Civil liability against public inspectors: Definitive acquisition of jurisdiction via late filing of material incompetence exception and limits of cassation review on evidence valuation

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 13 decembrie 2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 78,999,82 RON, reprezentând despăgubiri materiale, şi a sumei de 105.000 euro, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1111 din 24 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1111/A din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamant.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii, la 19 ianuarie 2025, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre competenţă soluţionare în primă instanţă, Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., susţinând că soluţiile în primă instanţă şi în apel nu au fost pronunţate de judecătorii care apar menţionaţi în hotărâri, ci au fost dictate de către intimata-pârâtă.

A mai invocat recurentul-reclamant motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., argumentând că instanţa competentă material să soluţioneze cauza în primă instanţă este secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât intimata-pârâtă deţine funcţia de inspector-şef la Inspecţia Judiciară, care este o autoritate publică centrală.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate prevederile art. 8, art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 22, art. 31, art. 249, art. 252 alin. (1) şi art. 263 din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 3 şi pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prealabil, se impune precizarea că acele critici care privesc hotărârea primei instanţe nu pot fi analizate, întrucât art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, iar art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. stipulează că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut influenţarea motivării deciziei instanţei de apel sau chiar redactarea acesteia de către intimata-pârâtă.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură valorizează principiile continuităţii completului de judecată şi repartizării aleatorii a cauzelor, evocând trei ipoteze distincte: hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei; hotărârea a fost pronunţată de un complet de judecată, a cărui compunerea a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Susţinerile recurentului-reclamant, pe lângă faptul că sunt pur speculative, nu se încadrează în niciuna dintre cele trei ipoteze reglementate de lege. Mai mult, în urma verificării actelor dosarului, se constată că decizia recurată a fost pronunţată de completul iniţial învestit, în urma repartizării aleatorii, a cărui componenţă nu a fost schimbată pe parcursul apelului, iar ambii judecători din complet au luat parte la dezbaterile ce au avut loc la 24 octombrie 2024.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins critica privind soluţia dată excepţiei necompetenţei materiale, învederând că instanţa competentă să soluţioneze litigiul este Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât intimata-pârâtă deţine funcţia de inspector-şef în cadrul Inspecţiei Judiciare, care este o autoritate publică centrală.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Motivul reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii". Prin urmare, dacă nu a fost invocată în condiţiile legii, necompetenţa de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, nici în primă instanţă, nici în căile de atac ordinare şi extraordinare.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", iar, conform prevederilor art. 131 din acelaşi Cod:

"(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că primul termen de judecată în faţa primei instanţe, la care părţile erau legal citate şi puteau pune concluzii, în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură, a fost 28 martie 2023, când prima instanţă a pus în discuţie competenţa, reclamantul susţinând că Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă este instanţa competentă a soluţiona cauza, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată .

În această ordine de idei, se mai constată că, la termenul de judecată din 31 ianuarie 2023, prima instanţă a prorogat discutarea competenţei materiale şi teritoriale, în condiţiile prevăzute de art. 131 alin. (2) din C. proc. civ., după aflarea domiciliului intimatei-pârâte, iar, la termenul de judecată din 21 februarie 2023, prima instanţă a dispus citarea intimatei-pârâte, cu menţiunea de a-şi expune punctul de vedere cu privire la competenţa materială şi teritorială.

Excepţia necompetenţei materiale a fost invocată de către partea reclamantă, în considerarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, abia prin cererea depusă la 6 iunie 2023, după administrarea mijloacelor de probă încuviinţate în cauză, fiind depăşit termenul prevăzut de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., ceea ce atrage câştigarea, în mod definitiv, a competenţei de către instanţa pe rolul căreia a fost înregisrată cererea de chemare în judecată, după cum, în mod legal, a constatat atât prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din 26 septembrie 2023, cât şi instanţa de apel, prin decizia recurată.

În acest sens, prezintă relevanţă şi următoarele paragrafe din Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020:

"53. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială procesuală după acest moment nu mai este posibilă, competenţa fiind câştigată, în mod definitiv, de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea. (...) 54. Chiar şi în situaţia în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, obligatorie în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. (...) 65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. 73. Concluzionând, necompetenţa materială procesuală poate fi invocată de părţi ori de judecător doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din C. proc. civ.. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenţei materiale procesuale în mod definitiv în privinţa instanţei pe rolul căreia a fost introdusă cererea."

Prin urmare, instanţa de apel a respins, în mod legal, critica privind soluţia dată de prima instanţă excepţiei necompetenţei materiale, astfel că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. şi, în consecinţă, nu poate fi primită cererea recurentului-reclamant privind casarea deciziei şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru a fi judecată în primă instanţă.

Invocând de casare motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 8, art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 22, art. 31, art. 249 şi art. 252 alin. (1) şi art. 263 din C. proc. civ., precum şi ale art. 40 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Sub un prim aspect, se constată că recurentul-reclamant critică măsura de respingere a cererii privind obligarea intimatei-pârâte să depună la dosar sesizarea nr. x/20.09.2021 şi sesizarea nr. x/12.10.2021. Or, aceste înscrisuri au fost încuviinţate de către prima instanţă, care a dispus, la termenul de judecată din 23 mai 2023, emiterea unei adrese către Inspecţia Judiciară, cu menţiunea de a depune, în copie, cele două sesizări solicitate de către reclamant, iar Inspecţia Judiciară le-a transmis prin adresa nr. x din 26 iunie 2023, ambele sesizări regăsindu-se la filele x din vol. II al dosarului de fond.

În al doilea rând, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor, care, în aprecierea sa, fac dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează aspecte de fapt. Nu pot fi primite acele critici prin care se argumentează greşita stabilire a circumstanţelor de fapt, ca rezultat al aprecierii eronate a mijloacelor de probă administrate, întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond, iar în recurs se exercită strict control de legalitate, din perspectiva concordanţei deciziei recurate cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În acest sens, se reţine că, potrivit art. 264 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, şi, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. Ca atare, aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurentul-reclamant. Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurentul-reclamant pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

Este adevărat că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu invocă încălcarea unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci critică modul în care instanţa de apel a apreciat mijloacele de probă. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. Cu alte cuvinte, atunci când partea recurentă înţelege să invoce motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviinţarea unei probe pe care o socoteşte concludentă şi utilă, această critică priveşte temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa.

În al treilea rând, contrar celor susţinute în memoriul de recurs, nedepunerea întâmpinării nu echivalează cu recunoaşterea de către pârât a pretenţiei deduse judecăţii, întrucât art. 249 din C. proc. civ. prevede că sarcina probei revine celui care face o susţinere în cursul procesului (onus probandi incumbit actori), în speţă recurentului-reclamant.

Conform art. 205 din C. proc. civ., întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată, iar, potrivit art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

Cu alte cuvinte, absenţa unei apărări din partea pârâtului nu poate, per se, să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată, întrucât art. 22 din C. proc. civ., reglementând rolul judecătorului în aflarea adevărului, impune acestuia obligaţia de a soluţiona litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri legale, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În concluzie, se reţine că instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, astfel că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 3 şi pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1111A din 7 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.