Civil delictual liability for tax evasion precluded by positive effect of res judicata from criminal conviction classifying wages as per diems

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la 4 martie 2022, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat obligarea pârâtului A., în solidar cu pârâta B. S.R.L., la plata sumei de 1.329.319 RON şi a accesoriilor fiscale aferente, calculate până la data plăţii debitului principal.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 263 din 18 decembrie 2023, Tribunalul Arad, secţia I civilă a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a respins, ca lipsită de obiect, excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins, ca nefondată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 318 din 10 decembrie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 16 ianuarie 2025, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a cercetat superficial situaţia de fapt, nu a analizat condiţiile prevăzute de art. 1.357 şi urm. din C. civ., nu a ţinut cont de motivele de apel şi nici de înscrisurile administrate.

A mai învederat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 226 din 30 iunie 2021, pronunţate de către Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 57/A din 1 februarie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, din moment ce instanţa penală a reţinut că operaţiunile economice nu intră în sfera faptelor de natură penală, dar pot reprezenta obligaţii de plată de natură fiscală, fapt întărit prin menţinerea sechestrului penal asigurător.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1.357 şi urm. din C. civ., în condiţiile în care din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că intimatul-pârât, în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada februarie 2011- decembrie 2015, a eludat declararea şi plata contribuţiilor aferente veniturilor reale de natură salarială, acordate angajaţilor care au prestat munca în Italia, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.329.319 RON, astfel cum s-a stabilit prin decizia de impunere nr. x/04.10.2016, rezultând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 1.357 şi urm. din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a stabilit superficial situaţia de fapt şi de drept, întrucât nu a ţinut cont de motivele de apel şi nici de înscrisurile administrate în cauză şi nu a analizat condiţiile prevăzute de art. 1.357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).

Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 9-14 ale deciziei recurate, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.357 şi urm. din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât.

În urma lecturării considerentelor deciziei recurate se constată că instanţa de apel a motivat, în mod corespunzător, soluţia pronunţată, răspunzând motivelor de apel invocate şi apărărilor formulate în cauză, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Se observă că, deşi invocă insuficienta motivare a hotărârii, recurenta-reclamantă critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs. Din moment ce nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă, rezultă că acele critici care privesc modalitatea în care instanţa de apel a analizat dovezile nu se subsumează motivelor de casare.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a valorificat, în mod greşit, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2020 şi în dosarul de contencios administrativ şi fiscal nr. 3318/108/2022*, critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 226 din 30 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 57/A din 1 februarie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, din moment ce instanţa penală a reţinut că, deşi operaţiunile economice nu intră în sfera faptelor de natură penală, pot reprezenta obligaţii de plată de natură fiscală.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel nu a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care, prin hotărârea definitivă pronunţată în dosarul penal nr. x/2020, s-a reţinut că sumele achitate angajaţilor B. S.R.L., care au prestat munca în Italia, în perioada februarie 2011- decembrie 2015, reprezintă diurne, nu drepturi salariale, astfel cum fuseseră recalificate de către organul fiscal.

În legătură cu operaţiunea de recalificare a diurnelor în venituri salariale, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 57A din 1 februarie 2022, a constatat incidenţa Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, în sensul că, raportat la momentul emiterii deciziei de impunere nr. x din 4 octombrie 2016 şi la perioada avută în vedere de organul fiscal (februarie 2011- decembrie 2015), exista interdicţia legală de recalificare a sumelor reprezentând indemnizaţia primită, pe perioada delegării şi detaşării, de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, precum şi interdicţia de emitere a unei decizii de impunere în legătură cu o astfel de recalificare.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 209/2015:

"(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare, pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015". Mai mult, potrivit art. 5 din aceeaşi lege, "anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 1-4 se efectuează din oficiu de organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, care se comunică contribuabilului".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că instanţa penală nu s-a limitat la analiza operaţiunilor economice imputate intimatului-pârât doar din perspectiva caracterului penal al faptei (în sensul că îndeplinesc sau nu caracterul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscale), ci a reţinut, în mod explicit, faptul că sumele litigioase reprezintă diurnă, nu drepturi salariale, precum şi faptul că, în perioada respectivă, exista interdicţia legală de recalificare din partea organului fiscal şi o amnistie fiscală pentru sumele rezultate din acele recalificări.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că aceste chestiuni litigioase, legate de existenţa faptei (omisiunea de declarare şi plată a contribuţiilor către bugetul de stat, aferente veniturilor reale de natură salariată), au fost analizate şi dezlegate, în mod definitiv, de instanţa penală în dosarul nr. x/2020, operând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că nu mai pot fi repuse în discuţie în litigiul de faţă, cu scopul de a se ajunge la o concluzie diferită.

Mai este de menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Recurenta-reclamantă a învederat că, prin decizia penală nr. 57/A din 1 februarie 2022, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, deşi operaţiunile economice nu intră în sfera faptelor de natură penală, ele pot reprezenta obligaţii de plată de natură fiscală, fiind menţinut şi sechestrul penal asigurător.

Sub acest aspect, se constată că, în cuprinsul deciziei penale nr. 57/A din 1 februarie 2022, s-au reţinut următoarele:

"Organul fiscal a apreciat că inculpatul trebuia să plătească întreaga sumă angajatului cu titlu de salariu, şi nu diurnă, şi că astfel ar fi eludat dispoziţiile legale, însă nimic nu împiedică organul fiscal să stabilească, potrivit normelor metodologice, dacă inculpatul a procedat sau nu legal prin plata diurnei, însă această situaţie nu înseamnă că inculpatul a comis şi infracţiunea prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Obligaţia fiscală există şi se stabileşte independent de existenţa sau nu a faptei penale".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a valorificat, în mod corect, aceste considerente ale hotărârii penale definitive, reţinând că au fost interpretate trunchiat în cadrul cererii de apel, întrucât considerentele în discuţie reprezintă o expunere generală a relaţiei dintre existenţa unor obligaţiile fiscale şi eventuale fapte penale decurgând din încălcarea acestora, iar, în secţiunile următoare ale considerentelor, instanţa penală a analizat situaţia respectivelor obligaţii, conchizând că sumele litigioase au reprezentat diurne şi că, în perioada respectivă, exista o interdicţie legală de recalificare de către organul fiscal şi o amnistie fiscală pentru sumele rezultate dintr-o astfel de recalificare.

În concluzie, aplicând, în mod corect, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale definitive, instanţa de apel a reţinut că, în privinţa chestiunilor litigioase în discuţie, nu poate fi stabilită o concluzie contrară.

Mai mult, instanţa de apel a observat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale a fost valorificat şi în cadrul litigiului de contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile în care Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 678 din 5 iulie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a anulat decizia de impunere nr. x/04.10.2016 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/04.10.2016 şi a exonerat societatea B. S.R.L. de plata obligaţiilor fiscale suplimentare în cuantum de 1.311.256 RON.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că din moment ce o instanţă de judecată a stabilit deja că operează puterea de lucru judecat a hotărârii penale, cu privire la natura reală de diurne a sumelor litigioase şi a împrejurării că exista o interdicţie de recalificare din partea organelor fiscale şi o amnistie fiscală, această dezlegare asupra puterii de lucru judecat dobândeşte, la rândul său, putere de lucru judecat şi nu mai poate fi repusă în discuţie ulterior de către o altă instanţă, care nu ar mai putea să constate o situaţie contrară.

Totodată, instanţa de apel a valorificat, prin corecta aplicare a prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., opozabilitatea, faţă de reclamantă (care a fost parte în dosarul nr. x/2022), a deciziei civile nr. 678 din 5 iulie 2024 a Curţii de apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţinând că, din moment ce, prin această hotărâre, s-au anulat decizia de impunere nr. x/04.10.2016 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/04.10.2016, aceste acte administrative fiscale nu mai pot constitui fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, în scopul recuperării sumei de 1.311.256 RON.

În considerarea celor expuse, se constată că instanţa de apel nu a reţinut, în mod greşit, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2020 şi în dosarul de contencios administrativ şi fiscal nr. 3318/108/2022*, astfel că nu poate fi incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Invocând şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.357 alin. (1) şi urm. din C. civ., sens în care a argumentat că din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că intimatul-pârât, în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada februarie 2011- decembrie 2015, a eludat declararea şi plata contribuţiilor aferente veniturilor reale de natură salarială, acordate angajaţilor care au prestat munca în Italia, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.329.319 RON.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel ori modul de coroborare şi interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate.

Cu toate că, în cuprinsul memoriului de recurs, s-a făcut trimitere, în mod formal, la dispoziţiile art. 1.357 şi urm. din C. civ., se constată, faţă de modul de argumentare a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, că recurenta-reclamantă urmăreşte reevaluarea situaţiei de fapt, fiind nemulţumită de concluzia instanţei de apel, în sensul că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate susţinerile referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, acestea presupunând analiza elementelor faptice specifice litigiului, tinzând la o altă evaluare a situaţiei de fapt decât cea realizată de către instanţa de apel.

Or, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

De altfel, este importat de notat că, în argumentarea concluziei că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2020 şi în dosarul de contencios administrativ şi fiscal nr. 3318/108/2022*, astfel cum rezultă din considerentele prezentate mai sus.

În acest context specific, nu poate fi primită susţinerea că sunt întrunite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, întrucât recurenta-reclamantă ignoră raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel, potrivit căruia nu se poate reţine existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, întrucât s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, în cele două procese anterioare (penal, respectiv de contencios administrativ şi fiscal), faptul că sumele litigioase reprezintă diurnă, că exista o interdicţie de recalificare din partea organelor fiscale, precum şi o amnistie fiscală pentru sumele rezultate din acele recalificări.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva deciziei civile nr. 318 din 10 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.