Annulment of forced sale adjudication: requirement to prove fraud versus procedural suspension errors under Law 77/2016

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă sub dosar nr. x/19.05.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi BEJ D., a solicitat să se constate nulitatea absolută şi a se dispune: anularea actului de adjudecare încheiat de către executorul judecătoresc D. la data de 05.03.2020 în dosarul execuţional nr. 157-200/ex./2013, prin care a fost adjudecat imobilul situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, înscris în CF x Baia Mare (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Baia Mare) compus din casa de locuit P+E compusă din 6 camere şi dependinţe în suprafaţă de 405,40 mp şi teren în suprafaţă de 6658 mp, în valoare de 731.168 RON, în favoarea pârâţilor B. şi C.; să se dispună rectificarea CF x Baia Mare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâţilor efectuat în baza actului de adjudecare cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară; să se dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 795/26.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Maramureş, secţia I civilă s-au dispus următoarele:

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâtul C..

S-a constatat că excepţia lipsei cadrului procesual subiectiv pasiv invocată de pârâtul C. a rămas fără obiect.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., BEJ D. şi intervenienta E..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 339/A din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 795/26.10.2023 a Tribunalului Maramureş pronunţate în dosarul nr. x/2021, pe care a menţinut-o în întregime.

A respins cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 339/A din 7 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

În esenţă, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material - recurenta susţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de control ierarhic superioară au analizat greşit normele de drept substanţial prevăzute de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, care prevăd că "Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului".

Astfel cum a arătat prin acţiunea introductivă de instanţă şi cum rezultă de altfel şi din conţinutul deciziei civile nr. 1252/A din 18.12.2020 pronunţate în dosar nr. x/2017 de Tribunalul Maramureş, rezultă că nici la data de 24.02.2020, data aplicării menţiunii "definitivă" de către Judecătoria Baia Mare şi nici la data de 05.03.2020, când s-a încheiat actul de adjudecare, sentinţa prin care s-a admis contestaţia formulată de creditoare nu era definitivă, rămânând definitivă la data de 18.12.2020.

Totuşi, atât Tribunalul Maramureş, cât şi Curtea de Apel Cluj au făcut referire la constatarea tardivităţii cererii apel declarate de recurentă în altă cauză, cu toate că decizia instanţei de apel este obligatorie în toate elementele ei, inclusiv în ceea ce priveşte neconstatarea tardivităţii apelului.

Apreciază că instanţa de apel nu a fost investită să analizeze şi să se pronunţe în prezenta cauză cu privire la respectarea termenului de declarare a căii de atac a apelului de către recurentă în dosarul nr. x/2017, soluţionat definitiv de către Tribunalul Maramureş, în condiţiile în care instanţa de apel nu a constatat tardivitatea apelului, aspect ce s-a consolidat cu autoritate de lucru judecat. Prima instanţă şi cea de control ierarhic trebuiau să verifice şi să constate că actul de adjudecare a fost emis la data de 05.03.2020, adică în perioada în care executarea silită a fost suspendată de drept.

Nu s-a analizat, de asemenea, nesocotirea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 care prevăd în mod imperativ că singura persoană/entitate căreia îi este atribuită calitatea de a cere reluarea executării silite împotriva debitorului, ca urmare a admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art. 7 este creditorul, în speţă F., şi nicidecum participantul la licitaţia din data de 09.06.2017, şi anume adjudecatarul B..

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că procedura de executare silită s-a reluat la cererea adjudecatarului B. care ar fi prezentat, la data de 05.03.2020, sentinţa civilă nr. 11.468/2019 a Judecătoriei Baia Mare, care ar fi purtat menţiunea definitivă. Deşi nu există o cerere depusă de către adjudecatar în acest sens, executorul judecătoresc a procedat la reluarea executării silite fără a fi sesizat în mod legal cu o cerere din partea singurei persoane îndreptăţite să procedeze în această manieră, respectiv creditorul.

Împrejurarea că acest demers se impunea a fi efectuat de către creditoare şi nu de către o alta persoană, reiese cu evidenţă din dispoziţiile legale imperative menţionate, precum şi din încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării silite, emise de executorul judecătoresc la data de 13.06.2017. La a doua pagină din conţinutul încheierii rezultă fără putinţă de tăgadă că executorul judecătoresc a constatat incidenţa prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea 77/2016 şi, în consecinţă, s-a constatat suspendarea oricăror proceduri de executare silită împotriva debitorilor sau a bunurilor acestora. S-a mai menţionat:

"punem în vedere creditorului să ne comunice încetarea prezentei situaţii, în ipoteza prevăzuta la art. 7 alin. (5) din Legea 77/2016".

Totodată, se face menţiune că încheierea de suspendare se comunică debitorului, creditorului şi un exemplar rămâne în arhiva executorului. Cu toate acestea, încheierea de suspendare a fost comunicată şi celor doi adjudecatari.

Cu toate că instanţa de apel a reţinut corect temeiul juridic al acţiunii reclamante, art. 777 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel, fără a cerceta într-un mod exhaustiv problema dedusă judecăţii, se rezumă într-un mod cu totul superficial la a reţine, referitor la frauda terţului adjudecatar, că aceasta nu a fost dovedită în cauză.

Mai arată că instanţa de apel reţine, pe de o parte, că este posibilă desfiinţarea actului de vânzare pe calea dreptului comun, dacă există motivele strict reglementate de dispoziţiile art. 777 C. proc. civ., adică frauda terţului adjudecatar, dar, pe de altă parte apreciază că frauda nu este dovedită în cauză.

Asta deşi a arătat că prin întâmpinare se susţine că cei doi adjudecatari au adus la cunoştinţă executorului judecătoresc că vor achita diferenţa de preţ după data încetării suspendării executării silite, însă acest aspect nu constituie o derogare de la termenul imperativ prevăzut de lege, după bunul plac al pârâţilor adjudecatari, iar împrejurarea că executorul judecătoresc a acţionat la un interval de 3 ani de zile de la momentul la care trebuia consemnată diferenţa de preţ, exact în maniera dorită de cei doi pârâţi, fără a aplica dispoziţiile legale incidente, determină concluzia că s-a urmărit fraudarea legii şi a intereselor reclamantei, pentru a-i favoriza pe cei doi devălmaşi, care aveau obligaţia să suporte costurile cu o nouă licitaţie, raportat la neîndeplinirea obligaţiilor de către aceştia.

Împrejurarea că a existat o înţelegere între executorul judecătoresc şi cei doi adjudecatari cu ocazia încheierii în mod nelegal a procesului-verbal de adjudecare la data de 05.03.2020 rezultă inclusiv din răspunsul comunicat de executorul judecătoresc Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, răspuns existent la dosarul de executare, prin care admite faptul că, faţă de împrejurările date, ar fi devenit incidente dispoziţiile art. 849 alin. (1) C. proc. civ., respectiv punerea în vânzare a bunului imobil urmărit, ca urmare a nedepunerii preţului de către adjudecatari în termenul imperativ de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitaţie (09.06.2017).

Or, cauza ilicită la încheierea actului de adjudecare determină nulitatea acestuia, fapt ce rezultă şi din această împrejurare, şi anume că au fost încălcate de către executorul judecătoresc în mod flagrant dispoziţiile art. 851 alin. (1) C. proc. civ., prin neorganizarea unei noi licitaţii, având în vedere că intimaţii-pârâţi B. şi C. aveau obligaţia legală de a achita diferenţa de 645.888 RON, în termen de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitaţie care a avut loc la data de 09.06.2017, ceea ce nu s-a întâmplat, aceştia plătind abia în datele de 3 martie 2020 şi 4 martie 2020, aspect recunoscut şi de executor.

Prin cererea de chemare în judecată s-a menţionat că prin fraudarea legii a fost încheiat, în mod nelegal, actul de adjudecare care se contestă, în cauză fiind incidente dispoziţiile privind cauza ilicită şi imorală la încheierea actului de adjudecare, făcându-se referire în mod expres la dispoziţiile art. 1246 şi art. 1247 C. civ.

În speţă, cauza ilicită a operaţiunii de vânzare-cumpărare forţată pe care o materializează actul de adjudecare atacat se întemeiază pe reaua-credinţă şi pe eludarea dispoziţiilor legale imperative aplicabile (art. 854 C. proc. civ.), a adjudecatarilor (cumpărători) şi a executorului judecătoresc.

În cuprinsul actului de adjudecare sunt următoarele menţiuni:

"Imobilul a fost adjudecat la preţul de 731.168 RON, care a fost achitat integral, adjudecatarii consemnând preţul pe seama şi la dispoziţia executorului judecătoresc (42.640 RON-garanţie 09.06.2017; 42.640 RON - garanţie 08.06.2017, iar diferenţa după cum urmează: 210.000 RON- 03.03.2020; 105.600 RON - 03.03.2020, 7.344 RON - 04.03.2020 şi 322.944 RON- 04.03.2020).".

Suma cu titlu de garanţie participare la licitaţie a fost depusă de numita G., iar oferta de participare la licitaţie/cereri de înscriere la licitaţie şi, implicit, persoana care a adjudecat bunul, este H., împreună, în devălmăşie cu B., care au formulat o ofertă de preţ la nivelul sumei de 160.000 de euro-echivalent RON la cursul BNR din ziua licitaţiei, astfel cum se reţine în procesul-verbal de licitaţie din 09.06.2017.

Astfel că, atât licitaţia din data de 09.06.2017, cât şi încheierea actului de adjudecare la data de 05.03.2020 au avut loc în mod nelegal, prin participarea celor doi devălmaşi, pârâţi în prezenta cauză, în condiţiile în care, executorul judecătoresc trebuia să constate că garanţia de 10% din preţul de pornire la licitaţie nu a fost achitată de către aceştia, jumătate din acest preţ a fost achitat de către o persoană care nu a depus nici măcar o ofertă de participare la licitaţie, iar celălalt adjudecatar a consemnat doar suma de 42.640,00 RON, 5% din preţul de pornire al licitaţiei.

Aşadar, cu încălcarea dispoziţiilor legale s-a dispus vânzarea bunului, coborând astfel la un preţ de sub 75% din valoarea evaluată a bunului, reţinându-se în mod nelegal/fraudulos că ar fi îndeplinite condiţiile legale în acest sens, de către executorul judecătoresc care, prin menţiunea că au fost depuse două oferte (una de către cei doi adjudecatari în devălmăşie) şi una de către numitul I., a inserat date necorespunzătoare adevărului.

Bunul putea fi vândut, respectiv adjudecat la data de 05.03.2020, doar dacă s-ar fi oferit la momentul licitaţiei cel puţin 75% din preţul de pornire al licitaţiei, respectiv 852.750 RON, având în vedere că a participat în mod legal doar un licitator, însă, în mod fraudulos şi cu încălcarea intereselor legitime ale reclamantei şi ale creditoarei, prin nerespectarea dispoziţiilor legale de către executorul judecătoresc, s-a permis vânzarea bunului la preţul de doar 731.168 RON, rezultând o diferenţă de 121.582 RON între suma de la care a pornit licitaţia şi suma la care a fost vândut, respectiv adjudecat.

Astfel, în cauză se impune constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare, care cuprinde menţiuni necorespunzătoare adevărului.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât BEJ D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus mai sus în sinteză, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Revenind la recursul declarat, Înalta Curte constată că prin intermediul unicului motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a pretins, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate învederând următoarele critici: instanţele de fond au interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016; nesocotirea de către aceleaşi instanţe a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016; aplicarea greşită a prevederilor art. 777 C. proc. civ.

Potrivit temeiului legal care fundamentează recursul, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Premergător analizei criticilor propriu-zise invocate de recurentă în susţinerea recursului, se impune constatarea că cererea de chemare în judecată a fost calificată de instanţele fondului ca reprezentând o acţiune în anularea actului de adjudecare emis de către executorul judecătoresc D. la data de 05.03.2020 în dosarul execuţional nr. 157-200/ex./2013, în favoarea intimaţilor B., C., întemeiată pe dispoziţiile art. 777 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că această calificare nu a fost contestată de către recurenta reclamantă, în cuprinsul cererii de recurs aceasta arătând chiar că acţiunea sa a fost corect calificată de instanţa de apel ca fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 777 C. proc. civ..(pag. 3 pct. 3 din cererea de recurs).

Având la bază aceste premise, Înalta Curte reţine că pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, printr-o primă critică recurenta a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 susţinând că, nici la data de 24.02.2020, data aplicării menţiunii "definitivă" de către Judecătoria Baia Mare şi nici la data de 05.03.2020, când s-a încheiat actul de adjudecare, sentinţa civilă nr. 11468/07.11.2019, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2017 prin care s-a admis contestaţia formulată de creditoare nu era definitivă, rămânând definitivă la data de 18.12.2020, astfel încât atât prima instanţă, cât şi cea de control ierarhic trebuiau să verifice şi să constate că actul de adjudecare a fost emis la data de 05.03.2020, adică în perioada în care executarea silită a fost suspendată de drept.

Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 "(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat."

În legătură cu incidenţa acestui temei legal Înalta Curte constată că instanţa de apel l-a avut în vedere şi, pe baza cercetării judecătoreşti efectuate, urmare analizării şi aprecierii probatoriului administrat în cauză, a ajuns la concluzia că "executorul judecătoresc a apreciat corect, în raport de înscrisurile aflate la dosarul execuţional nr. 157-200/ex/2013, că suspendarea de drept dispusă prin încheierea din data de 13.06.2017 a încetat, executarea silită putând fi continuată."

Prin urmare, se constată că instanţa de apel nu a negat prin hotărârea pronunţată că formularea de către creditor a contestaţiei împotriva notificării debitorului de dare în plată determină suspendarea executării silite, doar că, pe baza actelor dosarului a stabilit că suspendarea executării silite încetase ca urmare a rămânerii definitive a sentinţei arătate în precedent, potrivit menţiunilor făcute pe aceasta de către compartimentul de specialitate al Judecătoriei Baia Mare.

În acest context, Înalta Curte constată că, deşi între interpretarea curţii de apel şi cea a recurentei cu privire la aplicarea art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu există contradicţie, sub pretextul că instanţa de apel ar fi interpretat greşit prevederile legale arătate, prin criticile în analiză recurenta pretinde instanţei de recurs să stabilească faptul că la data emiterii actului de adjudecare contestat sentinţa civilă nr. 11468/07.11.2019, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2017 nu era definitivă şi suspendarea executării silite nu încetase în dosarul execuţional nr. 157-200/ex/2013.

Se observă, în mod evident, că prin susţinerile în analiză recurenta-reclamantă nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, ci repune în discuţie chestiuni de fapt, care nu pot face obiectul controlului în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcende, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea şi coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează probele şi le pot aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le pot reevalua şi completa (în apel).

Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situaţia de fapt şi se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză, cu scopul stabilirii unui alt moment la care sentinţa Judecătoriei Baia Mare a rămas definitivă.

Exercitându-şi atribuţia de determinare a faptelor relevante pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa de apel a stabilit că la data emiterii actului de adjudecare contestat sentinţa de referinţă era definitivă.

Această apreciere a instanţei de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurenta-reclamantă, nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o conotaţie juridică, implică un grad mare de apreciere al instanţelor de fond. Aşadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanţele cauzei şi nu se poate face prin trimitere la modul de interpretare a probelor administrate de instanţele de fond.

Pentru a stabili momentul la care sentinţa civilă nr. 11468/07.11.2019, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2017 a rămas definitivă, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că nu este fondată critica subsumată motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul analizat.

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiaşi caz de casare, recurenta reclamantă susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 arătând că potrivit acestui temei legal singura persoană/entitate căreia îi este atribuită calitatea de a cere reluarea executării silite împotriva debitorului, ca urmare a admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art. 7 din acelaşi act normativ este creditorul, în speţă F., şi nicidecum participantul la licitaţia din data de 09.06.2017, şi anume adjudecatarul B..

Această critică se vădeşte a fi, de asemenea, nefondată.

Astfel, prealabil, Înalta Curte observă referirea inexactă pe care recurenta o face la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. În realitate, dreptul creditorului de a relua procedura împotriva debitorului este reglementată de art. 6 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat.

Potrivit acestui din urmă temei legal "În situaţia admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art. 7, creditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari."

Invocând dispoziţiile legale anterior menţionate recurenta pretinde că decizia curţii de apel este nelegală întrucât potrivit normelor evocate exclusiv creditorul poate solicita reluarea executării silite împotriva debitorului.

Această susţinere nu poate fi primită întrucât se fundamentează pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legale. În acest sens, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 nu reglementează în mod imperativ reluarea executării silite doar la cererea creditorului, ci, după cum mai sus s-a anticipat, temeiul legal de referinţă reglementează dreptul creditorului de a relua executarea silită fără a interzice altor persoane interesate de a cere reluarea executării silite în vederea protejării drepturilor lor.

De altfel, Înalta Curte constată că suspendarea executării silite reglementată de art. 6 alin. (1), respectiv art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 reprezintă doar unul dintre cazurile posibile de suspendare a executării silite. Astfel, potrivit art. 701 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. "(1)Executarea silită se suspendă în cazurile în care aceasta este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţă. (2) Executarea se suspendă şi la cererea creditorului urmăritor de către executorul judecătoresc."

Aşa fiind, reluarea executării silite, chiar şi în situaţia suspendării acesteia de drept, în temeiul legii, ca urmare a formulării de către debitoare a notificării în condiţiile Legii nr. 77/2016, se poate face, potrivit art. 701 alin. (5) din C. proc. civ., la cererea oricărei părţi interesate participantă în executarea silită. Or, o asemenea parte interesată este şi adjudecatarul imobilului supus executării silite.

Totodată, Înalta Curte constată că interpretarea corectă a normei legale de referinţă relevă că scopul acesteia nu este acela de a reglementa titularul cererii de reluare a executării silite, ci evidenţiază posibilitatea continuării executării silite după încetarea suspendării acesteia ca urmare a admiterii contestaţiei creditorului în condiţiile Legii nr. 77/2016.

În fine, printr-o ultimă categorie de critici, subsumate cazului de casare invocat, recurenta pretinde nelegalitatea deciziei curţii de apel ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor art. 777 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentarea acestor critici recurenta a arătat, în esenţă, că au fost nesocotite de către executorul judecătoresc dispoziţiile art. 849 C. proc. civ., respectiv punerea în vânzare a bunului imobil urmărit, ca urmare a nedepunerii preţului de către adjudecatari în termenul imperativ de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitaţie (09.06.2017), fapt ce relevă existenţa unei înţelegeri între executorul judecătoresc şi cei doi adjudecatari cu ocazia încheierii procesului-verbal de adjudecare la data de 05.03.2020. S-a mai susţinut că au fost încălcate de către executorul judecătoresc în mod flagrant dispoziţiile art. 851 alin. (1) C. proc. civ., prin neorganizarea unei noi licitaţii, având în vedere că intimaţii-pârâţi B. şi C. aveau obligaţia legală de a achita diferenţa de 645.888 RON, în termen de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitaţie care a avut loc la data de 09.06.2017, ceea ce nu s-a întâmplat, aceştia plătind abia în datele de 3 martie 2020 şi 4 martie 2020, aspect recunoscut şi de executor. Totodată, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată s-a menţionat că prin fraudarea legii a fost încheiat, în mod nelegal, actul de adjudecare care se contestă, în cauză fiind incidente dispoziţiile privind cauza ilicită şi imorală la încheierea actului de adjudecare, făcându-se referire în mod expres la dispoziţiile art. 1246 şi art. 1247 C. civ. susţinându-se că, în speţă, cauza ilicită a operaţiunii de vânzare-cumpărare forţată pe care o materializează actul de adjudecare atacat se întemeiază pe reaua-credinţă a adjudecatarilor (cumpărători) şi a executorului judecătoresc şi pe eludarea dispoziţiilor legale imperative aplicabile.

Criticile recurentei, deşi susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 777 alin. (1) C. proc. civ. "În cazul vânzărilor la licitaţie publică făcute în condiţiile prezentei secţiuni nu este admisibilă nicio cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia. Asemenea cerere nu poate fi făcută decât pe cale de acţiune principală."

Textul legal de referinţă evidenţiază faptul că actul de adjudecare(care este unul distinct de procesul-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea), ca act prin care se transferă dreptul de proprietate de la debitor la adjudecatar prin vânzare silită, nu poate fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare de drept comun în aceleaşi condiţii ca orice vânzare. Aceasta întrucît elementele vânzării silite se formează în cadrul procedurii de executare şi pot face obiectul controlului instanţei prin intermediul contestaţiei la executare exercitate împotriva procesului-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea, în condiţiile art. 849 C. proc. civ.. În măsura în care cel interesat sau vătămat prin executare nu foloseşte calea contestaţiei la executare pentru a se exercita un astfel de control, acesta este decăzut din acest drept. În plus, dacă s-ar admite că actul de adjudecare emis în favoarea terţului adjudecatar poate fi atacat separat pe calea acţiunii în anulare de drept comun ar fi eludate dispoziţiile care reglementează termenul de exercitare a contestaţiei la executare.

Rezultă aşadar că vânzarea silită în favoarea terţului adjudecatar, odată consfinţită prin emiterea actului de adjudecare în favoarea acestuia, are caracter definitiv, legea permiţând desfiinţarea acestui act numai în cazul în care a existat o fraudă din partea terţului adjudecatar, derogând astfel în mod substanţial de la regulile de drept comun. Mai mult, chiar şi în situaţia în care debitorul urmărit exercită contestaţia la executare împotriva procesului-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea, iar aceasta este admisă, vânzarea către terţul adjudecatar care a plătit preţul dar nu s-a comportat fraudulos, nu va fi desfiinţată, debitorul având doar dreptul la despăgubiri din partea creditorului urmăritor, eventual, din partea executorului judecătoresc care a vândut bunul fără respectarea cerinţelor legale ale licitaţiei. Această vânzare se consolidează cu atât mai temeinic în cazul în care contestaţia la executare este respinsă.

Totodată, Înalta Curte notează că în materia analizată, atunci când adjudecatar este o terţă persoană, pentru a opera desfiinţarea vânzării(anularea actului de adjudecare) nu este suficientă reaua credinţă a terţului adjudecatar, ci este necesar a fi dovedită frauda din partea acestuia constând în manopere ale adjudecatarului realizate cu viclenie şi cu intenţia de a-l prejudicia evident pe debitor.

În context, se reţine că simplul fapt că participanţii la licitaţia publică au acţionat exclusiv în propriul lor interes, acela de a achiziţiona bunul la un preţ cât mai mic, ignorând atât obiectivul executării silite constând în acoperirea creanţei rezultate din titlul executoriu, cât şi interesele creditoarei şi debitoarei, nu poate determina concluzia existenţei unei fraude din partea terţilor adjudecatari întrucât aceştia nu sunt ţinuţi să acţioneze pentru protejarea intereselor creditoarea sau ale debitoarei în detrimentul propriului lor interes.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 7 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2025.