Appeal dismissed in moral damages claim: TV statements found protected by freedom of expression and no grave prejudice proven

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 20 septembrie 2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătoreşti, pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă, în publicaţiile media scrise şi on-line de largă circulaţie, precum şi pe pagina de socializare C., sub sancţiunea aplicării de penalităţi cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, obligarea pârâtei să îşi ceară scuze public pentru afirmaţiile care nu corespund realităţii şi care îi lezează onoarea şi demnitatea, prin publicarea unui comunicat de presă care să conţină scuze publice, dezminţirea articolelor pentru acuzaţiile ce i-au fost aduse, angajamentul că nu-i va mai denigra viaţa personală, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1079 din 20 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 8.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei decizii civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 978A din 8 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat, şi a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 13 ianuarie 2025, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat soluţia, prin interpretarea greşită a probelor, cu încălcarea prevederilor art. 264 din C. proc. civ., şi prin ignorarea unor probe esenţiale administrate în cauză.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 10 din CEDO, care reglementează protecţia reputaţiei şi demnităţii, ca urmare a unei interpretări eronate a situaţiei de fapt, atât în ce priveşte conţinutul afirmaţiilor şi acuzaţiilor formulate de intimată, fără a avea o bază factuală care să le justifice, cât şi în ce priveşte calitatea de persoană publică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, prin interpretarea şi aplicarea uniformă a legii materiale şi procesuale, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii instanţelor de fond.

În acest context normativ, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului. Cu toate acestea, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ., întrucât nu a valorificat toate mijloacele de probă administrate, dintre care unele erau esenţiale, sens în care a făcut trimitere expresă la răspunsul intimatei la întrebarea nr. 1 din interogatoriu şi contractul care atestă că aceasta a fost remunerată pentru participarea la emisiuni televizate.

După cum s-a arătat, aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanţei de apel, în acest sens art. 264 din C. proc. civ. stipulând că "instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor" şi că "în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Ca atare, valorificarea şi coroborarea probelor administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte recurentul-reclamant.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu a invocat încălcarea unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci a criticat modul în care instanţa de apel a apreciat mijloacele de probă. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi modul în care mijloacele de probă au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt.

Ca atare, critica priveşte temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel, astfel că nu se poate invoca încălcarea dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ., recurentul-reclamant fiind nemulţumit, în realitate, de maniera în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată nu este motivată.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).

Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reţinând, pe baza mijloacelor de probă, că afirmaţiile intimatei-pârâte sunt protejate de art. 10 din CEDO şi de art. 30 din Constituţia României, astfel că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale.

Se mai observă că, deşi a invocat nemotivarea deciziei instanţei de apel, recurentul-reclamant critică inclusiv modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă administrate, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în recurs, astfel cum s-a arătat deja, întrucât nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând, în acest sens, prevederile art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 30 alin. (6) din Constituţie, precum şi ale art. 71-75 şi art. 1.357 şi urm. din C. civ.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Având a analiza doar criticile de nelegalitate, nu şi cele care tind să susţină netemeinicia deciziei, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, normele de drept material, prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

Astfel, în contextul în care litigiul impune soluţionarea unui conflict între două drepturi/libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia internaţională, europeană şi internă, respectiv dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că se impune a fi pus în balanţă dreptul intimatei-pârâte de a comunica fapte sau idei în mod liber (art. 10 din CEDO) cu dreptul recurentului-reclamant de a se bucura de protecţia reputaţiei, imaginii şi demnităţii, ca elemente ale vieţii sale private (art. 8 din CEDO).

Curtea Europeană a dezvoltat mai multe principii jurisprudenţiale, dintre care relevante sunt următoarele: dreptul la reputaţie este un element al vieţii private, astfel că intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţie (cauza Polanco Torres şi D. c. Spaniei); noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputaţia reprezintă o parte din identitatea personală şi fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenţie impune nu numai obligaţia negativă a autorităţilor publice de a se abţine de la orice ingerinţe în viaţa privată, ci şi obligaţii pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenţei art. 8 din Convenţie, trebuie ca atacul asupra reputaţiei să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viaţă privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenţei unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputaţiei unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franţei).

Sub acest ultim aspect, soluţionarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertăţii de exprimare sau a dreptului la viaţă privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferinţă unuia dintre ele. În ceea ce priveşte punerea în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la imagine, criteriile care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene, începând cu cauza Axel Springer AG c. Germaniei, pot fi grupate în mai multe categorii, şi anume: contribuţia informaţiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor; conţinutul, forma şi consecinţele publicării; gravitatea sancţiunii aplicate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de către Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că faptele imputate intimatei-pârâte nu se încadrează în sfera ilicitului civil.

Sub acest aspect, valorificând mijloacele de probă administrate, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia declaraţiile intimatei-pârâte din emisiunile reclamate nu conţin afirmaţii compromiţătoare sau jignitoare şi nici modalitatea de prezentare a afirmaţiilor nu este una care să depăşească anumite limite rezonabile şi de natură a leza grav valorile ocrotite de lege, limitându-se la a releva motivele care au condus la separarea părţilor şi la impedimentele privind exercitarea unor legături personale cu minorul, celelalte fiind doar un răspuns la întrebările şi acuzele recurentului-reclamant, unele răspunsuri fiind emoţionale, pe fondul unor afirmaţii provocatoare.

Chiar dacă afirmaţiile intimatei-pârâte au fost pe alocuri critice, instanţa de apel a reţinut că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia nefiind de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea recurentului-reclamant.

A mai reţinut instanţa de apel că majoritatea afirmaţiilor se încadrează în noţiunea de "judecăţi de valoare", iar cele care au privit situaţii de fapt obiective se circumscriu unei minime baze factuale. Împrejurarea că o parte dintre acuzaţii s-au încheiat cu soluţii nefavorabile pentru intimata-pârâtă în procesele penale dintre părţi nu denotă lipsa unei minime baze factuale, atâta vreme cât buna-credinţă nu se raportează la finalitatea soluţiei, ci la momentul în care informaţia este adusă în spaţiul public, astfel cum a reţinut, în mod corect, instanţa de apel.

Din această ultimă perspectivă, instanţa de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudenţa europeană, potrivit căreia "baza factuală" nu se poate rezuma la probe certe, căci, într-o atare interpretare, formularea de afirmaţii factuale ar deveni prohibitivă, iar libertatea de exprimare ar fi sever limitată, contrar exigenţelor impuse de art. 10 din Convenţie.

Instanţa de apel a mai observat faptul că afirmaţiile intimatei-pârâte au fost făcute în cursul unei comunicări orale (emisiuni TV), nu în cadrul unui discurs scris, care ar fi presupus o redactare anterioară şi o atentă deliberare, precum şi faptul că o parte dintre aceste afirmaţii au fost făcute ca urmare a unor întrebări adresate de moderatori sau chiar de către recurentul-reclamant.

În concluzie, punând în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, conform criteriilor ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă nu a depăşit limitele permise ale libertăţii de exprimare, astfel că afirmaţiile sale sunt protejate de art. 10 din Convenţie, ceea ce, în planul dreptului intern, echivalează cu lipsa unei fapte ilicite.

Referitor la prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că, din probele administrate şi în lipsa altor elemente relevante, rezultă că nu au existat consecinţe negative asupra recurentului-reclamant, nefiind dovedită producerea unui prejudiciu moral.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudenţa Curţii Europene şi sub acest aspect, atunci când a reţinut că, pentru ca lezarea adusă reputaţiei să producă un prejudiciu moral, aceasta trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizată într-o manieră care să cauzeze, în mod real, un prejudiciu (cauza A. contra Norvegiei). În acest context, instanţa de apel a constatat că mijloacele de probă administrate în cauză nu relevă caracterul suficient de grav al afirmaţiilor intimatei-pârâte, astfel încât să fi produs un prejudiciu moral recurentului-reclamant, care să se impună a fi reparat. Este real că dreptul fiecărei persoane la imagine se reflectă în ocrotirea acestei valori sociale atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv, însă, în raport cu circumstanţele faptice, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada afectării reale şi grave a acestui drept nepatrimonial, astfel încât să fie necesară intervenţia justiţiei, prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

În acest context, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel ar fi valorificat, în mod greşit, jurisprudenţa europeană şi ar fi încălcat art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 alin. (6) din Constituţie, art. 71-75 şi art. 1.357 şi urm. din C. civ.. Dimpotrivă, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, atât principiile dezvoltate de Curtea Europeană cu privire la balanţa dintre dreptul prevăzut de art. 10 şi cel prevăzut de art. 8 din Convenţie, precum şi normele incidente din dreptul intern şi a concluzionat, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, că intimata-pârâtă nu a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu moral.

Constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 978A din 8 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.