Undue payment claim fails; prescription and valid contract performance bar recovery of RON 5.6m rehabilitation costs.

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub numărul x/2022, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând, în temeiul art. 1341 C. civ., obligarea la plata sumei în cuantum de 5.672.643 RON reprezentând sumă încasată fără temei legal, precum şi dobânda legală calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

2. Sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 55/25.01.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2022 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plăţile până la data de 12.06.2019 inclusiv şi s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. privind plăţile din datele de 9.08.2019 şi 19.08.2019.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 134A/07.02.2024 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 55/25 ianuarie 2023.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 134A/07.02.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2022 a declarat recurs reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, invocând motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul arată că instanţa de apel a identificat în mod corect dispoziţiile legale care guvernează raporturile juridice deduse judecăţii, însă aplicarea s-a făcut într-o manieră abstractă, rezultând o falsă concluzie pornind de la considerente adevărate.

Recurentul susţine că deşi instanţa de apel a avut în vedere natura juridică diferită a celor două creanţe - bugetară şi fiscală, creanţei fiscale aplicându-i-se un termen de prescripţie de 5 ani, acesta ar urma să fie aplicabil numai contribuabilului care a achitat sume fără ca acestea să fi fost datorate, motiv pentru care instanţa de apel a reţinut că Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti nu se poate prevala de dispoziţiile Codului de procedură fiscală în cererea sa de restituire a sumelor.

Or, o atare concluzie reprezintă o aplicare greşită a normelor legale, întrucât temeiul cererii de restituire a creanţelor fiscale nu este reprezentat de Codul de procedură fiscală, ci de Codul administrativ, iar pe de altă parte, situaţia reclamantului este similară cu cea a contribuabilului care a plătit fără a datora.

În continuare, recurentul arată că pentru creanţa solicitată este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani, având în vedere că finanţarea lucrărilor privind reabilitarea termică a blocurilor ce face obiectul Acordului-cadru nr. 10798/17.02.2016 şi a contractelor subsecvente de lucrări, este asigurată atât de la bugetul de stat, cât şi de la bugetul local, iar sumele ce compun cele două bugete reprezintă creanţe fiscale. Drept urmare, natura juridică a sumelor solicitate nu s-a modificat, aceasta rămânând în continuare de creanţă fiscală.

În continuare se procedează la expunerea situaţiei de fapt, respectiv a contextului în care a intervenit încheierea acordului-cadru dintre cele două entităţi şi a contractelor subsecvente, precum şi cadrul legal care impunea statelor adoptarea măsurilor pentru îmbunătăţirea performanţei energetice a imobilelor.

A arătat, de asemenea că prin O.U.G. nr. 18/2009 se prevede modul de finanţare a lucrărilor pentru îmbunătăţirea performanţei energetice a imobilelor, art. 13 din acest act normativ stipulând că un procent de 50% va fi suportat din alocaţii de la bugetul de stat, 30% din fonduri aprobate anual cu această destinaţie în bugetele locale şi 20% din fondul de reparaţii al asociaţiei de proprietari şi/sau din alte surse legal constituite.

În consecinţă, întrucât sumele nelegal plătite reprezintă un prejudiciu la bugetul general consolidat, astfel cum s-a reţinut prin Decizia nr. 64/27.11.2020 a Curţii de Conturi, Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti este îndreptăţit să întreprindă demersuri legale în vederea recuperării sumelor în termen de 5 ani, potrivit art. 100 din Codul de procedură fiscală.

Se susţine în continuare că deşi instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale invocate de recurent, aceasta a concluzionat că apelul este nefondat. De asemenea, a mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a observat că problematica supusă dezlegării este similară celei dezlegate prin Decizia HP nr. 66/2017, de vreme ce în respectiva decizie se analizează împrejurarea că natura juridică a creanţei nu este susceptibilă de modificare doar pentru că instanţa de drept civil este competentă să o soluţioneze. În continuare s-a procedat la expunerea pe larg a unor consideraţii vizând Decizia HP nr. 66/2017 şi a contextului care a condus la adoptarea acesteia, recurentul prezentând, totodată, raţiunea pe care instanţa supremă a avut-o, în opinia sa, la data adoptării respectivei decizii.

Printr-un motiv distinct de recurs, se arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut în cauză incidenţa art. 152 (în realitate art. 154) alin. (6) şi art. 157 din Codul administrativ, deşi nici prima instanţă şi nici părţile nu au invocat aceste articole, instanţa de control judiciar depăşind, practic, în analiza sa, limitele învestirii, contrar celor statuate în preambulul analizei sale.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a avut în vedere alin. (2) al art. 157 din Codul administrativ de unde rezultă că delegarea atribuţiilor primarului nu este sinonimă cu exercitarea curentă a atribuţiilor primarului prin aparatul de specialitate.

În continuare arată că specializarea completului în materie civilă a determinat aplicarea greşită în cauză a unei dispoziţii specifice materiei contenciosului administrativ, confundarea celor două noţiuni conducând la greşita aplicare a art. 157 din Codul administrativ, articol ce reglementează o situaţie de excepţie atât prin procedura în sine, cât şi prin aplicarea pentru o perioadă expres limitată de timp.

Astfel, delegarea atribuţiilor primarului se realizează doar în perioada în care acesta fie se află în concediu, fie participă la delegaţii în afara localităţii sau a ţării, pe când aparatul de specialitate al primarului - compus din direcţii, servicii, birouri şi compartimente, fără personalitate juridică, exercită toate activităţile prevăzute în sarcina primarului, având atribuţii specifice specializării acestora. Actele emise şi semnate de aparatul de specialitate al primarului reprezintă acte juridice C. proc. civ. efecte juridice şi angrenează răspunderea pentru conţinutul acestora.

Referirea la art. 152 (corect art. 154) şi art. 157 din Codul administrativ reprezintă o adăugare la lege, de vreme ce art. 1522 C. civ. nu prevede între condiţiile de fond şi de formă ale somaţiei, că lipsa semnăturii reprezentantului legal ar constitui un motiv de nulitate. Lipsa semnăturii reprezentantului legal atrage nulitatea doar dacă există o dispoziţie legală care impune această condiţie şi subsumat dovedirii unei vătămări de către partea adversă.

Din acest motiv, somaţia transmisă reprezintă o punere în întârziere a debitorului şi are efectiv întreruptiv de prescripţie, fiind necesar ca instanţa de apel să analizeze condiţiile prevăzute de art. 1522 C. civ.. Lipsa semnăturii primarului nu lipseşte de efecte juridice somaţia transmisă în temeiul art. 2540 C. civ., întrucât persoanele care au semnat actul juridic fac parte din aparatul de specialitate al primarului, iar potrivit art. 154 alin. (2) Cod administrativ, pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin actele prevăzute la alin. (1), primarul are în subordine un aparat de specialitate.

În continuare, recurentul prezintă atribuţiile Direcţiei economice din cadrul aparatului de specialitate al primarului, menţionând că asigură inclusiv evidenţa contabilă a debitorilor, iniţiind demersurile legale pentru înştiinţarea debitorilor cu privire la existenţa obligaţiei de plată a sumelor de bani, printre care şi emiterea notificărilor şi somaţiilor de plată. Aceste notificări şi somaţii de plată produc efecte juridice chiar dacă nu sunt semnate de primar, deoarece persoanele semnatare fac parte din aparatul de specialitate al primarului care asigură îndeplinirea obligaţiilor legale prevăzute prin O.U.G. nr. 57/2019.

Instanţa de apel a ignorat Hotărârea Consiliului Local Sector 2 nr. 100/31.03.2022 prin care au fost aprobate organigrama, statul de funcţii şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului de specialitate al Primarului Sectorului 2, ce fac referire la atribuţiile Direcţiei economice, din care rezultă obligaţia de a notifica debitorii şi de a-i soma să achite debitele.

Cu referire la cea de-a treia critică, se arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel inadmisibilitatea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 1341 C. civ. cu motivarea că plăţile s-au efectuat în temeiul unui contract. Trimiterea instanţei de apel la existenţa unei obligaţii contractuale reprezintă o încălcare a dreptului de dispoziţie al reclamantei, care a menţionat în mod expres că plata efectuată nu reprezintă o obligaţie contractuală. Se arată că în contextul în care reclamantul a susţinut în faţa tuturor instanţelor că plata pe care a făcut-o din eroare nu este una contractuală, prin calificarea de către instanţa de apel a raportului juridic ca fiind unul contractual, este evidentă încălcarea principiului disponibilităţii.

Recurentul arată că inexistenţa juridică a plăţii în cuantum de 5.672.643 RON a fost constatată cu ocazia misiunii de audit efectuată de Camera de Conturi Bucureşti care a vizat contractele subsecvente la acordul cadru încheiat cu pârâta, audit care a constatat majorarea cotelor de cheltuieli indirecte şi profit ca părţi componente ale preţului, cu consecinţa angajării, lichidării şi efectuării de plăţi nelegale în cuantum de 8.956.175 RON de către recurent.

Se procedează ulterior la reiterarea dispoziţiilor prevăzute în documentaţia de atribuire publicată în SEAP, în acordul-cadru şi în H.G. nr. 925/2006 cu privire la procedura de reofertare a preţurilor, menţionând că nici cheltuielile indirecte şi nici profitul nu au făcut obiectul reluării competiţiei în procedura de reofertare. Se arată, de asemenea, că abaterea constatată de către echipa de control se referă la modul de întocmire a ofertelor depuse în etapa de reluare a competiţiei, respectiv la modul în care comisia de evaluare a urmărit dacă elementele de preţ au fost îmbunătăţite.

Recurentul expune ulterior aspecte ce ţin de calificarea contractelor subsecvente încheiate, precum şi aspecte ce ţin de controlul efectuat de Curtea de Conturi, respectiv metodele folosite şi concluziile prezentate în raportul de audit întocmit.

Plata nedatorată presupune întrunirea mai multor condiţii, anume prestaţia să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, iar plata să fi fost făcută din eroare. Plata presupune şi o componentă voliţională şi anume intenţia de a stinge o datorie.

5. Apărările formulate în cauză

Intimată-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Cu privire la motivul de casare vizând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, intimata arată că ambele instanţe au calificat în mod corect presupusa creanţă invocată de către recurentul-reclamant ca fiind o creanţă bugetară, căreia îi este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani şi nu termenul de 5 ani.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs vizând lipsirea de efecte juridice a somaţiei din 04.04.2022, arată ca ambele instanţe au aplicat în mod corect normele de drept material incidente în cauză. Somaţia nu a fost efectuată în numele unităţii administrativ-teritoriale care se pretinde a fi creditor, astfel că aceasta nu întruneşte condiţiile art. 1522 alin. (1) din C. civ., ce presupune ca somaţia să fie transmisă de creditor. Aparatul de specialitate din subordinea primarului nu se poate substitui acestuia şi, chiar în ipoteza în care ar fi existat o delegare, ar fi fost necesar ca somaţia să fi fost semnată de delegat în reprezentarea primarului şi nu în nume propriu, aşa cum s-a procedat.

Mai arată intimata că în etapa recursului recurentul a revenit asupra poziţiei sale iniţial exprimate, arătând că în această etapă procesuală a invocat pentru prima dată teza potrivit căreia atribuţiile primarului sunt exercitate direct de aparatul de specialitate din subordinea acestuia.

Concluzionând asupra acestui aspect, intimata arată că de vreme ce somaţia nu provine de la creditorul presupusei creanţe, prin reprezentantul său de drept, fie prin persoana căreia să i se fi delegat aceste atribuţii, aceasta nu a avut efect întreruptiv al cursului termenului de prescripţie extinctivă.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs vizând calificarea raportului juridic ca fiind unul contractual, intimata arată că raporturile dintre cele două părţi litigante îşi au izvorul în cele 28 de contracte subsecvente, însuşi recurentul recunoscând că a efectuat plata în baza contractului.

Chiar dacă obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Calificarea corectă a raportului juridic dedus judecăţii nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului disponibilităţii.

Suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată este parte din suma totală datorată în baza celor 28 de contracte subsecvente intervenite, niciunul dintre aceste contracte nefiind reziliat, desfiinţat sau anulat - parţial sau total, astfel că raportul juridic obligaţional exista şi producea pe deplin efecte la momentul efectuării plăţii.

Plăţile au fost efectuate de reclamant după verificarea şi acceptarea situaţiilor de lucrări, operaţiuni care se efectuează prin aparatul de specialitate din subordinea primarului care vizează situaţiile de plată şi facturile, astfel că nu se poate susţine existenţa unor erori în efectuarea plăţilor. În aceste condiţii este evident că recurentul nu poate invoca o eroare a celui care, crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă de fapt. Pentru a fi incidentă ipoteza unei plăţi nedatorate, ar fi fost necesar ca raportul obligaţional să nu fi existat niciodată sau să fi fost desfiinţat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil se impune observaţia că deşi prin recursul formulat a fost indicat punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de nelegalitate, prin care se critică încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii prin aceea că instanţa de apel a reţinut existenţa unui contract deşi partea a subliniat că pretenţia sa este susţinută tocmai de absenţa unei obligaţii contractuale a plăţii, iar pe de altă parte se critică depăşirea limitelor de către instanţa de apel faţă de aspectele cu care a fost învestită, de vreme ce niciuna dintre părţi nu a invocat art. 154 alin. (6) şi art. 157 din Codul administrativ, aceste două critici vor fi analizate pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., urmând a fi examinate prioritar, corespunzător ordinii motivelor de recurs incidente.

Critica vizând încălcare a principiului disponibilităţii de către instanţa de apel este nefondată. Astfel, recurentul arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel inadmisibilitatea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 1341 C. civ. cu motivarea că plăţile s-au efectuat în temeiul unui contract. Trimiterea instanţei de apel la existenţa unei obligaţii contractuale reprezintă o încălcare a dreptului de dispoziţie al reclamantei, care a menţionat în mod expres că plata efectuată nu reprezintă o obligaţie contractuală.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. ce instituie principiul disponibilităţii, "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel."

Cu toate acestea, art. 22 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", astfel că, după cum s-a reţinut în doctrină, principiul disponibilităţii cedează în faţa obligaţiei instanţei de a cunoaşte dreptul şi de a-i da eficienţă în cauzele pe care le judecă.

De asemenea, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire."

Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând criticile reclamantului vizând considerentele instanţei de fond privind necesitatea formulării unei cereri având ca obiect nulitatea actelor juridice, anterior învestirii instanţei cu o cerere privind plata nedatorată, le-a respins, procedând la analiza instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză şi, respectiv, a plăţii nedatorate, procedând ulterior la verificarea condiţiilor presupuse de acestea la datele speţei.

Aşadar, chiar dacă reclamantul a pretins că a efectuat plata din eroare, instanţele de fond au constat, în mod corect, că plata a fost iniţiată având în vedere preexistenţa unor raporturi contractuale între părţi, iar reclamantul a achitat sumele de bani având reprezentarea că stinge o datorie contractuală, plata fiind iniţiată în temeiul contractului-cadru, a contractelor subsecvente, a situaţiilor de lucrări efectuate şi a facturilor emise în baza acestora.

Pentru a putea dezlega, în mod corect, criticile formulate de către reclamant în calea de atac a apelului, instanţa de control judiciar nu putea fi limitată în analiza sa exclusiv la situaţia factuală astfel cum a fost expusă de către parte prin acţiunea introductivă şi apelul formulat, ci, în mod corect, instanţa de apel a dezlegat cauza prin raportare la situaţia de fapt astfel cum a reieşit din administrarea probatoriului, verificând în ce măsură aceasta se suprapune peste elementele instituţiei plăţii nedatorate şi, respectiv a îmbogăţirii fără justă cauză.

În consecinţă, instanţa de apel nu a schimbat calificarea juridică dată de parte acţiunii introductive, ci, prin raportare la datele concrete ale speţei, a constatat că nu este incidentă în cauză instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, care exclude de plano, orice raport contractual ori delictual anterior, în contextul în care între părţile litigante exista un contract, iar recurentul a efectuat plăţi cu intenţia şi având reprezentarea că stinge o obligaţie izvorâtă din contract. Or, raportul Curţii de Conturi şi constatările acestuia, prin care se reţine efectuarea unor plăţi nelegale, nu este de natură a schimba intenţia şi/sau reprezentarea reclamantului de la momentul la care acesta a iniţiat plata.

În consecinţă, instanţa de apel nu a procedat la calificarea acţiunii cu încălcarea principiului disponibilităţii, aşa cum în mod greşit se afirmă de către recurent.

Nefondată este şi critica ce vizează încălcarea art. 477 C. proc. civ. de către instanţa de apel, prin aceea că s-a reţinut în cauză incidenţa art. 152154 alin. (6) şi art. 157 din Codul administrativ, deşi nici prima instanţă şi nici părţile nu au invocat aceste articole.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În fapt, alin. (1) al art. 477 C. proc. civ. reprezintă expresia principiului disponibilităţii procesuale, care guvernează inclusiv în faţa instanţei de apel, instanţa ierarhic superioară fiind limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate de parte în cererea de apel, în vreme ce partea din hotărâre care nu a fost supusă apelului dobândeşte autoritate de lucru judecat şi nu mai poate face obiectul analizei instanţei de apel.

Pe de altă parte, devoluţiunea este integrală în cazul în care apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, cum este cazul de faţă, prin apelul exercitat reclamantul tinzând la schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, sub toate aspectele pe care tribunalul le-a analizat pentru a dezlega cauza dedusă judecăţii.

Potrivit tezei finale a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului se extinde şi asupra tuturor soluţiilor care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Din analiza căii de atac a apelului exercitat, Înalta Curte reţine că instanţa de control judiciar a fost în mod legal învestită, prin criticile formulate faţă de cele reţinute de instanţa de fond, inclusiv cu privire la efectele pe care somaţia nr. 61763/04.04.2022 le produce, respectiv dacă aceasta are, sau nu, efect întreruptiv al cursului termenului de prescripţie extinctivă.

Pentru a se pronunţa asupra acestui aspect, instanţa de apel s-a raportat la susţinerile părţilor, respectiv că semnarea somaţiei de către personalul aflat în subordinea primarului este suficientă, respectiv absenţa unei delegări a atribuţiilor primarului persoanei care a semnat această somaţie.

Drept urmare, dezlegarea acestei probleme dă posibilitatea instanţei să facă aplicarea cadrului legal incident, chiar dacă prima instanţă ori părţile nu l-au identificat ca având incidenţă în cauză, în baza aceluiaşi art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care impune judecătorului să cunoască dreptul şi să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Practic limitele învestirii vizează analiza aspectelor de fapt şi drept cu care instanţa de apel a fost învestită, fără a se înţelege prin aceasta că instanţa de apel ar fi limitată să utilizeze în raţionamentul său numai acele dispoziţii legale care au fost invocate de părţi sau de instanţa de fond, şi că ar fi prohibită analiza dispoziţiilor legale incidente, o atare interpretare conducând la nesocotirea principiului fundamental al procesului civil consacrat de art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale."

Astfel, instanţa de apel a reţinut că ceea ce s-a contestat este opozabilitatea somaţiei semnate de către o persoană ce nu şi-a dovedit calitatea de reprezentant al creditoarei cu prilejul transmiterii ei, pentru ca această să îşi producă efectele specifice, pârâta fiind aşadar îndreptăţită să pretindă înfăţişarea actului administrativ prin care primarul a stabilit în sarcina personalului anume desemnat dreptul de a emite în numele Sectorului 2 înscrisuri care să echivaleze cu manifestarea de voinţa a unităţii administrativ-teritoriale.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că o atare solicitare îşi găseşte fundament în cadrul legal incident de vreme ce, potrivit art. 152 (în fapt art. 154) alin. (6) din Codul administrativ, regula în materie de reprezentare este aceea potrivit căreia primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a administraţiei publice locale, reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române şi străine, precum şi în justiţie. În temeiul art. 157 alin. (1) din Codul administrativ primarul poate delega conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, o parte din atribuţiile acestuia însă, această delegare se realizează prin dispoziţie, tocmai pentru ca partea ce nu reprezintă, ca regulă, unitatea administrativ teritorială, să justifice calitatea sa de reprezentant în faţa terţilor cu care intră în raporturi juridice.

În consecinţă, pentru ca instanţa de apel să dezlege criticile formulate de reclamant cu privire la opozabilitatea somaţiei de plată transmisă de către personalul din subordinea Primarului Sectorului 2, respectiv a apărării invocate de pârâtă, potrivit căreia era necesar ca somaţia să fi fost semnată fie de către primar, fie ca acesta să fi delegat atribuţiile sale de reprezentare, în mod corect a identificat şi a analizat dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 154 alin. (6) şi art. 157 alin. (1) din Codul administrativ.

Cu referire la criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, respingându-le pentru motivele ce vor fi expuse.

Cu privire la critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi determinat în mod corect normele legale incidente în cauză, însă le-a aplicat greşit, în ce priveşte natura juridică a creanţei şi a termenului de prescripţie în interiorul căruia poate fi solicitată plata, Înalta Curte constată că, din parcurgerea deciziei recurate, nu se susţin premisele acestei critici.

Astfel, criticile recurentului pornesc de la premisa că instanţa de apel ar fi reţinut natura fiscală a creanţei pretinse prin cererea de chemare în judecată, precum şi a termenului de prescripţie de 5 ani în care se poate cere plata, însă i s-ar fi negat această posibilitate reclamantului, reţinând că o atare cale ar fi deschisă numai contribuabilului care a achitat sume fără ca acestea să fi fost datorate.

Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte observă că având de tranşat problema excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a realizat analiza cadrului legal incident, care defineşte deopotrivă creanţa bugetară şi creanţa fiscală, respectiv art. 1 pct. 8 şi pct. 11, precum şi art. 100 şi art. 110 din Codul de procedură fiscală, reţinând, în virtutea raporturilor existente între părţi şi a situaţiei în baza căreia se pretinde restituirea sumelor achitate, că deşi creanţa are natură bugetară, aceasta nu îndeplineşte condiţia de a fi şi o creanţă fiscală. Din acest motiv, termenul de prescripţie este cel de 3 ani, iar nu cel special de 5 ani.

Pentru a concluziona astfel, instanţa de apel s-a raportat inclusiv la cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 66/2017, invocată de către recurent atât pe calea apelului, cât şi în recurs, instanţa de control judiciar reţinând, pe de-o parte, că prin aceasta se dezleagă o altă chestiune de drept decât cea supusă analizei în litigiul pendinte, dar şi împrejurarea că din considerentele acestei decizii, reiese indubitabil că nu orice creanţă bugetară este şi o creanţă fiscală, citând în acest sens paragrafele 61-63.

O atare concluzie a instanţelor fondului este corectă, având în vedere că din cadrul legal incident - art. 1 pct. 8 şi pct. 11 din Codul de procedură fiscală, reiese că raportul dintre creanţa fiscală şi cea bugetară este de tipul parte-întreg, creanţa bugetară fiind cea care poate încorpora şi creanţa fiscală, fără însă ca o creanţă bugetară să fie, în mod implicit şi o creanţă fiscală.

Dimpotrivă, o creanţă fiscală este corelată cu dreptul statului de a percepe impozitele, taxele şi contribuţiile sociale, astfel cum reiese din art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală, în vreme ce art. 1 pct. 8 din Codul de procedură fiscală defineşte creanţa bugetară ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanţele bugetare accesorii.

În considerarea art. 4 şi art. 6 din O.U.G. nr. 18/2009 privind creşterea performanţei energetice a blocurilor de locuinţe, cadru legal în virtutea căruia au intervenit contractul-cadrul şi contractele subsecvente între părţile litigante, invocat de altfel de recurent în toate etapele procesuale, reiese, într-adevăr, că suma cu care a contribuit recurentul şi în privinţa căreia solicită restituirea în parte, provine de la bugetul local, aspect ce conferă creanţei pretinse de reclamant natură bugetară.

Paragrafele 62 şi 63 din Decizia nr. 66/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţin în mod explicit raportul dintre cele două categorii de creanţe, rezultând că distinct de creanţele fiscale, organul fiscal poate recupera şi creanţe bugetare.

În consecinţă, întrucât suma pretinsă nu provine din dreptul statului de a percepe impozitele, taxele şi contribuţiile sociale, ci dintr-un alt tip de raport juridic ce implică autoritatea administrativă, natura juridică a creanţei pretinse de către reclamant este de creanţă bugetară, căreia îi este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, soluţia de admitere în parte a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune fiind una corectă în raport de aceste repere.

Cu referire la critica potrivit căreia instanţa de apel nu a observat că problematica supusă dezlegării în prezenta cauză este similară celei dezlegate prin Decizia HP nr. 66/2017, de vreme ce în respectiva decizie se analizează împrejurarea că natura juridică a creanţei nu este susceptibilă de modificare doar pentru că instanţa de drept civil este competentă să o soluţioneze, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestei critici.

În realitate, instanţa de apel nu a procedat la calificarea creanţei ca fiind una bugetară şi nu fiscală prin raportare la criteriul instanţei competente din punct de vedere material şi funcţional să soluţioneze cererea, fiind lipsit de relevanţă că este învestită în acest scop instanţa civilă şi nu instanţa de contencios administrativ. După cum se poate observa din analiza deciziei recurate, instanţa de apel a procedat la stabilirea naturii juridice a creanţei prin raportare la definiţiile din cadrul legal incident şi în baza caracteristicilor derivate din datele speţei, respectiv existenţa unui raport contractual, natura acestuia şi provenienţa sumelor achitate de către recurent.

Nefondate sunt şi criticile vizând lipsa efectelor juridice ale somaţiei emise în temeiul art. 1522 C. civ., pentru lipsa semnăturii reprezentatului legal.

Recurenta arată că instanţele fondului au adăugat, în mod nepermis, dispoziţiilor legale, de vreme ce art. 1522 C. civ. nu prevede între condiţiile de fond şi/sau de formă necesitatea existenţei semnăturii reprezentantului legal pe somaţie.

Cu referire la aceste susţineri, Înalta Curte constată că este necesar pentru ca debitorul să fie pus în întârziere, ca notificarea să emane de la creditor, or, însuşi acest fapt este contestat de către intimata din prezenta cauză, context în care s-a procedat la realizarea analizei de către instanţele fondului cu privire la atribuţiile ce revin primarului şi necesitatea existenţei unei delegări pentru ca somaţia transmisă să fie considerată un act emanând de la instituţia primarului şi să aibă aptitudinea de a pune în întârziere şi de a întrerupe cursul termenului de prescripţie.

Înalta Curte constată ca fiind corecte aspectele reţinute de instanţa de apel care, în virtutea art. 154 alin. (6) din Codul administrativ a reţinut că regula în materie de reprezentare este aceea potrivit căreia primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a administraţiei publice locale, reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române şi străine, precum şi în justiţie, iar potrivit art. 157 alin. (1) din acelaşi act normativ primarul poate delega conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, o parte din atribuţiile acestuia însă, această delegare se realizează prin dispoziţie, tocmai pentru ca partea ce nu reprezintă, ca regulă, unitatea administrativ teritorială, să justifice calitatea sa de reprezentant în faţa terţilor cu care intră în raporturi juridice.

Deşi potrivit art. 154 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ se prevede că primarul are în subordine un aparat de specialitate, astfel cum arată recurentul, din aceste dispoziţii legale nu reiese că acest aparat de specialitate are putere de reprezentare a instituţiei în raport cu terţii şi s-ar putea substitui primarului. Dimpotrivă, acest aspect este reglementat distinct prin alin. (6) al aceluiaşi articol, potrivit căruia unitatea administrativ-teritorială este reprezentată de primar în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române şi străine, precum şi în justiţie.

Hotărârea Consiliului Local Sector 2 nr. 100/31.03.2022 prin care au fost aprobate organigrama, statul de funcţii şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului de specialitate al Primarului Sectorului 2, ce fac referire la atribuţiile Direcţiei economice, din care rezultă obligaţia de a notifica debitorii şi de a-i soma să achite debitele, acte invocate de reclamant în toate etapele procesuale, nu poate institui condiţii derogatorii de la dispoziţiile imperative ale Codului administrativ.

De altfel, recurentul nici nu afirmă că potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare al aparatului de specialitate al Primarului Sectorului 2 Direcţia economică are capacitate de reprezentare a instituţiei, ci evidenţiază doar obligaţia acestui compartiment de a urmări creanţele şi de emite notificări, prin aceasta neînţelegându-se că notificările nu ar trebui însuşite în prealabil de reprezentantul legal al instituţiei. Cu alte cuvinte, obligaţia de a notifica debitorii şi de a-i soma să achite debitele prevăzută în actele de organizare existente la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, nu echivalează cu conferirea implicită a unei puteri de reprezentare a instituţiei publice în acest scop, ci se înţelege că Direcţia economică are obligaţia de a ţine evidenţa şi de a propune măsurile necesare colectării debitelor, pregătind demersurile necesare în acest sens, însă, în lipsa asumării actelor sale de către reprezentantul legal, ori în lipsa delegării speciale, prin act expres, aceste acte nu pot fi transmise, iar dacă sunt transmise nu sunt producătoare de efecte juridice.

De asemenea, se observă că pentru prima oară, în etapa recursului, recurentul a invocat teza potrivit căreia atribuţiile primarului sunt exercitate direct de aparatul de specialitate din subordinea acestuia, critică formulată omisso medio şi care nu poate fi analizată în calea de atac a recursului, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că în cauză nu îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 2540 C. civ. potrivit cărora "prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere", de vreme ce somaţia nr. 61763/04.04.2022 nu întruneşte condiţiile art. 1522 C. civ. - nefăcându-se proba că notificarea transmisă emană de la creditor.

Separat însă de aceste dezlegări care privesc apărarea intimatei-pârâte pe excepţia prescripţiei, se reţine că şi dacă s-ar cerceta pe fond pretenţiile afectate prin reţinerea acestei apărări, în privinţa lor devin incidente argumentele reţinute pe fondul cauzei care se opun soluţionării favorabile a cererii de chemare în judecată, în ansamblu, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Nefondate sunt şi criticile vizând modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a fondului cauzei, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile aferente instituţiei plăţii nedatorate şi respectiv, a îmbogăţirii fără justă cauză.

Cu privire la criticile vizând analiza preexistenţei unei relaţii contractuale între părţile litigante, ignorând cadrul procesual obiectiv astfel cum a fost dedus analizei instanţei de către reclamant, Înalta Curte s-a pronunţat asupra acestora în cadrul analizei motivelor de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinând că în mod corect instanţele fondului s-au pronunţat asupra cererii cu analiza tuturor elementelor de fapt care au rezultat din administrarea probatoriului, fapt ce nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii.

Curtea de apel a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia efectuării unei plăţi pentru o datorie care nu există, de vreme ce efectuarea plăţilor a căror contravaloare o solicită reclamantul s-a realizat în executarea obligaţiilor izvorâte din acordul cadru şi din contractele subsecvente, cererea reclamantului fiind inadmisibilă, în contextul raporturilor contractuale care s-au derulat între părţi şi câtă vreme lipsa de temei a plăţilor a fost indicată a se regăsi în neconcordanţa dintre acordul cadru şi contractele subsecvente.

Înalta Curte reţine că modul de interpretare şi aplicare la cazul particular dedus judecăţii a dispoziţiilor art. 1345 - 1348 şi art. 1469 C. civ., de către instanţa de apel, este corect, având în vedere că în sensul acestor dispoziţii legale, recurentul a efectuat o plată datorată către intimată, în temeiul relaţiei contractuale, a situaţiilor de lucrări şi a facturilor emise în baza acestora.

Astfel, părţile litigioase s-au aflat în relaţie de creditor şi debitor, în baza unor raporturi contractuale sinalagmatice, recurentul plătind sumele de bani în considerarea acestei împrejurări, situaţie juridică ce nu poate fi asimilată faptului juridic licit al plăţii nedatorate care presupune executarea de către o persoană (solvens) a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o către accipiens.

Astfel, pentru a se naşte raportul juridic in temeiul căruia accipiens va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii din care prima este aceea ca prestaţia solvensului să fi fost facută cu titlu de plată, a doua condiţie fiind ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe şi, în fine, cea de-a treia condiţie presupune ca plata unei datorii inexistente relativ să fie făcută de solvens din eroare.

În cauză nu este întrunită cea de-a doua condiţie dintre cele anterior enumerate.

Cu privire la prima condiţie, existenţa unei plăţi, în legătură cu care pe calea recursului se cere instanţei să se constate că aceasta - deşi plătită, nu există din punct de vedere juridic, Înalta Curte reţine că potrivit art. 1469 alin. (2) C. proc. civ., "plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei." În consecinţă, temeiul executării voluntare a unei prestaţii îl constituie existenţa unei obligaţii valabile. Corelativ, dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, reiese că plata făcută este nedatorată.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, respectiv ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, după cum s-a reţinut în doctrină, inexistenţa datoriei poate fi absolută sau relativă, plata nedatorată fiind aşadar, după caz, subiectivă ori obiectivă. În absenţa oricărui raport juridic obligaţional, plata nedatorată este absolută şi obiectivă. La rândul său, inexistenţa absolută poate fi originară - în acele cazuri în care datoria nu a existat niciodată, sau devenită ulterior, în situaţiile în care la momentul plăţii obligaţia exista între cele două părţi, fiind însă aneantizată retroactiv, ca efect al nulităţii sau rezoluţiunii contractului din care s-a născut.

Drept urmare, în mod corect au analizat instanţele fondului împrejurarea că între părţi există un raport contractual, în temeiul căruia reclamantul a efectuat plata, iar contractele existente au rămas în fiinţă, ele nefăcând obiectul desfiinţării cu efect retroactiv, aceasta fiind singura ipoteză în care s-ar putea analiza condiţiile de fond ale plăţii nedatorate în contextul unui raport contractual preexistent.

Deşi instanţa de apel face o analiză a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, în contextul în care temeiul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plata nedatorată, cele două instituţii reprezentând două izvoare de obligaţii distincte, cu o reglementare distinctă, Înalta Curte va salvgarda soluţia instanţei de apel inclusiv în ce priveşte fondul cauzei, pe de-o parte pentru că prin memoriul de recurs nu s-au criticat aceste aspecte, iar pe de altă parte pentru că aplicarea regulilor specifice plăţii nedatorate conduce la aceeaşi concluzie la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei pretenţiilor pe fond din perspectiva îmbogăţirii fără justă cauză, între cele două instituţii de drept existând asemănări fundamentale, iar diferenţele nefiind de natură să influenţeze soluţia.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că în mod greşit recurentul afirmă inexistenţa juridică a plăţii, de vreme ce a fost iniţiată o plată, în temeiul unui contract-cadru şi a unor contracte subsecvente, care, alături de facturile emise în baza situaţiilor de lucrări reprezintă izvor al plăţii efectuate de recurent către intimată, raporturi contractuale care se află în fiinţă atât la data iniţierii demersurilor, cât şi la momentul soluţionării prezentei căi de atac.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de reclamant prin motivele de recurs nu poate să justifice admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 134A din 7 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 134A din 7 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.