Mortgage guarantee extinguished by ten-year prescription of forced execution right and insolvency suspension

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare în data de 04.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stins dreptul de creanţă al pârâtei pentru suma de 340.000 RON şi, pe cale de consecinţă, să se constate stinsă prin prescripţie ipoteca înscrisă în CF nr. x Satu Mare, nr. cadastral x în baza contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/27.09.2011; să se dispună radierea ipotecii înscrisă în CF nr. x Satu Mare, nr. cadastral x de sub C4; să se dispună radierea interdicţiei de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, alipire, construire, demolare, restructurare şi amenajare de sub B3; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2.500, art. 2.504 C. civ., respectiv art. 706 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 4353/14.09.2022, Judecătoria Satu Mare a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Satu Mare, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare

Prin sentinţa nr. 73/D din 04.04.2024, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 1295/2024-Ap din 08.11.2024, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B., indicând faptul că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 2.500 C. civ.

Expunând contextul factual, au relevat că, pentru garantarea unei creanţe a societăţii comerciale D. S.R.L., a fost încheiat cu E. S.A. Sucursala Satu Mare contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/27.09.2011.

Precizează că procedura falimentului societăţii s-a desfăşurat în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalul Satu Mare, an în care a fost declarat scadent creditul, dar plăţile încetaseră încă din 2012.

Deci, termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul ultimei plăţi, conform contractului întreaga sumă devenind scadentă la 30 de zile de la "default", indiferent de momentul declarării de către bancă a scadenţei.

În raport cu legislaţia bancară, dacă în contractul de credit nu este stipulat termenul la care banca poate declara scadenţa anticipată, atunci el este de 60 de zile de la ultima plată, însemnând că dreptul băncii de a cere executarea silită se naşte fie conform contractului, fie la 60 de zile de la plata ultimei rate lunare.

Indică, în acest sens, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită, termenul fiind de 3 ani.

Pentru a cunoaşte efectiv momentul în care se naşte dreptul de a pretinde executarea silită este necesar a decela corespunzător inclusiv data la care titlul executoriu putea fi pus în executare.

Cunoaşterea acestei date depinde, în mod esenţial, atât de natura titlului executoriu (în cazul de faţă un contract de credit, titlu executoriu prin efectul legii), cât şi de natura creanţei care devine exigibilă, respectiv de prevederea (contractuală, în cazul de faţă) care o reglementează.

Arată că nicio normă nu obligă creditorul să uzeze de respectiva procedură, valorificarea dreptului rămânând la latitudinea sa, fiind o opţiune strict personală, împrejurare care nu poate înfrânge, însă, principiul potrivit căruia valorificarea unui drept nu poate fi realizată decât în măsura în care există şi posibilitatea legală a valorificării, atât timp cât nu este suficient ca dreptul să fie născut, fiind absolut necesar ca ulterior naşterii sale, creditorul să îl valorifice în termenul definit de lege.

În cazul de faţă, cu certitudine, creditorul nu ar fi putut solicita punerea în executare a creanţei (valoarea totală a creditului declarat scadent anticipat) mai devreme de termenul menţionat în contract, calculat de la data ultimei rate plătite de către debitor.

Ulterior epuizării acestui termen, dreptul la acţiune al creditorului (dreptul subiectiv de a solicita executarea silită reprezentând, în esenţă, o varietate a dreptului la acţiune, în sensul că cel care se pretinde creditor acţionează pentru valorificarea creanţei sale, în ipoteza dată pe cale extrajudiciară, în faţa executorului judecătoresc) poate fi valorificat prin punerea în executare a debitului integral, dar nu mai târziu de 3 ani de la data epuizării termenului menţionat în contract.

Arată că nici intimata-pârâtă şi nici cedenta, până la această dată, nu au efectuat acte de executare a creanţei, de natură să întrerupă prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune, astfel încât solicită, în temeiul prevederilor art. 2.500 C. civ., să se constate intervenirea prescripţiei extinctive cu privire la creanţa de 340.000 RON, precum şi a celorlalte obligaţii aferente creditului.

Reluând susţinerile formulate prin memoriul de apel, arată, în ceea ce priveşte Decizia RIL nr. 13/2022 a instanţei supreme, că aplicarea unei hotărâri în interesul legii, prin caracterul ei obligatoriu, este supusă principiului neretroactivităţii, precum şi prevederilor Convenţiei Europene a Dreptului Omului şi jurisprudenţei instanţei de contencios european.

Dispoziţia legală cuprinsă în art. 329 alin. (3) C. proc. civ. îşi găseşte aplicarea în cauzele aflate în curs de soluţionare în primă instanţă precum şi situaţiilor viitoare.

Astfel, forţa obligatorie a normei juridice interpretative, având în vedere caracterul general abstract şi obligatoriu a acestui izvor de drept, se poate manifesta pe deplin cu respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a jurisprudenţei CEDO, precum şi a principiilor constituţionale.

Ignorând acest principiu şi aplicând deciziile pronunţate în interesul legii cu referire la toate cauzele aflate în curs de soluţionare, indiferent de gradul de jurisdicţie în care acestea se află, ar însemna că judecătorul naţional este obligat să ignore caracterul peremptoriu şi prioritar al Convenţiei, să o încalce, aplicând norme naţionale cu forţă juridică inferioară şi de foarte multe ori contrare în interpretare şi conţinut.

Creanţa analizată reprezintă o "valoare patrimonială" şi are, deci, caracterul unui bun, în sensul primei fraze a Protocolului nr. 1 al Convenţiei, motiv pentru care susţin că au, până la momentul pronunţării deciziei, o speranţă legitimă de a vedea creanţa stinsă prin prescripţie.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a recursului.

Reiterând apărările formulate împotriva cererii introductive de instanţă, a arătat, în privinţa susţinerii că recurenţilor nu le-a fost comunicat actul prin care s-a notat ipoteca în cartea funciară, că, la momentul notării în cartea funciară, actul respectiv este comunicat părţilor/proprietarilor, iar de la momentul notării în cuprinsul cărţii funciare acesta este opozabil inclusiv terţilor.

În consecinţă, de la data notării subrogării sale în locul cedentului, în cuprinsul cărţii funciare, cesiunea dreptului de ipotecă a devenit opozabilă recurenţilor conform 2.538 C. civ.

Arată, totodată, că în cauză nu este incidentă prescripţia dreptului la acţiune, astfel cum este acesta definit în materie de ipotecă, prin raportare inclusiv la statuările instanţei supreme prin Decizia RIL nr. 13/2022, al cărei dispozitiv îl redă, sub forma citării.

În ceea priveşte creanţa pentru care s-a garantat împrumutul de către recurenţi, precizează că acesta a fost declarată scadentă anticipat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât ultimul act adiţional la Contractul de credit a fost încheiat în data de 25 februarie 02.2013, iar procedura insolvenţei a fost demarată în octombrie 2013.

Aşadar, creditul a fost declarat scadent anticipat ulterior datei de 15 februarie 2013 sau a ajuns la maturiate prin raportare la data stabilită drept scadentă în cuprinsul actului adiţional nr. x la contractul de credit.

De asemenea, menţionează că în cadrul procedurii de insolvenţă au fost efectuate plăţi, ca urmare a valorificării unor bunuri, astfel că termenul de prescripţie s-a întrerupt, iar un nou termen de prescripţie de aceeaşi natură a început să curgă.

În consecinţă, în cauză devine aplicabil termenul de prescripţie 10 ani, în sensul celor statuate de către Înalta Curte, acesta nefiind împlinit.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:

- Astfel, este lipsită de temei susţinerea recurenţilor conform căreia, în soluţionarea cauzei, s-ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluţie nelegală şi la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea criticii formulate, recurenţii afirmă că, "pentru a cunoaşte efectiv momentul la care se naşte dreptul de a pretinde executarea silită, este necesar a decela data la care titlul executoriu poate fi pus în executare", pentru ca, ulterior, să indice, la modul general, acest termen ca fiind cel "menţionat în contract, calculat de la data ultimei rate plătite de către debitor" (relevată, în continuare, de parte, ca fiind "în anul 2012").

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte, recurenţii tind să deplaseze data începerii cursului prescripţiei la un moment anterior celui reţinut de instanţa devolutivă de control judiciar, pentru ca, în acest mod, nefundamentat juridic, să afirme incidenţa unui termen de prescripţie de 3 ani în vederea solicitării executării silite, indicând doar generic aplicabilitatea prevederilor art. 2.500 C. civ., privitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, în timp ce prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este reglementată de prevederile art. 706-711 C. proc. civ. (norme lăsate în afara argumentaţiei recurenţilor).

Formulată în aceşti termeni, care nu opun veritabile aspecte de nelegalitate silogismului instanţei de apel, susţinerea recurenţilor urmăreşte, în realitate, doar infirmarea reţinerii incidenţei dezlegărilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 13 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în raport cu circumstanţele cauzei.

Or, stabilind cadrul factual, cu ocazia devoluţiunii cauzei, instanţa de prim control judiciar a constatat că între părţile contractului de ipotecă nr. x/27.09.2011 (respectiv între E. S.A., în calitate de împrumutător, S.C. VIP "Fashion" S.R.L., în calitate de împrumutată, şi apelanţii-reclamanţi A. şi B., în calitate de garanţi ipotecari şi fideiusori) "s-a încheiat actul adiţional nr. x/25.02.2013, prin care obiectul contractului a fost modificat în sensul că banca a reactivat şi prelungit plafonul liniei de credit cu caracter revocabil acordat împrumutatului pe o perioadă de 12 luni în sumă de 310.000 RON acordat împrumutatului. Prin acest act adiţional s-a modificat şi durata creditului fiind stipulat că durata creditului este calculată de la data îndeplinirii condiţiilor suspensive prevăzute la art. 4.2 (denumite în continuare "Condiţii precedente") şi până la 21.02.2014."

Tot în conturarea situaţiei de fapt, curtea de apel a mai reţinut şi că "la data de 03.10.2013, prin încheierea civilă nr. 1374/F/CC, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2013, s-a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva S.C. D. SRL", iar "la data de 31.10.2013 creditoarea E. S.A. a formulat declaraţie de creanţă pentru suma de 313.219,42 RON, în dosarul de insolvenţă nr. x/2013".

În acest context, evaluând probele administrate, instanţa de apel a stabilit că "în intervalul de timp după semnarea în 25.02.2013 a actului adiţional la contractul de credit şi data de 31.10.2013, a formulării declaraţiei de creanţă în dosarul de insolvenţă, creditoarea E. S.A. a declarat scadent anticipat creditul datorat de debitoarea S.C. D. SRL", împrejurare de fapt care nu mai poate face obiectul controlului în casaţie în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel fiind, odată determinat intervalul de stabilire a exigibilităţii anticipate a creanţei principale (ca fiind situat ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 01.10.2011, respectiv a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., 15.02.2013), instanţa de prim control judiciar a stabilit în mod judicios că termenul de prescripţie incident cauzei este de 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.

În această privinţă, contrar afirmaţiilor recurenţilor, atât instanţa devolutivă de control judiciar, cât şi prima instanţă au reţinut în mod corect aplicabilitatea în litigiul pendinte a dezlegărilor cu caracter obligatoriu ale Deciziei RIL nr. 13/2022.

Astfel, prin această decizie, pronunţată în mecanismul unificării practicii judiciare, s-a stabilit că regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanţial în vigoare la momentul naşterii dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea creanţei garantate.

Instanţa supremă a statuat, în considerentele sale, că, întrucât naşterea dreptului la executarea silită a creanţei garantate nu este condiţionată de obţinerea vreunui alt titlu condamnatoriu, aceasta va avea loc la data exigibilităţii creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptăţit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită (par. 148), astfel că în cazul particular al contractelor de credit cu rambursare a împrumutului în tranşe periodice, ce cuprind clauze contractuale de accelerare a scadenţei întregului capital, neplata uneia/unor rate de credit ori data declarării scadenţei anticipate va marca începutul unei prescripţii unice, pentru întregul credit acordat, iar dacă acest moment se plasează după data intrării în vigoare a noului C. civ., atunci regimul acestui cod va guverna prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, potrivit art. 2.503 alin. (3) şi art. 2.526 (par. 152).

S-a mai reţinut, de către instanţa supremă şi că, dacă data declarării scadenţei anticipate a întregului credit (sau ultima rată de credit) se plasează după data intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale va fi guvernată de dispoziţiile noului C. civ. (par. 168).

Concludente, în legătură cu aspectele deduse judecăţii în litigiul pendinte, sunt şi statuările în sensul că dacă dreptul creditorului la executarea silită, respectiv dacă declararea scadenţei anticipate sau scadenţa ultimei rate, se plasează ulterior datei de 15 februarie 2013 (când a intrat în vigoare noul C. proc. civ.), îşi vor găsi aplicabilitate normele de drept material înscrise în noul C. civ. şi cele de drept procesual reglementate de noul C. proc. civ., dreptul la executarea silită a ipotecii fiind supus unui termen de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. (par. 192).

Astfel fiind, pornind de la aceste statuări obligatorii, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., se reţine, aşadar, în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei, corecta determinare în cauză, de către instanţa de prim control judiciar, a termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.

În contextul expus, se constată, de asemenea, ca fiind întemeiată apărarea intimatei-pârâte, constantă de-a lungul procesului şi reiterată prin întâmpinarea la recursul recurenţilor-reclamanţi, privitoare la neîndeplinirea termenului de prescripţie, cu referire la procedura insolvenţei desfăşurată cu privire la debitoarea (principală) S.C. D. S.R.L..

Cu toate acestea, deşi nu se poate reţine un efect întreruptiv al termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită ca urmare a plăţilor efectuate în cursul procedurii insolvenţei (întrucât acestea nu pot constitui un act voluntar de executare a obligaţiei, în sensul prevederilor art. 709 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.), relevantă, prin prisma pretenţiei deduse judecăţii, este, însă, perioada în care societatea debitoare s-a aflat sub imperiul Legii nr. 85/2006 şi în care a operat efectul suspensiv stabilit de art. 708 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., executarea silită fiind oprită prin efectul legii, conform prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal."

Suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a debitoarei principale se răsfrânge, în mod direct, şi asupra recurenţilor-reclamanţi, întrucât, odată reţinută calitatea lor de fideiusori (garanţi ipotecari) ai debitoarei S.C. D. S.R.L., în speţă devin incidente prevederile art. 2.536 C. civ., potrivit cărora suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora (dispoziţii deplin incidente şi în materia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în conformitate cu dispoziţiile art. 711 C. proc. civ.).

Drept urmare, faţă de circumstanţele definitorii ale cauzei, momentul la care fac referire prevederile art. 708 alin. (2) C. proc. civ., de reluare a cursului prescripţiei după încetarea suspendării, este acela la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 146/F din 15 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013 (prin care s-a dispus închiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. D. S.R.L. şi radierea acesteia din registrul comerţului), întrucât doar prin raportare la acesta se poate analiza eventuala pasivitate a creditorului ipotecar în a-şi valorifica dreptul de creanţă pe calea executării silite împotriva recurenţilor.

- Formale sunt şi susţinerile privitoare la greşita reţinere a incidenţei Deciziei RIL nr. 13/2022 în litigiul pendinte faţă de momentul declanşării acestuia (ce se constituie în simple reiterări, într-o manieră identică, a criticilor invocate în apel), din moment ce, prin acestea, recurenţii tind, în mod eronat, la nesocotirea prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care stabilesc forţa juridică obligatorie a acestor hotărâri de la data publicării lor în Monitorul Oficial, aşadar inclusiv în cadrul litigiilor aflate în curs de soluţionare la acea dată.

Astfel fiind, în prezenta cauză, recurenţii nu se aflau în situaţia unui raport juridic epuizat (cum deficitar tind să afirme), întrucât acesta ar fi presupus soluţionarea definitivă a pricinii anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei RIL nr. 13/2022 (15 septembrie 2022).

În atare circumstanţe, în mod corect au făcut instanţele fondului aplicarea dezlegărilor hotărârii pronunţate în mecanismul de unificare a practicii judiciare, referitoare la însăşi problema de drept dedusă judecăţii în litigiul pendinte, având în vedere, totodată, că decizia de principiu, pronunţată într-un mecanism de unificare, nu creează o normă juridică nouă, ci doar arată care este interpretarea corectă a acesteia.

În absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei pronunţate în interesul legii, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor convenţionale la care fac referire generic recurenţii, situaţia promovării unei acţiuni, neconferind nici măcar o speranţă legitimă reclamanţilor.

Pentru considerentele expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1295 din 8 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.