Road infrastructure maintenance contract: Inadmissibility of cassation challenging factual re-evaluation of warranty expiration and contractual penalty application

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12.10.2022, sub nr. x/2022, pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Iaşi, a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B. SRL), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 200.196,33 RON, compusă din suma de 179.729,19 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018 şi din suma de 20.467,14 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.350 şi urm. C. civ., ale O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ale H.G. nr. 925/2006.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa nr. 1679/29.09.2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată; a obligat-o pe reclamantă să achite pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 2.714,79 RON, reprezentând cheltuielile de transport efectuate de avocatul ales al pârâtei, şi de 10.000 RON, reprezentând onorariu avocat ales, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 525/12.12.2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a sumei de 200.196,33 RON, compusă din 179.729,19 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018 şi 20.467,14 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta S.C. A. S.R.L..

- Întemeindu-se pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că instanţa de apel nu a interpretat în mod conform prevederile contractuale, fiind încălcate, pe de o parte, regulile privind interpretarea contractului prevăzute la art. 1.266-1.268 C. civ., iar, pe de altă parte, că au fost aplicate în mod eronat dispoziţiile art. 1.350 din acelaşi cod, atât timp cât, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

Totodată, a susţinut că au fost aplicate eronat şi prevederile art. 1.322 C. civ.

Arată că, astfel cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză şi contrar celor reţinute de instanţa de apel, lucrările au fost realizate cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor contractuale.

Susţine că în mod greşit s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite în sarcina sa, atât timp cât cadrul contractual specific a stabilit în concret, prin dispoziţiile art. 4.1, faptul că "Executantul se obligă să execute şi să finalizeze lucrările privind întreţinerea periodică după ordinul de începere a lucrărilor".

Prin urmare, instanţa de judecată avea obligaţia verificării certitudinii informaţiilor furnizate de oricare parte din litigiu pentru stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt.

În speţă, contrar celor reţinute de instanţă, lucrările au fost realizate în termenul contractual stabilit, iar orice nemulţumire a părţii adverse ivită după momentul împlinirii termenului de garanţie este una tardivă.

Contrar celor reţinute în cuprinsul deciziei recurate, în speţă, obligaţia de garanţie a operaţiunilor de execuţie a lucrărilor era una limitată în timp, pe o perioadă de 24 de luni din momentul aprobării proceselor-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, perioadă care, în prezenta cauză, s-a împlinit, prin urmare nu putea fi imputat prejudiciul reclamat.

Cum termenul de 24 de luni de garanţie vizează perioada în care pârâta se afla sub incidenţa răspunderii contractuale în ceea ce priveşte obligaţia de garanţie, împlinirea acestui termen atrage, în mod automat, înlăturarea oricăror sancţiuni care ar fi vizat o neexecutare a obiectului contractual.

Rezultă, deci, că situaţia de fapt din prezenta cauză este total diferită de cea reţinută de instanţa de judecată, considerentele şi dispozitivul instanţei fiind eronate şi lipsite de orice fundament prin raportare la prevederile contractuale aplicabile, neexistând în speţă o minimă dovadă a existenţei unei fapte ilicite.

Instanţa de apel a achiesat practic la criticile nefondate ale intimatei-reclamante, rezultând totodată o lipsă a rolului activ al judecătorului.

Teza aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1.322 C. civ. este construită pe edificiul alegaţiei conform căreia lucrările contractuale au fost executate potrivit ordinelor de începere a lucrărilor, iar pretenţiile părţii adverse s-au ivit cu mult după momentul finalizării raporturilor contractuale dintre părţi, perioada de garanţie fiind împlinită.

Interpretarea pe care instanţa de apel o dă clauzei din art. 13.1 lit. b) din contractele în discuţie depăşeşte însăşi voinţa părţilor, care nu transpare în această formă din actele supuse analizei, instanţa de apel extinzând, practic, efectele acesteia şi în raport cu o altă presupusă obligaţie, referitoare la remedierea deficienţelor manifestate în perioada de garanţie, obligaţie a cărei existenţă şi asumare nu rezultă din cuprinsul actelor încheiate.

Practic, instanţa de apel creează, în mod artificial, un raport obligaţional nou între părţi, considerând că societatea pârâtă ar avea o obligaţie de achitare a unor penalităţi în temeiul unei clauze contractuale aplicabile, însă, în altă situaţie, respectiv cea a unei neexecutări totale a obligaţiilor asumate.

Instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului între părţi, prin faptul că a atribuit în sarcina recurentei-pârâte obligaţii care nu au fost indicate prin ordinele de începere a lucrărilor, aşa cum erau acestea reglementate de voinţa părţilor (conform art. 1.266 C. civ.) şi de normele contractuale.

În speţă, se impunea a se stabili cu claritate dacă a operat sau nu o încetare a contractului, iar în ipoteza unei concluzii pozitive, ar fi trebuit prezentate raţionamentele/argumentele care ar fi fundamentat concluzia lipsei incidenţei prevederilor art. 1.322 C. civ.

Soluţia de casare cu trimitere, spre rejudecare, instanţei de apel se impune şi în considerarea faptului că decizia recurată nu explică nici mecanismul prin care clauza penală, instituită în cuprinsul art. 13.1 lit. b) din contracte, a fost activată, în condiţiile în care aceasta se referă la situaţia neexecutării unor obligaţii indicate în ordinele de începere a lucrărilor.

Astfel, pentru aplicarea corectă a legii, instanţa de apel trebuia să ţină seama de circumstanţele concrete în care sunt invocate, de intimată, actele şi faptele deduse judecăţii, iar, din acest punct de vedere, curtea de apel a încălcat prevederile răspunderii contractuale, din moment ce, în lipsa unor temeiuri pentru remedierea deficienţelor reclamate după momentul încheierii perioadei de garanţie, nu se puteau stabili penalităţi prin raportare la o neexecutare totală a contractelor.

Consideră că aprecierile instanţei de apel care au condus la schimbarea soluţiei primei instanţe sunt rezultatul unei cercetări necorespunzătoare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv a unei interpretări greşite a dispoziţiilor contractuale şi legale aplicabile.

- Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că statuarea instanţei de apel în sensul că "nu poate fi reţinut argumentul primei instanţe conform căruia nu poate fi imputată societăţii intimate nerespectarea obligaţiilor contractuale atât timp cât la momentul suspendării procesului de recepţie finală, i-au fost comunicate deficienţele constatate", nu constituie o motivare adecvată, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de natură să susţină soluţia adoptată, instanţa de apel încălcând, în acelaşi timp, dispoziţiile art. 1.538 C. civ. în raport cu care aceasta se activează doar dacă există o neexecutare a obligaţiei principale asumate, ceea ce nu este cazul în speţă.

Precizează şi că instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii sale contractuale, respectiv fapta ilicită, constând în neîndeplinirea obligaţiei de a remedia defectele constatate, prin stabilirea prejudiciului sub forma prevăzută la art. 13.1 lit. b) din contracte, fără niciun argument.

Mai mult, instanţa de apel reţine faptul că:

"fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea obligaţiei contractuale de remediere a defectelor constatate prin adresele şi procese de suspendare a procesului de recepţie finală."

Or, motivarea deciziei recurate este deficitară şi din acest punct de vedere, maniera în care au fost analizate cererile şi apărările părţilor în apel fiind nu doar insuficientă, dar şi improprie pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând, în realitate, cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt şi în drept soluţia adoptată.

Inconsistenţa concluziei referitoare la neîndeplinirea/neexecutarea parţială a obligaţiilor contractuale şi stabilirea prejudiciului prin raportare la cele prevăzute în art. 13.1 lit. b) din contracte, denotă o insuficientă examinare şi valorificare a clauzelor contractuale, instanţa nedefalcând riguros obligaţiile şi responsabilitatea autorităţii în raporturile cu societatea executantă, pe de o parte, şi cele care au revenit societăţii comerciale pârâte în raporturile cu compania naţională, în limitele expres temporale stabilite contractual, pe de altă parte.

Apreciază că hotărârea este nemotivată în ceea ce priveşte soluţia dată, în contextul în care lipsesc, în concret, motivele pentru care instanţa a reţinut îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile contractuale, menţionând, totodată, că instanţa a analizat superficial îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile.

Decizia atacată cu recurs nu cuprinde o argumentare în fapt şi în drept care să releve, într-o manieră clară şi coerentă, considerentele care justifică antrenarea răspunderii contractuale, reţinerile instanţei de apel neavând corespondent în clauzele convenţiei dintre părţi şi excedând cadrului contractual care a stat la baza formulării cererii de obligare a sa la plata penalităţilor.

Afirmă, totodată, că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii şi din perspectiva faptului că, la analiza faptei ilicite a recurentei-pârâte, s-a constatat că aceasta ar reprezenta o nerespectare a obligaţiei de remediere a defectelor, pentru ca ulterior, cercetând prejudiciul solicitat potrivit clauzei prevăzute la art. 13.1 lit. b) din contracte, să se observe că acesta este datorat doar în situaţia unei neexecutări a obligaţiei corespunzătoare ordinului de începere, nu şi în cazul unor neexecutări de remediere a deficienţelor.

Aşadar, nu poate fi confundată ipoteza unei neexecutări a contractului constând, în nerespectarea obligaţiei de executare a lucrărilor în termenul contractual, cu situaţia unei neexecutări de remediere, în alţi parametri decât cei agreaţi, constată ulterior termenului de garanţie.

Precizează că modalitatea de motivare a soluţiei pronunţate este nelegală, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultând că intimata nu şi-a dovedit pretenţiile, deşi, conform art. 249 C. proc. civ., îi revenea sarcina probei.

Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind fapta ilicită imputată recurentei, iar prezentarea argumentelor pentru care instanţa de apel a admis solicitarea intimatei nu conduce la existenţa unui raţionament logico-juridic în adoptarea soluţiei, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, a menţionat că argumentele prezentate în cuprinsul memoriului de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta nu argumentează în ce a constat, în concret, nemotivarea soluţiei instanţei de apel şi care sunt normele de drept material încălcate şi sub ce formă s-a produs această încălcare, indicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. fiind una exclusiv formală, deoarece nu cuprinde motive reale de recurs, ci se reiau o mare parte din susţinerile formulate în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.

Susţine că recurenta nu a adus critici punctuale de nelegalitate care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege, partea rezumându-se la a prezenta elemente care circumstanţiază situaţiei de fapt şi probatoriului în cauză.

În ceea ce priveşte motivarea pur formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., menţionează că soluţia pronunţată a fost dată cu respectarea art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

Arată, totodată, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, iar nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, nefiind necesar ca motivarea să fie una amplă.

Relevanţa elementelor care au stat la baza motivării hotărârii este decisă de instanţa de judecată, iar lipsa detalierii unor elemente sau aspecte nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Pe fondul cererii de recurs, arată că a chemat-o în judecată pe recurentă tocmai pentru numeroasele degradări apărute ulterior recepţiei la terminarea lucrărilor intervenite în perioada de garantare a lucrărilor şi în privinţa cărora i-a atras atenţia privind îndeplinirea obligaţiei, fiind încheiat anterior un proces-verbal de suspendare a procesului de recepţie la terminarea lucrărilor, prin care i-a pus în vedere executantului că trebuia să remedieze defecţiunile constatate.

Prin urmare, până la recepţia la terminarea lucrărilor, executantul a avut de remediat lucrările executate, pentru a se putea încheia procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Astfel, recurenta trebuia să manifeste vigilenţă şi diligenţă în efectuarea remedierilor la degradările identificate în termenele stabilite, tocmai pentru a da posibilitatea investitorului de a realiza recepţia finală fără intervenirea unor suspendări sau chiar respingeri ale recepţiei.

Relevând cadrul factual, a precizat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că a fost stabilit un termen de remediere a deficienţelor constatate, pe care recurenta nu l-a respectat şi nici nu l-a contestat.

Arată, totodată, şi că recurenta a recunoscut, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, că a fost notificată cu privire la existenţa unor deficienţe.

Drept urmare, curgerea termenului îi era opozabilă recurentei, iar în interiorul acelui termen trebuia să facă eventualele remedieri, tocmai pentru a se putea realiza recepţia finală fără a se dispune suspendarea recepţiei din cauza remedierilor ce trebuiau efectuate.

Arată şi că instanţa de apel a reţinut în mod corect că prevederile art. 13.1 lit. b) din contract nu se referă doar la lucrările asumate sau care îi revin executantului, ci se referă la neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale, cea de remediere a defectelor în perioada de garanţie fiind prevăzuta la art. 18.1 din contract.

Ca atare, aplicarea art. 13.1 lit. b) din contract este una corectă, deoarece lucrările care fac obiectul contractului apar ca fiind neexecutate parţial, dată fiind neefectuarea lucrărilor de remediere a degradărilor constatate.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac, fiind reluate susţinerile formulate prin cererea de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare:

- Se situează în afara controlului în casaţie criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează strict chestiuni de temeinicie, excluse verificării jurisdicţionale din prezenta fază procesuală.

Astfel, deşi afirmă, prin trimitere la dispoziţiile art. 1.266-1.268 C. civ., că "instanţa a încălcat regulile privind interpretarea contractului", recurenta se limitează la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate, atunci când precizează că, "astfel cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză şi contrar celor reţinute de instanţa de apel, lucrările au fost realizate cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor contractuale".

Drept urmare, evocarea doar a unor mijloace de probă (pentru a contura concluzia contrară celei la care s-a oprit instanţa de apel), în sensul că "în mod greşit s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite în sarcina sa", dat fiind că "obligaţia de garanţie a lucrărilor era una limitată în timp, pe o perioadă de 24 de luni din momentul aprobării proceselor-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, perioadă care s-a împlinit", se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanţei de recurs, care limitează verificarea jurisdicţională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aceasta ignorând, totodată, raţionamentul logico-juridic care stă la baza pronunţării deciziei atacate.

Or, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei tribunalului, instanţa devolutivă de control judiciar a stabilit că "nu poate fi reţinut argumentul primei instanţe conform căruia nu poate fi imputată societăţii intimate nerespectarea obligaţiilor contractuale, atât timp cât, la momentul suspendării procesului de recepţie finală, i-au fost comunicate deficienţele constatate, a fost stabilit un termen de remediere, pe care societatea nu l-a respectat, iar, prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, societatea intimată recunoaşte că a fost notificată cu privire la existenţa unor defecţiuni."

Raportând aceste împrejurări factuale la cadrul contractual dintre părţile litigante, instanţa de apel a stabilit, cu ocazia devoluţiunii depline a cauzei, existenţa "unei neexecutări parţiale a contractului" subsumabile art. 13.1 lit. b) din fiecare convenţie (prin care s-a stabilit în sarcina executantului obligaţia achitării unei despăgubiri în cuantum de 10% din valoarea totală a lucrărilor, sub forma unei clauze penale).

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel, evaluând în ansamblu prevederile contractuale, a reţinut că "articolul menţionat se referă la neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale, cea de remediere a defectelor în perioada de garanţie fiind prevăzută expres la art. 18.1 din fiecare contract."

Continuând silogismul jurisdicţional, instanţa de prim control judiciar a înlăturat susţinerile pârâtei în sensul că "odată expirată perioada de garanţie, aceasta nu ar mai avea nicio obligaţie faţă de achizitor", stabilind (de asemenea) prin raportare la probatoriul administrat, că "suspendarea procesului de recepţie finală a intervenit după expirarea perioadei de garanţie (07.11.2021, respectiv 24.07.2021) şi tocmai pentru neremedierea unor degradări apărute în perioada de garanţie."

Se constată, aşadar, că afirmând, fără a releva, în concret, o încălcare a legii, ci doar nesocotirea propriei sale interpretări a art. 13.1 lit. b) din convenţiile intervenite între părţi (prin aceea că "instanţa de apel a extins efectele acesteia în raport cu obligaţia de remediere a deficienţelor manifestate în perioada de garanţie - obligaţie a cărei existenţă şi asumare nu rezultă din cuprinsul actelor încheiate"), recurenta deduce judecăţii doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

Practic, prin aceste alegaţii, se urmăreşte aducerea în discuţie, inadecvat judecăţii în recurs, a modalităţii de interpretare a probatoriului, iar nu a unei eventuale aplicări eronate a dispoziţiilor 1.322 C. civ., invocate doar generic şi cu referire la împrejurări factuale, prin memoriul de recurs.

Aşadar, afirmând expres că "situaţia de fapt din prezenta cauză este total diferită de cea reţinută de instanţă", respectiv că "aprecierile instanţei de apel care au condus la schimbarea soluţiei primei instanţe sunt rezultatul unei cercetări necorespunzătoare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei", recurenta tinde, în realitate, contrar limitelor controlului în casaţie, la devoluţiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de temeinicie, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării mijloacelor probatorii din litigiul pendinte.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanţa devolutivă de control judiciar.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate relative la "încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului forţei obligatorii a contractului" şi fără a se raporta, în mod valid, la statuările curţii de apel, anterior expuse, partea afirmă că instanţa anterioară "a atribuit în sarcina recurentei obligaţii care nu au fost indicate prin ordinele de începere a lucrărilor", omiţând cadrul în care poate avea loc controlul în casaţie.

În legătură cu aceste aspecte, se constată, însă, că fostul motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 (care prevedea posibilitatea modificării unei hotărâri recurate, dacă aceasta, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia) nu a mai fost preluat în actuala reglementare, ceea ce relevă intenţia legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs a greşitei interpretări a unui contract.

Reiese, aşadar, în contextul normativ configurat de actuala lege procedural civilă, în care un asemenea motiv de recurs nu a mai fost reţinut, că verificarea jurisdicţională de legalitate referitoare la maniera în care instanţele devolutive au interpretat clauzele unui contract este limitată la ipoteza în care au fost aplicate greşit regulile de interpretare stabilite de lege sau normele legale referitoare la calificarea legală a contractelor ori la dispoziţii legale supletive de la care părţile nu au derogat şi care se aplică în completarea a ceea ce s-a stipulat în mod expres.

Or, formulate fiind doar în termeni generali şi prin simple referiri la texte de lege, fără a supuse dezbaterii elemente concrete de nelegalitate din perspectiva evocată, susţinerile recurentei tind, în realitate, doar la reaprecierea situaţiei de fapt, operaţiune care excedează motivelor legale de casare.

- În mod similar, nici criticile referitoare la existenţa unui deficit de motivare nu învederează, în realitate, veritabile aspecte de nelegalitate, ci doar dezacordul părţii în raport cu soluţia pronunţată.

Aceasta întrucât recurenta se rezumă la a invoca, şi de această dată, doar greşita stabilire a elementelor de temeinicie atunci când afirmă că "nu există o neexecutare a obligaţiei principale asumate", respectiv că "instanţa a analizat superficial îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile" întrucât "interpretarea instanţei nu are corespondent în clauzele convenţiei dintre părţi şi excede chiar cadrului contractual".

Or, concluzia instanţei devolutive de control judiciar, care a stabilit, în mod expres, că, "în cauză, fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea obligaţiei contractuale de remediere a defectelor constatate prin adresele şi procesele de suspendare a procesului de recepţie finală, invocate de reclamanta-apelantă", "prejudiciul este reprezentat de sumele prevăzute în art. 13.1 lit. b) din contracte, între faptă ilicită şi prejudiciu existând legătură de cauzalitate", iar, "conform prevederilor art. 1.548 C. civ., culpa debitorului unei obligaţii contractuale (în acest caz, pârâta-intimată), se prezumă prin simplul fapt al neexecutării (în speţă, fiind vorba de neexecutarea obligaţiei de remediere)", a rezultat în urma analizării materialului probator, astfel că se plasează în afara cadrului legal al recursului susţinerile care tind la o invalidare a modalităţii de interpretare a elementelor de probaţiune, acest aspect fiind unul care se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, conform celor expuse în precedent.

În egală măsură, în acelaşi registru se înscrie şi simpla afirmaţie privitoare la existenţa unor motive contradictorii, dat fiind că recurenta omite să evidenţieze, în mod efectiv, eventuale raţionamente sau concluzii incompatibile între ele, apte a genera, astfel, confuzie şi ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză.

Astfel, deşi invocă existenţa unor considerente opuse, susţinerile sunt fără suport, din moment ce recurenta, fără a demonstra, printr-o argumentaţie coerentă, în ce constă contradicţia invocată (care să nu facă posibil controlul judiciar al instanţei de recurs), antamează, în aceeaşi manieră (cu ignorarea raţionamentului expus de către instanţa de prim control judiciar), corectitudinea elementelor de fapt pe care se fundamentează soluţia pronunţată.

În acest sens, lăsând în afara verificării jurisdicţionale a instanţei de recurs statuările curţii de apel (menţionate în cele ce preced) prin care s-a reţinut că art. 13.1 lit. b) din convenţii "se referă la neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale", aspect ce a determinat referirea repetată, în cuprinsul deciziei atacate, la fapta ilicită a recurentei ca fiind reprezentată de "neexecutarea obligaţiei contractuale de remediere", recurenta afirmă, doar sub semnul unei aparente contrarietăţi, că (ulterior stabilirii faptei ilicite ca fiind reprezentate de nerespectarea obligaţiei de remediere a defectelor constatate) instanţa de apel ar fi reţinut că "prejudiciul solicitat este datorat doar în situaţia unei neexecutări a obligaţiei corespunzătoare ordinului de începere, nu şi în cazul unor neexecutări de remediere a deficienţelor".

Or, formularea unor susţineri cu titlu general şi care nu respectă cerinţa esenţială de a se raporta la dezlegările şi raţionamentele utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

Prin urmare, şi această din urmă susţinere este una formală, ce expune doar nemulţumirea recurentei în raport cu soluţia pronunţată, fără a fi în măsură să învestească legal instanţa de recurs.

Drept urmare, se constată că recurenta nu a învederat, prin critica formulată, motive contradictorii şi nu a pretins că hotărârea recurată este nemotivată, ci doar a expus aprecieri proprii cu privire la stări de fapt şi probe, care nu pot fi subsumate vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecăţii nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 525 din 12 decembrie 2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 525 din 12 decembrie 2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.