Defamation by religious institution and privacy rights; cassation appeal declared null

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ la data de 22 decembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, solicitând următoarele:

1. în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ., obligarea pârâtei să şteargă de pe siteul online al arhiepiscopiei comunicatul de presă din 29 noiembrie 2023, cât şi de pe pagina de facebook a arhiepiscopiei;

2. în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., constatarea caracterului ilicit al publicării comunicatului de presă din 29 noiembrie 2023;

3. în temeiul art. 253 alin. (3) lit. b) C. civ., obligarea pârâtei la publicarea unui articol pe cheltuiala pârâtei, într-un cotidian naţional, prin care să retracteze întreg comunicatul publicat la data de 29 noiembrie 2023 şi postarea articolului de către pârâtă pe site-ul ei, cât şi pe pagina proprie de facebook şi menţinerea lui pentru o perioadă de 60 zile;

4. în temeiul art. 253 alin. (4) C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial suferit în urma comunicatului din 29 noiembrie 2023;

5. în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea pârâtei la plata cheltuielilor judiciare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 252, 253, 1.349 şi 1.357 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Neamţ

Prin sentinţa nr. 388/30.04.2024, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 595/21.10.2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul.

Ulterior expunerii unor considerente generale referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentul a precizat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 72 raportat la art. 75 C. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 8 CEDO, a art. 252-253, art. 1.349, art. 1.357 C. civ., art. 30 din Constituţie, precum şi a practicii instanţei de contecios european, dată fiind greşita apreciere a afirmaţiilor litigioase puse în discuţie şi neluarea în considerare a statutului pârâtei de unitate de cult, dar şi a statutului reclamantului de la momentul publicării comunicatului de presă, 29.11.2023.

Arată că, dată fiind calitatea sa de preot în cadrul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, toate aspectele din trecutul său erau cunoscute de către pârâtă.

Curtea de apel nu a apreciat în niciun fel buna credinţă a pârâtei privind publicarea Comunicatului de presă din 29.11.2023.

Evidenţiind cadrul factual, precizează că la data de 27 septembrie 2023, în urma unei cercetări anchete bisericeşti, a fost trimis, în calitate de preot, la parohia Heltiu-Boiştea.

Arată, astfel, că dacă pârâta a avut informaţii referitoare la trecutul său, nu ar fi trebuit să fie trimis să slujească.

Acuzaţiile grave formulate de pârâtă, privind lăsarea demisiei în 2009 la protopopiat, fuga din ţară, abandonarea familiei, lăsarea parohiei cu datorii de peste 800.000 RON, expunerea familiei sale la pericole şi lipsuri, cu consecinţa ca pârâta, timp de 10 ani, să-i ajute soţia şi copii, Instanţa Curţii de Apel Bacău le apreciază ca judecăţi de valoare, cu un profund caracter subiectiv, ce nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare, şi sunt întemeiate pe o bază factuală.

Ulterior redării considerentelor deciziei atacate, menţionează că abandonarea familiei, în special a copiilor, este o infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 378 C. pen., fiind totodată o faptă reprobabilă, condamnată ferm de majoritatea oamenilor. Abandonarea copiilor, mai ales a celor aflaţi la vârste fragede, conduce la decăderea din drepturile părinteşti.

Prezentarea plecării sale ca o fugă, din laşitate, fără o minimă bază factuală şi clamarea, în mod mincinos, a unui ajutor constant timp de zece ani din partea pârâtei, au fost expuse ca să întărească convingerea cititorilor că recurentul şi-a abandonat familia, soţia şi copiii săi fiind expuşi pericolelor şi lipsurilor, ajungând la mila pârâtei.

Arată că a solicitat instanţei obligarea pârâtei să prezinte dovezi care să probeze ajutorul constant oferit familiei sale din fondurile acesteia, menţionând, totodată, că ar fi putut depune documente care să demonstreze că a trimis bani familiei sale încă din 2012, respectiv martori care să arate că au transportat pachete pentru familia sa, indicând, de asemenea, că în anul 2014 soţia sa a călătorit la Londra, unde lucra acesta, situaţie care s-a repetat şi în perioada 2016-2020, recurentul revenind, de asemenea, de mai multe ori în ţară.

Expunând împrejurări de fapt, a mai arătat şi că, în 2018, cu acordul soţiei exprimat la notar, a călătorit cu fiul său cel mare în Londra.

Precizează că a considerat că nu este obligat să probeze că nu şi-a abandonat familia, prin plecarea legală la muncă în străinătate, cu acordul soţiei, pârâta fiind cea care avea obligaţia de a demonstra o acuzaţie atât de gravă, cu dimensiune penală.

Menţionează că, potrivit prezumţiei de nevinovăţie, cel acuzat de o infracţiune sau de o faptă imorală nu trebuie să îşi dovedească nevinovăţia, ci cel care acuză trebuie să probeze acuzaţia.

Referindu-se la elementele de probatoriu, arată şi că, pentru a demonstra că afirmaţiile pârâtei constituie ingerinţe sancţionate de art. 8 CEDO, a prezentat în apel certificatul de naştere a celui de-al patrulea său copil, aspect care demonstrează, la rândul său, că nu şi-a abandonat familia în 2009.

Afirmă că această acuzaţie afectează onoarea familiei sale şi creează suspiciuni privind paternitatea fiicei sale.

Precizează, în acest sens, că instanţa de apel, a ignorat argumentele pertinente pe care le-a prezentat, iar pe unele le-a distorsionat.

Curtea de Apel Bacău, apreciind profund greşit acuzaţia gravă a pârâtei privind abandonarea familiei timp de 10 ani de către reclamant, a aplicat în mod greşit prevederile art. 72 C. civ. şi art. 8 CEDO.

Evidenţiind situaţia de fapt, menţionează şi că afirmaţiile potrivit cărora, cu binecuvântarea conducătorului Arhiepiscopiei, familia sa a avut locuinţă, soţia sa a fost angajată ca asistent medical la aşezământul social, nu pot fi catalogate ca reprezentând judecăţi de valoare.

Expunând cadrul factual, precizează că a arătat prin cererea introductivă de instanţă şi în apel că aceste aspecte au avut loc în urma unei înţelegeri prin care atât recurentul, cât şi soţia sa au donat suma de 300.000 RON, împrumutată parohiei, în schimbul punerii la dispoziţie a unei locuinţe si menţinerii soţiei în postul de asistent medical.

Relevând probatoriul admnistrat, arată că a depus la dosar contracte de împrumut între parohie şi soţie în valoare de 300.000 RON.

Arată că instanţa de apel nu a constat caracterul acuzator susţinerii şi că aceasta se coroborează cu acuzaţia de abandonare a familiei de către recurent.

Precizează că intimata este o persoană juridică de drept privat, conform art. 41 din Statutul BOR adoptat prin H.G. nr. 53/2008, toate încasările şi plăţile acesteia fiind contabilizate.

Menţionează că intimata nu a propus nicio dovadă în sprijinul acestei afirmaţii neveridice, precum şi că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului potrivit căruia cel care face o acuzaţie trebuie şi să o probeze, din moment ce recurentul nu poate proba contrariul, în sensul că pârâta nu a acordat vreme de zece ani ajutor şi protecţie familiei din fondurile proprii.

Prin susţinerea publică potrivit căreia familia recurentului a fost ajutată şi protejată timp de zece ani cu fonduri de la Arhiepiscopie, intimata a vrut să convingă cititorul că recurentul şi-a abandonat familia, lăsând-o în pericol.

Arată că intimata l-a prezentat ca pe un individ care se ridică împotriva binefăcătorului său.

Precizează, totodată, că acuzaţia calomnioasă potrivit căreia ar fi lăsat parohia unde a slujit ca preot, cu o datorie de peste 800.000 RON nu are o bază factuală, având în vedere că litigiile, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009, nr. y/2010, nr. z/2010 şi nr. 3958/99/2011, au fost respinse în mod definitiv.

Arată că detaliul privind rotunjirea sumei de la 717.506,44 RON la peste 800.000 RON l-a invocat pentru a aduce încă un motiv prin care să demonstreze că pârâta a dat dovadă de rea-credinţă în redactarea şi publicarea comunicatului.

În mod greşit curtea de apel, în evaluarea acestei acuzaţii grave s-a raportat doar la acest detaliu, trăgând concluzia că respectiva rotunjire nu poate constitui o încălcare a limitelor libertăţii de exprimare, fiind aplicate greşit prevederile art. 10 şi art. 8 CEDO.

Referindu-se la situaţia de fapt, recurentul menţionează şi că în mod greşit a interpretat curtea de apel afirmaţiile intimatei din cuprinsul comunicatului în sensul că pârâta ar fi dorit să prezinte public că reclamantul a participat în trecut la jocuri de noroc, având în vedere că prin respectivele afirmaţii mincinoase, fără o minimă bază factuală, intimata a dorit să îl prezinte pe recurent ca pe o persoană implicată în afaceri şi în jocuri de noroc în trecutul apropiat, dar şi în prezent.

Arată, în acest sens, că un cititor obişnuit a putut să tragă concluzia că întoarcerea recurentului în ţară a avut loc după 2019.

Precizează că în acţiunea formulată, a arătat că a practicat jocuri de noroc între anii 2010-2012, însă după ce şi-a depus demisia şi până a plecat în străinătate.

Relevând, de asemenea, cadrul factual, arată că nu contestă că a suferit în urmă cu 12 ani de această dependenţă, însă între timp s-a vindecat de aceasta, precum şi că ulterior revenirii în ţară nu şi-a reluat activitatea din cadrul societăţii de construcţii şi nici implicarea în jocuri de noroc.

Expunerea publică a unei boli, a unei suferinţe din trecut, ca şi cum s-ar regăsi şi în prezent constituie o o depăşire a libertăţii de exprimare şi a valorilor ocrotite de art. 8 CEDO.

Dacă ar fi fost adevărat că după întoarcerea în ţară, recurentul ar fi reluat activitatea cu societatea de construcţii şi implicarea în jocurile de noroc şi ţinând cont că pe 27 septembrie 2023 a reînceput slujirea în calitatea de preot, aceasta ar fi constituit o divulgare publică privind unele activităţi incompatibile cu statutul său de preot.

Deşi avea cunoştinţă la momentul publicării comunicatului că afirmaţiile despre reluarea activităţii cu societatea de construcţii şi reluarea implicării în jocurile de noroc sunt neveridice, intimata le-a prezentat în mod public ca fiind adevărate, doar cu scopul de a ştirbi reputaţia recurentului, cunoscut fiind că opinia publică condamnă ferm clericii care sunt implicaţi în jocurile de noroc.

Relevând circumstanţe factuale, recurentul arată şi că în mod greşit a calificat instanţa de apel ca reprezentând o judecată de valoare afirmaţia intimatei din finalul comunicatului potrivit căreia recurentul ar fi solicitat iertare şi milă cu ocazia convocării sale la sediul pârâtei.

Arată că a fost supus unei cercetări canonice pe care a înregistrat-o cu camera ascunsă, fiind depusă o copie a materialului video la dosarul cauzei, a cărei administrare a solicitat-o instanţei de apel.

Precizează că din înregistrări se poate vedea că nu a avut o atitudine deloc supusă sau umilă.

Menţionează că acuzaţiile grave şi lipsite complet de o minimă bază factuală ale intimatei, ce se referă la fapte şi care nu constituie judecăţi de valoare, demonstrează caracterul ilicit al comunicatului, fiind încălcate art. 72 C. civ. şi art. 8 CEDO, depăşindu-se limitele libertăţii de exprimare.

Reluând susţinerile formulate, recurentul a precizat că instanţa de apel a reţinut eronat situaţia de fapt referitoare la litigiile formulate împotrva Parohiei unde a slujit acesta, cauze soluţionate definitiv, prin respingerea acţiunilor.

De asemenea, multe dintre motivele invocate de recurent, dar şi de intimată, au fost ignorate, în sensul că nu au fost administrate, pentru a fi apreciate ca fiind întemeiate sau neîntemeiate.

Curtea de apel a considerat în mod greşit o acuzaţie privind săvârşirea unei fapte penale, abandonul familie, ca fiind o judecată de valoare.

Instanţa de apel a considerat incorectă afirmaţia neveridică potrivit căreia soţia şi copiii recurentului au primit, timp de zece ani, ajutor şi protecţie cu fondurile pârâtei, ca reprezentând o stare de fapt, fără să o analizeze în context şi fără să identifice sensul acuzator al acesteia.

Curtea de apel a evaluat greşit afirmaţia mincinoasă a pârtei referitoare la participarea recurentului la jocurile de noroc şi reluarea activităţii cu societatea de construcţii, neluând în considerare sintagma "reîntors în ţară".

Instanţa de prim control judiciar a apreciat greşit că afirmaţia neveridică a intimatei, în sensul că recurentul a cerut ieratre şi milă de la pârâtă, pe care le-a primit în urma îmbisericirii din 27.09.2023, constituie o judecată de valoare, fără să ia în considerare toate probele propuse.

Curtea de apel nu a luat în considerare statutul intimatei de Arhiepiscopie în cadrul BOR, pârâta fiind o unitate de cult cu foarte mare credibilitate la nivelul opiniei publice, motiv pentru care analizarea afirmaţiilor trebuia făcută cu mult mai multă rigoare.

De asemenea, instanţa devolutivă de control judiciar nu a luat în considerare statutul reclamantului din data de 29.11.2023, de preot slujitor în cadrul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, pârâta cunoscând cu acurateţe informaţiile privitoare la acesta.

În concluzie, arată că reţinerea unor stări de fapt în mod greşit, ignorarea unor motive invocate, aprecierea eronată a unor acuzaţii de săvârşire a unei infracţiuni, ignorarea statutului intimatei, dar şi pe cel al recurentului au determinat judecarea greşită a cauzei de către curtea de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, intimata a invocat că recurentul se limitează la reluarea argumentelor pe care le-a invocat în faţa instanţei de apel, criticile vizând greşita apreciere a situaţiei de fapt.

În acest sens, raportat la cererea de recurs, a solicitat constatarea faptului că susţinerile referitoare la "greşita apreciere a afirmaţiilor litigioase", lipsa "bunei-credinţe" a pârâtei, "la reţinerea în mod eronat a situaţiei de fapt", la "greşeli în administrarea probatoriului", la greşita apreciere a afirmaţiilor litigioase ale pârâtei reprezintă, în realitate, veritabile aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, care excedează motivelor de casare prevăzute strict şi limitativ de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, nemulţumirea recurentului cu privire la "greşita aplicare a principiilor de drept potrivit cărora, cel care face o acuzaţie trebuie să o şi probeze", de către instanţa de apel, la faptul că ar fi trebuit să se administreze proba testimonială, pentru "dovedirea afirmaţiei grave referitoare la abandonul de familie", sunt critici de netemeinicie.

În esenţă, simpla afirmaţie potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat art. 8 şi 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a art. 72-73, art. 252-253, art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ., în condiţiile în care au fost analizate în detaliu afirmaţiile menţionate în comunicatul incriminat, conchizând că aspectele de ordin public relevate de pârâtă, chiar dacă, în parte, reprezintă judecăţi de valoare, nu sunt lipsite de o bază factuală şi au păstrat un echilibru între dreptul la libertate de opinie şi exprimare al pârâtei şi dreptul la imagine şi viaţă privată al reclamantului, nu satisface cerinţa legală referitoare la motivarea recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că instanţa de apel, în mod just, a reţinut că afirmaţiile referitoare la viaţa personală şi profesională a reclamantului au reprezentat un demers impus de publicarea materialului din 28.11.2023, prin care se încerca, pe baza înregistrărilor realizate cu camera ascunsă de către reclamant, incriminarea unor persoane din rândul clerului.

Arată că instanţa de apel a făcut o analiză detaliată a informaţiilor cuprinse în comunicatul incriminat, apreciind că simpla greşeală materială cu privire la anul demisiei reclamantului, sau considerarea drept "fugă" a plecării acestuia din ţară, chiar dacă sunt judecăţi de valoare, nu sunt lipsite de bază factuală şi nu sunt în măsură să denatureze faptele, atât timp cât însuşi reclamantul recunoaşte că a fost subiectul unui număr de 8 dosare penale, primind şi o condamnare pentru o infracţiune de înşelăciune.

În condiţiile în care reclamantul a recunoscut faptul că la data demisiei sale existau mai multe dosare civile pe rolul Tribunalului Iaşi având ca obiect obligarea parohiei la plata sumei de 717.506,44 RON, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că simpla rotunjire a sumei solicitate de creditori nu reprezintă o încălcare a limitelor dreptului la exprimare, exagerarea fiind una minoră şi fără consecinţe în ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată al reclamantului.

De asemenea, faptul locuirii soţiei reclamantului timp de zece ani în casa parohială, lipsa sau nu a ajutorului din partea pârâtei, participarea la jocurile de noroc sau motivul prezentării reclamantului în faţa Consiliului Eparhial Roman sunt chestiuni de fapt.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuţie aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

- Deşi sub aparenţa unei critici de nelegalitate relative la încălcarea dispoziţiilor art. 72, art. 75, respectiv a art. 252-253, art. 1.349, art. 1.357 C. civ., a prevederilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 30 din Constituţie, recurentul tinde, în realitate, la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel cu ocazia constatării respectării limitelor dreptului la liberă exprimare de către intimată, afirmând, în mod expres, "reţinerea unor stări de fapt în mod greşit".

Tot astfel, se observă că, ulterior referirii, în termeni generali, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi fără a demonstra similitudinea hotărârilor indicate prin memoriul de recurs cu prezenta speţă (altfel decât a reda, sub forma citării, considerente izolate ale deciziilor referite), recurentul s-a rezumat la a evoca împrejurări factuale pe care le consideră ca fiind relevante în speţă.

Afirmând, în acest sens, "greşita apreciere a afirmaţiilor litigioase puse în discuţie", precum şi "neluarea în considerare a statutului pârâtei" (respectiv a statutului său), recurentul urmăreşte doar obţinerea unei noi evaluări a bazei factuale reţinute de către instanţa de prim control judiciar, ca efect al interpretării probatoriului.

Mai mult, pretinzând că "instanţa de apel nu a apreciat în niciun fel buna-credinţă a pârâtei", recurentul omite că, în cercetarea temeiniciei soluţiei tribunalului, evaluând, cu ocazia devoluţiunii depline a cauzei, ansamblul afirmaţiilor intimatei din perspectiva probatoriului administrat, curtea a reţinut, similar tribunalului, că acestea, "raportate la contextul real în care au fost făcute, se circumscriu exerciţiului normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general", stabilind, totodată, că "simpla apreciere subiectivă a reclamantului că afirmaţiile incriminate i-ar fi defavorabile nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale, în calitate de instituţie publică, în raport cu o temă de interes general, astfel argumentată, a acţionat cu rea-credinţă."

Pentru a contura această concluzie, instanţa anterioară a constatat că, "în evaluarea proporţionalităţii unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, trebuie să se distingă între fapte şi judecăţi de valoare", în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european (analizată pe larg în cuprinsul deciziei atacate), statuând că, în timp ce materialitatea primelor poate fi dovedită, pentru judecăţile de valoare, obligaţia de a le dovedi este imposibilă şi aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental garantat de art. 10 din Convenţie.

Or, în legătură cu aceste aspecte, instanţa de apel a stabilit, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, că doar o parte dintre afirmaţii constituie situaţii faptice ("depunerea demisiei", "referirea la datoria de 800.000 RON existentă în patrimoniul unităţii de cult la momentul demisiei sale", "împrejurarea că pârâta a acordat sprijin soţiei reclamantului de-a lungul timpului", "participarea reclamantului la jocuri de noroc"), în timp ce restul afirmaţiilor ("aprecierile pârâtei cu privire la faptul că plecarea reclamantului în străinătate a avut semnificaţia unei fugi şi a unui abandon", "susţinerea că a cerut iertare şi milă de la instituţie") reprezintă judecăţi de valoare, constatând, în egală măsură, că "au avut o bază factuală bine determinată, constând în aspecte recunoscute de pârât".

A afirma, aşadar, la acest moment procesual, contrariul constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu şi cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat (în temeiul căruia s-a stabilit atât că "s-a făcut dovada veridicităţii faptelor imputate", cât şi existenţa bazei factuale a judecăţilor de valoare), aspecte de temeinicie a căror existenţă şi apreciere aparţin exclusiv instanţelor fondului.

- În acelaşi sens cu cele menţionate anterior, se constată că se înscriu în afara controlului de legalitate al instanţei de recurs şi susţinerile reclamantului care tind la recalificarea juridică a afirmaţiilor referitoare la faptul că "plecarea reclamantului în străinătate a avut semnificaţia unei fugi şi a unui abandon" ca reprezentând o situaţie faptică, dat fiind că "abandonarea familiei este o infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 378 C. pen..".

Distinct de împrejurarea că aceste alegaţii nu îşi au corespondentul în motivele de apel ale reclamantului, fiind lipsite de ancorare în statuările instanţei anterioare - aspect care atrage, la rândul său, imposibilitatea analizării unei critici direct în prezenta cale extraordinară de atac, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. -, susţinerile sunt unele care vizează strict devoluţiunea cauzei, improprie judecăţii din recurs, conform celor arătate în precedent.

În atare circumstanţe, reţinerea instanţei de prim control judiciar în sensul că respectiva judecată de valoare ("cu un profund caracter subiectiv") "nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare", nu mai poate fi contrazisă la acest moment procesual, fiind întemeiată pe propria apreciere a instanţei de apel, grefată pe analiza elementelor de temeinicie ale pricinii, pe baza cărora s-a stabilit că "a fost determinată de faptul că respectiva plecare s-a produs în contextul în care se efectuau cercetări penale în legătură cu o serie de fapte săvârşite de reclamant", iar "reclamantul a recunoscut existenţa dosarelor penale în cadrul cărora a fost cercetat".

- Nici simplele susţineri ale recurentului în sensul că "pârâta nu a prezentat dovezi care să probeze ajutorul constant oferit familiei reclamantului" nu permit declanşarea controlului în casaţie, întrucât deduc judecăţii, la rândul lor, doar aspecte referitoare la probaţiune, care se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii, iar nu al legalităţii acesteia.

Astfel, prin criticile invocate, prin care afirmă doar formal că "instanţa de apel aplică greşit principiile de drept potrivit cărora cel care face o acuzaţie trebuie să o şi probeze" (dat fiind că "nu poate proba că pârâta nu a acordat vreme de zece ani ajutor şi protecţie familie din fondurile proprii"), recurentul urmăreşte, în realitate, efectuarea unui control de fond prin reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator, în baza căruia s-a reţinut că "poate fi calificat ca fiind un astfel de sprijin, din punctul de vedere al instituţiei, şi simplul fapt că a permis soţiei reclamantului să locuiască în casa parohială şi să desfăşoare activitate de asistent la aşezământul social" (împrejurări cu privire la care curtea de apel a statuat, de asemenea, că "nu au fost contrazise sau infirmate de reclamant"), iar nu cercetarea unor aspecte privitoare la regulile de procedură din materia sarcinii probei.

Or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probatoriul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanţele fondului au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

- Tot astfel, nici susţinerile recurentului referitoare la greşita apreciere (ca încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare) a afirmaţiei că "a lăsat unitatea de cult cu o datorie de peste 800.000 RON", în condiţiile în care "instanţele judecătoreşti au respins în mod definitiv acţiunile", nu se transpun în veritabile motive de recurs, antamând, similar celorlalte critici, doar circumstanţele factuale din prezenta cauză.

În acest sens, analiza jurisdicţională a instanţei de apel (care a făcut trimitere la dosarele indicate şi prin memoriul de recurs) a relevat că "referirea la datoria de 800.000 RON, existentă în patrimoniul unităţii de cult la momentul demisiei sale, are natura unui fapt, a cărui realitate a fost recunoscută de reclamant prin susţinerile făcute în cuprinsul cererii de apel şi a cererii de chemare în judecată".

Or, invocarea, inadecvat procedural, a unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele fondului cu privire la un alt reper temporal (respectiv respingerea pretenţiilor formulate împotriva unităţii de cult la un moment ulterior celui la care a intervenit demisia reclamantului) nu se poate circumscrie unei veritabile critici de nelegalitate în prezenta etapă procesuală.

În acelaşi registru se înscriu şi referirile pe care partea le face la atitudinea subiectivă a intimatei, prin "rotunjirea sumei de la 717.506,44 RON până la peste 800.000 RON", din moment ce, şi în privinţa acestui aspect de temeinicie, judecata devolutivă a stabilit că "exagerarea era minoră", chestiune ce nu mai poate face, la rândul său, obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Aşadar, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul, cu ignorarea aspectului că analiza curţii de apel nu a fost de natură să releve alte împrejurări decât cele reţinute de tribunal, constatând, totodată, că reclamantul nu a adus un probatoriu (ci, dimpotrivă, a recunoscut o serie dintre împrejurările de fapt expuse) din care să rezulte încălcarea legii de către pârâtă, cu consecinţa constatării netemeiniciei acţiunii, tinde doar la reevaluarea situaţiei de fapt.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanţele devolutive.

- Cât priveşte susţinerile referitoare la modalitatea de apreciere, de către curtea de apel, a afirmaţiilor intimatei referitoare la participarea sa în activităţi legate de jocuri de noroc, se constată că nici de această dată recurentul nu formulează, în mod efectiv, critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, ci se rezumă la a-şi exprima dezacordul cu privire la cadrul factual reţinut în etapele procesuale anterioare, sens în care arată, în mod expres, că, "întors în ţară, nu a reluat implicarea în jocurile de noroc".

Or, dată fiind modalitatea prin care partea a înţeles să deducă, spre analiză, respectiva susţinere, se constată că acesta tinde, în realitate, să stabilească, în mod artificial, contextul factual al cauzei într-o altă manieră decât cea stabilită de către instanţele fondului (care au reţinut, în mod concordant, că "divulgarea unei slăbiciuni mai vechi a reclamantului, legată de dependenţa de jocurile de noroc, nu poate fi apreciată ca fiind calomnioasă prin simplul fapt că nu s-a menţionat şi aspectul vindecării", respectiv că "reclamantul a recunoscut că în perioada 2010-2012 a avut o cădere nervoasă şi a apelat la acest gen de jocuri pentru a-şi rezolva problemele") şi să justifice, astfel, neprocedural, în acelaşi mod general, o eventuală încălcare a prevederilor art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Această manieră de formulare a criticii nesocoteşte, însă, limitele de exercitare a controlului judiciar specific instanţei de recurs, circumscrise strict aspectelor de nelegalitate pe baza situaţiei determinate de instanţele de fond, singurele care au competenţa de evaluare a probatoriului.

- Nici cea din urmă critică a recurentului, privitoare la modalitatea de calificare, de către instanţa de apel, a afirmaţiilor din comunicatul de presă potrivit cărora acesta "a cerut iertare şi milă de la instituţie", ca reprezentând judecăţi de valoare, nu opune considerentelor deciziei atacate argumente juridice, care să poată forma obiectul analizei instanţei de recurs, reprezentând, la rândul lor, simple trimiteri la situaţii factuale şi interpretări de probe.

Astfel, fără a deduce judecăţii critici concrete de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul contestă, în realitate, relevanţa acordată unui element probatoriu (înregistrarea pe suport optic a cercetării canonice - probă încuviinţată de instanţa de apel la termenul de judecată din 14 octombrie 2024, prilej cu care s-a dispus şi înmânarea duplicatului suportului optic apărătorului intimatei), atunci când afirmă că "instanţa de apel nu a luat în considerare toate probele propuse".

Însă, în speţă, nu se pot cerceta susţinerile referitoare la mijlocul de probă la care se referă recurentul, nefiind pusă în discuţie eventuala admisibilitate a acestuia, ci însăşi concludenţa şi pertinenţa sa în contextul de ansamblu al cauzei (în care s-a acordat prevalenţă altor elemente probatorii sau manifestări procedurale), aspect incompatibil a fi dedus cenzurii specifice instanţei de recurs.

Se constată, aşadar, că inclusiv aceste susţineri ale recurentului vizează, în realitate, modalitatea de valorificare a probelor şi repun în discuţie, într-o manieră inadecvată procedural, calificarea dată afirmaţiilor de către instanţele de fond.

Or, exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau invocarea unei greşite interpretări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situaţia factuală reţinută.

Astfel, se constată că recurentul tinde, în realitate, a obţine, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanţial la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

O atare atitudine procesuală nesocoteşte, însă, limitele controlului în casaţie, care, spre deosebire de calea devolutivă de atac, presupune doar o examinare în drept, nu şi în fapt, conform celor menţionate în precedent.

În aceste circumstanţe, se constată că modalitatea de formulare a susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Totodată, nici aspectul că, prin notele scrise înregistrate în 15 septembrie 2025 (transmise prin poştă în 9 septembrie 2025), depuse de recurent, au fost formulate aşa-numite "noi critici" faţă de cele deduse judecăţii prin memoriul de recurs nu este în măsură să acopere viciul nemotivării corespunzătoare a prezentei căi extraordinare de atac, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs [în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs - neincidente în speţă], în interiorul termenului de formulare a recursului, prevăzut de art. 485 alin. (1) din acelaşi cod, astfel că prin acest act procedural, depus ulterior împlinirii termenului de promovare a recursului (9 decembrie 2024), nu mai pot fi deduse, spre examinare, alte motive decât cele indicate în cuprinsul memoriului de recurs.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul avea deschisă posibilitatea de a contesta reţinerile instanţei anterioare referitoare la invocarea "pentru prima dată în apel" a prevederilor Legii nr. 361/2022, independent de actul jurisdicţional de care a înţeles să se prevaleze prin notele formulate.

Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, motivele de recurs nu sunt susceptibile de a fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 595 din 21 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 595 din 21 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.