De facto expropriation of public land without judicial procedure: admissibility of compensation claim under constitutional property rights and ECHR Protocol No. 1

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă la 02.02.2024, sub nr. x/2024, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Zalău - prin primar şi Consiliul Local Zalău, să se constate exproprierea lor de fapt în ceea ce priveşte imobilul teren situat administrativ în intravilanul mun. Zalău, identificat în următoarele cărţi funciare:

- CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafaţă de 89 mp pentru realizarea secţiunii stradale propuse la strada x, conform PUZ în vigoare;

- CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafaţă de 1.556 mp pentru realizarea secţiunii stradale propuse la strada x de Hunedoara şi strada x, conform PUZ în vigoare;

- CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafaţă de 449 mp pentru realizarea secţiunii stradale propuse la strada x, conform PUZ în vigoare;

- CF nr. x Zalău, nr. cad. x, în suprafaţă de 413 mp pentru realizarea secţiunii stradale propuse la strada x de Hunedoara şi strada x, conform PUZ în vigoare.

De asemenea, au solicitat şi să fie obligaţi pârâţii la acordarea unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, stabilirea unei despăgubiri care să reflecte valoarea a imobilului şi prejudiciul cauza proprietarului, obligarea la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii ţinând cont de dispoziţiile hotărârii judecătoreşti, obligarea la consemnarea sumei pe numele persoane expropriate în termen de cel mult 90 de zile, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 562 alin. (3), art. 858, art. 863 C. civ., art. 3, art. 4, art. 8, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 255/2010, art. 95 art. 96. art. 109, art. 129 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, art. 8, art. 22 şi art. 54 din O.G.. nr. 43/1997, art. 44 alin. (3) din Constituţie.

La data de 07.03.2024, pârâţii Municipiul Zalău şi Consiliul Local al municipiului Zalău au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat să se constate dreptul de proprietate publică a Municipiului Zalău asupra terenului pentru care se acordă despăgubiri, situat în intravilanul municipiului Zalău, înscris în CF nr. x Zalău, cu nr. cad. x în suprafaţă de 89 mp, pentru realizarea secţiunii stradale propuse la str. x, conform PUZ în vigoare; în CF nr. x Zalău, cu nr. cad. x în suprafaţă de 1556 mp, pentru realizarea secţiunii stradale propuse la str. x de Hunedoara şi D. conform PUZ în vigoare; în CF nr. x Zalău nr. cadastral x în suprafaţă de 449 mp, pentru realizarea secţiunii stradale propuse la str. x conform PUZ în vigoare; în CF nr. x Zalău nr. cad. x în suprafaţă de 413 mp, pentru realizarea secţiunii stradale propuse la str. x de Hunedoara şi str. x conform PUZ în vigoare, terenuri despre care au arătat că se află, potrivit menţiunilor din cartea funciară, în proprietatea privată a reclamanţilor.

La data de 05.04.2024, reclamanţii au depus întâmpinare la cererea reconvenţională a pârâţilor, prin care au arătat că în principiu nu se opun să se constate dreptul de proprietate publică asupra terenurilor obiect al cauzei, cu condiţia acordării unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor, stabilirii despăgubirii care să reflecte valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului, obligării la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii, ţinând cont de dispoziţiile hotărârii judecătoreşti şi a obligării la consemnarea sumei pe numele persoanei expropriate în termen de cel mult 90 de zile.

La termenul de judecată din data de 23.05.2024, în temeiul art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 255/2010, din oficiu, tribunalul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sălaj

Prin sentinţa nr. 540/06.06.2024, Tribunalul Sălaj, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reconvenţională formulată de pârâţii Municipiul Zalău şi Consiliul Local al municipiului Zalău; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 295/A/15.10.2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, pe care a anulat-o în tot; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor; a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii Consiliul Local al Municipiului Zalău şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Zalău, prin Primar.

- Printr-o primă critică, recurenţii-pârâţi au menţionat că prin decizia atacată s-a reţinut, pe de o parte, că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea exproprierii de fapt a terenurilor aflate în proprietatea reclamanţilor şi obligarea pârâţilor la acordarea unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, obligarea la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii şi consemnarea sumelor cuvenite în termen de 90 de zile, iar pe de altă parte, că reclamanţii şi-au fundamentat demersul judiciar atât pe prevederile art. 1 din Primul Protocol al CEDO, art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 562 alin. (3), art. 858 şi art. 863 C. civ., cât şi pe prevederile Legii nr. 255/2010.

Arată, însă, în mod contrar, că cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe art. 562, art. 858, art. 863 C. civ., art. 3, 4, 8 21, 22 din Legea nr. 255/2010, prevederile art. 95 alin. (1), art. 96, art. 109, 129 din O.U.G. nr. 57/2019, art. 8, art. 22, art. 54 din Ordonanţa de Guvern nr. 43/1997, art. 44 alin. (3) din Constituţie, fiind redat conţinutul acestor prevederi în cuprinsul cererii.

Astfel că, din cuprinsul cererii, nu reiese că pretenţiile reclamanţilor ar fi fundamentate în drept pe prevederile art. 1 din Primul Protocol al CEDO. Arată că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii au redat reţinerile unor instanţe naţionale învestite cu soluţionarea anulării unei HCL, reţineri care cuprindeau concluzia încălcării art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol al CEDO, însă acest lucru nu poate echivala cu fundamentarea cererii de chemare în judecată pe prevederile CEDO.

Reclamanţii se prevalează de prevederile art. 6 paragraful 1, şi art. 17 din CEDO, precum şi de ale art. 1 din Primul Protocol al CEDO pentru prima dată prin cererea de apel.

În măsura în care era indubitabilă fundamentarea în drept a cererii de chemare în judecată pe prevederile CEDO, instanţa din apel ar fî dat cuvântul pe fondul cererii de apel, fără a solicita reprezentantei apelanţilor să indice în mod expres temeiul de drept.

Însă, doar la solicitarea instanţei de apel, cu ocazia susţinerii cererii de apel, reclamanţii au menţionat că temeiurile principale sunt reprezentate de art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 paragraful 1 din CEDO (invocat pentru prima dată prin cererea de apel) cu precizarea şi a celorlalte temeiuri de drept (precum art. 562 alin. (3), art. 158 şi art. 863 C. civ., respectiv a Legii nr. 255/2010), ceea ce a dus la nesocotirea interdicţiei reglementate de art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, cu toate că au modificat temeiul de drept, indicând şi art. 6 paragraful 1 din CEDO, reclamanţii au precizat că au înţeles să formuleze o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ca urmare a unei exproprieri în fapt, iar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor au făcut referire la legea specială.

Astfel, deşi se invocă în drept pentru prima dată, în scris, prevederile art. 6 paragraful 1, şi art. 17 din CEDO şi ale art. 1 din Primul Protocol al CEDO prin cererea de apel, respectiv se susţin verbal la termenul de judecată din apel, la solicitarea expresă a instanţei de apel, de indicare a temeiului de drept, se reţine că nu ar putea fi vorba despre o depăşire a limitelor judecăţii cauzei stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Consideră că, pornind de la prevederile art. 476 C. proc. civ., potrivit cărora apelul este o cale de atac devolutivă, părţile au posibilitatea de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în prima instanţă, curtea de apel statuând atât în fapt şi în drept.

Or, soluţia din calea de atac anterioară a fost conturată în jurul jurisprudenţei CEDO pe care instanţa de apel o reţine ca trebuind să stea la analiza cauzei pe fond de către prima instanţă.

Însă, în ceea ce priveşte cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, văzând şi expunerile de fapt şi temeiurile de drept de care se prevalează pârâţii (specifice unei exproprieri judiciare), în raport cu modul expres de formulare a petitelor, precizează că, prin apărările formulate prin întâmpinare, au ridicat problema necesităţii lămuririi cadrului procesual, dată fiind solicitarea de obligare a pârâţilor la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii ţinând cont de dispoziţiile hotărârii judecătoreşti, şi la consemnarea sumei pe numele persoanei expropriate în termen de cel mult 90 de zile.

Or, deşi, pe de o parte, reclamanţii susţin că lucrările de interes local au fost realizate, pe de altă parte, solicită obligarea pârâţilor la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii şi la consemnarea sumelor pe numele persoanelor expropriate (etape specifice unei exproprieri judiciare care vizează realizarea unor lucrări viitoare).

Consemnarea sumelor aferente despăgubirii reprezintă una dintre etapele procedurii judiciare de expropriere, urmată de emiterea deciziei de expropriere, când are loc transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor proprietatea privată în proprietatea publică a expropriatorului - unitatea administrativ teritorială-municipiul Zalău pentru lucrările de interes public local.

Doar ulterior efectuării intabulării dreptului de proprietate asupra coridorului de expropriere se naşte obligaţia expropriatorului de a începe lucrările într-un termen considerat rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora, dar nu mai târziu de 24 de luni.

Ca atare, din perspectiva modului de formulare a petitelor, care coincid în parte cu etapele procedurii judiciare a exproprierii, arată că au considerat că se impunea lămurirea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind fie constatarea exproprierii de fapt şi obligarea la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate în fapt, cu temeiul de drept corespunzător, fie obligarea pârâţilor la parcurgerea etapelor procedurii în temeiul Legii nr. 255/2010 de care se prevalează, prezentând importanţă sub aspectul temeiului de drept, a taxei judiciare de timbru, cât şi a poziţiei procesuale a pârâţilor.

Aşadar, arată că maniera de formulare a petitelor impunea lămurirea obiectului cererii şi a temeiul de drept, în contextul în care prevederile legale invocate prin cererea de chemare în judecată sunt specifice exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ca modalitate de dobândire a proprietăţii publice.

Or, starea de fapt era una distinctă de procedura judiciară a exproprierii care se impunea a fi parcursă de autorităţi publice pentru cauză de utilitate publică, cu prealabilă şi justă despăgubire şi cu transferul proprietăţii către autoritatea publică (potrivit Deciziei HP nr. 78/2021 a instanţei supreme).

Relevând parcursul procesual al cauzei, menţionează că, în acest context, al necesităţii lămuririi cadrului procesual sub aspectul obiectului şi a temeiului de drept, la primul termen de judecată, tribunalul a solicitat reclamanţilor să precizeze dacă solicită constatarea exproprierii de fapt şi obligarea pârâţilor la despăgubiri sau obligarea pârâţilor la demararea procedurii de expropriere.

Arată, în acest sens, că reclamanţii au precizat că solicită constatarea exproprierii în fapt şi obligarea la plata despăgubirilor, solicitând pentru stabilirea despăgubirii pretinse "aplicarea prevederilor Legii nr. 255/2010 cu toată procedura prevăzută de acest act normativ, pentru că ar reglementa o modalitate certă în privinţa procedurii de stabilire a acestor despăgubiri cu experţi, cu procedura prevăzută la art. 19 în această lege."

Mai mult, astfel cum se poate observa din expunerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererii de apel, respectiv din reţinerile instanţelor de fond, petitul privind despăgubirile este întemeiat pe Decizia HP nr. 78/2021, specifică procedurii judiciare a exproprierii, care întăreşte fundamentarea pretenţiilor în principal pe prevederile Legii nr. 255/2010, în lipsa invocării unor alte prevederi legale specifice conduitei autorităţii de a realiza lucrări de utilitate publică pe proprietatea reclamanţilor.

Tot în lămurirea obiectului, menţinerea petitului privind emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii şi consemnarea sumelor este motivată de către reprezentanta reclamanţilor de faptul că, în lipsa obligării pârâţilor, există posibilitatea ca acestea să nu fie îndeplinite voluntar, aspect pe care îl consideră, implicit, ca justificând fundamentarea pretenţiilor pe prevederile Legii nr. 255/2010.

Mai arată şi că Decizia HP nr. 78/2021 a avut ca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, fiind aplicabilă etapei judiciare a procedurii de expropriere.

Astfel, atât timp cât se solicită constatarea exproprierii de fapt (efectuarea unor lucrări de utilitate publică fără compensarea prejudiciului suferit) şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor, dar cu parcurgerea procedurii prevăzute la art. 19 din Legea nr. 255/2010, respectiv obligarea pârâţilor la emiterea unei hotărâri de stabilire şi consemnarea despăgubirilor, consideră că în mod eronat a fost desfiinţată sentinţa şi a fost respinsă excepţia inadmisbilităţii cererii de chemare în judecată.

- Printr-o altă critică, recurenţii afirmă că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, în sensul că deşi susţine, sub aspectul petitelor invocate de către reclamanţi, că excepţia inadmisibilităţii nu este incidentă în prezenta speţă, anulând sentinţa, instanţa de prim control judiciar nu construieşte un raţionament propriu pentru a explica aceste reţineri, rezumându-se la a afirma că nu poate accepta concluziile primei instanţe.

Arată, în acest sens, că instanţa de apel nu a motivat soluţia, prin combaterea aspectelor de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii apelate, şi anulate în apel.

- Printr-o altă critică, recurenţii au invocat greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Menţionează, în acest sens, că, observând relatările intimaţilor-reclamanţi care susţin existenţa unei expropieri de fapt şi o omisiune din partea expropriatorului de a compensa proprietarii pentru prejdiciul creat, reclamanţii doresc să obţină repararea prejudiciului, ca urmare a stabilirii de către instanţă a îndreptăţirii acestora la despăgubiri.

În acest context, în care din expunerile reclamanţilor rezultă că intenţia acestora era aceea de a învesti instanţa cu constatarea exproprierii de fapt, consideră că în mod corect prima instanţă, pornind de la faptul că exproprierea de fapt nu constituie o instituţie juridică reglementată de o normă de drept substanţial, fiind creată pe cale jurisprudenţială şi reprezentând o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate, a apreciat că aceasta ridică problema obiectului şi temeiului juridic al acţiunilor în justiţie ce se impun a fi promovate de proprietarii terenurilor pretins ocupate de lucrări de utilitate publică pentru repararea prejudiciului suferit prin efectuarea acestor lucrări.

Ca atare, atât timp cât procedura judiciară a exproprierii nu a fost demarată, astfel încât în cadrul acesteia să se stabilească şi să se consemneze sumele individuale celor expropriaţi, consideră că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanţii aveau la îndemână mijloacele de drept comun specifice apărării dreptului de proprietate şi calea procedurală prevăzută de Legea nr. 255/2010.

Deşi instanţa de apel a reţinut că nu poate accepta o astfel de concluzie a primei instanţe, fără să dezvolte, în acest sens, o motivare proprie, apreciază că în mod corect, în raport cu prevederile de care se prevalează reclamanţii, s-a reţinut că procedura reglementată de legea specială intervine la finalul procedurii judiciare demarate în condiţiile legii şi are ca obiect doar cuantumul despăgubirii la care ar fi îndreptăţită persoana expropriată, iar nu şi dreptul acesteia la obţinerea unei astfel de despăgubiri.

Însă, în speţa dedusă judecăţii, în care se invocă exproprierea de fapt şi compensarea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate, în lipsa demarării procedurii judiciare, instanţa este învestită a se pronunţa asupra îndreptăţirii la plata unor despăgubiri, dacă va constata că a existat o încălcare a dreptului de proprietate (sub forma unei exproprieri de fapt) şi un prejudiciu, pentru repararea căruia se impune obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri şi stabilirea cuantumului acesteia.

Or, atât timp cât temeiul de drept invocat de reclamanţi (Legea nr. 255/2010) este diferit de obiectul cererii de chemare în judecată, consideră că în mod corect a apreciat prima instanţă că procedura pe care o solicită în mod expres reclamanţii nu poate fi aplicată situaţiei de fapt dedusă judecăţii, în lipsa demarării procedurii judiciare.

Mai mult, prima instanţă a subliniat raţiunea prevederilor art. 22-23 din Legea nr. 255/2010, care au fost edictate luându-se în considerare etapele procedurii judiciare ale exproprierii şi care fac trimitere la momentul transferului de proprietate, care, în speţă, în eventualitatea admiterii cererii de stabilire a despăgubirii, nu a operat.

Ca atare, consideră că în mod legal a invocat prima instanţă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor nefiind negat, aceştia având la îndemână procedura de drept comun specifică acţiunilor privind apărarea dreptului de proprietate.

Precizează că întreaga soluţie a instanţei de apel este conturată în jurul motivării petitelor de către reclamanţi, nu doar pe prevederile Legii nr. 255/2010, ci şi pe celelalte, inclusiv pe cele invocate doar în faţa instanţei de apel, imputând primei instanţe că ar fi trebuit, în raport cu motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi, să analizeze cauza din perspectiva jurisprudenţei CEDO, însă fără să existe o motivare proprie a instanţei de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, au menţionat că motivele de recurs au fost invocate formal, recurenţii fiind nemulţumiţi, practic, de hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de aspectele de fapt reţinute de către aceasta.

Arată că se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru a fi în prezenţa unei veritabile motivări recurenţii ar fi trebuit să arate considerentele şi prevederile legale coroborate cu fiecare din motivele de recurs indicate.

Astfel, deşi se indică motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., conţinutul concret al căii de atac nu se referă la niciunul din aceste motive.

Criticile formulate de recurenţi nu vizază altceva decât menţinerea situaţiei juridice actuale, trecând cu vederea că se încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor, prin lucrările destinate realizării unor reţele stradale efectuate de către autoritatea publică locală.

Mai arată că, în speţă, nu se pot susţine că ar fi intervenit o încălcare sau o greşită aplicare a legii de către instanţa de apel.

Menţionează, de asemenea, că prima instanţă nu a precizat exact care ar fi mijloacele juridice care ar aduce reglementarea prezentei situaţii juridice, argumentaţie preluată de recurenţi prin recursul declarat.

Neprecizarea exactă a mijloacelor juridice de către prima instanţă denotă faptul că au fost formulate doar aprecieri subiective, fără a fi conturată o rezolvare concretă a situaţiei juridice din prezenta cauză.

Relevând cadrul factual, arată că autorităţile publice nu au contestat starea de fapt, recunoscând că terenul este ocupat de un drum public şi de reţele de utilităţi publice, cu consecinţa lezării dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Practic prima instanţă, prin soluţia pronunţată, consolidează situaţia juridică incertă, lăsând în continuare reclamanţii să fie lipsiţi de dreptul de proprietate.

Arată că instanţa de apel, în mod corect, a observat că atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin încheierea din 23 mai 2024, reclamanţii au indicat că înţeleg să invoce ca temei legal aplicabil în prezenta cauză şi prevederile art. 1 din Primul Protocol CEDO. Totodată, a reţinut că nu există nicio interdicţie în a accepta modalitatea de reparare a prejudiciului în maniera solicitată.

Menţionează şi că instanţa de apel a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, neputându-se reţine lipsa de motivare ori nemotivarea insuficientă, raportat la hotărârea atacată şi la limitele cu care a fost învestită instanţa prin cererea formulată, astfel că susţinerile recurenţilor potrivit cărora hotărârea din apel nu ar avea o motivare proprie nu pot fi primite.

Recurenţii-pârâţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac formulate, fiind reluate susţinerile formulate prin cererea de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de către intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă, dat fiind că sancţiunea procedurală a nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs din perspectiva exigenţelor anterior menţionate, se constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv aspecte care nu opun critici propriu-zise de nelegalitate hotărârii atacate, totuşi, există şi unele susţineri care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (indicat, de asemenea, ca temei de drept al prezentei căi extraordinare de atac), în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar specific instanţei de recurs.

Astfel, în esenţă, criticile subsumabile acestui motiv de casare constau în aceea că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit incidenţa prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţie atunci când a dispus anularea, în tot, a sentinţei tribunalului, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.

Examinând, însă, decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În raport cu circumstanţele particulare ale cauzei, se observă că, prin cererea introductivă, intimaţii au reclamat intervenirea unei exproprieri în fapt, în lipsa unei drepte şi prealabile despăgubiri - instituţie juridică în legătură cu care s-a reţinut în mod corect că reprezintă o creaţie jurisprudenţială care nu beneficiază de o reglementare specifică în dreptul intern - instanţa de apel, constatând în mod judicios temeinicia criticilor îndreptate împotriva sentinţei tribunalului (prin care se invoca, în esenţă, încălcarea dreptului de acces la o instanţă, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la temeiul acţiunii formulate), a stabilit admisibilitatea acesteia, din perspectiva dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, conturate în materia apărării dreptului de proprietate, în raport cu prevederile art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, invocate ca fundament în drept al cererii de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, controlul de legalitate şi temeinicie al hotărârii primei instanţe s-a realizat în mod corespunzător de către curtea de apel, care, raportându-se la dispoziţiile de drept invocate în susţinerea acţiunii de către părţile reclamante, a constatat necesitatea examinării dreptului afirmat prin prisma normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia.

Soluţia este una firească, din moment ce configuraţia juridică a acţiunii impunea verificarea jurisdicţională a existenţei unei privări de proprietate, rezultate din pretinsa atingere adusă substanţei dreptului intimaţilor, ca urmare a afirmatei imposibilităţi de folosire a bunurilor din cauza afectării lor cu lucrări de utilitate publică, fără dispunerea unei exproprieri legale şi în lipsa indemnizaţiei aferente.

În atare circumstanţe, cadrul factual din litigiul pendinte presupune determinarea dacă eventuala ocupare a terenurilor intimaţilor, ca urmare a realizării unor secţiuni stradale afectate utilităţii publice, de către pârâţi, în lipsa declanşării procedurii de expropriere prevăzute de lege, îi împiedică pe intimaţi să îşi exercite atributele esenţiale ale dreptului de proprietate (precum posesia şi folosinţa), constituind, astfel, o ingerinţă în dreptul de proprietate privată al acestora, în sensul prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie.

În contextul reperelor de analiză enunţate anterior, se constată, totodată, că instanţa de apel a realizat o justă aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (prin trimitere la hotărârile pronunţate în cauzele Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, respectiv Bugajny şi alţii împotriva Poloniei) atunci când a reţinut admisibilitatea demersului judiciar al intimaţilor şi, corelativ, a necesităţii realizării examenului de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere, inclusiv în materia limitărilor care pot fi aduse dreptului de proprietate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, din dispoziţiile constituţionale şi convenţionale arătate în precedent, rezultă că orice diminuare a exerciţiului atributelor pe care legea i le recunoaşte titularului dreptului de proprietate prin măsuri ale autorităţilor publice reprezintă o restricţie adusă dreptului la proprietate, care se pretează analizei pe temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, verificarea criteriului existenţei "justului echilibru" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia dreptului de proprietate al reclamanţilor apare ca fiind un aspect decisiv pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, prin urmare, dacă intimaţii au un drept la dezdăunare din partea autorităţilor publice împrocesate.

Această evaluare, asupra căreia instanţa de trimitere are deplină jurisdicţie, presupune, aşadar, o examinare globală a diferitelor interese în cauză, scopul criteriului proporţionalităţii fiind de a stabili, în primul rând, cum şi în ce măsură au fost limitaţi intimaţii în exercitarea dreptului afectat de măsurile denunţate şi care au fost consecinţele adverse ale restricţiei impuse asupra exercitării dreptului de proprietate în situaţia sa, cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor relevante în cauză.

În atare condiţii, în mod judicios a stabilit instanţa de prim control judiciar, având în vedere calificarea exactă dată obiectului cererii de chemare în judecată, că inclusiv dreptul la dezdăunare îşi are corespondentul pe tărâmul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, concluzionând, în mod corect, că dispoziţiile Legii nr. 255/2010 (în interpretarea dată prin Decizia nr. 78 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) constituie simple elemente de analiză în procedura determinării propriu-zise a întinderii despăgubirilor, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei.

Prin urmare, în raport cu reperele normative şi jurisprudenţiale anterior enunţate, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar admisibilitatea demersului judiciar al reclamanţilor.

- Nici susţinerile recurenţilor privitoare la nerespectarea principiului tantum devolutum quantum iudicatum (art. 478 C. proc. civ.) nu pot fi primite, acestea fiind lipsite de aptitudinea de a declanşa controlul în casaţie.

Astfel, se constată că, în mod deficitar, fără a combate silogismul juridic al instanţei de apel, care a stabilit, pe baza "motivării acţiunii, răspunsului la întâmpinare şi a precizărilor de la termenul de judecată din 23 mai 2024" (din faţa primei instanţe), că reclamanţii "au arătat în mod explicit că pretenţiile deduse judecăţii se întemeiază şi pe dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Primul Protocol al CEDO, art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 562 alin. (3), art. 858 şi art. 863 C. civ..", recurenţii s-au rezumat la arăta, în mod generic, că intimaţii-reclamanţi "se prevalează de prevederile art. 6 par. 1 şi art. 17 din CEDO, precum şi de ale art. 1 din Primul Protocol al CEDO pentru prima dată prin cererea de apel".

Prin urmare, întrucât omite a se raporta, în mod expres, la ansamblul actelor procedurale şi poziţiilor procesuale exprimate de reclamanţi, astfel cum au fost acestea reţinute de instanţa de prim control judiciar, în privinţa fundamentului acţiunii reprezentat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, susţinerea este una care nu deduce spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicţional atacat, nefiind grefată, în concret, pe considerentele acestuia.

De altfel, se constată şi că recurenţii afirmă, în mod contradictoriu cu cele arătate anterior, că "din expunerile reclamanţilor rezultă că intenţia acestora era aceea de a învesti instanţa cu constatarea exproprierii de fapt (faptă culpabilă a autorităţii, în condiţiile în care se observă că vorbesc în acţiune de omisiunea de a compensa prejudiciul)", aspect ce imprimă, la rândul său, susţinerii, în ansamblul său, un caracter pur formal.

Astfel, se observă că tocmai lipsa de acurateţe juridică a criticilor formulate determină imposibilitatea realizării unei verificări jurisdicţionale de legalitate pe acest aspect, neputându-se susţine, în mod valabil, în acelaşi timp, atât nefundamentarea în drept a pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea introductivă de instanţă (lipsit de corespondent în considerentele deciziei atacate, conform celor arătate anterior), cât şi relevanţa motivelor formulate prin acţiune, ce permiteau, în sine, identificarea instituţiei juridice a cărei aplicare se solicită, cum s-a arătat.

În acest context, simpla afirmare a încălcării prevederilor art. 478 C. proc. civ., fără o ancorare concretă în considerentele actului jurisdicţional atacat, denotă mai degrabă nemulţumirea recurenţilor în raport cu soluţia pronunţată, nefiind de natură a învesti legal instanţa de recurs cu judecata unor critici propriu-zise de nelegalitate.

Or, indicarea unei norme de drept pretins nesocotite nu este suficientă, prin ea însăşi, a declanşa controlul instanţei de recurs, fiind în sarcina recurenţilor obligaţia de a arăta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite regulile de drept invocate.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, în special, dezvoltarea unor aspecte care să pună în discuţie nelegalitatea dezlegărilor instanţei de apel, astfel încât expunerea unor consideraţii de ordin general, privitoare la solicitări adresate primei instanţe (precum cea de lămurire a obiectului cererii şi a temeiului de drept), distincte de raţionamentul instanţei devolutive de control judiciar, nu respectă exigenţele specifice fizionomiei recursului.

Prin cele arătate mai sus a rezultat, aşadar, că recurenţii nu au combătut, în mod real, considerentele regăsite în hotărârea atacată şi raţionamentul instanţei de apel care au fundamentat soluţia de respingere a apărării pârâţilor din calea de atac precedentă (reiterată, ca atare, în recurs) în sensul că "temeiul de drept invocat de reclamanţi - Legea nr. 255/2010 - este diferit de obiectul cererii de chemare în judecată", simplele susţineri formulate prin memoriul de recurs, fără legătură cu soluţia adoptată, neputând fi considerate apte a declanşa controlul în casaţie din perspectiva enunţată.

Procedând astfel, recurenţii ignoră faptul că acest aspect a primit o dezlegare chiar din partea instanţei de apel, care a înlăturat apărarea pârâţilor din calea de atac precedentă (privitoare la depăşirea limitelor judecăţii stabilite prin cererea de chemare în judecată), cu motivarea că "reclamanţii nu s-au limitat a indica ca temei legal doar dispoziţiile Legii nr. 255/2010", având în vedere inclusiv cele expuse în precedent.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile recurenţilor privitoare la inadmisibilitatea demersului judiciar al intimaţilor prin aceea că procedura judiciară a exproprierii (ce "are ca obiect doar cuantumul despăgubirii la care ar fi îndreptăţită persoana expropriată şi nu dreptul acesteia la obţinerea unei astfel de despăgubiri") "nu a fost demarată", din moment ce inclusiv acestea omit a opune veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate, prin care s-a reţinut tocmai că, odată constatată exproprierea de fapt, "nu există nicio interdicţie în a accepta modalitatea de reparare a prejudiciului pentru care au optat reclamanţii".

Întrucât, aşa cum s-a arătat, aceste susţineri nu se raportează la statuările instanţei de apel, ele se situează în afara cadrului legal stabilit de prevederile art. 488 C. proc. civ., nefiind apte a declanşa controlul în casaţie.

- Doar sub aparenţa unor critici de nelegalitate se înscriu şi susţinerile în sensul că "hotărârea instanţei de apel este nemotivată", din moment ce recurenţii nu au indicat, în concret, argumentele juridice legate de obiectul cauzei care ar fi rămas în afara analizei instanţei de apel.

Or, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, existenţa unui deficit de motivare în legătură cu aspecte punctuale, iar nu simple susţineri generice, referitoare la "lipsa aspectelor de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei apelate".

Asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, la rândul lor, doar dezacordul recurenţilor faţă de hotărârea pronunţată.

În egală măsură, critica în sensul că instanţa de prim control judiciar s-a rezumat la "a afirma că nu poate accepta concluziile instanţei de fond" tinde să ignore argumentele curţii de apel privitoare la necesitatea analizării cauzei "în raport cu motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în materia apărării dreptului de proprietate, potrivit prevederilor art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, şi să verifice dacă sunt întrunite elementele unei exproprieri de fapt, rezultate din ingerinţa adusă substanţei dreptului de proprietate, prin imposibilitatea folosirii terenurilor din cauza ocupării lor de lucrări de utilitate publică locală", respectiv dacă "privarea de bun, ca urmare a ocupării sale de o lucrare publică, constituie, totodată, şi o încălcare a celorlalte dispoziţii invocate în acţiune, respectiv art. 44 alin. (3) din Constituţia României, care obligă autorităţile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condiţiile legii şi doar cu dreaptă şi prealabilă despăgubile".

Faţă de aceste considerente ale instanţei de apel, critica recurenţilor apare ca o simplă afirmaţie, necoroborată cu statuările conţinute în hotărârea atacată, motiv pentru care nu poate fi subsumată ipotezei de casare invocate.

Astfel fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Zalău şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Zalău, prin Primar, împotriva deciziei nr. 295 A din 15 octombrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Cât priveşte solicitarea intimaţilor A., B. şi C., de obligare a recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi au formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării depuse, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Zalău şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Zalău, prin Primar, împotriva deciziei nr. 295 A din 15 octombrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge cererea intimaţilor A., B. şi C., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.