Separate action for litigation costs: autonomous nature of claim and inadmissibility of proportionality appeals at cassation

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâcea sub numărul x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, solicitând obligarea la plata sumei de bani în cuantum de 244.784,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată antrenate în sarcina reclamantei în dosarele nr. x/2009, y/2009* şi 983/198/2009, precum şi cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin cererea precizatoare formulată la 29.10.2021 reclamanta a extins cadrul procesual pasiv, arătând că înţelege să îndrepte cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea şi împotriva pârâţilor: Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu sediul în Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1661/21.09.2022, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.R.F.P. Craiova, invocată de pârâtă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de ANAF şi a respins cererea de chemare în judecată, cum a fost precizată, împotriva pârâtelor D.G.R.F.P. Craiova, în nume propriu şi a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F., pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care solicită obligarea acestora la plata sumei de 244.784,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009* şi nr. 983/198/2009, cum a fost precizată. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. Craiova la plata sumei de 14.560 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009* şi nr. 983/198/2009. S-a dispus reducerea onorariului de avocat la suma de 1.000 RON. A fost admisă, în parte, cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată şi obligat pârâtul la plata sumei de 1.833 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat redus.

3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia civilă nr. 437/29.01.2024 pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea în numele şi pentru Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1661/21 septembrie 2022.

A fost admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1661/21 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2021 şi s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P. Craiova la plata sumei de 24.478 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 14.560 RON, menţinând în rest sentinţa.

Prin decizia civilă nr. 3502/20.06.2024 pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis cererea de completare formulată de petenta A., dispunând completarea deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2021, în sensul că obligă intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către petentă a sumei de 6.855 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Căile de atac ale recursului exercitate în cauză

Împotriva deciziei nr. 437 din 29 ianuarie 2024 şi împotriva deciziei nr. 3502 din 20 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021 a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, DGRFP Craiova, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, invocând motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul împotriva deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, DGRFP Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor, a solicitat casarea în parte a hotărârii şi respingerea în integralitatea a cererii de chemare în judecată, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Totodată, instanţa nu argumentează care sunt motivele pentru care a respins apărările apelantei-pârâte, motiv pentru care hotărârea este nemotivată sub acest aspect.

Arată recurentul că prin calea de atac a apelului, a invocat atât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., cât şi critici cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.560 RON, aspecte care nu au fost analizate de către instanţă.

Motivarea instanţei este vădit eronată, raportat la faptul că întregul raţionament juridic se bazează pe chestiuni pur teoretice, încălcându-se astfel art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

Instanţa de apel nu a precizat argumentele pentru care nu sunt întemeiate criticile cu privire la fondul cauzei, ce au format un capăt distinct în apelul pe care l-a promovat, încălcându-se astfel art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 194 lit. c), art. 249, art. 453 C. proc. civ. şi cu încălcarea jurisprudenţei CEDO.

Astfel, în cauza Muncaciu contra României s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea cere decât cheltuielile pentru care face indubitabil dovada realităţii acestora, caracterul real, necesar, indubitabil şi rezonabil şi care au fost plătite doar pentru acel proces şi nu la o altă cauză.

Legiuitorul a dat posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată doar în măsura în care analiza noii acţiuni se face pe baza dovezilor existente deja în dosarul de fond, temei al noii cereri. Or, în cauzele 983/198/2009, 983/198/2009* şi 983/198/2009 nu a fost niciuna dintre pârâte obligată la plata sumei de 244.784,18 RON.

Solicitarea cheltuielilor de judecată trebuie făcută în cuprinsul cererii introductive, dar arătarea întinderii şi a dovezilor poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, astfel că, în contextul în care în cadrul dosarelor anterior menţionate, instanţele nu au fost învestite cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitarea acestora printr-o nouă acţiune echivalează cu o modificare a cererii de chemare în judecată.

Se mai arată că Ghidul orientativ al onorariilor minimale, Anexă la Hotărârea Consiliului UNBR nr. 174/24.06.2021, nu era în vigoare la momentul finalizării dosarului nr. x/2009, ce a avut loc în ianuarie 2020, motiv pentru care hotărârea instanţei de apel este nelegală.

Reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în litigiul originar, neformulând o astfel de cerere accesorie şi nici nu a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior şi distinct, ci a formulat o atare pretenţie pe calea unei cereri principale, rezultând astfel că litigiul este autonom în raport cu cel iniţial, supus din punct de vedere procesual unor reguli proprii de judecată şi probaţiune.

Întrucât cheltuielile de judecată solicitate prin acţiunea separată nu au fost solicitate şi probate în litigiile originare, sunt îndeplinite dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 3502 din 20 iunie 2024, DGRFP Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a arătat că prin decizia recurată, instanţa de apel a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantă, dispunând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor publice la plata sumei de 6.855 RON reprezentând cheltuieli de judecată, dintre care 2.855 RON taxa judiciară de timbru, iar 4.000 RON onorariu avocaţial.

Recurentul solicită casarea deciziei recurate în considerarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., arătând că, în cauză, în raport de suma de 24.478 RON la care a fost obligată pârâtul cu titlu de cheltuieli de judecată în litigiul originar, suma de 8.688 RON este foarte mare, invocând necesitatea caracterului rezonabil al cheltuielilor, în raport de care solicită instanţei de recurs să facă aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, arată recurentul

că fără a contesta munca depusă de avocat, apreciază că onorariul avocaţial acordat este exagerat de mare raportat la durata soluţionării căii de atac a apelului, care a fost finalizat la al doilea termen de judecată, fără să se fi procedat la administrarea vreunui probatoriu, luând în considerare totodată dificultatea cauzei.

De asemenea, mai arată că suma de 952 de RON cu titlu de cheltuieli de deplasare pentru fiecare termen este foarte mare raportat la costul real al unei astfel de deplasări.

Mai arată că principiul care trebuie să guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este că partea poate obţine rambursarea acestora doar în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.

Invocând jurisprudenţa CEDO, arată că este necesar ca instanţa să poată cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, o asemenea prerogativă fiind cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică care a căzut în pretenţii. În fine, mai arată că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu contravin dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii în raport de caracterul definitiv al hotărârilor recurate, precum şi excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare şi, în ceea ce priveşte fondul, a solicitat respingerea cererilor de recurs ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, DGRFP Craiova, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi nulităţii recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile în raport de excepţia privind nulitatea recursului, a cărei analiză este prioritară în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, având în vedere că din examinarea cererii de recurs formulate de pârâtă, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) şi de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează aprecieri ale situaţiei de fapt vizând caracterul proporţional al cuantumului onorariului avocaţial acordat, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici concrete de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ., de vreme ce, subsumat punctului 8, recurentul a criticat soluţia dată atât din perspectiva art. 194 lit. c), art. 249, art. 394 alin. (3) şi art. 453 C. proc. civ.

Întrucât sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., motiv pentru ca Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024.

În ce priveşte însă recursul împotriva deciziei civile nr. 3502 din 20 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Înalta Curte urmează a constata incidenţa sancţiunii anulării sale pentru considerentele ce succed:

Deşi recurentul invocă incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., recursul formulat vizează exclusiv cheltuielile de judecată acordate în calea de atac a apelului prin decizia de completare a dispozitivului, criticând soluţia instanţei de apel din perspectiva aspectelor de oportunitate a acordării acestora şi de proporţionalitate în stabilirea cuantumului lor .

Astfel, din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte constată că deşi recurentul invocă principii generale ce guvernează materia cheltuielilor de judecată, precum şi dispoziţiile procesuale apreciate ca fiind incidente - art. 453 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu arată în ce manieră instanţa de apel ar fi procedat la încălcarea lor, ci se limitează la a critica numai cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, apreciind că este excesiv prin raportare la valoarea litigiului, a probelor administrate, a numărului termenelor de judecată şi a activităţii de reprezentare, conchizând prin a cerere instanţei de recurs să procedeze la reducerea cheltuielilor de judecată. Or, toate aceste elemente vizează stabilirea şi aprecierea situaţiei de fapt, atribut ce revine instanţelor de fond, iar nu instanţei de recurs.

Astfel, împrejurarea că suma de 8.688 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată în etapa apelului este foarte mare în raport cu suma de 24.478 RON la care a fost obligată pârâta, presupune o analiză a situaţiei de fapt şi o apreciere asupra oportunităţii stabilirii sumei cu titlu de cheltuieli de judecată în cuantumul stabilit de către instanţa de apel, operaţiune ce nu se încadrează în criticile nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, deşi prin recurs se critică inclusiv valoarea cheltuielilor pentru deplasare, din analiza hotărârii recurate reiese că, în fapt, acestea nu au fost acordate, instanţa de apel indicând în mod explicit din ce se compune suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în procedura pendinte, în faţa instanţei de apel, respectiv taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.855 RON în integralitate, şi suma de 4.000 RON reprezentând onorariu avocaţial redus de la suma de 7.854 de RON - solicitată şi dovedită de către apelantă prin înscrisuri ce atestă realitatea şi întinderea acestora.

Din acest motiv instanţa de recurs nu poate analiza criticile ce se subsumează în fapt unora de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, cum presupune calea de atac a recursului şi, cu atât mai puţin, nu ar putea dispune în sensul cenzurării acestuia prin aplicarea unei diminuări.

În plus, din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a făcut din oficiu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând onorariul avocaţial prin raportare la criteriile menţionate de art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în raport de care se stabileşte onorariul avocaţial, reţinând, în mod explicit, incidenţa următoarelor criterii: obiectul şi complexitatea litigiului, munca depusă de avocat şi concretizată prin formularea actelor de procedură scrise, administrarea probatoriului, fără a avea unic criteriu, după cum precizează explicit, numărul de termene acordate în dosar.

În acord cu dezlegările obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii nr. 3/2020 a ICCJ, par .34 " stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.", iar potrivit par. 37. "În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte a stabilit cu valoare obligatorie că " În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Astfel, criticile ce vizează cheltuielile de judecată nu se circumscriu unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme nu se invocă greşita aplicare a art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. De asemenea, instanţa de recurs constată că prin recursul formulat nu se aduc critici de nelegalitate cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru completarea hotărârii, ori cu privire la aspecte de legalitate, astfel că toate criticile dezvoltate privesc exclusiv aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi analizate de către instanţa de recurs.

Examinând decizia nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva acestei decizii este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil se impune observaţia că deşi prin recursul formulat au fost indicate punctele 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de nelegalitate aferente punctului 8, prin care se critică, în esenţă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 194 lit. c), art. 249, art. 394 alin. (3) şi art. 453 C. proc. civ., de vreme ce criticile astfel formulate pun în discuţie încălcarea unor norme de drept procesual civil, acestea vor fi analizate pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate prioritar, corespunzător ordinii motivelor de recurs incidente.

De asemenea, se impune observaţia potrivit căreia în cuprinsul memoriului de recurs se formulează critici inclusiv ale hotărârii instanţei de fond, or, obiect al recursului poate fi numai hotărârea instanţei de apel, astfel că vor fi analizate exclusiv acele critici aduse deciziei nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

Criticile recurentei cu privire la pretinsa încălcare a art. 194 lit. c), art. 249, art. 394 alin. (3), art. 453 C. proc. civ., precum şi a jurisprudenţei CEDO, întrucât recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată ar fi presupus cu necesitate ca partea care le pretinde să le fi solicitat şi să fi făcut dovada lor în cadrul litigiilor care le-au generat, sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, în măsura în care partea ar fi solicitat şi probat cuantumul cheltuielilor de judecată în cadrul litigiului originar, acestea ar fi urmat să fi fost acordate în cadrul respectivului dosar, ipoteză în care litigiul de faţă nici nu ar mai existat, lipsind interesul iniţierii sale ori obiectul asupra căruia să poarte, sau, în cel mai rău caz, principiul autorităţii de lucru judecat s-ar fi opus reiterării cererii printr-o nouă acţiune, astfel cum presupune recurentul.

Este lipsit de relevanţă că reclamanta nu a menţionat în mod expres că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009* şi nr. 983/198/2009, valoarea acestei menţiuni nefiind de natură, prin ea însăşi, să producă efecte juridice, calea de acces la instanţă rămânând deschisă părţii ulterior finalizării litigiului originar, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, în interiorul termenului de prescripţie, sub rezerva să nu fi renunţat, în mod explicit şi valabil, la acest drept. Or, cum renunţarea la un drept se face printr-un act de unde rezultă fără dubiu faptul renunţării, pentru valabila exercitare fiind necesară totodată existenţa unei procuri speciale în acest sens, Înalta Curte nu poate reţine că lipsa menţiunii privind rezervarea dreptului de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată ar echivala cu renunţarea la acest drept.

Astfel, cheltuielile de judecată pot fi solicitate în cadrul litigiului în care ele au fost generate, având natura juridică a unei cereri accesorii, sau, pot fi solicitate pe cale separată. Atunci când cererea de cheltuieli de judecată este formulată pe cale separată, vor fi urmate regulile de procedură de drept comun, pretenţia nemaiputând fi considerată accesorie. Astfel cum s-a reţinut în doctrină şi în practica judiciară, în toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având un caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale.

După cum s-a reţinut prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 19 din 18 noiembrie 2013, "în considerarea caracterului lor autonom, care, aşa cum s-a arătat, derivă, în principal, din faptul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, cererile de acordare, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată rezultate din procese în care nu au fost datorate taxe judiciare de timbru nu se circumscriu dispoziţiilor de excepţie cuprinse în art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare."

În cuprinsul aceleiaşi decizii s-a reţinut că "în funcţie de criteriul de clasificare determinat de calea procedurală aleasă de parte, pentru considerentele care au fost expuse şi în doctrină, acestea au caracterul de cereri principale. În plus, acestea au caracter autonom faţă de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare) şi c) împrejurarea că raţiunea prorogării competenţei instanţei în temeiul dispoziţiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecinţa aplicării regulilor de competenţă de drept comun.

Aceste caracteristici (cereri principale cu caracter autonom) aparţin deopotrivă şi cererilor prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată rezultate din procese care au fost scutite de taxă judiciară de timbru."

În consecinţă, fiind vorba despre un litigiu distinct, autonom de cel în care au generate cheltuielile de judecată, dispoziţiile invocate de recurentă, respectiv art. 194 lit. c), art. 249, art. 453 C. proc. civ., trebuie să îşi găsească aplicarea în noul litigiu, neputându-se accepta ficţiunea juridică propusă de recurentă potrivit căreia formularea unei cereri distincte de acordare a cheltuielilor de judecată ar echivala cu o modificare a cererii iniţiale, din litigiul originar, cu încălcarea art. 204 C. proc. civ.

De asemenea, nu pot fi primite susţinerile potrivit cărora ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 194 lit. c), art. 249 şi art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prin aceea că partea nu a solicitat şi nici nu a indicat în cadrul litigiului originar împrejurarea că înţelege să solicite cheltuieli de judecată şi nici cuantumul acestora, ori că ar fi avut loc o încălcare a regimul administrării probatoriului, prin aceea că dovezile care atestă realitatea şi întinderea cheltuielilor au fost prezentate, pentru prima oară, în litigiul distinct şi autonom având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

Tocmai în virtutea caracterului autonom al litigiului prin care, după rămânerea definitivă a celui originar, se cere pe cale separată obligarea părţii căzute în pretenţii la acordarea cheltuielilor de judecată, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 2 din 20 ianuarie 2020 s-a statuat că acestea sunt supuse taxei judiciare de timbru, nemaintrând în sfera de aplicare a excepţiei, care guverna acest tip de cereri formulate în cadrul litigiului originar:"33. Totuşi, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi calificată drept principală, numai dacă este formulată pe cale separată şi constituie singura obligaţie din cuprinsul titlului executoriu, nu şi dacă se formulează în cadrul unui proces ce vizează tranşarea unui litigiu dintre părţi."

Nefondate sunt şi criticile potrivit cărora Ghidul orientativ al onorariilor minimale, Anexă la Hotărârea Consiliului UNBR nr. 174/24.06.2021, nu era în vigoare la momentul finalizării dosarului nr. x/2009, ce a avut loc în ianuarie 2020, motiv pentru care hotărârea instanţei de apel ar fi nelegală.

Înalta Curte constată că invocarea Ghidului antemenţionat în cadrul deciziei recurate nu are caracter determinant, nefiind un act normativ în raport de care instanţa de apel a stabilit un cuantum apreciat ca fiind rezonabil al cheltuielilor de judecată, ci reprezintă un instrument de soft law, ghidul având în acest caz rol de instrument orientativ (instanţa de apel raportându-se la procentul de 3%, dar acordând un procent de 10% din valoarea litigiului), în completarea dispoziţiilor cuprinse în Statutul profesiei de avocat, care enumeră criteriile în raport de care se stabileşte onorariul avocaţial, raportat la elementele de fapt ale dosarului, aplicând propriile sale raţiuni din coroborarea celor două elemente.

În ce priveşte criticile subsumate de recurentă punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., formulate pe două paliere - primul potrivit căruia hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, iar al doilea vizând nemotivarea instanţei de apel cu privire la motivele pentru care a respins apelul formulat de aceasta pe fond, Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate.

Cu privire la împrejurarea că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii, în cuprinsul memoriului de recurs nu se arată care aspecte din raţionamentul instanţei de apel sunt contradictorii, nefiind dezvoltată această critică de nelegalitate şi nefiind posibilă extragerea criticilor susceptibile de încadrare în cea de-a doua teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din cuprinsul căii de atac, motiv pentru care acesta nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

În ce priveşte însă criticile potrivit cărora instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel vizând fondul cauzei, prin care s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată generate în litigiul originar dintre părţi, motiv pentru care hotărârea ar fi nemotivată sub acest aspect, urmează să fie respinse ca nefondate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, din analiza deciziei recurate, coroborat cu memoriul de apel exercitat de către pârâtă, reiese fără dubiu că instanţa de apel a analizat criticile formulate vizând fondul cauzei, respectiv îndreptăţirea la obţinerea cheltuielilor de judecată pe cale separată, precum şi cuantumul în care acestea sunt cuvenite, prin raportare la complexitatea cauzei şi munca prestată de avocat, realizând analiza acestor aspecte în comun, pentru ambele memorii de apel, de vreme fiecare dintre părţile litigante a pus în discuţie prin căile de atac exercitate aceleaşi aspecte, solicitând însă instanţei devolutive o dezlegare contrară.

Din motivarea deciziei instanţei de apel reiese că aceasta a analizat dispoziţiile legale incidente materiei cheltuielilor de judecată, precum şi posibilitatea reducerii acestora din oficiu, atât din perspectiva legislaţiei naţionale incidente, cât şi a dezlegărilor Curţii Constituţionale a României, precum şi a instanţelor europene - CEDO şi CJUE, procedând ulterior la aplicarea reperelor stabilite în practica acestora - valoarea sau complexitatea pricinii şi munca prestată de avocat, pentru a face propriile aprecieri şi stabilirea unei sume cu titlu de onorariu avocaţial într-un cuantum rezonabil.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a delimitat, în mod formal, criticile vizând fondul cauzei formulate de recurent, nu poate conduce la casarea hotărârii recurate de vreme ce prin decizia sa, instanţa de apel a analizat aspectele în urma cărora a concluzionat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat în litigiul original, stabilind totodată cuantumul apreciat ca fiind rezonabil de către instanţa de apel.

A proceda distinct, ar echivala cu aplicarea unui formalism excesiv, aspect ce este contrar exigenţelor statuate de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, vizând dreptul la un proces echitabil, soluţie ce apare injustă cu atât mai mult cu cât prin hotărârea instanţei de recurs s-a răspuns în mod punctual tuturor acelor critici formulate de către recurentă inclusiv în calea de atac a apelului, fiind tratate în paragrafele ce vizează motivele de nelegalitate incidente punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (şi care toate au fost găsite nefondate).

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului, hotărârea instanţei de apel întruneşte condiţiile de calitate astfel cum sunt reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de pârâtă prin motivele de recurs nu poate să justifice admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovată de aceasta împotriva deciziei nr. 437 din 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Având în vedere soluţiile care s-au impus a fi adoptate asupra recursurilor formulate conform celor de mai sus arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată din etapa recursului constând în onorariu de avocat în cuantum de 6.545 RON, a cărui plată a fost dovedită de această din urmă parte cu înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva deciziei nr. 437 din 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei nr. 3502 din 20 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea la plata sumei de 6.545 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.