Passive procedural standing of lessor liable for illegal use of leased land overlapping claimant's property

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brezoi, sub nr. x/2016, reclamanta A. şi Vemeşoaia a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea pârâţilor să lase în liniştită posesie şi deplină proprietate reclamantei suprafaţa de 41 ha păşune, conform sentinţei judecătoreşti nr. 2206 din 23.04.2013, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. x/2011; obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, calculată începând cu anul 2013 şi până în prezent (estimată fiind valoarea acestui capăt de cerere la suma de 100.000 RON); obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale aferente despăgubirilor civile, calculate până la achitarea efectivă a sumei; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 154 din 1 martie 2017, Judecătoria Brezoi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin precizarea depusă la 28 martie 2022, reclamanta a solicitat achitarea de către pârâţi a sumelor totale de 322.992 RON, aferentă anilor 2013-2016, şi de 192.580 RON, aferentă anilor 2017-2018 (conform concluziilor raportului de expertiză contabilă), de 35.362 RON, aferentă anilor 2013-2015, şi de 39.795 RON, aferentă anilor 2017-2018 (conform raportului de expertiză agricultură).

Prin sentinţa civilă nr. 872 din 18 aprilie 2022, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. şi Vemeşoaia, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.; a respins cererea în revendicare faţă de pârâţi, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâţii C. şi B. la plata către reclamantă a sumei de 74.115,3 RON despăgubiri, reprezentând lipsa de folosinţă, pe perioada 2013-2016, plus dobânzile ce se vor calcula la această sumă de la data scadenţei până la plata efectivă; a obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 35.650 RON despăgubiri, reprezentând lipsa de folosinţă, pe perioada 2013-2016, plus dobânzile ce se vor calcula la această sumă de la data scadenţei până la plata efectivă; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 10.031,3 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2850 din 11 mai 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis excepţia netimbrării; a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 872 din 18 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. şi Vemeşoaia şi de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 872 din 18 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi Vemeşoaia şi pârâta B..

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. şi Vemeşoaia arată că hotărârea atacată nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În acest sens, învederează că, în considerentele deciziei instanţei de apel, nu se regăseşte temeiul de drept pentru care suprafaţa de teren avută în vedere este de 9,46 ha şi nu de 41 ha, astfel cum s-a solicitat prin motivele de apel, precum şi temeiul în baza căruia nu au fost reţinute criticile formulate cu privire la soluţia greşită a instanţei de fond asupra lipsei de folosinţă constând în folosul nerealizat din despăgubiri APIA, în contextul în care a fost invocată incidenţa Ordinului MADR 174/2013 vizând sancţiunile aplicabile pentru existenţa unor suprafeţe care nu pot fi identificate clar pe titlul solicitanţilor. Susţine că, în funcţie de calificarea faptei ca fiind săvârşită din neglijenţă sau cu intenţie, sancţiunile merg până la excludere de la plată, chiar şi în condiţiile în care suprafaţa neconformă este de până la 20% din suprafaţa solicitată, iar potrivit raportului de expertiză întocmit doar prin suprapunerea hărţilor pe ortofotoplanurile APIA, din cele 41 ha, 9.46 ha primesc calificarea de suprapunere, ceea ce denotă că suprafaţa în cauză depăşeşte 20% din totalul de 41 ha.

Afirmă că nu se regăsesc în cuprinsul deciziei atacate motivele pentru care nu au fost luate în considerare temeiurile de drept invocate de reclamantă vizând revendicarea şi repararea prejudiciului suferit de proprietar, cu specificul lipsei de folosinţă prin imposibilitatea de aplicare pentru fonduri europene.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, în termenul impus de C. proc. civ., astfel încât invocarea acestora în apel nu poate fi avută în vedere, însă recurenta susţine că nu a făcut nicio referire la acest raport astfel încât să formuleze obiecţiuni prin motivele de apel, sens în care această motivare este străină de natura cauzei.

Mai arată că instanţa de apel nu a analizat aspectele învederate prin cererea de apel vizând faptul că a fost invocat, cu putere de lucru judecat, în raport de decizia nr. 169, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2013, că cei doi pârâţi nu puteau să folosească întreaga suprafaţă de 160 ha. Totodată, instanţa de apel nu a efectuat o analiză proprie a criticii potrivit căreia cei doi pârâţi au realizat beneficii financiare de pe întreaga suprafaţă de 41 ha, nu doar de pe cea de 9,46 ha şi nu a analizat probele administrate, cu referire la completarea raportului de expertiză care viza întreaga suprafaţă de 41 ha.

Recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prin sentinţa civilă nr. 2206/2013, pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1343 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, a fost stabilit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 41 ha, în favoarea reclamantei. Încălcarea autorităţii de lucru judecat, reglementată de articolul anterior menţionat, este susţinută şi în raport de decizia civilă nr. 169, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013, în care se reţine că pârâta nu poate obţine fonduri europene decât pentru suprafaţa de 126 ha din cele 160 ha, obiect al contractului de închiriere semnat cu pârâtul C..

Arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Ordinul nr. 30 din 8 februarie 2010, ale art. 4 din Ordinul MADR nr. 352/636/54/2015, ale art. 5 alin. (3) lit. b) şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale Anexei 1 lit. A), B) şi E) din Ordinul MADR nr. 174/2013, care nu au fost menţionate de instanţa de apel, iar argumentele expuse în hotărâre nu pot fi reţinute, în condiţiile specifice situaţiei din cauză, în care lipsa de folosinţă se raportează la norme ce reglementează, în mod strict şi specific, modalitatea de obţinere a fondurilor europene şi procedurile de urmat în aceste cazuri. Afirmă că lipsa de folosinţă vizează, în cauză, atât producţia de fân, cât şi sumele încasate de la APIA de către posesorul fără titlu legal, iar neaplicarea textelor specifice legislaţiei cu privire la fondurile europene lipseşte de efecte juridice dispoziţiile art. 566 alin. (2) C. civ., referitoare la restituirea fructelor de către posesorul de rea credinţă.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă B. susţine că a fost respinsă, în mod nelegal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât pârâta nu a realizat niciun act sau fapt de natură a conduce la ocuparea vreunei suprafeţe de teren a reclamantei.

Arată că suprafaţa care aparţine pârâtei este de 370,539 ha, stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 205 din 27 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, definitivă prin decizia nr. 870 din 25 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, însă instanţa de apel nu a făcut referire la aceste hotărâri şi a refuzat să ceară expertului desemnat să aibă în vedere expertizele topo şi contabilă efectuate anterior în dosarul sus-amintit.

Învederează că, prin trimiterea la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, nu s-a încercat modificarea soluţiei din dosarul nr. x/2011, ci s-a invocat o statuare definitivă cu privire la suprafaţa şi limitele dreptului de proprietate al pârâtei, ulterior soluţionării primului litigiu între părţi.

Susţine că suprafaţa de teren transmisă în folosinţă pârâtului C. este inclusă în suprafaţa de teren rămasă după soluţionarea dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Brezoi, iar din întreg probatoriul administrat nu rezultă că pârâta a realizat, prin prepuşi sau reprezentanţi, vreun act sau fapt de ocupare a terenului reclamantei.

Arată că încheierea contractului cu pârâtul C. nu poate fi asimilată ocupării terenului reclamantei, iar activitatea acestui pârât nu este coordonată de recurenta pârâtă, astfel încât doar împotriva acestuia poate fi admisă cererea de chemare în judecată, în situaţia în care a ocupat terenul. Mai afirmă că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu rezultă suprafaţa revendicată, nu este indicat modul de ocupare a terenului şi nici momentul la care a încetat ocuparea acestuia.

Învederează că instanţa de apel a ignorat depoziţia martorului audiat în cauză şi nu a valorificat materialul de urmărire penală din care rezultă că pârâta nu se face vinovată de ocuparea terenului reclamantei.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurenta reclamantă A. şi Vremeşoaia a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de partea adversă, susţinând că aspectele indicate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, recurenta pârâtă B. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă A. şi Vremeşoaia, ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 martie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi Vemeşoaia şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cauză, raportul juridic litigios poartă asupra acţiunii în pretenţii formulată de reclamanta A. şi Vemeşoaia, în contradictoriu cu pârâta B., privind plata de despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafaţei de 41 ha păşune, deţinută de reclamantă conform sentinţei civile nr. 2206 din 23 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul cu nr. x/2011, calculată începând cu anul 2013 şi până în prezent, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâţilor posesori neproprietari.

Raportat la criticile dezvoltate de recurenta pârâtă, care vizează, în principal, soluţia instanţei de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, Înalta Curte urmează a examina, prioritar, motivele de recurs formulate de B..

Astfel, constată că pârâtă invocă lipsa vreunui act sau fapt de natură a conduce la ocuparea terenului revendicat de reclamantă, susţinând că suprafaţa ce-i aparţine, de 370,539 ha, este stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 205 din 27 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, definitivă prin decizia nr. 870 din 25 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, hotărâri pe care însă instanţa de apel nu le-a analizat, nefiind avute în vedere nici de experţii desemnaţi să întocmească expertizele topo şi contabilă efectuate în cauză. Totodată, afirmă că, prin trimiterea la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, nu s-a încercat modificarea hotărârii din dosarul nr. x/2011, ci s-a invocat existenţa unei statuări definitive cu privire la suprafaţa şi limitele dreptului de proprietate al pârâtei, ulterior soluţionării primului litigiu între părţi.

Înalta Curte observă că, aşa cum s-a reţinut de către instanţele devolutive în urma examinării probatoriului administrat în cauză, situaţie de fapt care nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pârâta B. a încheiat cu pârâtul C. contractul nr. x din data de 14.05.2012, prin care s-a convenit închirierea unei suprafeţe de teren (gol alpin) de 160,59 ha, suprafaţă parţial aflată în proprietatea B., amplasată pe raza localităţii Câineni, judeţul Vâlcea, conform titlului de proprietate nr. x/02.07.2010, ce includea, potrivit concluziilor expertului topograf, şi suprafaţa de 9,46 ha., ce aparţinea reclamantei conform sentinţei civile nr. 2206 din 23 aprilie 2013.

Instanţa de apel a apreciat că susţinerile privind lipsa unei ocupări a terenului reclamantei, inclusiv cu trimitere la un litigiu anterior, şi implicit soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, sunt infirmate prin proba cu expertiză topografică efectuată în faţa instanţei de fond, expertul D. arătând că suprafaţa de 41 ha ce a făcut obiectul expertizei realizate în cauza nr. 457/198/2011, cu cea de 160 ha ce a făcut obiectul cererilor de sprijin financiar depuse la APIA de către pârâtul C., se suprapun parţial, respectiv numai pentru 9,46 ha, împrejurare de fapt care nu a fost contestată de pârâtă la judecata în fond ori în apel.

În ceea ce priveşte modalitatea în care s-a realizat ocuparea terenului reclamantei, instanţa de apel a reţinut că pârâtul C. a folosit terenul pentru păşunat numai în urma încheierii convenţiei nr. 1/14.05.2012, iar nu din proprie iniţiativă, că acesta a efectuat păşunatul cu propriile animale în urma acordului pe care a crezut că l-a obţinut de la proprietar, respectiv pârâta B., în baza convenţiei încheiată cu aceasta, contract în care pârâta şi-a declinat calitatea de proprietar.

Or, în atare condiţii, în mod corect instanţa de apel a constatat că pârâta B. a realizat, prin cocontractant, un act de administrare asupra terenului reclamantei care, în cauză echivalează cu o faptă de ocupare a terenului reclamantei, încheierea contractului cu pârâtul C. putând fi asimilată, în aceste condiţii, unei stăpâniri în fapt a imobilului.

Faptul că activitatea acestui din urmă pârât nu a fost coordonată de recurenta pârâtă nu este de natură a justifica lipsa calităţii procesuale pasive invocate, neavând relevanţă, în raport de dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ., cine a exercitat efectiv exploatarea terenului ori folosirea acestuia, ci care este persoana care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate, care încheie acte juridice cu referire la atributele dreptului de proprietate însuşit.

Ca atare, prin întocmirea contractului de închiriere menţionat, recurenta pârâtă a împiedicat exercitarea posesiei în fapt de către reclamantă, asupra suprafeţei de 9,46 ha, astfel că aceasta urmează a suporta prejudiciul cauzat, constând în lipsa de folosinţă a imobilului.

Cât priveşte celelalte critici invocate de recurenta pârâtă, relative la ignorarea depoziţiei martorului audiat în faţa instanţei, la nevalorificarea materialului de urmărire penală, precum şi la greşita întocmire a raportului de expertiză efectuat în cauză, Înalta Curte constată că, prin aceste susţineri, recurenta pârâtă contestă greşita reţinere a situaţiei de fapt de către instanţa de apel; or, o astfel de motivare a recursului nu se subsumează cazurilor limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impun verificări în ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate, iar nu asupra netemeiniciei acesteia.

Nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 din acelaşi act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Prin recursul formulat, reclamanta A. şi Vemeşoaia a susţinut că hotărârea atacată nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în considerentele deciziei pronunţate instanţa de apel nu a indicat temeiurile de drept în raport de care a reţinut ocuparea suprefeţei de 9,46 ha, nu a făcut referire la cele invocate de reclamantă vizând revendicarea, repararea prejudiciului suferit de proprietar, cu specificul lipsei de folosinţă prin imposibilitatea de aplicare pentru fonduri europene, respectiv nu a indicat de ce nu au fost analizate criticile legate de soluţia greşită a instanţei de fond asupra lipsei de folosinţă constând în folosul nerealizat din despăgubiri APIA, în contextul în care a fost susţinută incidenţa Ordinului MADR nr. 174/2013 vizând sancţiunile aplicabile pentru existenţa unor suprafeţe care nu pot fi identificate clar pe titlul solicitanţilor.

Totodată, recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a analizat criticile din apel referitoare la faptul că cei doi pârâţi nu puteau să folosească întreaga suprafaţă de 160 ha, precum şi la faptul că aceştia au realizat beneficii financiare de pe întreaga suprafaţă de 41 ha, nu doar de pe cea de 9,46 ha. În opinia recurentei, nu s-au analizat nici probele administrate, nici completarea la raportul de expertiză care viza întreaga suprafaţă de 41 ha.

Examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile astfel rezumate nu sunt fondate.

Potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte reţine că existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele ce decurg din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, prezentându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte notează că motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un silogism logic, ce are rolul de a explica soluţia adoptată, iar acest aspect nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor, ci o expunere suficient de clară şi coerentă a raţionamentului instanţei care, prin conţinutul său, trebuie să aibă aptitudinea de a susţine dezlegarea chestiunilor supuse judecăţii.

Fără a reda în prezenta decizie argumentele expuse de către instanţa de apel, cu referire la motivarea hotărârii recurate Înalta Curte apreciază că aceasta cuprinde expunerea situaţiei de fapt şi de drept, cu analiza în cauză a prevederilor aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în limitele învestirii.

Astfel, pornind de la analiza ambelor cereri de apel, se constată că instanţa de apel, în considerente, chiar dacă nu a făcut trimitere la dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ., şi-a însuşit opinia pronunţată de tribunal, cât priveşte actele şi faptele de ocupare a suprafeţei de 9,46 ha, determinată prin expertiza topografică efectuată în cauză, care a avut a verifica dacă suprafaţa de 41 ha ce a făcut obiectul expertizei realizate în cauza nr. 457/198/2011 se suprapune peste terenul de 160 ha obiect al cererilor de sprijin financiar adresate APIA de către pârâtul C.. Cu referire la acţiunea în revendicare, a reţinut că instanţa de fond nu a admis acest capăt de cerere, ceea ce face ca susţinerilor pârâtei din apel să le lipsească interesul, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat soluţia adoptată de tribunal. Totodată, în ceea ce priveşte apelul reclamantei, a apreciat că vizează numai întinderea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă din soluţia tribunalului şi că, prin criticile, expuse reclamanta nu face decât să prezinte o altă situaţie de fapt ce ar rezulta din probele administrate, or, nu arată care ar fi greşelile săvârşite de instanţa de fond în aprecierea probelor sau a interpretării dispoziţiilor legale incidente.

A mai reţinut instanţa de apel că singura susţinere care poate fi încadrată ca fiind motiv de apel veritabil este cea privind raportarea instanţei de fond în calculul său doar la suprafaţa de 9 ha, atât în ceea ce priveşte despăgubirile prin raportare la fondurile APIA obţinute de către cei doi pârâţi în perioada 2013-2016, dar şi în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă pentru perioada 2013-2016 prin păşunatul abuziv al intimatului pârât C., cu referire la înlăturarea din calcul a subvenţiilor APIA pentru întreaga suprafaţă de 41 ha. Verificând probele administrate, a concluzionat că această critică nu poate fi primită întrucât tribunalul a avut în vedere atât subvenţiile APIA, precum şi concluziile privind modalitatea în care s-a ocupat suprafaţa de 41 ha de către pârâţi, din care a rezultat o tulburare a folosinţei exercitată de pârâtă doar pentru terenul de 9,46 ha, nu şi pentru diferenţa de 31 ha.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a reţinut că nu s-au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, astfel încât invocarea acestora în apel nu poate fi avută în vedere, or, partea reclamantă nu a făcut nicio referire la proba administrată astfel încât să formuleze obiecţiuni prin motivele de apel, sens în care această motivare este străină de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, din perspectiva motivului de casare indicat, cele redate anterior nu se subsumează tezei invocate de recurenta reclamantă, privind existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate. Contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, situaţii ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, hotărârea instanţei de apel este nelegală dacă cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, or, recurenta invocă o greşită reţinere a poziţiei sale procesuale relativ la una dintre probele administrate în cauză.

Faţă de aspectele relevate, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată, iar motivarea este structurată, concisă şi raportată la probele administrate şi la dispoziţiile legale incidente.

Recurenta reclamantă mai invocă încălcarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prin sentinţa civilă nr. 2206 din 23 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1343 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, a fost stabilit dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de 41 ha. Încălcarea autorităţii de lucru judecat, reglementată de articolul menţionat, este susţinută şi în raport de decizia civilă nr. 169, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2013, în care se reţine că pârâta nu poate obţine fonduri europene decât pentru suprafaţa de 126 ha din cele 160 ha, obiect al contractului de închiriere semnat cu pârâtul C..

Din perspectiva invocată, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă este nemulţumită de modul în care au fost valorificate considerentele şi dispozitivul hotărârilor indicate ca având putere de lucru judecat în cadrul expertizei efectuate în fazele devolutive ale litigiului, iar nu în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a prevederilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică, însă, vizează stabilirea situaţiei de fapt, ce nu poate fi examinată în resurs, în raport de dispoziţiile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai arată recurenta că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Ordinul nr. 30 din 8 februarie 2010, ale art. 4 din Ordinul MADR nr. 352/636/54/2015, ale art. 5 alin. (3) lit. b) şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale Anexei 1 lit. A), B) şi E) din Ordinul MADR nr. 174/2013, care nu au fost menţionate de instanţa de apel, neaplicarea textelor specifice legislaţiei cu privire la fondurile europene lipsind de efecte juridice dispoziţiile art. 566 alin. (2) C. civ., referitoare la restituirea fructelor de către posesorul de rea credinţă.

Nici această critică, analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a constatat, astfel cum s-a arătat anterior, că invocarea prevederilor diferitelor ordine emise de instituţii ale statului sau a explicaţiilor doctrinare aferente acestor acte normative prin cererea de apel nu a fost susţinută de indicarea greşelilor săvârşite de instanţă prin sentinţa apelată. De altfel, curtea a examinat, în raport de situaţia de fapt ce a rezultat din probele administrate, întinderea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă pentru suprafaţa de 9,46 ha, proprietatea reclamantei, atât în ceea ce priveşte despăgubirile prin raportare la fondurile APIA obţinute de cei doi pârâţi în perioada 2013-2016, dar şi în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă pentru perioada 2013-2016 prin păşunatul abuziv al intimatului pârât C., şi înlăturarea din calcul a subvenţiilor APIA pentru întreaga suprafaţă de 41 ha.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 566 alin. (2) C. civ. statuează asupra efectelor acţiunii în revendicare în cazul posesorului de rea credinţă sau detentorului precar, care va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar, iar nu în legătură cu întinderea prejudiciului. Or, instanţa de apel a confirmat soluţia instanţei de fond privind îndreptăţirea reclamantei la acoperirea prejudiciului creat prin fapta ilicită a celor doi părăţi.

În acest context, pentru argumentele anterior dezvoltate, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de reclamanta A. şi Vemeşoaia împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi Vemeşoaia şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2024.