Civil damages for judicial error barred by res judicata of criminal conviction and exclusive statutory procedure for state liability

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă în 15.03.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor morale cauzate prin condamnarea sa în dosarul penal nr. x/2019 al Judecătoriei Timişoara şi privarea sa de libertate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (3), art. 22, art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 26, art. 34 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 1.349, art. 1.357 C. civ., art. 5 par. 5, art. 6 şi art. 8 CEDO.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrării, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondate.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 242/PI/21.02.2024, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 319/10.12.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Relevând cadrul factual, precizează că a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu poseda permis de conducere, faptă săvârşită în 11.02.2015, rechizitoriul fiind întocmit în 2017, iar condamnarea fiind dispusă în 2020, sentinţa de condamnare rămânând definitivă în 2021.

Precizează că a invocat, pe parcursul procesului penal, că ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale, însă, având în vedere cadrul legislativ de la acel moment, solicitările sale au fost respinse.

Mai precizează că, ulterior condamnării sale, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 358/2022, prin care se clarifica situaţia juridică privind prescripţia.

Cu toate acestea, instanţele penale au respins solicitările reclamantului, motiv pentru care a fost condamnat şi a executat o pedeapsă privativă de libertate, în contextul în care termenul de prescripţie era deja împlinit.

Precizează că prima instanţă şi-a întemeiat decizia de respingere a acţiunii pe faptul că reclamantul nu ar fi invocat temeiurile de drept corespunzătoare şi că ar fi solicitat reanalizarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, instanţa de apel menţinând motivele primei instanţe.

Arată că, în măsura în care prima instanţă şi cea de apel ar fi apreciat că cererea de chemare în judecată nu a fost corespunzător calificată, în temeiul principiului disponibilităţii, ar fi avut posibilitatea şi chiar obligaţia de a recalifica cererea de chemare în judecată.

Reiterând situaţia de fapt, menţionează că a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs ca urmare a condamnării sale, deşi prescripţia era deja împlinită şi prerogativa statului de tragere la răspundere penală nu mai era posibilă în mod legal, sens în care apreciază că, din motivarea primei instanţe şi a celei de prim control judiciar, rezultă că nu a fost avută în vedere starea de fapt şi pretenţiile formulate.

Din analiza motivării, rezultă că instanţa s-ar fi pronunţat asupra unui aspect nesolicitat, în timp ce nu s-a pronunţat pe aspectele cerute.

În altă ordine de idei, sentinţa pronunţată este insuficient motivată, având în vedere faptul că motivarea instanţei priveşte aspecte care nu au fost solicitate.

Or, apreciază că se impunea reanalizarea stării de fapt deduse judecăţii şi constatarea faptului că a fost condamnat, deşi intervenise prescripţia.

Arată că, pentru a se constata acest fapt, este nevoie de realizarea unui calcul matematic, din care să rezulte că prescripţia era împlinită la momentul la care hotărârea penală a rămas definitivă.

În ipoteza în care s-ar fi analizat, de către prima instanţă, starea dedusă judecăţii, s-ar fi constatat faptul că a intervenit prescripţia şi că reclamantul fost condamnat cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 CEDO, aspect din care rezultă fapta ilicită a statului.

În continuare, întemeindu-se pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.

Astfel, a menţionat că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au apreciat că prin cadrul legal invocat de către reclamant nu se poate dispune angajarea răspunderii statului.

Cu toate acestea, nu s-a procedat la recalificarea cererii de chemare în judecată, în măsura în care instanţele ar fi apreciat că, raportat la starea de fapt invocată, se impune stabilirea unui alt cadru legal.

De asemenea, indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au încălcat normele materiale privind angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Se reţine, în motivare, faptul că a existat deja un proces penal şi că reclamantul a avut posibilitatea să invoce aceste aspecte în faţa instanţei penale, existând în acest sens o hotărâre judecătorească definitivă.

Mai mult, se reţine că nu se poate modifica o sentinţa penală definitivă prin intermediul unei hotărâri civile.

Reiterează faptul că nu a solicitat modificarea unei sentinţe penale, ci acordarea unor despăgubiri pentru faptul că a fost judecat şi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, deşi termenul de prescripţie era împlinit, ca urmare a unei neclarităţi legislative.

Prin urmare, arată că s-a procedat la aplicarea eronată a normelor de drept de către instanţa de control judiciar şi la calificarea situaţiei juridice în cauză, motiv pentru care consideră că sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. indicate anterior.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, reiterând excepţia insuficientei timbrării a acţiunii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, invocate în faţa primei instanţe (şi reluate, ca atare, în faţa instanţei de prim control judiciar în lipsa promovării unui apel împotriva încheierilor tribunalului prin care s-a dispus respingerea acestora).

Referitor la excepţia netimbrării sau insuficientei timbrării a acţiunii, a arătat că aceasta primează oricărei alte cereri sau excepţii.

Indicând prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, precizează că cererea de chemare în judecată a fost timbrată de reclamant cu taxă de timbru în cuantum de 100 RON, însă, acesta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală este o veritabilă acţiune în pretenţii, care este evaluabilă în bani.

Prin urmare, natura juridică a prezentei acţiuni este aceea a unei cereri de drept comun evaluabile în bani şi este supusă dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, cu modificările şi completările ulterioare, iar în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, a solicitat anularea acesteia ca insuficient timbrată.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a arătat că, în ceea ce priveşte răspunderea statului în caz de eroare judiciară, această răspundere este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

A învederat faptul că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 422/17.01.2006) a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1.349 şi următoarele din Legea nr. 287/2009), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

În sensul celor de mai sus, arată că o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune în evidenţă că ori de câte ori, printr-o lege/normă, se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, privitoare la răspunderea civilă delictuală, întrucât legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia generalibus derogant (decizia nr. 8591/6.12.2011).

Totodată, în susţinerea aspectelor mai sus prezentate, a invocat cu titlu de jurisprudenţă şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2059/14.10.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Aşadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant şi electa una via, a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor a arătat că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

În prezenta speţă, răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii şi prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane (fizice sau juridice) s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Mai mult, alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, în temeiul art. 1.373 alin. (1) din C. civ., se cer a fi întrunite şi două condiţii specifice, respectiv existenţa raportului de prepuşenie şi ca prepusul să fi săvârşit fapte în funcţiile ce i-au fost încredinţate, dovedirea existenţei acestor două condiţii fiind în sarcina victimei prejudiciului.

Astfel, pornindu-se de la ideea că legea se referă la răspunderea pentru faptele prepusului "în funcţiile încredinţate", în literatură şi în practică se consideră în unanimitate că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane o anumită însărcinare.

Menţionează că Statul Român nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condiţiile în care magistraţii care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe reclamat nu au calitatea de prepuşi ai acestuia.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane nu există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază existenţa unor relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită de acesta.

În susţinererea celor mai sus menţionate, a arătat faptul că, prin decizia nr. 1051/22.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că între magistraţii care au instrumentat dosarul penal şi Statul Român nu există raport de prepuşenie.

Prin urmare, raportat la prevederile legale mai sus invocate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care a solicitat admiterea excepţiei invocată şi respingerea acţiunii pe cale de consecinţă.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, având în vedere faptul că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului.

Referitor la pretinsa faptă ilicită (eroare judiciară) din dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2022, apreciază că această cerere constituie o cale de atac de retractare/reformare a hotărârilor judecătoreşti, prin care instanţele de judecată au dispus condamnarea acestuia, respectiv respingerea ca nefondată a contestaţiei în anulare formulată de acesta.

Legalitatea căilor de atac presupune că o hotărâre judecătorească poată fi supusă doar căilor de atac prevăzute de lege.

Astfel, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Arată că nu orice nemulţumire a unei părţi cu privire la soluţia pronunţată poate constitui o eroare judiciară, hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele menţionate fiind legale şi temeinice.

Prin urmare, faptul că s-a susţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor din C. civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală, nu este suficient pentru a fi atrasă răspunderea delictuală a Statului Român, de vreme ce nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru a stabili în sarcina pârâtului obligaţia de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamantului.

A mai arătat şi că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 249 din C. proc. civ., de a-şi susţine cererea de chemare în judecată cu probe pertinente şi concludente care să contureze existenţa pretinsului prejudiciu moral suferit de către acesta.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi admiterea recursului formulat.

Arată, cu privire la apărarea intimatului-pârât privitoare la inexistenţa unui raport de prepuşenie între stat şi magistraţii care au pronunţat soluţiile penale, că nu înţelege să critice conduita magistraţilor, ci faptul că a existat la momentul la care a fost condamnat o lacună legislativă, pentru care se face vinovat Statul Român, care a condus la judecarea cauzei nepotrivit, fiind produsă o eroare judiciară.

Menţionează, în acest sens, că termenul de prescripţie era împlinit, iar, date fiind lacunele legislative, nu s-a dat efect dispoziţiilor legale privind prescripţia, fapt care a condus la executarea unei pedepse aplicate în mod nelegal.

Apreciază că nu poate să fie primită apărarea intimatului-pârât potrivit căreia statul nu poate să fie răspunzător pentru erorile magistraţilor, în condiţiile în care legea prevede că statul răspunde pentru erorile judiciare, reluând, în continuare, susţinerile formulate prin memoriul de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată din oficiu, se constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin criticile formulate, întemeiate formal pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a invocat, în esenţă, atât o pretinsă nerespectare a principiului disponibilităţii, prin lipsa unei "recalificări a cererii de chemare în judecată, în măsura în care s-ar fi apreciat că, raportat la starea de fapt, se impunea stabilirea unui alt cadru legal", cât şi o eventuală încălcare a "normelor materiale privind angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare".

Verificând ansamblul susţinerilor părţii, se constată, însă, că acestea nu sunt unele propriu-zise şi, drept urmare, nu pot face obiect concret de analiză pentru instanţa de recurs, întrucât, pe de o parte, recurentul a reluat susţinerile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de prim control judiciar, iar, pe de altă parte, a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva motivelor de casare invocate.

În acest sens, distinct de împrejurarea că aspectele relative la evaluarea cadrului factual nu se constituie în obiect al controlului de legalitate al instanţei de recurs, se observă şi că, în mod inconsecvent, recurentul afirmă, pe de o parte, că "se impune reanalizarea stării de fapt deduse judecăţii şi constatarea aspectului că a fost condamnat deşi intervenise prescripţia" (pagina 3 din memoriul de recurs), iar, pe de altă parte, că "nu a solicitat modificarea unei sentinţe penale, ci acordarea de despăgubiri pentru faptul că a fost judecat şi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, deşi termenul de prescripţie era împlinit ca urmare a unei neclarităţi legislative" (pagina 5 din memoriul de recurs).

Susţinerile sunt mai degrabă formale, partea tinzând, în realitate, doar la înlăturarea din ansamblul probator al cauzei a deciziei penale nr. 84 din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2022 (prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţiei în anulare promovată de acesta împotriva deciziei penale nr. 279/A din 23 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2019), act jurisdicţional care a tranşat aceleaşi aspecte cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză.

Astfel, fără a arăta, într-o manieră efectivă, modalitatea în care instanţa civilă nu ar fi ţinută de autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, recurentul urmăreşte totuşi, într-o modalitate implicită, nesocotirea celor stabilite în mod definitiv, de către instanţa penală atunci când, luând în considerare statuările obligatorii ale Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a dispus respingerea căii de atac în retractare formulate de reclamant împotriva hotărârii de condamnare.

Or, tocmai lipsa unei argumentaţii juridice adecvate, prin care să se demonstreze maniera în care instanţa civilă ar putea proceda la cercetarea legalităţii dispunerii soluţiei de condamnare a reclamantului, fără a aduce atingere autorităţii de lucru judecat ataşate hotărârilor penale pronunţate, determină imposibilitatea conturării limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală.

Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele deciziei recurate precizau, în mod expres, atât că reclamantul-apelant "a recurs însă deja la o cale de atac extraordinară specifică procesului penal, iar inadmisibilitatea reţinerii prescripţiei răspunderii penale a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Jusţiţie prin intermediul unuia dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare, obligatorie pentru instanţe", cât şi că "dacă o atare soluţie nu a fost considerată ca admisibilă în procesul penal, potrivit dezlegărilor instanţei supreme, nu poate fi identificat mecanismul juridic prin care o astfel de cenzură ar fi posibilă, chiar şi pe cale incidentală, în cadrul procesului civil de faţă, întrucât finalitatea ar fi aceeaşi, de încălcare a unei dezlegări obligatorii pentru instanţele de judecată", aspecte lăsate în afara susţinerilor formulate prin memoriul de recurs.

Prin urmare, pentru învestirea corespunzătoare a instanţei de recurs, date fiind elementele raportului juridic de despăgubire generat de pretinsa faptă ilicită cauzatoare a prejudiciului afirmat, reclamantul era ţinut inclusiv a combate, de o manieră efectivă, considerentele instanţei devolutive de control judiciar care au reţinut opunerea, faţă de instanţa civilă, a autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale.

Or, fără a indica modalitatea în care ar fi trebuit să cerceteze instanţa de apel intervenirea prescripţiei răspunderii penale, altfel decât cu nesocotirea judecăţii realizate în faţa instanţei penale şi a dezlegărilor obligatorii ale deciziei pronunţate în mecanismul de unificare a practicii judiciare, partea supune spre analiză doar aspecte lipsite de aptitudinea efectivă de a primi o dezlegare în prezenta etapă procesuală.

Prin urmare, dată fiind lipsa unei argumentaţii juridice pertinente, grefate pe conţinutul concret al hotărârii atacate, nu se poate decela care anume sunt greşelile imputate instanţei devolutive de control judiciar din perspectiva motivelor de casare invocate.

Mai mult, aspectele învederate îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, din moment ce, atunci când afirmă că instanţele de fond "nu au avut în vedere starea de fapt şi pretenţiile cu care au fost învestite", recurentul tinde, în realitate, la reevaluarea cadrului factual, fără a indica, totodată, regulile de drept incidente, pretins încălcate în calea de atac anterioară.

De altfel, recurentul omite că, tocmai în considerarea inadvertenţelor regăsite în poziţia sa procesuală exprimată în legătură cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel a procedat la o examinare a cauzei în ansamblu, raportându-se atât la dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen. (ce constituie normele speciale în materie), respectiv la cadrul general reglementat de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, reţinând, la rândul său, în urma devoluţiunii depline a cauzei, caracterul neîntemeiat al acestora.

Tot astfel, aceeaşi concluzie s-a impus inclusiv cu ocazia realizării analizei subsidiare, pe temeiul normelor convenţionale, respectiv a art. 5 par. 3-5 din CEDO, găsite, de asemenea, lipsite de incidenţă în litigiul pendinte.

În acest context, invocând doar generic că instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la "recalificarea cererii", în măsura în care ar fi apreciat că, "raportat la starea de fapt, se impune stabilirea unui alt cadru legal", recurentul omite a se raporta, în mod valabil, la considerentele hotărârii atacate, care au indicat (in extenso faţă de judecata primei instanţe, astfel cum s-a arătat) motivele pentru care s-a constatat caracterul nefondat al pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin urmare, neînsoţite fiind de o argumentaţie juridică propriu-zisă, criticile formulate nu se transpun în veritabile aspecte de nelegalitate, care să poată fi deduse în mod valabil instanţei de recurs.

În consecinţă, fără a combate în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reclamantul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului, rezumându-se doar a la indica, inadecvat procedural, încălcarea "normelor materiale privind angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare", în lipsa unei argumentaţii juridice efective în acest sens.

Astfel fiind, rezumându-se doar la a expune considerentele care au justificat respingerea demersului său judiciar şi la reafirmarea pretenţiilor deduse judecăţii, fără a indica, în mod clar, modalitatea în care s-ar fi conferit, prin decizia atacată, o aplicare greşită normelor juridice aplicabile, recurentul nu deduce judecăţii critici proprii, ci relevă, în realitate, doar aspecte ce au constituit deja obiect de analiză şi care au fost înlăturate, ca atare, de către instanţa de apel, conform celor anterior arătate.

Drept urmare, cum recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susţineri formulate prin cererea de apel şi reiterate, ca atare, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor arătate anterior, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor susţineri privind legalitatea raţionamentului instanţei de apel.

Drept urmare, cum modalitatea de formulare a criticilor nu permite extragerea unor aspecte de nelegalitate apte a permite cenzura instanţei de recurs, în speţă neputându-se reţine nici motive de ordine publică, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 319 din 10 decembrie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 319 din 10 decembrie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.