile art. 1.057-1058 din C. civ. de la 1864. Contrar opiniei instanţei de apel, obiectul contractului de asociere este indivizibil, întrucât vizează exploatarea unei baze sportive pe un teren în suprafaţă de 8.400 mp, indivizibilitatea obiectului contractului rezultând din interpretarea coroborată a art. 3 şi art. 4.1 din contract. Din contractul de asociere rezultă, în mod clar, intenţia părţilor privind exploatarea bazei sportive pe întreaga suprafaţă de 8.400 mp, care să se afle în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, din moment ce a admis, în parte, apelul principal, trebuia să acorde, în parte, cheltuielile de judecată solicitate de intimată, iar nu să oblige la plata întregii sume de 9.913,96 RON.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile interesate nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în etapa procesuală a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reaprecierea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt. Faptele sunt stabilite de către instanţele de fond, iar instanţa de recurs verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite, astfel că nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă.

De asemenea, nu pot fi analizate criticile care privesc modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractului de asociere, în mod special cele privind obiectul contractului, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde un motiv similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. 1865, care reglementa ipoteza "când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia". Dat fiind contextul normativ actual, sunt neavenite criticile privind interpretarea greşită a clauzelor contractuale, inclusiv prin raportare la dispoziţiile C. civ. privind interpretarea convenţiilor, întrucât acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale) şi nici altui motiv de casare prevăzut de lege. Această chestiune a fost pusă în discuţia părţilor, cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică din 18 septembrie 2025.

Ţinând seama de limitele expuse anterior, Înalta Curte urmează a analiza doar acele critici care se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, din moment ce a admis, în parte, apelul principal, trebuia să acorde, în parte, iar nu integral, cheltuielile de judecată solicitate de către intimată în apel.

Deşi recurenţii au încadrat critica în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. reprezintă o normă de procedură, nu de drept material.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., "când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a nesocotit aceste dispoziţii legale, atunci când a obligat apelanţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte suma de 9.913,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Astfel, prin decizia recurată, a fost schimbată, în parte, sentinţa, fiind admis apelul principal doar în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora au fost obligaţi reclamanţii. Instanţa de apel a reţinut că activitatea avocatului ales al intimatei-pârâte nu se referă la criticile din apelul principal, ce au determinat schimbarea parţială a sentinţei, astfel că nu se impune acordarea parţială a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., ci le-a avut în vedere şi a constatat că nu se impune aplicarea lor, ţinând cont de circumstanţele cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5.

Recurenţii au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 962, art. 1.057, art. 1.058, art. 1.091, art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale Anexei nr. 1 la Legea nr. 69/2000.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Referitor la obiectul convenţiilor, art. 962 din C. civ. de la 1864 prevede că "este cel la care părţile sau numai una dintre părţi se obligă", iar art. 984 instituie regula de interpretare conform căreia "convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat".

În ceea ce priveşte obligaţiile indivizibile, art. 1.057 din C. civ. de la 1864 prevede că "obligaţia este nedivizibilă când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face în părţi nici materiale, nici intelectuale", iar art. 1.058 stipulează că "obligaţia este încă nedivizibilă, când obiectul ei este divizibil, dar părţile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate".

Relativ la stingerea obligaţiilor, art. 1.091 din C. civ. de la 1864 prevede că "obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei rezolutorii sau prin prescripţie", iar, în ceea ce priveşte pierderea lucrului, art. 1.156 alin. (4) stipulează că "obligaţia se stinge totdeauna când, printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea obligaţiei".

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, niciuna dintre aceste dispoziţii legale nu a fost încălcată sau greşit aplicată de către instanţa de apel.

Pe de o parte, împrejurarea că obiectul şi scopul contractului îl constituie asocierea părţilor în vederea amenajării şi exploatării unei baze sportive pe terenul în suprafaţă de 8.400 mp nu conduce la concluzia că obiectul contractului este indivizibil, în sensul că vizează întreaga suprafaţă a terenului de 8.400 mp.

În acest sens, instanţa de apel, în urma interpretării coroborate a clauzelor principale ale contractului, a reţinut că, în vederea realizării bazei sportive, părţile nu au considerat ca fiind esenţială asigurarea dreptului de folosinţă asupra suprafaţei de teren de 8.400 mp. După cum s-a arătat, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale nu poate face obiectului controlului de legalitate, întrucât nu se circumscrie niciunuia dintre motivele actuale de casare.

Totodată, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, instanţa de apel a reţinut, ca împrejurare de fapt esenţială, că baza sportivă nu a devenit nefuncţională, ca urmare a restituirii suprafaţei de 2.650 mp în favoarea numitei A., atât timp cât, potrivit susţinerilor intimatei, necontestate în cauză, atât baza sportivă, cât şi terenul sunt exploatate în continuare, în aceeaşi manieră, rezultând că restituirea în natură a suprafeţei de 2.650 mp nu a făcut imposibilă executarea contractului de asociere. După cum s-a arătat, nu se poate pretinde în recurs cenzurarea aprecierii dovezilor administrate în faţa instanţelor de fond, întrucât niciunul dintre motivele de casare nu conferă instanţei de recurs competenţa de a reaprecia mijloacele de probă sau de a reevalua situaţia de fapt.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că nu sunt incidente prevederile art. 1.091 din C. civ. de la 1864, întrucât retrocedarea suprafeţei de 2.650 mp nu a dus la pierderea în întregime a lucrului şi nici nu determină imposibilitatea executării contractului sau stingerea obligaţiei Municipiului Cluj-Napoca de a asigura folosinţa suprafeţei neretrocedate de teren.

Pe de altă parte, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 1.156 alin. (4) din C. civ. de la 1864, imposibilitatea fortuită de executare determină stingerea obligaţiei civile numai în situaţia apariţiei unui eveniment independent de culpa debitorului, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că restituirea în natură a suprafeţei de 2.650 mp, în baza sentinţei civile nr. 289 din 6 iunie 2014, pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2012, nu are valenţa unui eveniment fortuit, întrucât, la data încheierii contractului de asociere, Municipiul Cluj-Napoca avea cunoştinţă despre existenţa notificării nr. x/13.08.2001, prin care numita A. a solicitat restituirea terenului, neputându-se susţine că nu a avut reprezentarea posibilităţii soluţionării notificării prin restituirea în natură a terenului. Cu alte cuvinte, retrocedarea terenului în suprafaţă de 2.650 mp nu poate reprezenta un eveniment fortuit, care să nu fi putut fi prevăzut la momentul perfectării contractului, astfel că nu poate determina imposibilitatea fortuită de executare a contractului de asociere şi nici stingerea obligaţiei asumate de către Municipiul Cluj-Napoca.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Constatând îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 11.598,85 RON, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depusela dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, şi Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 189/A din 12 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte Fundaţia "Primăvara Clujana" cheltuieli de judecată în cuantum de 11.598,85 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.