Recharacterization of restitution claim as artificial accession and interruption of prescription by cohabitation

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 16.02.2021 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că au construit în perioada 2010-2013, o casă compusă din parter şi două nivele, din cărămidă, acoperită cu tablă lindab, intabulată în Cartea funciară nr. x UAT Drobeta Turnu Severin, pe numele pârâţilor, pe terenul acestora, prin bună înţelegere şi cu acordul lor, dobândind astfel un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă construită de 158 m.p., aferent construcţiei.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 492, 494 vechiul C. civ., art. 995 C. civ., 111 din vechiul C. proc. civ., art. 35 C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 833 din 02 martie 2022 Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi.

Prin precizarea depusă la data de 02.03.2022, reclamanţii au procedat la modificarea acţiunii într-o acţiune în pretenţii, având ca obiect restituirea sumei de 235.000 euro, reprezentând investiţia reclamanţilor în construirea casei situate în Drobeta Turnu Severin, bd. x, judeţul Mehedinţi.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 33 din data de 30 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., având ca obiect pretenţii, astfel cum a fost modificată, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive.

Au fost obligaţi în solidar reclamanţii la plata către pârâţi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

I.3. Hotărârile pronunţate în apel.

Prin decizia nr. 450 din data de 11 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2021 a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 33/30.05.2023 pronunţate de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi D., a fost anulată sentinţa civilă atacată şi a fost stabilit termen pentru evocarea fondului la data de 13.02.2024, cu citarea părţilor.

Prin decizia civilă nr. 339 din data de 15 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în rejudecare, a admis în parte cererea precizată formulată de apelanţii - reclamanţi B. şi A. în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi C. şi D. şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 658.500 RON reprezentând contravaloarea contribuţiei acestora la achiziţionarea materialelor şi a manoperei încorporate în imobilul-construcţie proprietatea pârâţilor, calculată în procent de 60% din costul total de construire.

A compensat integral cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi şi de pârâţi cu titlu de onorarii avocaţiale, respectiv cheltuieli de deplasare şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert în sumă totală de 3.500 RON, precum şi a taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.240 RON (50 RON apel şi 10.190 RON fond raportat la pretenţiile admise).

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 450 din data de 11 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii D. şi C..

Împotriva deciziei civile nr. 339 din data de 15 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs atât reclamanţii B. şi A., cât şi pârâţii D. şi C..

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 22 ianuarie 2025 şi repartizat aleatoriu completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia din data de 27 ianuarie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că ambele cereri de recurs îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin aceeaşi rezoluţie s-a constatat că, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenţii-reclamanţi datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.097,5 RON, achitată conform dovezilor de plată aflate la dosarul de recurs.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenţii-pârâţi datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.095 RON ce a fost achitată de către aceştia conform chitanţei aflate la dosarul de recurs.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1 Recursul formulat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 15.10.2024

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu consecinţa obligării intimaţilor C. şi D. la plata, în solidar, către recurenţii-reclamanţi a sumei de 1.097.500 RON, reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în imobilul construcţie, proprietatea intimaţilor, situat în Drobeta Turnu Severin, B-dul x nr. 52A, conform suplimentului la raportul de expertiză.

După ce au prezentat pe larg considerentele reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate, recurenţii au susţinut, subsumat primului motiv de casare invocat, anume cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., că decizia instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii câtă vreme deşi reţine în mod corect că pârâţii nu au putut produce nicio probă cu privire la veniturile realizate în perioada edificării construcţiei, 2010-2015, şi nici a unor economii preexistente care să le permită suportarea acestor cheltuieli suplimentare faţă de cele necesare întreţinerii lor zilnice, apreciază, totuşi, că nu poate fi negată total contribuţia acestora în condiţiile în care ei au fost cei care s-au ocupat efectiv de achiziţionarea materialelor, de contractarea constructorului şi chiar au investit şi munca personală la ridicarea construcţiei în regie proprie, aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi de instanţa de fond.

În opinia recurenţilor, această motivare este străină de natura pricinii, aşa cum a fost calificată de instanţa de apel cu dispoziţiile art. 493 C. civ. vechi, care se referă la obligaţia proprietarului terenului de a plăti valoarea materialelor de construcţie străine, încorporate în construcţia executată şi a manoperei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au precizat că acesta urmează să fie cercetat prin raportare la temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii de reclamanţii-recurenţi, aşa cum a fost stabilit de Curtea de Apel Craiova, respectiv dispoziţiile art. 493 C. civ. vechi, la probele administrate cu privire la valoarea materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în casa construită pe terenul proprietatea intimaţilor, aşa cum a fost stabilită prin suplimentul la raportul de expertiză dispus de instanţa de apel şi prin prisma dovedirii faptului dacă pârâţii, proprietari ai terenului pe care s-a executat construcţia, au avut vreo contribuţie la plata contravalorii materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în imobilul construcţie aflat în litigiu.

După ce au reiterat considerentele instanţei de apel referitoare la temeiul juridic al cauzei şi la probatoriu administrat în cauză, cu trimiteri speciale la suplimentul la raportul de expertiză întocmit în apel, prin care expertul a stabilit că valoarea materialelor de construcţie şi a manoperei în anul 2014 a fost de 674.790 RON, iar în anul 2024 de 1.097.500 RON, supliment la care părţile în litigiu nu au formulat obiecţiuni, recurenţii au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel i-a obligat pe pârâţi doar la plata sumei de 658.500 RON, reprezentând contravaloarea contribuţiei acestora la achiziţionarea materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în imobilul în litigiu calculată în procent de 60%.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, stabilirea unei cote de contribuţie în cuantum de 40% din valoarea materialelor de construcţie şi a manoperei în favoarea pârâţilor răstoarnă întreaga motivare a hotărârii în care s-a reţinut că pârâţii nu au produs nicio probă în dovedirea contribuţiei financiare la achiziţionarea materialelor de construcţie şi la plata manoperei încorporate în construcţia executată în perioada 2010-2015 pe terenul proprietatea lor.

O eventuală cotă de contribuţie a pârâţilor s-ar fi putut stabili numai în raport de valoarea de piaţă a imobilului, valoare net superioară dar care excede temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

În atare situaţie, prin aplicarea greşită a normei de drept material, în patrimoniul pârâţilor-intimaţi rămâne atât construcţia de o valoare de piaţă ridicată, cât şi cota de 40% din valoarea materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în construcţie.

Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au arătat că au finanţat în exclusivitate toate lucrările executate pe terenul pârâţilor, aceştia din urmă neavând venituri pentru ridicarea construcţiei în cauză, astfel că au solicitat obligarea lor la plata sumei de 1.097.500 RON reprezentând contravaloarea materialelor de construcţii şi a manoperei aferente imobilului ce face obiectul acţiunii.

II.2.2. Recursul formulat de recurenţii-pârâţi C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 450 din 11.12.2023 şi a deciziei civile nr. 339 din 15.10. 2024.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârilor atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi al respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.

În esenţă, cu referire la decizia nr. 450 din 11.12.2023, recurenţii pârâţi au susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a procedat la recalificarea, din oficiu, a obiectului cauzei, în contextul în care acesta fusese stabilit în mod expres de către reclamanţi ca fiind o acţiune în pretenţii prin intermediul căreia au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 235.000 euro, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 C. civ.

Recurenţii consideră că, punând în discuţia părţilor stabilirea cadrului procesual şi încadrarea juridică, fără să fie investită cu un astfel de capăt de cerere, fără să existe o legătură între ceea ce s-a pus în discuţie şi motivele de apel formulate de reclamanţi, instanţa de apel a încălcat normele de drept material.

Totodată, apreciază că, în măsura în care instanţa de apel ar fi constatat că se impunea calificarea juridică a cauzei, aceasta ar fi trebuit să desfiinţeze hotărârea tribunalului şi să trimită cauza spre rejudecare iar nu să soluţioneze acţiunea pe fond, pe un alt temei juridic decât cel avut în vedere de către prima instanţă, prevalându-se de devoluţiunea căii de atac.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat nu doar normele de drept material ci şi pe cele de drept procesual, stabilind un alt context procesual, din punct de vedere normativ, nou în raport cu cel în care s-a judecat cauza pe fond la Tribunalul Mehedinţi.

Recurenţii mai susţin că, stabilind greşit cadrul procesual, Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 450/11.12.2023, a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportându-se la o stare de fapt fără corespondent în normele juridice cuprinse în C. civ.. Astfel, instanţa de apel a apreciat că prescripţia dreptului material la acţiune nu a intervenit, raportat la împrejurarea că reclamanţii au locuit şi ei în imobilul proprietatea pârâţilor, luând, deci, în considerare perioada în care reclamanţii au locuit în imobilul respectiv, iar nu perioada în care au fost remise sumele de bani a căror restituire se solicită.

Or, fiind vorba de o acţiune în pretenţii, acţiune ce nu vizează nicicum dreptul de folosinţă, posesia sau dreptul de a locui, reclamanta-neproprietară B. neavând nici măcar viză de flotant pe imobilul în litigiu, analiza prescripţiei nu poate fi făcută în raport cu aceste aspecte.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nici nu a fost indicat textul de lege care prevede că, în situaţia în care anumite persoane remit sume de bani altor persoane, în perioada în care cei din urmă, proprietari de teren şi construcţie îşi construiesc, peste construcţia existentă, una nouă, cei dintâi au vreun drept asupra locuinţei respective.

Apreciind că dispoziţiile art. 493 C. civ. de la 1864, reţinute de instanţa de apel ca fiind temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii, nu au nicio legătură cu obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost el formulat de reclamanţi, recurenţii au concluzionat în sensul că motivarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei nu are corespondent în lege, întrucât nu există prevedere legală care să lege prescripţia, într-o astfel de situaţie, de ocuparea sau nu a unei părţi din imobil de către una dintre părţi, în contextul în care acea parte nu are drepturi asupra construcţiei.

De altfel, recurenţii solicită să se constate că nu există nicio dovadă în sensul că între părţi ar fi existat vreo înţelegere cu privire la edificarea construcţiei şi folosirea acesteia.

Recurenţii-pârâţi au mai arătat că, nici dacă s-ar avea în vedere cadrul juridic stabilit de Curtea de Apel Craiova nu poate fi acceptat modul de soluţionare a excepţiei întrucât nici în ipoteza reglementată de art. 493 C. civ. de la 1864 nu există nicio prevedere legală care să permită analizarea prescripţiei prin raportare la folosirea construcţiei proprietatea exclusivă a pârâţilor de către reclamanţii neproprietari.

Subsumat unei alte critici, recurenţii pârâţi consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că norma juridică incidentă în cauză este cea prevăzută de art. 493 C. civ. de la 1864.

În acest sens au arătat că, pentru a opera accesiunea imobiliară artificială prevăzută de art. 493 din vechiul C. civ., trebuia să se facă, în primul rând, dovada "constructorului" de bună sau de rea-credinţă, în funcţie de conjunctură.

Raportându-se la ipoteza constructorului de bună-credinţă, pe care recurenţii au considerat că instanţa de apel, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., şi-a întemeiat încadrarea juridică, aceştia au arătat faptul că potrivit doctrinei şi jurisprudenţei în materie "Constructorul este de bună-credinţă, dacă a executat construcţiile, plantaţiile, lucrările, crezând că este proprietarul terenului."

În cauză nu este incidentă această ipoteză, cu atât mai mult ipoteza constructorului de rea-credinţă, în contextul în care reclamanţii nu aveau posesia terenului, întrucât locuiau în Italia, şi nici nu au ocupat, în mod abuziv, terenul recurenţilor-pârâţi, motiv pentru care aceştia din urmă au apreciat că situaţia de fapt din prezenta cauză nu relevă incidenţa textelor de lege ce reglementează accesiunea imobiliară artificială, împrejurarea că recurenţii-reclamanţi susţin că, în perioada 2010-2015, cu sumele de bani trimise de ei din Italia, intimaţii-pârâţi au ridicat o casă nefiind de natură a justifica incidenţa acestei instituţii de drept civil.

Au mai arătat recurenţii-pârâţi că, prin probele administrate, reclamanţii nu au reuşit să demonstreze că această casă, la valoarea la care a fost ridicată, a fost construită cu banii trimişi de ei din Italia, nu au reuşit să demonstreze nici măcar dacă, în perioada respectivă, au realizat venituri ridicate, de circa 500 euro/lună şi nici care au fost sursele lor de venit.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei ca pârâţii să facă dovada veniturilor din perioada respectivă, recurenţii-pârâţi au invocat faptul că cel ce ridică o pretenţie, trebuie să o dovedească, or ei nu au avut această calitate şi nici această obligaţie.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că nu cunosc raţionamentul în temeiul căruia instanţa de apel a apreciat că, într-o astfel de situaţie, prescripţia nu operează de la data remiterii sumelor de bani pretinse, ci de la data când reclamanţii nu au mai locuit în imobilul respectiv.

Chiar şi în contextul avut în vedere de instanţa de apel privind aplicabilitatea dispoziţiilor ce reglementează accesiunea imobiliară, recurenţii-pârâţi au solicitat să se constate că reclamanţii nu au făcut dovada că ei, cu banii lor (materializaţi în materiale şi manoperă) au construit casa pârâţilor care, conform dovezilor existente la dosar, acte şi martori, a fost edificată de aceştia din urmă pe terenul lor, astfel că nu se poate da eficienţă absolută probelor ce relevă că, în perioada în care era în Italia, fiul pârâţilor a trimis bani în România (nicio probă nu relevă că reclamanta B. a remis vreo sumă) strict pentru edificarea acestei case.

Nu există convenţii scrise sau nescrise, nu există nimic care să releve că reclamanţii au construit, cu materialele lor, vreo casă pe terenul proprietatea recurenţilor-pârâţi.

Concluzionând, recurenţii-pârâţi au arătat că probele ce relevă că reclamantul le-a remis sume în intervalul de timp în care pârâţii şi-au construit casa nu dovedesc că aceasta a fost ridicată cu banii reclamantului şi nu se înscriu în exigenţele textului de lege ce reglementează accesiunea imobiliară artificială prevăzută de art. 493 C. civ. vechi, temeiul juridic avut în vedere de către Curtea de Apel Craiova.

În contextul în care probatoriul administrat relevă că reclamanţii au trimis în ţară, în perioada 2010-2015, circa 26.000 euro, recurenţii-pârâţi au contestat aportul stabilit de către instanţa de apel de aproximativ 160.000 euro hotărârea recurată fiind nelegală întrucât s-a acordat reclamanţilor o sumă ce este egală cu valoarea casei la data la care a fost construită, dar susţinând că acel cuantum este doar 60% din valoarea totală, în timp ce din expertiză rezultă altceva.

Pentru aceste motive, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea cererii pe excepţie, cu cheltuieli de judecată la fond, în apel şi în recurs.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. La data de 20 februarie 2025 recurenţii-pârâţi C. şi D. au depus întâmpinare, prin poşta electronică, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţii B. şi A., iar pe fond au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, recurenţii-pârâţi au arătat că deşi generic acesta a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile pe care recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat motivarea recursului nu cuprind motive de nelegalitate ci, strict, motive de netemeinicie, grefate, în accepţiunea recurenţilor, pe greşita interpretare a probelor administrate.

Pe fond, au arătat că argumentele recurenţilor-reclamanţi sunt lipsite de substanţă, aceştia construindu-şi apărarea pe faptul că pârâţii nu au făcut dovada veniturilor avute în perioada în care aceştia au construit casa, în contextul în care reclamanţii nu au reuşit să facă dovada veniturilor lor, din perioada respectivă, nici a vreunei sume clare pe care au trimis-o în România, cu excepţia sumei de circa 26.000 euro rezultată din înscrisurile administrate în cauză, fără însă a se cunoaşte destinaţia acesteia.

Au arătat pârâţii faptul că nu a rezultat că sumele de bani trimise în ţară în acel interval de timp ar fi fost folosite integral sau într-un anumit procent la edificarea construcţiei proprietatea lor, iar reţinerea unei cote de 60% în favoarea reclamanţilor ca participaţie la edificarea proprietăţii pârâţilor nu a fost probată.

II.3.2. La data de 03 martie 2025, prin poştă, recurenţii-reclamanţi B. şi A. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel privind excepţia prescripţiei, reclamanţii au arătat că aceştia au locuit la etajul 2 al construcţiei, chiar şi pe parcursul derulării procesului, până în aprilie 2023 când pârâţii au schimbat yala imobilului şi nu i-au mai permis reclamantei accesul în locuinţă.

Având în vedere faptul că reclamanţii ocupau şi locuiau efectiv în imobilul în litigiu nu avea cum să fie împlinit termenul de prescripţie la data de 16.02.2021, data promovării cererii de chemare în judecată.

Reclamanţii au arătat că în mod corect şi cu respectarea normelor legale instanţa de apel a calificat temeiul juridic al acţiunii având în vedere şi faptul că prin apelul formulat nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă.

De asemenea, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că reclamanţii au finanţat construcţia imobilului ce face obiectul litigiului, în timp ce pârâţii nu au putut furniza nicio probă din care sa rezulte ca ei ar fi avut venituri constante sau sume preexistente care sa le permită să construiască casa în discuţie.

Raportat la aceste considerente, s-a susţinut că prezumţia legală relativă prevăzută de art. 492 C. civ. vechi a fost răsturnată de reclamanţi care au dovedit finanţarea executării construcţiei.

Referitor la susţinerilor pârâţilor cu privire la aplicabilitatea art. 493 C. civ. vechi, reclamanţii au arătat că norma legală reglementează obligaţiile-proprietarului terenului (pământului) care a făcut construcţii, plantaţii cu materiale străine şi care datorează plata valorii materialelor şi daune interese fără ca proprietarul materialelor sa aibă dreptul a le ridica.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei civile nr. 339/15.10.2024 pronunţată de Curtea de Apel reclamanţii au susţinut că nu pot fi primite criticile pârâţilor referitoare la suma acordată de instanţa de apel întrucât nu se arată în ce mod au fost încălcate dispoziţiile de drept substanţial de către instanţa de judecată.

II.3.3. La data de 17 aprilie 2025, prin poştă, recurenta-reclamantă B. a depus răspuns întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârâţii C. şi D..

În susţinerea excepţiei, reclamanta a arătat că, în ansamblul lor, criticile aduse celor două decizii vizează chestiuni generale axate pe norme de drept procesual fără a se arata în concret norma de drept material care a fost încălcată sau greşit aplicată pentru a atrage incidenţa motivului de casare invocat respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul ca cauzei, recurenta-reclamantă a reiterat susţinerile din memoriul de recurs şi din întâmpinare, susţinând că imobilul a fost construit de către pârâţi cu finanţarea exclusivă a celor doi reclamanţi în perioada de 6 ani (2010-2015) cât au lucrat în Italia în timp ce singurul venit al pârâţilor în aceeaşi perioadă a fost salariul minim pe economie realizat de către pârât.

Deşi instanţa a pus în vedere pârâţilor intimaţi să aducă dovezi din care să rezulte veniturile, aceştia nu au putut proba provenienţa banilor pentru finanţarea construcţiei în contextul în care această sarcină a dovedirii mijloacelor financiare cu care pârâţii intimaţi au ridicat construcţia izvorăşte din dispoziţiile art. 492 C. civ. vechi text care instituie prezumţia relativă potrivit căreia construcţiile şi plantaţiile sunt făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa "până ce se dovedeşte din contra".

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei a arătat reclamanta faptul că a fost în mod corect soluţionată de către instanţa de apel, având în vedere şi faptul că, potrivit cărţii sale de identitate depuse în dosar, recurenta a avut până în anul 2020 domiciliul stabil în casa în litigiu.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

III.1. În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeaşi sancţiune intervenind, şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfăşurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanţa de apel la situaţia concretă din speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

III.1.1. În contextul reperelor teoretice enunţate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi, deşi părţile s-au prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în aceste cazuri de casare a unei hotărâri judecătoreşti.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În sensul textului legal citat, viciile motivării unei hotărâri se referă la lipsa motivării, motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii, respectiv, argumente care nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii.

Raportat la acest caz de casare, în speţă, recurenţii reclamanţi ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, or, din examinarea cererii de recurs formulate, Înalta Curte constată că, deşi afirmă caracterul contradictoriu şi străin de natura pricinii al unui considerent al deciziei atacate, susţinerile recurenţilor au fost doar formal circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ele constituind, în realitate, critici la adresa modului în care instanţa de apel a analizat şi interpretat elementele factuale ale cauzei şi probele administrate.

În concret, reţinând că este învestită cu o acţiune în pretenţii având ca temei juridic accesiunea imobiliară artificială, prin care reclamanţii solicită restituirea sumelor de bani puse la dispoziţia pârâţilor pentru achiziţionarea materialelor de construcţie şi pentru plata manoperei necesare edificării pe terenul proprietatea lor a unei construcţii în regie proprie, instanţa de apel a constatat că se află în situaţia unei aplicări particulare a textului art. 493 C. civ. de la 1864 (câtă vreme nu se invocă folosirea de către pârâţi, proprietarii pământului care au făcut construcţia, a unor materiale propriu-zise, străine, ci utilizarea de către aceştia a resurselor financiare puse la dispoziţia lor de către reclamanţi pentru achiziţionarea acestora), soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii presupunând stabilirea în concret a contribuţiei efective pe care părţile au avut-o la edificarea imobilului, în condiţiile în care fiecare dintre acestea pretinde contribuţia proprie exclusivă, contestând implicarea celeilalte.

În acest sens, Curtea de apel a reţinut că, în perioada 2010-2021, între părţile litigante, părinţi, respectiv, fiu şi noră, au existat raporturi de familie în virtutea cărora a intervenit o convenţie tacită, în sensul ca reclamanţii să realizeze venituri din muncă în străinătate iar pârâţii să se ocupe de îngrijirea nepotului lor şi de edificarea unei construcţii care să corespundă necesităţilor locative şi economice ale tuturor membrilor familiei.

Valorificând materialul probator administrat în cauză (înscrisuri, depoziţiile martorilor şi propriile recunoaşteri ale pârâţilor) şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 327-329 C. proc. civ. ce reglementează prezumţiile ca mijloc de probă, instanţa de apel a stabilit că, în perioada de referinţă, doar reclamanţii erau angajaţi în muncă şi realizau venituri constante, pârâţii nefiind nici salariaţi, nici beneficiari de pensie sau alte venituri periodice, că reclamanţii au transferat constant şi periodic sume în valută în contul pârâţilor, peste necesităţile de creştere ale unui copil, fiind chiar recunoscută expres de către pârâţi o contribuţie financiară a reclamanţilor în valoare de 12.000 euro, ceea ce a condus la concluzia că reclamanţii au susţinut din venituri proprii realizarea lucrărilor de construcţie a imobilului casă.

Corelativ, susţinerea pârâţilor potrivit căreia costurile de construire ar fi fost suportate exclusiv din surse proprii a fost înlăturată ca neîntemeiată, instanţa de apel reţinând că aceştia nu au putut produce nicio dovadă credibilă privind veniturile realizate în perioada ridicării construcţiei şi nici a unor economii preexistente care să le permită suportarea acestor cheltuieli suplimentare întreţinerii lor zilnice.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care din probele administrate a rezultat că pârâţii s-au ocupat efectiv de achiziţionarea materialelor şi de contractarea constructorului şi chiar au învestit muncă personală la ridicarea construcţiei în regie proprie, se justifică recunoaşterea în favoarea lor a unei contribuţii proprii la edificarea imobilului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a asimilat munca depusă de pârâţi la ridicarea construcţiei unei contribuţii în natură, cu efect direct asupra cuantificării cotelor de contribuţie, apreciind că în soluţionarea echitabilă a pretenţiilor deduse judecăţii trebuie să se ţină cont de natura şi valoarea ambelor tipuri de contribuţii, atât a celei financiare, venite din partea reclamanţilor, cât şi a celei fizice, venite din partea pârâţilor.

Mai exact, câtă vreme pârâţii au contribuit în mod semnificativ la edificarea construcţiei, printr-o implicare activă, constantă şi esenţială, fără de care construcţia nu ar fi putut fi realizată, instanţa a apreciat că aceasta este susceptibilă de evaluare şi se impune a fi reţinută ca atare şi avută în vedere la stabilirea cotelor de contribuţie a părţilor la ridicarea construcţiei.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că aprecierea instanţei de apel cu privire la contribuţia pârâţilor la edificarea construcţiei în litigiu, dedusă din împrejurarea că aceştia s-au ocupat efectiv de achiziţionarea materialelor şi de contractarea constructorului, investind şi munca proprie în ridicarea construcţiei ar fi străină de natura pricinii şi, totodată, contrară considerentului în care reţinuse că pârâţii nu au putut produce nicio probă cu privire la veniturile realizate în perioada edificării construcţiei, 2010-2015, şi nici a unor economii preexistente care să le permită suportarea acestor cheltuieli suplimentare faţă de cele necesare întreţinerii lor zilnice, recurenţii îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel în urma analizării elementelor de fapt ale cauzei şi a probelor administrate şi de modul în care acestea au fost valorificate în soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, recurenţii considerând, în esenţă, că, atât timp cât s-a dovedit că pârâţii nu dispuneau de mijloacele financiare necesare edificării unei construcţii, iar instanţa a reţinut în mod explicit acest aspect, recunoaşterea în favoarea lor a unei cote de contribuţie la ridicarea imobilului, în considerarea muncii depuse, contrazice constatarea anterioară, fiind, în acelaşi timp, străină de natura cauzei.

Însă, faptul că motivarea soluţiei criticate nu coincide cu aprecierile şi susţinerile formulate de reclamanţi pe parcursul procesului nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei atacate care să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., simpla afirmaţie în sensul că hotărârea ar cuprinde considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, neînsoţită de o explicitare adecvată a motivelor pentru care partea consideră că aceste ipoteze normative ar fi aplicabile în cauză, nefiind suficientă pentru a justifica incidenţa motivului de casare invocat.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenţii erau ţinuţi să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteze de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu şi străin de natura pricinii al considerentelor contestate, respectiv să demonstreze că acestea se exclud reciproc şi că nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii.

Or, recurenţii fac doar trimiteri la chestiuni de fapt, ce rezultă din modalitatea de apreciere a probelor, opunând argumentelor reţinute de instanţa de apel propriile lor aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, o asemenea modalitate de motivare a recursului excluzând incidenţa cazului de casare mai sus menţionat. Aspectele invocate nu pot fi cenzurate întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, instanţa de recurs fiind ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, contrar susţinerilor recurenţilor, din cuprinsul deciziei atacate rezultă cu evidenţă că, în realitate, soluţia adoptată îşi găseşte corespondent deplin în argumentele de fapt şi de drept cuprinse în considerentele la care aceştia fac referire, considerente care lămuresc toate aspectele esenţiale ale cauzei, în raport cu temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii, art. 493 C. civ. de la 1864, şi care nu se exclud ci, dimpotrivă, converg în totalitate către concluzia reţinută de instanţa de apel în sensul că, deşi pârâţii nu dispuneau de mijloacele financiare necesare pentru a putea suporta ridicarea unei construcţii, au contribuit totuşi la edificarea imobilului, această contribuţie, materializată în munca fizică directă prestată, probată prin declaraţiile martorilor, fiind aptă să genereze efecte juridice din perspectiva pretenţiilor deduse judecăţii în cauză, le la care recurenţii fac referire

În aceste circumstanţe, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul contradictoriu şi străin de natura pricinii al considerentelor deciziei atacate apar ca fiind pur formale, făcute doar pentru a justifica posibilitatea exercitării de către aceştia a căii extraordinare de atac a recursului, neputând fi circumscrise unor veritabile critici de nelegalitate îndreptate împotriva raţionamentului instanţei de apel. Prin urmare, ele nu sunt apte de încadrare în motivul de casare strict reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., astfel că nu pot fi cenzurate de instanţa de control judiciar.

Nici criticile subsumate de recurenţii reclamanţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate susceptibile de analiză în recurs.

În esenţă, reiterând considerentele hotărârii apelate referitoare la temeiul juridic al cauzei şi la probatoriul administrat, cu trimiteri speciale la suplimentul la raportul de expertiză întocmit în apel, prin care expertul a stabilit că valoarea materialelor de construcţie şi a manoperei în anul 2014 a fost de 674.790 RON, iar în anul 2024 de 1.097.500 RON, recurenţii au susţinut, pe de o parte, că în mod greşit, instanţa de apel i-a obligat pe pârâţi doar la plata sumei de 658.500 RON, reprezentând contravaloarea contribuţiei acestora la achiziţionarea materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în imobilul în litigiu, calculată în procent de 60%, iar, pe de altă parte, că stabilirea unei cote de contribuţie în cuantum de 40% din valoarea materialelor de construcţie şi a manoperei în favoarea pârâţilor este contrară probelor în raport cu care însăşi instanţa de apel a reţinut că pârâţii nu au avut nicio contribuţie financiară la achiziţionarea materialelor de construcţie şi la plata manoperei încorporate în construcţia executată în perioada 2010-2015 pe terenul proprietatea lor.

Totodată, au susţinut că o eventuală cotă de contribuţie a pârâţilor s-ar fi putut stabili numai în raport cu valoarea de piaţă a imobilului, valoare net superioară dar care excede temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, solicitând să se constate că, prin aplicarea greşită a normei de drept material, practic, în patrimoniul pârâţilor-intimaţi rămâne atât construcţia de o valoare de piaţă ridicată, cât şi cota de 40% din valoarea materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în construcţie.

Reiterând susţinerea potrivit căreia au finanţat în exclusivitate toate lucrările executate pe terenul pârâţilor, aceştia din urmă neavând venituri pentru ridicarea construcţiei în cauză, recurenţii reclamanţi au solicitat obligarea lor la plata sumei de 1.097.500 RON reprezentând contravaloarea materialelor de construcţii şi a manoperei aferente imobilului ce face obiectul acţiunii.

Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

În speţă, soluţia pronunţată în apel, de admitere în parte a acţiunii cu consecinţa obligării pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 658.500 RON reprezentând contravaloarea contribuţiei acestora la achiziţionarea materialelor şi a manoperei încorporate în imobilul-construcţie proprietatea pârâţilor, calculată în procent de 60% din costul total de construire, a avut la bază constatarea împrejurării că, deşi pârâţii nu au avut nicio contribuţie financiară la edificarea imobilului în litigiu, munca depusă de aceştia la ridicarea construcţiei şi implicarea în achiziţionarea materialelor de construcţie şi în contractarea constructorului se constituie într-o formă de contribuţie proprie la edificarea construcţiei, evaluată de instanţa de apel la un procent de 40% din costul total de construire.

Or, câtă vreme argumentele ce susţin soluţia adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părţilor, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanţa de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, iar criticile formulate de recurenţi prin motivele de recurs, anterior prezentate, vizează exclusiv modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă, este evident că ele nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor şi a situaţiei de fapt şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. Or, în cauză, recurenţii nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci, deşi au invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu au indicat în concret dispoziţiile legale presupus încălcate, referindu-se exclusiv la interpretarea şi aprecierea eronată a situaţiei de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecaţii nu se regăsesc, deci, critici propriu-zise cu privire la modul în care instanţa de apel ar fi încălcat prin soluţia adoptată normele legale, recurenţii fiind nemulţumiţi doar de concluzia la care a ajuns instanţa devolutivă cu privire la contribuţia părţilor la edificarea construcţiei, chestiuni care, în mod evident, ţin de aprecierea instanţei, neputând fi verificate de instanţa de recurs.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de aceştia.

III.1.2. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii pârâţi D. şi C., argumentată de reclamanţi prin aceea că, în ansamblul lor, criticile aduse celor două decizii vizează chestiuni generale, fără a se arata în concret norma de drept material care a fost încălcată sau greşit aplicată pentru a atrage incidenţa motivului de casare invocat, respectiv, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurenţii pârâţi nu au făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-au dezvoltat subsecvent indicării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră uneori improprie, cu referiri vaste la situaţia de fapt şi la materialul probator administrat, fără a face distincţie între normele de drept material şi cele de drept procesual, presupus încălcate, şi amestecând mai multe ipoteze distincte. Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăşi, la aplicarea sancţiunii nulităţii acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", reiese obligaţia instanţei de a verifica dacă şi în ce măsura motivele expuse de parte, în susţinerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conţine.

Or, din analiza conţinutului motivelor de recurs expuse de recurenţii pârâţi, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul lor se regăsesc şi susţineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului şi, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor şi faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenţii reproşează instanţei devolutive, între altele, modificarea cadrului procesual în apel, sub aspectul cauzei acţiunii deduse judecăţii, cu depăşirea limitelor învestirii stabilite prin motivele de apel, calificarea juridică greşită a cererii de chemare în judecată şi, în raport cu aceasta, soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva stabilirii momentului de la care a început să curgă prescripţia, aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză precum şi a unor prevederi legale procedurale, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecăţii din apel, ce pot fi formal încadrate în motivele de casare reglementate la pct. 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indicate, de altfel, parţial, şi în memoriul de recurs.

În aceste circumstanţe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţi, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

III.2. Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, însă, că recursul declarat de pârâţi este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Sub un prim aspect, cu referire la decizia nr. 450 din 11.12.2023, recurenţii susţin că în mod nelegal instanţa de apel a procedat la recalificarea, din oficiu, a obiectului procesului, în contextul în care acesta fusese stabilit în mod expres de către reclamanţi ca fiind o acţiune în pretenţii prin intermediul căreia au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 235.000 euro, în temeiul dispoziţiilor art. 1349 C. civ., apreciind că schimbarea cadrului procesual în apel, fără ca instanţa să fie investită cu o astfel de cerere prin motivele de apel, este contrară normele de drept material şi de drept procesual.

Corelativ, recurenţii consideră că, în măsura în care instanţa de apel ar fi constatat că se impunea recalificarea juridică a cauzei, soluţia care s-ar fi impus ar fi fost aceea de desfiinţare a hotărârii atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, soluţionarea acţiunii pe fond, direct în apel, pe un alt temei juridic decât cel avut în vedere de către prima instanţă, încălcând devoluţiunea căii de atac.

Criticile de nelegalitate astfel formulate, deşi subsumate de recurenţi motivului de recurs reglementat de în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de punctul 5 al aceluiaşi articol întrucât pun în discuţie, pe de o parte, încălcarea dispoziţiilor art. 477 - 478 C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, corelativ cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a soluţiona cauza în limitele învestirii stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel în cazul în care constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

Prioritar oricărei analize, Înalta Curte reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că au construit în perioada 2010-2013, o casă compusă din parter şi două nivele, din cărămidă, acoperită cu tablă lindab, intabulată în Cartea funciară nr. x UAT Drobeta Turnu Severin, pe numele pârâţilor, pe terenul acestora, prin bună înţelegere şi cu acordul lor, dobândind astfel un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă construită de 158 m.p., aferent construcţiei.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 492, 494 C. civ. de la 1864, art. 995 C. civ., 111 din C. proc. civ. din 1865, art. 35 C. proc. civ.

Prin cererea adiţională depusă la data de 02.03.2022, reclamanţii au arătat că acţiunea promovată este una în realizare, nu în constatare, susţinând că pârâţii au realizat o construcţie pe terenul propriu, cu contribuţia exclusivă a reclamanţilor, astfel că solicită restituirea sumelor de bani investite în ridicarea construcţiei şi amenajarea acesteia, estimate la 235.000 euro, echivalentul a 1.175.000 RON.

A fost indicat drept temei juridic al pretenţiilor, instituţia răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 şi urm. C. civ.

Soluţionând cauza, instanţa de fond, fără a proceda la o calificare juridică concretă a pretenţiilor deduse judecăţii, a respins ca prescrisă acţiunea modificată, argumentând că "dreptul la acţiune s-a născut, distinct, pentru fiecare sumă ce a fost transmisă pârâţilor de către reclamanţi".

În apel, reclamanţii au criticat aceste statuări ale instanţei de fond, remarcând că tribunalul nu a stabilit în mod clar scopul în care banii au fost remişi pârâţilor şi că, astfel, există dubii cu privire la calificarea juridică pe care instanţa a dat-o acestei operaţiuni, susţinând, totodată, că în cauză ar trebui aplicate dispoziţiile art. 581 si 591 C. civ.

Ca urmare, la termenul din data de 11.12.2023, prealabil deschiderii dezbaterilor asupra apelului, instanţa a solicitat părţilor punctul de vedere atât cu privire la calificarea juridică a cauzei, din perspectiva legii civile aplicabile, respectiv C. civ. de la 1864 sau Noul C. civ. intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, cât şi cu privire la instituţia pe care se grefează raportul juridic litigios, punând în discuţie incidenţa fie a dispoziţiilor art. 493 din C. civ. de la 1864, din perspectiva împrejurării că imobilul a fost edificat de către proprietarul terenului cu materiale străine, fie a dispoziţiilor art. 494, ce vizează situaţia constructorului de bună sau rea-credinţă pe terenul altuia.

Prin decizia recurată, considerând că, în acord cu prevederile art. 22 alin. (1), (4) şi (5) C. proc. civ., are nu doar posibilitatea, ci chiar obligaţia de a da calificarea juridică corectă pretenţiilor formulate de reclamanţi, Curtea a constatat că a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii având ca temei juridic accesiunea imobiliară artificială, şi, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, potrivit cărora, în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării, a constatat că, faţă de data la care a fost începută edificarea construcţiei în litigiu, luna octombrie 2010, în cauză sunt incidente prevederile art. 493 din C. civ. de la 1864 care reglementează o ipoteză distinctă de cea a art. 494 C. civ., anume aceea în care proprietarul imobilului (terenului) face el însuşi lucrarea cu materiale străine.

Pe calea prezentului recurs, recurenţii pârâţi susţin, sub un prim aspect, că în mod nelegal instanţa de apel a procedat la recalificarea, din oficiu, a cauzei (iar nu a obiectului, cum greşit s-a menţionat în memoriul de recurs), câtă vreme aceasta fusese indicată în mod expres de reclamanţi în acţiune, schimbarea cadrului procesual în apel, fără ca instanţa să fie investită cu o astfel de cerere prin motivele de apel, fiind contrară normele de drept material şi de drept procesual.

Critica este neîntemeiată.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa soluţionează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a da sau de a restabili calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Aşadar, soluţionarea cauzei se face în raport cu normele de drept aplicabile litigiului iar nu în baza temeiului juridic indicat de părţi, temei care poate fi greşit, inadecvat faţă de finalitatea urmărită prin formularea cererii sau poate, chiar lipsi, ceea ce înseamnă că identificarea normelor de drept aplicabile şi soluţionarea cauzei în raport cu acestea reprezintă un imperativ pentru instanţa de judecată, indiferent dacă aceste norme de drept sunt sau nu invocate de parte, căci principiul disponibilităţii este limitat de principiile legalităţii şi al rolului activ.

Prin urmare, indicarea unui temei de drept inadecvat nu poate limita prerogativa instanţei de a stabili normele juridice aplicabile şi de a le da eficienţă în integralitatea lor, aşa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., mai sus citate, astfel că, pornind de la finalitatea reală a cererii, prin raportare la pretenţiile formulate şi la faptele pe care se întemeiază acestea, instanţa este datoare să verifice dacă temeiul juridic invocat corespunde acestei finalităţi ori dacă, dimpotrivă, lipseşte, este eronat sau incomplet, situaţie în care este datoare, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să pună în discuţia părţilor stabilirea calificării juridice care lipseşte, respectiv restabilirea calificării juridice corecte a faptelor litigioase.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte reţine că în situaţia în care reclamantul invocă, prin cererea de chemare în judecată o anumită normă de drept, cum este şi cazul speţei de faţă, instanţa nu se poate mulţumi cu constatarea formală a încadrării pretenţiilor în tiparul temeiului de drept indicat expres, ci trebuie să cerceteze cu atenţie pretenţia formulată (ce se cere şi care este scopul real urmărit) şi motivele de fapt expuse pentru ca, prin raportare la finalitatea reală a cererii, să identifice şi să supună dezbaterii părţilor calificarea juridică corectă.

Obligaţia subzistă şi pentru faza apelului, cale devolutivă de atac care permite o reanalizare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, a temeiului juridic aplicabil precum şi a legalităţii raţionamentului judiciar al primei instanţe (art. 479 C. proc. civ.), calificarea juridică diferită dată actelor şi faptelor litigioase, în calea de atac, nereprezentând o cauză nouă, în sensul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., astfel că nu încalcă limitele devoluţiunii determinate de ceea s-a supus judecăţii la prima instanţă, cum în mod eronat susţin recurenţii.

Reclamantul stabileşte limitele judecăţii prin formularea unei pretenţii (obiectul cererii) şi indicarea faptelor care justifică pretenţia respectivă, cauza acţiunii, înţeleasă drept complexul faptic care justifică pretenţia formulată, neputând fi schimbată, nici depăşită. În schimb, calificarea juridică pe care reclamantul este, de asemenea, obligat să o propună, dar nu sub sancţiunea nulităţii, nu leagă instanţa, aceasta fiind în drept, chiar şi în apel, să restabilească calificarea juridică corectă a faptelor alegate, în condiţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cu condiţia ca aceasta să fie pusă în discuţie, ca motiv de ordine publică, şi să privească calificarea unor fapte care au fost deja afirmate în faţa primei instanţe (baza factuală să fie aceeaşi).

Din această perspectivă, chiar dacă părţile, prin motivele de apel sau prin întâmpinare, nu au formulat critici, respectiv, apărări exprese, instanţa din oficiu este îndreptăţită să propună aplicarea normei de drept realmente incidente cauzei şi/sau calificarea juridică corectă a faptelor litigioase deduse judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., texte a căror aplicare în apel este de ordine publică, fără ca prin aceasta să se poată susţine că s-ar încălca limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C. proc. civ.).

Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel este ţinută să judece doar în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate de apelant, cu luarea în considerare, în acelaşi timp, şi a apărările invocate de intimat.

Însă, instanţa de apel este ţinută doar de limitele apelului în ceea ce priveşte capetele de cerere/soluţiile atacate, ceea ce înseamnă că, în măsura în care identifică motive de pur drept, cum este cazul chestiunilor care privesc identificarea normei de drept incidente şi aplicarea ei în speţă la faptele deja alegate în proces, inclusiv sub forma recalificării juridice corecte a faptelor litigioase, aceasta este îndreptăţită, chiar obligată, să le invoce din oficiu, să le pună în discuţia contradictorie a părţilor şi să dea o soluţionare corespunzătoare fondului cauzei, întrucât, în caz contrar, prin refuzul sau omisiunea aplicării depline a legii, ar încălca în mod nepermis normele prevăzute de art. 22 alin. (1), art. 477, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente, contrar susţinerilor recurenţilor pârâţi, Înalta Curte constată că, în cauză, în mod corect instanţa devolutivă, prealabil analizării pe fond a motivelor de apel, a procedat la lămurirea cadrului procesual, din perspectiva temeiului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, identificarea normei de drept în raport cu care urma a fi soluţionată cauza fiind cu atât mai mult necesară cu cât, la fond, tribunalul respinsese acţiunea, ca fiind prescrisă, fără a da o calificare juridică concretă faptelor alegate prin cererea de chemare, iar prin cererea de apel reclamanţii criticaseră implicit acest aspect, remarcând că instanţa nu a stabilit în mod clar scopul în care banii au fost remişi pârâţilor, astfel că existau dubii cu privire la calificarea juridică a acestei operaţiuni.

Ca urmare, nu importă că reclamanţii nu au invocat în cuprinsul propriilor motive de apel aplicarea art. 493 C. civ. de la 1864, instanţa de apel fiind deja învestită cu analiza chestiunii referitoare la clarificarea temeiului de drept al acţiunii, chestiune, care, conform celor deja arătate, trebuia oricum invocată şi avută în vedere chiar şi din oficiu, după cum lipsit de relevanţă este şi faptul că părţile au avut opinii diferite cu privire la norma de drept aplicabilă litigiului, înşişi reclamanţii indicând un alt temei de drept decât cel supus dezbaterii părţilor, întrucât aceste opinii nu legau instanţa de apel şi nici nu putea fi transformate, contrar legii şi principiilor de drept mai sus enunţate, în argumente pentru respingerea apelului.

Prin urmare, fără temei legal şi cu greşita interpretare a normelor referitoare la principiile disponibilităţii şi rolului activ, respectiv la întinderea devoluţiunii în apel, recurenţii pârâţi consideră că instanţei de apel nu îi era permis să recalifice temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii.

Punând din oficiu în discuţia părţilor aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 493 C. civ., cu respectarea principiului contradictorialităţii, conform art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., pentru ca părţile să poată formula argumente şi apărări, respectiv, administra probe, prin raportare la regula de drept corect identificată în cauză, instanţa de apel a dat eficienţă deplină principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., maniera în care aceasta a procedat fiind, contrar celor afirmate de recurenţii pârâţi, în concordanţă cu normele de procedură aplicabile judecăţii în apel cuprinse în dispoziţiile art. 477, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, din această perspectivă, incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. este exclusă.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii pârâţi mai susţin că, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat că se impunea recalificarea juridică a cauzei, aceasta ar fi trebuit să dispună desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât soluţionarea acţiunii pe fond, direct în apel, pe un alt temei juridic decât cel avut în vedere de către prima instanţă, încalcă devoluţiunea căii de atac.

Critica este vădit nefondată.

În speţă, Tribunalul Mehedinţi a respins acţiunea reclamanţilor, ca fiind prescrisă, iar instanţa de apel, constatând că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei este eronată, a admis calea de atac promovată de reclamanţi şi a anulat sentinţa tribunalului, cu reţinerea cauzei pentru judecarea fondului, stabilind, în acest sens, un termen de judecată pentru care părţile au fost citate.

Instanţa de apel a motivat soluţia prin raportare la dispoziţiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., reţinând că, prin cererea de apel, s-a solicitat în mod expres acest lucru, anume reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Această statuare a instanţei de apel relevă o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., indicate ca atare în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, care dispun în mod univoc în acest sens.

După cum rezultă din examinarea dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., care constituie sediul materiei pentru soluţiile care pot fi pronunţate în apel, apelul fiind devolutiv (art. 476, art. 479 C. proc. civ.), regula este că instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului raportului juridic litigios, pronunţând, după caz, soluţia de respingere a apelului, ca nefondat, ori de admitere a căii de atac şi de schimbare, în tot sau în parte, a hotărârii apelate (art. 480 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.).

Atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul (art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.). Aşadar, chiar în ipoteza acestor vicieri grave ale judecăţii în primă instanţă, care a lipsit efectiv (fie ca urmare a nepronunţării asupra fondului, fie ca urmare a lipsei totale de apărare a apelantului care invocă nelegala sa citare, aceasta dând loc unei nulităţi relative, care trebuie invocată prin motivele de apel formulate în termen de către partea care nu a fost legal citată), legiuitorul a întărit caracterul devolutiv al apelului, regula fiind, în această situaţie, evocarea fondului chiar de către instanţa de apel.

Singura situaţie de excepţie de la regula evocării fondului, în care instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, este aceea în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe fiind obligatorii pentru judecătorii fondului (art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.).

În cauză, dată fiind modalitatea de soluţionare a acţiunii la fond, respectiv, pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod corect Curtea de apel, constatând că prima instanţă a admis, în mod greşit, o excepţie procesuală cu caracter peremptoriu, situaţie în care abordarea fondului raportului juridic a fost omisă cu totul, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., în cauză nefiind îndeplinite condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor de excepţie ale tezei a II-a a aceluiaşi articol câtă vreme niciuna dintre părţi nu solicitase în mod expres luarea unei astfel de măsuri ci, dimpotrivă, prin motivele de apel, apelanţii reclamanţi solicitaseră ca însăşi instanţa de apel să soluţioneze fondul.

Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor pârâţi potrivit cu care recalificarea temeiului de drept al pretenţiilor deduse judecăţii ar justifica necesitatea trimiterii cauzei spre rejudecare întrucât încalcă limitele devoluţiunii.

Dincolo de faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, recalificarea, în cadrul căii de atac, a cauzei acţiunii nu este contrară prevederilor legale ce reglementează limitele devoluţiunii în apel, Înalta Curte reţine că norma cuprinsă în art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este imperativă şi trebuie interpretată în ansamblul său, din cuprinsul acesteia rezultând că soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare nu poate fi dispusă decât pentru situaţia de excepţie reglementată de teza a II-a a acestui text legal, neputând fi extinsă la alte situaţii decât cea expres indicată de legiuitor.

Înalta Curte reţine astfel că situaţia la care fac referire recurenţii pârâţi nu putea determina pronunţarea unei soluţii de trimitere spre rejudecare, prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. fiind în mod corect interpretate şi aplicate în cauză.

În consecinţă, criticile aduse deciziei instanţei de apel, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

2. În ceea ce priveşte criticile de ordin substanţial, care susţin greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, acestea sunt, de asemenea, lipsite de temei.

În esenţă, prevalându-se de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au criticat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pretinzând că decizia atacată este nelegală din perspectiva modului de determinare a momentului de la care instanţa devolutivă a apreciat că a început să curgă termenul de prescripţie.

În acest sens, recurenţii susţin că, în raport cu obiectul concret al acţiunii deduse judecăţii, aşa cum a fost formulat de reclamanţi, respectiv, o acţiune în pretenţii, termenul de prescripţie a început să curgă la data la care au fost remise sumele de bani, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea avută în vedere de instanţa devolutivă, anume că reclamanţii au locuit o perioadă de timp în imobilul proprietatea pârâţilor.

Ca urmare, recurenţii solicită să se constate că, în soluţionarea excepţiei, instanţa de apel s-a raportat la o împrejurare fără corespondent în normele juridice, întrucât nu există nicio prevedere legală care să lege prescripţia de dreptul de folosinţă asupra construcţiei al persoanei care pretinde contravaloarea materialelor încorporate în aceasta, acţiunea în pretenţii neavând nicio legătură cu dreptul de folosinţă, posesia sau dreptul de a locui al reclamanţilor în imobil. Chiar şi raportat la cadrul juridic stabilit de Curtea de Apel Craiova soluţia dată excepţiei este greşită, întrucât nici în ipoteza reglementată de art. 493 C. civ. de la 1864 nu există nicio prevedere legală care să permită analizarea prescripţiei prin raportare la folosirea construcţiei proprietatea exclusivă a pârâţilor de către reclamanţii neproprietari.

De altfel, recurenţii pârâţi consideră că în mod greşit instanţa de apel a calificat temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii ca fiind art. 493 din C. civ. de la 1864. În acest sens, au arătat că, pentru a opera accesiunea imobiliară artificială prevăzută de art. 493 din vechiul C. civ., trebuia să se facă, în primul rând, dovada "constructorului" de bună sau de rea-credinţă, în funcţie de conjunctură, or, în cauză nu este incidentă niciuna dintre aceste ipoteze în contextul în care reclamanţii nu au avut niciodată posesia terenului, întrucât locuiau în Italia, şi nici nu au ocupat în mod abuziv terenul recurenţilor-pârâţi, împrejurarea că, în perioada 2010-2015, cu sumele de bani trimise de ei din Italia, intimaţii-pârâţi au ridicat o casă nefiind de natură a justifica incidenţa acestei instituţii de drept civil.

În consecinţă, recurenţii consideră că, stabilind în mod greşit cadrul procesual şi raportându-se la aspecte de fapt ce nu au corespondent în normele juridice şi nici în probele administrate, instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Raportat la aspectele de fapt şi de drept care au fundamentat decizia recurată, Înalta Curte constată că este lipsită de temei susţinerea recurenţilor pârâţi conform căreia, în soluţionarea cauzei, s-ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluţie nelegală şi la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere că domeniul prescripţiei extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins, Înalta Curte apreciază că se impune lămurirea cu prioritate a acestui aspect, cu atât mai mult cu cât, potrivit celor deja arătate, printr-o critică distinctă subsumată motivului de casare menţionat, recurenţii contestă statuările instanţei de apel cu privire la calificarea juridică dată acţiunii.

În acest sens, instanţa de recurs reţine că, în speţă, reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune personală în pretenţii, având ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, dreptul de creanţă pretins rezultând din împrejurarea că, în perioada 2010-2015, aceştia au finanţat, prin sumele de bani trimise din străinătate, achiziţionarea de către pârâţi a materialelor necesare edificării şi amenajării unei construcţii, pe terenul proprietatea acestora din urmă. În concret, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumelor de bani investite în ridicarea construcţiei şi amenajarea acesteia, estimate la 235.000 euro, echivalentul a 1.175.000 RON.

Pornind de la finalitatea reală a acţiunii, prin raportare la pretenţiile formulate şi la faptele pe care se întemeiază acestea, Curtea de apel a recalificat temeiul de drept al cererii şi, apreciind că a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii având ca temei juridic accesiunea imobiliară artificială, a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 493 din C. civ. de la 1864, ce reglementează o ipoteză distinctă a accesiunii imobiliare, respectiv aceea în care proprietarul imobilului (terenului) face el însuşi lucrarea cu materiale străine, spre deosebire de ipoteza reglementată de art. 494 care se referă la lucrările realizate de către un terţ asupra unui teren aparţinând altuia.

Potrivit normei legale menţionate, proprietarul pământului care a făcut construcţii, plantaţii şi lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor. El mai poate fi osândit, după împrejurări, pentru o asemenea urmare şi la plata de daune-interese. Dar proprietarul materialelor n-are drept a le ridica.

Rezultă din acest text că proprietarul pământului, chiar dacă a făcut lucrarea cu materiale aparţinând altei persoane, devine proprietarul lucrării, pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale, consecinţa fiind aceea că el nu va putea fi obligat nici să desfiinţeze lucrarea şi nici să restituie materialele folosite.

În schimb, el este dator să plătească proprietarului materialelor contravaloarea acestora întrucât, odată ce materialele au fost încorporate în imobil, proprietarul lor iniţial nu mai are dreptul să le revendice. Art. 493 C. civ. din 1864 apără, aşadar, dreptul de creanţă al proprietarului materialelor într-un caz determinat.

Or, aplicând textul legal citat la speţa de faţă, a cărei particularitate constă în aceea că, noţiunii de "materiale străine" i se subsumează sumele de bani pe care reclamanţii pretind că le-au trimise pârâţilor pentru achiziţionarea materialelor necesare edificării şi amenajării construcţiei în litigiu, rezultă că pârâţii, proprietari ai terenului pe care a fost edificată construcţia cu materiale achiziţionate din banii proveniţi de la reclamanţi, au devenit proprietarii construcţiei, astfel că reclamanţii nu pot cere obligarea lor nici la desfiinţarea construcţiei, nici la restituirea materialelor întrebuinţate, singura opţiune pe care o au fiind aceea de a cere contravaloarea materialelor, mai precis, sumele de bani pe care le-au remis pârâţilor pentru achiziţionarea acestora, adică exact ceea ce reclamanţii au solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel, ţinând cont de obiectul concret al cererii şi de finalitatea urmărită prin promovarea acţiunii, a apreciat că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu ipotezei prevăzute de dispoziţiile art. 493 din C. civ. din 1864, susţinerile în sens contrar formulate de recurenţii pârâţi fiind vădit nefondate în condiţiile în care dreptul reclamanţilor de a cere contravaloarea materialelor achiziţionate din resursele financiare puse de ei la dispoziţia pârâţilor, încorporate în construcţia proprietatea acestora din urmă, este expres reglementat de acest text legal.

Aserţiunile din cuprinsul cererii de recurs referitoare la buna sau reaua credinţă a constructorului nu au legătură cu textul normativ în discuţie şi nu îşi găsesc corespondent nici măcar în elementele de fapt ale cauzei, ele relevând confuzia pe care recurenţii o fac între cele două ipoteze ale accesiunii imobiliare artificiale reglementate de art. 493 şi 494 din C. civ. de la 1864, or, în speţă, situaţia părţilor nu reclamă nicio analiză din această perspectivă. Ca urmare, susţinerile recurenţilor nu pot fi circumscrise unor argumente de natură să combată concluzia instanţei de apel şi raţionamentul ce a stat la baza acesteia cu privire la norma de drept material aplicabilă litigiului, ele fiind străine de natura pricinii. Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că, deşi pretind caracterul nelegal al calificării juridice date de instanţa de apel acţiunii deduse judecăţii, recurenţii nu au precizat, în concret, şi, cu atât mai puţin, nu au demonstrat ce altă normă decât cea invocată de instanţa devolutivă ar fi trebuit aplicată în cauză, susţinând, doar, că în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la temeiul de drept invocat de reclamant prin acţiune.

Cât priveşte susţinerile de ordin factual din cuprinsul cererii de recurs, în sensul că, în realitate, imobilul nu ar fi fost edificat cu banii trimişi de reclamanţi, invocate de recurenţi pentru a demonstra inaplicabilitatea în cauză a textului art. 493 C. civ. de la 1864, Înalta Curte constată că ele nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., ci evocă doar presupusa evaluare greşită a unor aspecte de fapt şi a probelor administrate, astfel că nu pot fi în vedere, nu pot fi analizate şi nici reapreciate de instanţa de control judiciar.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de apel a calificat pretenţiile reclamanţilor ca fiind circumscrise unei acţiuni personale (în pretenţii) fundamentate pe accesiunea imobiliară artificială şi a identificat norma de drept aplicabilă litigiului, susţinerile recurenţilor pârâţi privind nelegalitatea acestor statuări, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Raportat la dreptul de creanţă pretins şi la cauza acţiunii, astfel cum în mod judicios au fost stabilite în apel, este evident că nici criticile ce vizează soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material, din perspectiva modului de determinare a momentului de la care instanţa devolutivă a apreciat că a început să curgă termenul de prescripţie, nu pot fi primite.

În esenţă, raportându-se la cadrul procesual iniţial stabilit de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, recurenţii susţin că termenul de prescripţie a început să curgă la data la care au fost remise sumele de bani, iar nu la data la care reclamanţii au părăsit imobilul, cum greşit a stabilit instanţa de apel, fiind, deci, lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanţii au locuit o perioadă de timp în imobilul proprietatea pârâţilor. Chiar şi raportat la cadrul juridic stabilit de Curtea de Apel Craiova recurenţii consideră că soluţia dată excepţiei este greşită, întrucât nici în ipoteza reglementată de art. 493 C. civ. de la 1864 nu există prevederi legale care să permită analizarea prescripţiei prin raportare la folosirea construcţiei proprietatea exclusivă a pârâţilor de către reclamanţii neproprietari.

Susţinerile recurenţilor care se raportează la o altă cauză juridică a acţiunii decât cea avută în vedere de instanţa de apel, respectiv, cea invocată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, nu pot fi analizate câtă vreme ignoră calificarea dată acesteia de către instanţa de apel (art. 493 C. civ. de la 1864) şi, prin urmare, şi considerentele ce au fundamentat soluţia adoptată cu privire la excepţia prescripţiei.

Pe de altă parte, criticile care au în vedere ipoteza reglementată de art. 493 sunt străine de raţionamentul instanţei de apel, pe care recurenţii pare că nu l-au înţeles, în condiţiile în care, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa a avut în vedere un alt moment de început al prescripţiei decât cel decelat de recurenţi, reţinând, în plus, intervenirea unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în mod explicit că, în ipoteza reglementată de art. 493 C. civ. de la 1864, ce reprezintă fundamentul juridic al pretenţiilor formulate, dreptul de creanţă al proprietarului materialelor se naşte pe măsura încorporării materialelor în imobil, din momentul începerii lucrării şi până la terminarea ei, acesta fiind momentul exercitării dreptului de accesiune, dată de la care începe să curgă şi termenul de prescripţie.

Raportat la elementele particulare ale speţei, instanţa de apel a constatat că lucrarea a fost considerată finalizată la data încheierii procesului-verbal de recepţie nr. x din data de 18.10.2013, dar părţile au recunoscut că, în realitate, construcţia s-a finalizat efectiv în anul 2015.

Dat fiind, însă, faptul că, la momentul respectiv, aşa cum s-a recunoscut expres prin întâmpinarea formulată de pârâţi în primă instanţă, părţile în litigiu se aflau în relaţii amiabile, locuiau şi foloseau împreună imobilul în discuţie, situaţie care s-a perpetuat până în aprilie 2023, când pârâţii nu i-au mai permis reclamantei B. accesul în imobil, instanţa de apel a apreciat că, pe perioada convieţuirii părţilor în acelaşi imobil, termenul de prescripţie nu a curs, aceasta constituindu-se într-o cauză de întrerupere a prescripţiei, în sensul art. 2537 pct. 1 şi art. 2538 Noul C. civ., întrucât poate fi asimilată unei recunoaşteri a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către pârâţi în favoarea reclamanţilor.

În consecinţă, în condiţiile în care părţile au continuat să folosească împreună imobilul chiar şi după data introducerii de către reclamanţi a cererii de chemare în judecată, respectiv, până în aprilie 2023, instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii nu avea cum să fie împlinit la data de 16.02.2021, când a fost promovată cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că dezlegarea dată pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor se întemeiază pe o examinare exhaustivă a tuturor elementelor esenţiale ale cauzei, concluzia instanţei de apel şi raţionamentul ce a stat la baza acesteia punând în evidenţă corecta interpretare şi aplicare atât a dispoziţiilor art. 2523 si 2528 din C. civ., care stabilesc regulile de determinare a începerii cursului prescripţiei, cât şi a celor referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, instanţa argumentând în fapt şi în drept incidenţa cauzei de întrerupere reglementate de art. 2537 alin. (1) punctul 1 din C. civ., coroborat cu art. 2538 C. civ.

Din niciun considerent al deciziei atacate nu rezultă că în stabilirea momentului de început al prescripţiei instanţa s-ar fi raportat la data la care reclamanţii au părăsit imobilul. Dimpotrivă, rezultă cu evidenţă din cuprinsul motivării că, aplicând regula generală de determinare a începutului prescripţiei extinctive, potrivit căreia "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", regulă incidentă şi în cazul acţiunii în restituire ce face obiectul prezentei cauze, instanţa de apel a stabilit în mod explicit că dreptul de creanţă al reclamanţilor, în calitate de proprietari ai materialelor achiziţionate de pârâţi cu banii primiţi de la aceştia, se naşte din momentul începerii lucrării şi până la terminarea ei, pe măsura încorporării materialelor în imobil.

În schimb, împrejurarea că reclamanţii au locuit în imobil alături de pârâţi până în aprilie 2023, în virtutea relaţiilor amiabile care au existat între ei şi a convenţiei anterioare începerii lucrărilor, a fost asimilată de instanţa de apel unei recunoaşteri unilaterale tacite a dreptului reclamanţilor, în sensul dispoziţiilor art. 2538 alin. (1) şi (2) din C. civ. ("1. Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. 2. Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea."), şi, implicit, unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, conform art. 2537 alin. (1) punctul 1 C. civ. ("Prescripţia se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea în orice alt mod a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia "), or, aceasta este o chestiune fundamental diferită de cea alegată pe calea recursului, respectiv, stabilirea momentului de început al prescripţiei, confuzia pe care recurenţii o fac între cele două instituţii de drept civil fiind evidentă şi de natură a atrage caracterul vădit neîntemeiat al criticilor ce susţin nelegalitatea soluţiei date excepţiei prescripţiei.

Curtea de apel a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii este prescriptibilă, în termenul general de 3 ani, însă termenul s-a întrerupt pe perioada în care reclamanţii au locuit în imobil. Posesia şi folosinţa pe care aceştia au exercitat-o asupra construcţiei, cu acordul pârâţilor şi împreună cu aceştia, a fost circumscrisă unei recunoaşteri a dreptului în sensul dispoziţiilor art. 2538 C. civ., astfel încât, contrar susţinerilor recurenţilor, soluţionarea excepţiei prin raportare la acest aspect îşi găseşte corespondent deplin în normele juridice ce reglementează prescripţia.

Neînţelegând raţionamentul ce a fundamentat soluţia dată excepţiei, recurenţii nu au combătut în niciun fel statuările în drept ale instanţei de apel referitoare la cauza de întrerupere a prescripţiei, singura obiecţie a acestora referindu-se la o chestiune de fapt, în sensul că, în realitate, reclamanţii ar fi stat doar sporadic în imobil, în perioada 2016-2017 locuind chiar separat, într-un apartament la bloc, cu chirie, însă aceste susţineri nu pot fi avute în vedere de instanţa de control judiciar câtă vreme nu relevă aspecte de nelegalitate a soluţiei adoptate ci tind doar către conturarea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în apel, lucru nepermis în recurs.

Chiar dacă s-ar aprecia că prin susţinerile formulate în cadrul acestui motiv de recurs recurenţii au criticat însăşi statuarea instanţei de apel cu privire la intervenirea unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, modul în care instanţa de apel a interpretat probele pentru a stabili că părţile au locuit o perioadă împreună în imobil şi valoarea juridică pe care a dat-o acestei împrejurări, din perspectiva posibilităţii asimilării ei unei recunoaşteri a dreptului şi, implicit, unei cauze de întrerupere a prescripţiei, nu se circumscriu unor chestiuni de aplicare/interpretare greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie, ci, cel mult, unei greşeli de interpretare a unor aspecte de fapt, ceea ce nu poate constitui motiv de casare a deciziei atacate.

În consecinţă, în lipsa unor critici care să deducă judecăţii aspecte de nelegalitate susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac şi pentru argumentele ce au fost anterior reţinute, Înalta Curte, urmează a constata că soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este legală, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident.

3. În cadrul criticilor ce vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în esenţă, recurenţii pârâţi susţin că reclamanţii nu au reuşit să demonstreze că imobilul a fost construit cu banii trimişi de ei din Italia, după cum nu au reuşit să demonstreze nici măcar dacă în perioada edificării acestuia realizau venituri care să le permită susţinerea unei astfel de investiţii, simpla împrejurare că aceştia le-au remis diferite sume în intervalul de timp în care ei, pârâţii, au ridicat casa, pe terenul proprietatea lor, nefiind de natură a conduce la concluzia că reclamanţii au avut o contribuţie efectivă, astfel că nu se înscrie în exigenţele textului de lege ce reglementează accesiunea imobiliară artificială prevăzută de art. 493 C. civ. de la 1864, temeiul juridic avut în vedere de către Curtea de Apel Craiova.

Totodată, în contextul în care probatoriul administrat relevă că reclamanţii au trimis în ţară, în perioada 2010-2015, circa 26.000 euro, recurenţii-pârâţi susţin că valoarea cotei de contribuţie stabilite de instanţa de apel în favoarea acestora este nejustificat de mare, suma de 160.000 euro pe care reclamanţii ar trebui să o primească fiind practic egală cu valoarea casei la data la care a fost construită, deşi, contrar expertizei efectuate în cauză, în decizia atacată se reţine că ea reprezintă doar 60% din valoarea totală a imobilului.

Criticile astfel formulate nu pot fi analizate întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurenţii nu au indicat şi, cu atât mai puţin, nu au demonstrat încălcarea de către instanţa de apel a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., aceştia fiind nemulţumiţi doar de concluzia la care a ajuns instanţa, în urma evaluării probatoriului, în sensul că, în realitate, reclamanţii au susţinut financiar ridicarea de către pârâţi a construcţiei, precum şi de valoarea cotei de contribuţie reţinute în favoarea acestora.

Astfel, deşi contestă statuările instanţei de apel şi susţin greşita interpretare şi aplicare a legii, în concret, recurenţii opun, doar, aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele şi concluzia la care ar fi trebuit, în opinia lor, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidenţa cazului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., care presupune existenţa unor încălcări ale normelor de drept material, ipoteze ce nu au fost demonstrate în cauză.

Cu alte cuvinte, criticile vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unor chestiuni de fapt, or aceasta nu constituie un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu poate fi reevaluată de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor administrate şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

În consecinţă, reţinând că nu există critici care să justifice casarea hotărârilor atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 339 din data de 15 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 450 din data de 11 decembrie 2023 şi a deciziei civile nr. 339 din data de 15 octombrie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.