Compensation for moral and leisure damages from wild animal attacks: interplay between special statutory caps and general civil law tort provisions

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă în data de 31.01.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să-l oblige pe pârât la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de pe urma faptei ilicite din 10.07.2020 (atac de urs) şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.375 C. civ.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză a B., precum şi diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant.

La termenul de judecată din data de 11.10.2022, tribunalul a respins cererea formulată de pârât, privind introducerea în cauză a B..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita

Prin sentinţa nr. 348/31.03.2023, Tribunalul Harghita, secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată; l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală, calculată începând cu data de 10.07.2020; a respins restul pretenţiilor; l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 897/A/17.10.2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului despăgubiri civile pentru daune morale în cuantum de 13.980 RON, precum şi dobânda legală calculată începând cu data de 10.07.2020; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond; a respins apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În dezvoltarea unicului motiv de casare invocat, recurentul a menţionat că dreptul material aplicabil în prezenta cauză, atât în privinţa stabilirii răspunderii pârâtei, cât şi în privinţa criteriilor de evaluare a prejudiciului moral este reprezentat de dispoziţiile din materia răspunderii delictuale civile, respectiv art. 1.357, art. 1.375, art. 1.377, art. 1.381, art. 1.385-1.387 şi art. 1.391 C. civ.

A precizat, în acest sens, că leguitorul, la conceperea prevederilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, a confundat criteriile de stabilire a prejudiciului în materia răspunderii delictuale civile raportat la cele două componente ale prejudiciului (daune materiale şi daune morale).

În modalitatea în care a înţeles să reglementeze criteriile de stabilire a întinderii prejudiciului moral suferit de către victimele atacurilor de urşi, legiuitorul a încălcat şi confundat criteriile generale de stabilire a întinderii prejudiciului reglementate de C. civ., raportat la cele două componente ale prejudiciului (daune materiale şi morale).

Arată că prin prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006 au fost reglementate, în realitate, criterii de stabilire a beneficiului nerealizat, ca parte a daunelor materiale.

Menţionează, de asemenea, că formulat, în faţa curţii de apel, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, întrucât acestea încalcă art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) din Constituţie, generând o discriminare între subiecţi de drept aflaţi în situaţii juridice similare, fiind dispusă sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Precizează, în acest sens, că este inacceptabil, din perspectiva garanţiilor constituţionale arătate, ca subiecţii de drept aflaţi în situaţii similare să aibă un tratament diferit/discriminator în raport cu veniturile realizate în momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sens în care a menţionat că instanţa de apel a respectat normele speciale care reglementează răspunderea administratorului faunei cinegetice.

Stabilind că recurentul "nu a fost angajat şi nu a realizat venituri cu caracter permanent urmare a încheierii unui contract de muncă", instanţa de apel a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale ca fiind 13.980 RON, prin raportare la salariul minim brut pe economie şi în funcţie de incapacitatea temporară de muncă de 6 luni, conform declaraţiei martorului audiat în cauză.

Relevând cadrul factual, precizează că, deşi leziunile traumatice produse au necesitat îngrijiri medicale de 14-16 zile pentru vindecarea plăgilor (conform raportului de expertiză medico-legală al Serviciului Judeţean de Medicină Legală din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Miercurea Ciuc), instanţa de apel a raportat daunele morale la un interval mult mai mare, respectiv la zilele de pretinsă inactivitate a persoanei vătămate.

Precizează, totodată, că dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006 sunt derogatorii de la prevederile de drept comun din materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, prevăzute la art. 1.375-1.377 C. civ., aplicându-se cu prioritate.

Prin urmare, în cauza sunt incidente exclusiv prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006 în ceea ce priveşte răspunderea, cât şi limitele acestei răspunderi, sub aspectul despăgubirilor stabilite pentru daune morale în cuantum de 13.980 RON.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În speţă, obiectul cauzei, astfel cum a fost trasat prin cererea introductivă de instanţă, este reprezentat de solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma atacului exercitat asupra sa în data de 10 iulie 2020, de exemplarul de faună de interes cinegetic ursul brun (ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, animal aflat în paza juridică a pârâtului.

Prin urmare, din perspectiva cauzei juridice, reclamantul a învestit tribunalul cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, în vederea acordării unor dezdăunări aferente prejudiciului moral suferit atât ca urmare a suferinţelor fizice (date fiind intervenţia chirurgicală la care a fost supus reclamantul şi durata necesară îngrijirilor medicale), ce s-au repercutat inclusiv asupra capacităţii sale de muncă, cât şi a celor psihice, invocându-se, în acest sens şi un prejudiciu de agrement, în contextul în care reclamantul n-a mai putut desfăşura activităţi normale, ca o consecinţă a gravităţii vătămării (fiind relevat, în esenţă, prin cererea introductivă, faptul că "viaţa i s-a schimbat drastic", ca urmare a stării de "frică permanentă" resimţite).

Existenţa prejudiciului de agrement invocat a fost confirmată judiciar atât în urma verificării jurisdicţionale realizate de tribunal, care, raportat la datele concrete ale speţei, a stabilit, în mod expres, că "suferinţele reclamantului nu se restrâng doar la cele strict legate de rănile suferite, cât şi la starea de temere provocată de atacul ursului, amintirile legate de incident cu consecinţa producerii unei stări de anxietate", cât şi cu ocazia controlului de temeinicie şi legalitate realizat de către curtea de apel, care a constatat, concordant cu prima instanţă, că "reclamantul pretinde acoperirea a două categorii de prejudicii - prejudiciul reglementat de Legea nr. 407/2006 şi care stabileşte expres limitele acoperirii în situaţia atacurilor din partea speciilor de animale din anexele 1 şi 2 ale legii şi pentru care legea stabileşte expres obligativitatea suportării de autorităţile publice centrale pentru mediu şi/sau vânătoare, dar şi un prejudiciu de agrement - în temeiul art. 1.357 şi art. 175 C. civ., pe care îl impută aceleiaşi autorităţi."

Privită în contextul de ansamblu al cauzei, despăgubirea solicitată pentru acest prejudiciu nu constituie un "preţ al durerii" (pretium dolores), ci are rolul de a alina, printr-o reparaţie bănească, condiţiile de viaţă alterate ale reclamantului, având ca scop nu eliminarea totală a efectului vătămării (ce îl privează de posibilitatea deplină de a avea o viaţă normală), ci doar compensarea, într-o anumită măsură, a consecinţelor psihice negative resimţite.

Criticând soluţia conferită de instanţa de prim control judiciar, care a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei, schimbând în parte această sentinţă (prin care se stabilise în sarcina pârâtei, din perspectiva regulilor C. civ., obligaţia achitării unei sume globale de 100.000 RON, în compensarea prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant), în sensul obligării acestuia la plata sumei de 13.980 RON, cu titlu de daune morale, prin raportare la dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, reclamantul face trimitere, prin memoriul de recurs, la nerespectarea principiului reparării integrale a prejudiciului (consacrat legislativ la art. 1.385 alin. (1) C. civ.), invocând, în acest sens, incidenţa dispoziţiilor dreptului comun.

Deşi neîntemeiate în privinţa prejudiciului moral plasat în sfera de reglementare a prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006 (norme speciale în materia răspunderii pentru vătămarea integrităţii corporale şi/sau sănătăţii unei persoane în privinţa tipurilor de prejudicii pentru a căror reparare legiuitorul a stabilit reguli diferite de acordare a despăgubirilor prevăzute de norma specială în favoarea victimelor atacurilor exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, de către autorităţile publice centrale care, potrivit legii speciale, exercită paza juridică asupra acestor exemplare), susţinerile recurentului au caracter fondat în privinţa modalităţii de compensare a prejudiciului de agrement reţinut de instanţele fondului.

În acest context, se constată că, în respectarea regulii de interpretare exceptio est strictissimae interpretionis, normele speciale menţionate se aplică, exclusiv, în privinţa categoriilor de despăgubiri pe care le prevăd, prin excepţie de la dispoziţiile C. civ. care reglementează diferit aceleaşi categorii de despăgubiri şi de la care se constată intervenită derogarea.

Norma specială nu îşi poate, însă, extinde domeniul de reglementare dincolo de ceea ce face obiectul său în mod expres, ea neputând fi aplicată prin extensie sau prin analogie.

În acest sens sunt prevederile art. 10 C. civ., potrivit cărora "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege" şi ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Rezultă, astfel, că, pentru ceea ce nu reprezintă obiectul reglementării normei prevăzute de art. 131 din Legea nr. 407/2006, ca normă specială, se aplică, în completare, normele prevăzute de C. civ.

În concluzie, în absenţa restrângerii dreptului la despăgubiri prin norma specială (ceea ce nu s-ar fi putut realiza decât în mod expres, iar nu pe cale de interpretare), pentru toate tipurile de prejudicii pe care victima atacului unui exemplar din fauna de interes cinegetic le-a suportat şi care nu îşi găsesc acoperire de reglementare în norma specială, derogatorie, se aplică în completare dreptul comun, conform art. 2 alin. (2) C. civ.

Astfel fiind, în cauza pendinte, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 1.381, art. 1.385, art. 1.387 şi art. 1.391 C. civ., invocate de reclamant, în considerarea aspectului că acesta, victimă a atacului unui exemplar din speciile de interes cinegetic, îşi întemeiase solicitarea de acordare a despăgubirilor prin trimitere la dreptul comun, invocând acoperirea a două categorii de prejudicii nepatrimoniale, conform celor expuse în precedent, cu consecinţa neexaminării integrale a acestor pretenţii.

Trimiterea cauzei spre rejudecare se impune în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale neputând fi realizată de către instanţa de recurs fără o reapreciere a probatoriului şi a elementelor de fapt ale cauzei, operaţiune inadmisibilă în examinarea legalităţii hotărârii atacate.

Ca atare, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa, în tot, decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecarea apelurilor declarate în cauză, instanţa de trimitere va avea în vedere că, susţinând suferirea unei multitudini de consecinţe negative, produse în urma atacului din 10 iulie 2020, reclamantul a solicitat repararea acestora inclusiv pe temeiul legii generale, pentru acea parte a prejudiciului care nu îşi găseşte reglementarea în baza normei speciale.

Astfel, fără să ignore regula de interpretare specialia generalibus derogant, instanţa de trimitere urmează să determine şi să evalueze asupra vătămărilor care se circumscriu prejudiciului de agrement reţinut în cauză şi a cărui indemnizare se impune pe temeiul normelor de drept comun, urmând a-l distinge de cel subsumat prejudiciului nepatrimonial a cărui indemnizare se supune normei speciale prevăzute de art. 131 din Legea nr. 407/2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 897/A din 17 octombrie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.