Broadcast of private recording alleging domestic violence: balancing freedom of expression under Art. 10 ECHR against right to privacy under Art. 8 ECHR and civil liability for defamation

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2019 la data de 04.09.2019, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare de către Judecătoria Iaşi prin sentinţa civilă nr. 389/17.01.2020, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D., E. şi S.C. F. S.A., obligarea pârâtei D. la plata contravalorii în RON a sumei de câte 30.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin faptele culpabile ale acesteia de denigrare a reclamanţilor în mass media, obligarea pârâtului E. la plata contravalorii în RON a sumei de câte 10.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin aceleaşi fapte şi, de asemenea, obligarea pârâtei S.C. F. S.A. la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale. în plus, au solicitat să se dispună obligarea acestei ultime pârâte de a şterge de pe contul youtube şi de pe orice alte medii online înregistrarea emisiunii "G." din data de 14.02.2019 şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1111 din 10 mai 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins acţiunea şi a obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtei D. suma de 4.800 RON şi pârâtului E. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel - primul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 54 din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul, a anulat în tot sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.

4. Hotărârea pronunţată în recurs - primul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 386 din 2 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta F. S.A. împotriva deciziei nr. 54 din 3 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel - al doilea ciclu procesual.

Prin decizia nr. 515/2023 din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1111/2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă la data de 10.05.2021 şi a obligat apelanţii la plata în solidar către intimatul E. a sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 515/2023 din 16 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că prin considerentele deciziei apelate nu s-a răspuns unora dintre criticile esenţiale formulate pe calea apelului, instanţa tratând global şi în comun pentru fiecare dintre apelanţii-reclamanţi şi pentru pârâţi, criticile formulate împotriva hotărârii tribunalului, cu referire la faptele imputate prin cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel a analizat global faptele concrete imputate distinct fiecăruia dintre pârâţi, iar în anumite situaţii a modificat conţinutul faptelor efectiv imputate pentru a justifica soluţia pronunţată.

În ce o priveşte pe pârâta D., faptele imputate acesteia constau în formularea unor acuzaţii de natură penală, acuzând reclamanţii de agresiuni fizice, de violenţă extremă, de influenţarea soluţiilor instanţelor judecătoreşti, precum şi de planuri de răpire a fiicei sale minore, aflată în acel moment în grija tatălui său.

Afirmaţiile denigratoare au fost formulate atât în presa scrisă locală, la 11 februarie 2019 în H. apărând articolul Divorţ urât într-o familie de medici, în care sunt redate, extensiv, declaraţii ale pârâtei, precum şi în presa televizată, în cadrul emisiunii G. din data de 14.02.2019, la postul de televiziune F..

În ce priveşte actele de violenţă fizică, se arată prin memoriul de recurs că deşi instanţa de apel reţine în mod corect că hotărârile pronunţate până la acel moment nu reţineau în sarcina tuturor reclamanţilor acte de violenţă în familie, a apreciat, contrar cererii şi motivării cererii de chemare în judecată, că violenţele în familie erau parţial adevărate, de vreme ce prin sentinţa civilă nr. 11904/2018 a Judecătoriei Iaşi se menţionase că reclamantul C. a exercitat acte de violenţă verbală şi psihologică, schimbând, astfel, instanţa de apel, esenţa şi conţinutul faptei delictuale imputate prin cererea de chemare în judecată.

Se mai arată de asemenea că instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a afirmaţiilor pârâtei care conţin, în fapt, acuzaţii de trafic de influenţă în legătură cu soluţiile pronunţate de instanţele de judecată în litigiile dintre părţi. Or, instanţa de apel nu a apreciat ca fiind necesar să stabilească dacă aceste afirmaţii au caracter defăimător, respectiv dacă au sau nu o bază factuală şi dacă ele reprezintă simple opinii sau informaţii, apreciind că au o doză de exagerare, justificată de disperarea mamei care era lipsită de contactul cu fiica sa. Or, această reţinere nu îndeplineşte exigenţele de motivare, prin prisma elementelor care trebuie analizate într-o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care se invocă o încălcare a dreptului la imagine şi viaţă privată, căruia i se opune dreptul la liberă exprimare.

Instanţa de apel nu a analizat acuzaţiile de violenţă fizică formulate împotriva mamei fostului său soţ şi nici critica potrivit căreia hotărârea tribunalului nu reţine nicio bază factuală pentru acest tip de acuzaţie. Instanţa de apel nu a avut nicio referire la acest element distinct al faptelor delictuale imputate, neprimind o dezlegare din partea instanţei de apel.

De asemenea, instanţa de apel nu a făcut o analiză a faptelor imputate pârâtei F., limitându-se la a invoca interesul public în abordarea temei violenţei în familie de către această pârâtă, nerăspunzând aspectelor din cererea de chemare în judecată şi criticilor formulate în apel. Instanţa de apel nu a analizat elementele de fapt care au constituit conţinutul faptelor delictuale imputate acestei pârâte - insuficienta documentare pentru a justifica baza factuală pe care şi-au întemeiat susţinerile participanţii la emisiune, nerealizând o preponderenţă a dreptului la liberă exprimare faţă de dreptul la propria imagine şi viaţă privată. Instanţa de apel nu a verificat conţinutul efectiv al emisiunii, buna-credinţă, forma şi stilul de realizare a emisiunii, apreciat de reclamanţi ca depăşind limitele libertăţii de exprimare.

Din analiza hotărârii recurate, reiese cu evidenţă că nu au fost respectate exigenţele de redactare a hotărârii instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impunându-se casarea atât pentru viciul de nelegalitate constând în nerespectarea principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene, care împreună cu dispoziţiile Convenţiei Europene formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, cât şi pentru neanalizarea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, raportat la conţinutul emisiunii din 14.02.2019.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că a fost încălcat art. 255 C. proc. civ., de vreme ce instanţa de apel a făcut trimitere la mijloace de probă care nu existau la data difuzării emisiunii, pentru a exonera pârâţii de răspunderea delictuală, încălcându-se, astfel, caracterul util şi concludent al probei. Aprecierea existenţei sau absenţei bazei factuale, precum şi buna-credinţă, trebuia raportată la ansamblul de date, informaţii sau împrejurări existente la data difuzării emisiunii.

Dintr-o altă perspectivă, recurenţii critică refuzul instanţei de a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva celor reţinute de instanţa de apel potrivit cărora baza factuală la care trebuie să se raporteze instanţa atunci când verifică limitele dreptului la exprimare nu trebuie să aibă aceeaşi forţă probantă cu cea care ar putea fi depusă în faţa unei instanţe de judecată şi nici să se fundamenteze pe o hotărâre de condamnare, reţinând totodată că instanţa civilă nu are de analizat legalitatea modului de obţinere a înregistrării, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurenţii arată că instanţa de apel ar fi trebuit să determine dacă pârâta F. S.A. a cunoscut sau trebuia să cunoască modul în care a fost realizată înregistrarea difuzată şi dacă avea dreptul să o utilizeze pentru a fi difuzată public.

În continuare se arată că este vorba despre o interceptare obţinută nelegal a unor discuţii private, iar, de vreme ce conţinutul dialogului nu a fost transpus faptic, ci reflectă o stare de moment a părţilor, indiferent de caracterul şocant al discuţiilor, acestea nu trebuie făcute publice, ci protejate.

În consecinţă, decizia pronunţată încalcă art. 74 din C. civ. care interzice interceptarea fără drept a unei convorbiri private, precum şi art. 38 din Decizia nr. 187/2006 a Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Dintr-o altă perspectivă, recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat art. 8 din CEDO, prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, respectiv prin aprecierea că aceasta ar trebui respectată doar de către organele de anchetă şi funcţionarii publici.

Or, în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că declaraţiile făcute de entităţi private, cum ar fi mass-media, deşi nu încalcă art. 6 par. 2 din CEDO, ele încalcă dreptul la respectarea vieţii private, în temeiul art. 8 CEDO.

Se arată de asemenea că instanţa de apel nu a analizat maniera de prezentare a titlului emisiunii pe pagina I., care depăşea limitele dreptului la liberă exprimare.

Instanţa de apel a aplicat greşit art. 10 din CEDO, de vreme ce afirmaţiile din emisiunea G. din 14.02.2019 depăşesc limita judecăţilor de valoare, ele devenind veritabile acuzaţii penale, consecinţa fiind încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la imagine şi la viaţă privată al reclamanţilor. În continuare, sunt invocate dispoziţiile art. 72 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 4 alin. (1) C. proc. pen., art. 23 alin. (11) din Constituţie, care sunt reflectate în Decizia nr. 187/2006 a Consiliului Naţional al Audiovizualului, precum şi Codul Deontologic Unic elaborat de Convenţia Organizaţiilor Media.

Instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că pârâta F. S.A. şi-a exercitat legal dreptul la liberă exprimare, garanţia conferită de art. 10 din CEDO fiind subordonată condiţiei ca jurnaliştii să acţioneze cu bună-credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de crezare, în respectul deontologiei profesionale specifice acestora. Actul jurnalistic s-a îndepărtat de scopul pe care îl are presa de a contribui la dezbaterile publice de interes general.

Instanţa de apel a încălcat art. 77 C. civ., stabilind că pârâta F. S.A. nu a comis fapta ilicită constând în încălcarea dreptului reclamanţilor la respectarea datelor cu caracter personal. Pârâta nu a justificat legitimitatea divulgării publice a numelui reclamanţilor, iar în contextul discuţiilor legate de naţionalitatea siriană a reclamantului, s-a arătat că în emisiune nu s-a subliniat etnia română a acestuia şi lipsa oricărei legături cu religia mahomedană sau cu facţiunile extremiste din Siria ale acestei religii, lăsând privitorii să speculeze şi să formuleze concluzii ce corespundeau unor prejudecăţi implicite.

Curtea europeană a concluzionat că publicarea unei fotografii interferează cu viaţa privată a unei persoane, chiar dacă această persoană este una publică, pe acelaşi palier aflându-se dreptul la confidenţialitatea numelui, a etniei şi a celorlalte date cu caracter personal invocate public în cadrul emisiunii.

Cu referire la faptele imputate pârâtului E., instanţa de apel a reţinut în mod greşit că afirmaţiile defăimătoare au natura unor opinii proprii, care nu presupun demonstrarea acestora, fără a le analiza efectiv. În realitate însă, acesta a formulat acuzaţii cu un caracter ofensator, devoalând aspecte ce ţin de viaţa privată, prezentate într-o manieră trivială, inadecvate emisiunii a cărei temă o reprezenta o dezbatere de interes general constând în violenţa domestică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă F. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de F. S.A., solicitând respingerea apărărilor formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că dosarul se află în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 386 din 2 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, dezlegându-se aspecte care nu mai pot face obiectul criticilor în actuala cale de atac.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Aşadar, în funcţie de întinderea casării - după cum aceasta este totală sau parţială, depind şi limitele în care se va face judecata fondului: în caz de casare totală procesul va fi rejudecat în întregime, iar în caz de casare parţială, instanţa care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la analizarea chestiunii care a atras casarea, ceea ce înseamnă că nu are dreptul să pună în discuţie acea parte din hotărâre care, nefiind casată a intrat în autoritate de lucru judecat.

Decizia instanţei de recurs pronunţată în primul ciclu procesual a statuat că: "Din lecturarea sentinţei Tribunalului Iaşi s-a constatat că această instanţă a efectuat o amplă analiză a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept, inclusiv prin raportarea la principiile CEDO aplicabile în speţa de faţă, cu referire la judecăţile de valoare şi acuzaţiile factuale, raportând buna-credinţă la criterii obiective precum: interesul public şi baza factuală.

Ulterior enunţării criteriilor obiective, necesare analizei drepturilor aflate în conflict, prima instanţă a făcut trimiteri concrete la probele ce au stat la baza demersurilor jurnalistice, respectiv la înregistrarea necontestată de reclamanţi (...).

Constatând buna-credinţă a pârâţilor, prin raportare la interesul public şi baza factuală, Tribunalul Iaşi a considerat că nu există faptă ilicită şi nu a mai analizat celelalte elemente necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

Astfel, prima instanţă a judecat fondul analizând probatoriul administrat în cauză şi a oferit prevalentă dreptului la liberă exprimare, în detrimentul dreptului la viaţa privată al reclamanţilor. (...)

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, este clară şi precisă, se referă la probele administrate şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia pronunţată în dispozitiv, iar eventualele lacune sau inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru retrimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal."

Constatând încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este lipsită de temei legal, Înalta Curte a admis recursul, în primul ciclu procesual, prin decizia pronunţată configurând limitele rejudecării de către instanţa de apel după casare şi anume, limitat la acele inadvertenţe ori lacune ale motivării instanţei de fond, care pot fi suplinite în calea devolutivă a apelului.

Drept urmare, criticile formulate de către recurenţi, potrivit cărora instanţa de apel, deşi a reţinut existenţa unor inadvertenţe în hotărârea primei instanţe, a considerat că acestea pot fi remediate în calea de atac a apelului, nefiind necesară trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, sunt nefondate, acest mod de soluţionare a cauzei fiind consecinţa aplicării în rejudecarea cauzei a îndrumărilor deciziei de casare, a cărei aplicare este obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în legătură cu conţinutul memoriului de recurs se reţine că, deşi întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., acesta conţine alături de critici specifice cazurilor de casare invocate şi o serie de critici care nu sunt încadrabile în motivele de recurs invocate ori în altele limitativ reglementate în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece susţin o greşită interpretare ori aplicare a legii materiale incidente doar la modul declarativ, propunând, în realitate, o reevaluare a aspectelor de fapt ale cauzei ori o cenzură asupra calificărilor şi aprecierilor elementelor factuale realizate de instanţa de apel, în rejudecare, prezenţa acestora şi delimitarea lor urmând să fie semnalată ca atare pe parcursul analizei.

- Criticile de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se susţin.

În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că recursul formulat vizează prima ipoteză reglementată de textul legal, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, arătând că hotărârea instanţei de apel nu îndeplineşte exigenţele de motivare a hotărârii prin prisma elementelor care trebuie analizate într-o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care se invocă o încălcare a dreptului la imagine şi viaţă privată, căruia i se opune dreptul la liberă exprimare, prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenţii au invocat teza nemotivării hotărârii, afirmând că aceasta nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază justificat de maniera în care s-a realizat analiza instanţei de apel, printr-o tratare globală şi în comun a acuzaţiilor formulate/faptelor imputate de reclamanţi (iar nu de către fiecare reclamant) împotriva pârâţilor (iar nu împotriva fiecărui pârât), argumentele de nelegalitate a hotărârii atacate fiind analiza globală a acuzaţiilor/faptelor sau modificarea faptelor efectiv imputate.

O astfel de teză nu poate fundamenta în mod valabil o critică de nelegalitate pentru viciul nemotivării hotărârii pentru că maniera în care instanţa tratează situaţia litigioasă, chiar complexă fiind, a unei cauze constituie o chestiune de stil, de tehnică a redactării şi ţine de opţiunea judecătorului, putând fi dictată de raţiuni legate de claritatea prezentării, de uşurinţa analizei, dar mai ales - ca în cazul de faţă - de unitatea de situaţie în care faptele s-au desfăşurat - esenţial fiind ca hotărârea să răspundă complet chestiunilor controversate şi să trateze în mod convingător şi real apărările şi susţinerile esenţiale ale părţilor.

Or, faptul că instanţa a expus în sinteză acuzaţiile/faptele imputate de reclamanţi pârâţilor şi vătămările pretins suferite care au dat resortul acţiunii celor dintâi, pentru ca apoi să le examineze pe rând, în contextul producerii/săvârşirii lor, dar şi în ordinea impusă de nevoia de a răspunde motivelor de apel formulate, nu îndreptăţeşte critica de nemotivare a hotărârii, câtă vreme analiza subsecventă răspunde cerinţelor de examinare efectivă a apărărilor şi susţinerilor esenţiale ale părţilor.

Referirile la analiza probelor şi situaţiei de fapt pe care o propun recurenţii spre a exemplifica ceea ce ei au considerat a reprezenta o modificare de către instanţa de apel a "conţinutului faptelor efectiv imputate" şi, de aici, o dovadă a nelegalităţii hotărârii atacate dată de nemotivarea acesteia, nu se circumscriu unei analize specifice controlului în legalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât conţin trimiteri fragmentate la raţionamentul şi evaluările situaţiei de fapt ce aparţin instanţei de apel.

Spre exemplu, atunci când tinde să demonstreze schimbarea "în esenţa şi conţinutul faptei delictuale imputate" prin cererea de chemare în judecată pârâtei D., care viza acuzaţii denigratoare de violenţă fizică, în timp ce instanţa de apel reţine pe baza sentinţei civile nr. 11904/2018 a Judecătoriei Iaşi că reclamantul C. exercitase acte de violenţă verbală şi psihologică asupra acesteia, recurenţii nu fac decât să rupă din context analiza instanţei şi separă această primă observaţie a sa de celelalte care îi urmează, prin care instanţa de prim control judiciar reţine actele de violenţă ale reclamantului asupra pârâtei atât prin obstrucţionarea legăturii mamă-fiică cât şi prin atitudinea violentă denigratoare la adresa acesteia, chiar şi în prezenţa minorei, pe baza deciziilor nr. 2712/18.12.2020 şi nr. 612/6.03.2019, ambele pronunţate de Tribunalul Iaşi. De asemenea, pe baza rechizitoriului din 06.05.2021 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în dosarul penal nr. x/2018, instanţa de apel reţine trimiterea în judecată ca inculpat a reclamantului C. pentru fapte petrecute la 6.10.2018, anterior emisiunii TV, constând în violenţă în familie, lovire sau alte violenţe asupra persoanelor vătămate D. şi J., în primă instanţă fiind pronunţată condamnarea reclamantului pentru aceste fapte.

Ansamblul acestor evaluări au condus instanţa de apel la concluzia că "afirmaţiile pârâtei în privinţa episoadelor de violentă exercitate asupra sa, în special de soţul său de la acel moment, reclamantul C., aveau corespondent în realitate".

Prin urmare, lipsit de orice corespondenţă în evaluarea instanţei de apel se afirmă că aceasta ar fi schimbat esenţa şi conţinutul faptei delictuale imputate acestei pârâte prin cererea de chemare în judecată.

În acelaşi registru se înscrie şi afirmaţia critică în sensul că instanţa de apel nu ar fi realizat o analiză efectivă a afirmaţiilor pârâtei D. la adresa celorlalţi doi reclamanţi, indicate ca denigratoare prin acţiune, când la fila x din decizie curtea de apel notează că "situaţia în care se afla pârâta, care resimţea disperare ca urmare a inacţiunii autorităţilor de a întreprinde demersuri pentru a o ajuta să aibă G. la copilul său, reprezintă contextul afirmaţiilor sale cu privire la relaţiile, influenţa pe care reclamanţii le-ar deţine de vreme ce nu răspund pentru faptele lor." Iar susţinerea că instanţa de apel n-ar fi realizat, cât priveşte aceste afirmaţii, distincţia între informaţii sau opinii, este infirmată chiar de considerentul următor prin care reţine "O atare exagerare, dar care are ca suport situaţia relevată anterior, nu constituie în sine un argument pentru care pârâta ar fi trebuit să şi dovedească aceste afirmaţii, cu atât mai mult cu cât emisiunea reprezenta un mijloc de comunicare prin care se urmarea tragerea unui semnal opiniei publice cu privire la evenimente de interes general", fiind evident că respectivele afirmaţii au fost analizate în registrul părerilor/opiniilor personale care pot fi afectate de subiectivism şi, deci, de o doză de exagerare.

Însă, modul în care instanţa de apel a valorificat acest element al situaţiei de fapt este o chestiune care ţine în mod real de aprecierea probelor şi de stabilirea situaţiei de fapt care excedează controlului în legalitate specific recursului. Nu se înscrie, de altfel, în acest control nici susţinerea că instanţa de apel n-ar fi valorificat anumite probe - ordonanţa de clasare emisă în dosarul nr. x/2018 - care o exonerau de răspundere pe reclamanta A. ori aceea că n-ar fi analizat faptele imputate pârâtei F. S.A., critici ce nu corespund niciunuia din cazurile de casare permise de lege.

De altfel, toate aceste critici, sunt tot atâtea pretexte care tind, în realitate, să demonstreze nu viciul nemotivării hotărârii - care nu există -, ci pe cel al unei incomplete stabiliri ori al eronatei evaluări a situaţiei de fapt, recurenţii urmărind o devoluare a fondului cauzei în ansamblu, inadmisibilă în recurs, propunând o evaluare a hotărârii din apel raportat la alte criterii decât cele limitativ permise în cazurile de casare reglementate în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte critica potrivit căreia hotărârea recurată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurenţilor, că aceasta respectă exigenţele instituite de acest articol. Sub acest aspect Înalta Curte reaminteşte că motivarea hotărârii judecătoreşti presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei adoptate.

În speţă, motivarea deciziei din etapa apelului, menită să suplinească aspectele rămase neacoperite prin hotărârea de primă instanţă, respectă aceste exigenţe legale, întrucât au fost examinate efectiv apărările şi susţinerile esenţiale ale părţilor, chiar dacă nu s-a răspuns fiecărui considerent în parte, fiind arătate motivele de fapt şi de drept pe care instanţele fondului şi-au întemeiat hotărârea, acestea fiind adecvate în raport de natura cauzei. Conform jurisprudenţei CEDO, (hotarârile Perez împotriva Franţei. Van der Hurk împotriva Olandei, Helle împotriva Finlandei, Albina împotriva României etc.), noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii, această cerinţă fiind în cauză respectată. Calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. În mod deosebit însă, obligaţia instanţei este aceea de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul. Această exigenţă, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor.

Aşadar, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că instanţele de fond nu au analizat în detaliu toate susţinerile acestora şi nu au cercetat fondul judecăţii, observându-se că instanţele de fond au înfăţişat într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere atunci când au respins acţiunea promovată de reclamanţi, respectiv calea de atac a apelului exercitată de aceştia.

Înalta Curte nu poate reţine ca întemeiate nici criticile de realizare a unei analize în afara coordonatelor jurisprudenţiale trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze cu specificul celei de faţă, care pun în concurs drepturile şi libertăţile consacrate în art. 8 (dreptul la viaţă privată) şi în art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, regăsindu-se în considerentele ce fundamentează soluţia din apel (ca şi a primei instanţe) teme precum identificarea contextului factual al afirmaţiilor pretins defăimătoare - conflictul grav prezent în familia a doi medici cunoscuţi din Iaşi, în centrul căruia se află interesul şi soarta copilului lor, pe fondul acţiunilor violente de îndepărtare a copilului de mamă şi al obstrucţionării legăturilor lor fireşti; natura subiectului dezbătut, care este de interes public - violenţa în familie, ca problemă socială importantă, aptă să facă obiectul unei emisiuni tv cu acest specific, lentoarea sau inacţiunea autorităţilor; scopul urmărit - discutarea unei chestiuni de interes general în societate, iar pentru D., acela de a alerta autorităţile asupra prevenirii unui posibil caz de răpire internaţională de copii; verificarea existenţei unei baze factuale, realizarea distincţiilor între fapte imputate şi opinii personale, fiind realizate observaţii în legătură cu forma şi stilul emisiunii; examinarea poziţiei subiective a celor acuzaţi de încălcări ale limitelor libertăţii de exprimare, fiind reţinută buna lor credinţă.

Susţinerea că instanţa, în finalul cercetării sale şi subsecvent evaluării tuturor acestor elemente, nu a realizat "nicio analiză a preponderenţei dreptului la liberă exprimare faţă de dreptul la propria imagine şi la viaţă privată" omite împrejurarea că toată această analiză se regăsea ca atare realizată în hotărârea de primă instanţă care a concluzionat că "ansamblul probelor administrate nu relevă exercitarea dreptului pârâţilor la liberă exprimare în mod abuziv, ci cu bună-credinţă. Prin urmare fapta acestora nu este ilicită fiind săvârşită în exercitarea normală a dreptului subiectiv la liberă exprimare garantat de art. 10 din CEDO", în timp ce instanţa de apel, exercitând controlul judiciar asupra acesteia, nu a făcut decât să îi confirme concluzia.

În sfârşit, atunci când reclamă lipsa din hotărârea recurată a unei analize care să privească ingerinţele în exerciţiul dreptului prevăzut de art. 10 din Convenţie, subordonată verificării dacă acestea sunt prevăzute de lege, dacă urmăresc un scop legitim şi dacă sunt necesare într-o societate democratică, recurenţii dovedesc că se află în eroare întrucât tocmai concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că pârâţii nu au depăşit marjele legitime ale dreptului lor la liberă exprimare, nu a determinat impunerea vreunei sanţiuni/restricţii/ingerinţe asupra acestei libertăţi şi, deci, nu a făcut necesară o astfel de analiză (în realizarea căreia ar fi fost mai degrabă interesaţi, eventual, intimaţii-pârâţi).

În consecinţă, se reţine că decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, instanţa de apel procedând la un examen efectiv al tuturor mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă prezentate de părţi şi încuviinţate de instanţă, în completarea analizei efectuate de instanţa de fond, în ce priveşte aspectele considerate lacunare ori care nu au atins susţinerile esenţiale ale reclamanţilor - conformându-se, astfel, îndrumărilor deciziei de casare. Totodată, instanţele fondului au analizat din perspectiva principiilor stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, criteriile în baza cărora se acordă prevalenţă unuia dintre cele două drepturi fundamentale aflate în concurs - dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, având loc efectuarea propriu-zisă a exerciţiului de punere în balanţă relevant.

Înalta Curte remarcă, de asemenea, că motivarea hotărârii atacate este coerentă, clară, lipsită de ambiguităţi şi conduce în mod logic la soluţia din dispozitiv, astfel că această motivare realizează exigentele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.

- Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au caracter nefondat, după cum urmează.

Este eronată critica de încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 255 C. proc. civ. (admisibilitatea probelor). Pe de o parte, în acest conţinut, critica nu poate fi circumscrisă motivului de casare sus menţionat, care are în vedere exclusiv cazurile de încălcare sau greşită aplicare a normelor de drept material în soluţionarea cauzelor, iar nu a celor de drept procesual, cum sunt cele indicate prin critica recurenţilor, care stabilesc regulile în privinţa admisibilităţii probelor. Pe de altă parte, susţinând această critică, recurenţii nu invocă argumente apte a demonstra inadmisibilitatea probelor pe care instanţa şi-a sprijinit hotărârea, ci pretind că parte a acestora, respectiv că hotărâri judecătoreşti sau alte acte judiciare provenind din litigii purtate între părţi, fiind emise ulterior evenimentelor supuse analizei instanţei, nu ar fi putut fi avute în vedere în stabilirea existenţei/verificării bazei factuale în privinţa afirmaţiilor pretins denigratoare.

În mod evident, critica este una prin care se tinde la înlăturarea din ansamblul probator al cauzei a probelor menţionate, în privinţa cărora nu au fost indicate temeiuri de a fi considerate inadmisibile, în timp ce caracterul lor concludent şi pertinent este în puterea de apreciere a instanţei de apel, necenzurabilă pe calea recursului.

Cât priveşte aptitudinea acestor înscrisuri - decizia nr. 2712/18.12.2020 şi nr. 612/6.03.2019 ale Tribunalului Iaşi, respectiv rechizitoriul din dosarul penal nr. x/2018, finalizat cu condamnarea reclamantului C. la pedeapsa amenzii penale prin sentinţa penală nr. 1726/2023 a Judecătoriei Iaşi - de a constitui probe relevante în evaluarea bazei factuale a afirmaţiilor pretins defăimătoare, nu ar putea fi contestată sau negată doar prin raportare la data emiterii lor, câtă vreme în conţinutul acestora sunt evaluate fapte săvârşite/produse în perioada relaţiilor conflictuale dintre părţi (la data de 6.10.2018 şi la data de la 18.11.2018) ce au precedat contextul emisiunii tv din 14.09.2019, instanţa de apel reţinând valoarea lor confirmatorie în privinţa actelor de violenţă despre care s-a făcut vorbire în emisiunea în cauză.

- Este nefondată critica recurenţilor relativă la un pretins refuz al instanţei de apel de a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, refuz pe care îl deduc în mod forţat din considerentul prin care aceasta a stabilit că, în evaluarea cauzei, nu are de analizat legalitatea modului de obţinere a înregistrării din care reieşea planul de separare a mamei de copilul său prin răpirea şi deplasarea lui în afara ţării (Siria), pus la cale de reclamanţii B. şi A., considerând suficientă evaluarea înregistrării şi lipsa oricăror indicii că aceasta nu ar fi veridică (instanţa subliniind că reclamanţii s-au preocupat să denunţe circumstanţele în care a fost realizată înregistrarea, dar nu au contestat realitatea ei).

Tot nefondat este criticată şi legitimitatea utilizării respectivei înregistrări într-o emisiune tv ori în analiza bazei factuale a afirmaţiilor pretins vătămătoare ale pârâţilor, pe care instanţa o întreprinde în soluţionarea cauzei, acuzându-se o încălcare a dispoziţiilor art. 74 lit. b) şi c) din C. civ. şi utilizarea de către instanţa de apel a unui raţionament în sens invers etapelor necesar a fi parcurse pentru recunoaşterea încălcării dreptului la viaţă privată pe care recurenţii au acuzat-o în prezenta cauză. În alte cuvinte, potrivit recurenţilor, instanţa ar fi trebuit să reţină cu prioritate că legiuitorul a reglementat şi interzis interceptarea comportamentelor şi discuţiilor private, că interceptarea unor discuţii private nu poate fi făcută publică, că trebuia verificat dacă F. S.A. a cunoscut/trebuia să cunoască modul în care a fost făcută înregistrarea şi dacă avea sau nu dreptul să o utilizeze pentru a o aduce la cunoştinţa publicului.

Niciuna din aceste critici nu poate fi primită, observându-se că ceea ce se urmăreşte prin susţinerea acestora este, practic, contestarea utilizării înregistrării în discuţie drept bază factuală a evaluării legitimităţii dreptului pârâţilor la liberă exprimare în legătură cu subiectul dezvăluirilor, care a privit săvârşirea de către reclamanţi a o serie de fapte considerate defăimătoare de către aceştia.

Or, aceasta constituie tocmai esenţa cauzei litigioase deduse judecăţii.

Atunci când acuză o inversare a etapelor necesar a fi parcurse pentru recunoaşterea încălcării dreptului la viaţă privată, un refuz al instanţei de examinare a condiţiilor răspunderii civile delictuale în legătură cu realizarea înregistrării ori neacordarea priorităţii în observarea faptului că pârâţii, în demersul lor, au utilizat informaţii aflate sub protectia art. 74 lit. b) şi c) din C. civ. (punându-se accentul pe faptul că înregistrarea privea o discuţie privată între B. şi A., în spaţiul privat reprezentat de locuinţa lor, care a fost captată de un terţ, D.), recurenţii pierd din vedere că tocmai conţinutul şi sensul reglementării legale, a cărei nesocotire ei o acuză, sunt cele care au determinat raţionamentul şi etapele de analiză parcurse de instanţa de apel. Aceasta întrucât, aşa cum rezultă din chiar conţinutul dispoziţiilor legale a căror încălcare o invoca recurenţii, incidenţa prevederilor art. 74 intervine sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75 din C. civ.

Potrivit art. 74 C. civ. "Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private (...)b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate în spaţiu privat, fără acordul acesteia;"

Iar potrivit art. 75 din acelaşi C. civ., "(1)Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2)Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

Aşadar, întemeiat chiar pe dispoziţiile legale a căror încălcare recurenţii o critică, se înţelege că nici dispoziţiile art. 74 din C. civ. nu consacră de plano drept atingeri aduse vieţii private interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin mijloace tehnice ori utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări, respectiv captarea ori utilizarea vocii unei persoane aflată în spaţiul privat, fără acordul acesteia, ci astfel de acţiuni pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private doar dacă, subsecvent analizei pe care o implică dispoziţiile art. 75 din C. civ., nu se stabileşte că este vorba despre atingeri care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte ori despre un exerciţiu al drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Or, analiza instanţei de apel (ca şi cea a tribunalului) este plasată exact în spectrul acestor verificări, a măsurii în care acţiunile pârâţilor se înscriu în limitele exerciţiului dreptului la liberă exprimare, garantat prin art. 10 din CEDO, respectiv dacă pot fi considerate că au servit ori nu unui interes public, că au contribuit la dezbaterea unor probleme de ordin general pentru societate ori au avut ca unic scop doar satisfacerea unei curiozităţi a publicului, dacă au fost sau nu subordonate unui scop legitim, dacă au fost exercitate sau nu cu bună-credinţă, pentru ca, pe baza acestor elemente să se stabilească dacă acestea pot fi sau nu considerate ilicite şi, deci vătămătoare cât priveşte drepturile a căror ocrotire au invocat-o reclamanţii pe tărâmul art. 8 din CEDO.

Întrucât concluzia dedusă în urma analizei sale a fost aceea că pârâţii s-au manifestat în limitele exerciţiului dreptului legitim la liberă exprimare (examinat în coordonatele jurisprudenţei CEDO), folosind înregistrarea ca bază a unui subiect de interes general, iar emisiunea televizată ca mijloc de comunicare a acestor subiecte şi de alarmare, de atragere a atenţiei şi de informare a opiniei publice cu privire la evenimente de interes general vizând violenţa în familie (o problemă atât de actuală şi de răspândită în societatea românească, în toate păturile ei sociale) şi inacţiunea/lipsa de reacţie a autorităţilor, că a existat o bază factuală a informaţiilor comunicate - stabilită atât prin raportare la conţinutul înregistrării, cât şi al mai multor acte judiciare ce au tranşat conflicte de violenţă anterior petrecute între părţi -, că toate aceste manifestări, acţiuni, comunicări au fost realizate cu bună-credinţă, instanţele de judecată nu au putut confirma, aşa cum face posibil chiar art. 75 din C. civ., ca fiind ilicite atingerile/încălcările invocate de reclamanţi în legătură cu dreptul acestora la viaţa privată. În alte cuvinte, la finalul analizei instanţei de apel s-a stabilit că atingerile reclamate prin cererea de chemare în judecată nu constituie încălcări ale drepturilor ce s-a cerut a fi protejate - la identitate, la imagine, la demnitate şi onoare -, ci atingeri permise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în exerciţiul dreptului la liberă exprima garantat prin art. 10, ale cărui limite au fost statuate în jurisprudenţa instanţei de drept european.

Afirmaţia recurenţilor, în sensul că instanţa ar fi trebuit să observe şi să sancţioneze înaintea oricărei analize încălcare dreptului lor la viaţă privată produsă prin înregistrarea incriminată şi prin aducerea conţinutului său în spaţiul public, iar nu să o valorifice ca bază factuală a afirmaţiilor pretins vătămătoare, contravine literei şi spiritului reglementării a cărei încălcare aceştia o acuză, respectiv dispoziţiilor art. 74 şi 75 din C. civ., aceasta constituind parte a analizei care implica punerea în balanţă a drepturilor aflate în conflict, cel la viaţă privată şi cel la liberă exprimare.

Propunerea recurenţilor de a privi cu îngăduinţă conţinutul înregistrării şi în registrul unor discuţii private între persoane care - potrivit acestora - "În spaţiul privat, intim (...) au dreptul să poarte orice fel de discuţii, chiar şocante pentru public", dar fără să fi şi transpus în fapt planul/discuţia după emisiunea din 14.02.2019, spre a impune protejarea lor, iar nu folosirea în mod defăimător a respectivei conversaţii, nu poate fi primită.

În primul rând, trebuie reamintit că judecata în recurs este una care urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.); judecata în recurs este una pe tărâmul faptelor trecute, astfel cum au fost acestea receptate de părţi şi evaluate de instanţe. Prin urmare, în recurs, nu s-ar putea da alte conotaţii unor fapte care au determinat ori influenţat conduitele părţilor în litigiu şi în raport de care s-au realizat evaluări de către instanţele devolutive.

În al doilea rând, importanţa, seriozitatea şi stringenţa subiectului la care se referea înregistrarea n-ar putea fi azi minimalizate doar pentru că participanţii la conversaţia înregistrată nu au şi dus la îndeplinire planul lor ulterior datei la care a avut loc emisiunea (14.02.2019), când acesta a fost tocmai scopul urmărit de pârâta D. prin realizarea înregistrării, participarea la emisiune, popularizarea conţinutului său ori prin consimţirea la publicarea de articole în ziar pe această temă.

De altfel, litigiul de faţă nu este nici primul şi nici singurul care a evaluat importanţa şi stringenţa cuvenite subiectului la care se referea înregistrarea (planificarea răpirii copilului celor doi foşti soţi). În acest sens, Înalta Curte are în vedere că Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă definitivă nr. 612/6.03.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 (anterioară hotărârii de primă instanţă din prezenta cauză), a încuviinţat pe cale de ordonanţă preşedinţială stabilirea provizorie a domiciliului copilului minor la mamă până la soluţionarea procesului de divorţ cu nr. x/2018 purtat între soţi, reţinând obstrucţionarea exerciţiului firesc al drepturilor părinteşti ale mamei faţă de minoră (în vârstă de 1 an la acea dată) de către reclamantul C., dar şi întrucât a apreciat că "Din conţinutul conversaţiei purtate de părinţii intimatului-pârât rezultă cu certitudine intenţia acestora de a răpi fetiţa".

În sfârşit, în al treilea rând, poziţia recurenţilor faţă de această înregistrare şi conţinutul său nu ar putea fi împărtăşită întrucât tinde să acrediteze ideea că, în mod obişnuit şi firesc, în mediul lor privat, oamenii poartă conversaţii pe teme diverse al căror conţinut apare ca şocant pentru public, ceea ce constituie o denaturare, o exagerare şi, în tot cazul, o îndepărtare de la standardul social al unei persoane normale, obişnuite.

Cât timp F. S.A. nu este nici instanţă de judecată şi nici organ de anchetă, nu se impunea ca aceasta să manifeste o preocupare specială în verificarea legitimităţii realizării înregistrării, care a devenit subiect de dezbatere pe teme de interes social a emisiunii găzduite, aşa cum s-a reţinut, în condiţiile în care înseşi prevederile art. 38 din Decizia nr. 187/2006 a Consiliului Naţional al Audiovizualului invocate în critica recurenţilor permit difuzarea de imagini şi sunete înregistrate cu microfoane şi camere de luat vederi ascunse atunci când materialele astfel obţinute nu puteau fi realizate în condiţii normale, iar conţinutul lor prezintă un interes justificat pentru public, ceea ce, în analiza sa, instanţa de apel a reţinut că este o condiţie întrunită.

Pe de altă parte, aşa cum pertinent reţine instanţa de apel, baza factuală la care trebuie să se raporteze instanţa atunci când verifică limitele dreptului la exprimare nu trebuie să aibă aceeaşi forţă probantă ca aceea care ar putea fi dedusă în faţa unei instanţe de judecată (dublată simultan de mijloacele de probă aflate la dispoziţia acesteia în sancţionarea unei infracţiuni) şi nici să se fundamenteze pe o hotărâre penală de condamnare, ci, trebuie să fie rezonabilă şi să fie în măsură să susţină afirmaţiile apreciate de reclamanţi ca aducând atingere drepturilor proprii; instanţa civilă nu are de analizat legalitatea modului de obţinere a înregistrării din care reieşea planul reclamanţilor de separare a mamei de copilul său, fiind suficientă înregistrarea în sine şi lipsa oricăror indicii că aceasta nu ar fi veridică; în procesul civil, verificarea bazei factuale se realizează mai puţin restrictiv, fiind importantă realitatea faptelor afirmate astfel încât să se poată stabili dacă persoana în cauză a acţionat cu bună credinţă.

Raportat la acest standard al probaţiunii, consacrat în jurisprudenţa CEDO şi utilizat în soluţia sa de instanţa de rejudecare, se reţine că nici intimata-pârâtă S.C. F. S.A. nu putea fi ţinută altfel decât a se asigura în legătură cu materialul difuzat în emisiunea din 14.09.2019, ca subiectul acestuia să se înscrie în tematica emisiunii, să privească probleme de interes general şi să se bazeze în mod rezonabil pe elemente de fapt apte să susţină afirmaţiile/subiectele discutate.

Având în vedere faptul că reclamantul C. a fost chiar condamnat în primă instanţă pentru fapte de violenţă exercitate asupra fostei sale soţii, pârâta D., instanţa de apel a stabilit că a existat o bază factuală suficientă care dovedeşte că faptele prezentate în cadrul emisiunii erau reale.

Curtea de Strasbourg a reţinut că din cauza "îndatoririlor şi responsabilităţilor" inerente exercitării libertăţii de exprimare, garanţia oferită de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte raportarea la chestiuni de interes general este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă şi pe o bază factuală exactă şi ca să furnizeze informaţii "fiabile şi precise" în conformitate cu etica jurnalismului (Bergens Tidende şi alţii v. Norvegia, 2000, § 53; Goodwin v. Regatul Unit, 1996, § 39; Fressoz şi Roire v. Franţa [GC], 1999, § 54).

În cauza Kasabova v. Bulgaria, 2011, Curtea Europeană a considerat că acuzaţiile din presă nu pot fi puse pe picior de egalitate cu cele formulate în cadrul procedurilor penale. De asemenea, instanţele învestite cu soluţionarea unei cauze în care se invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare nu se pot aştepta ca cei acuzaţi să acţioneze ca procurorii publici şi nici să dezlege cauza prin raportare la împrejurarea că organele de urmărire penală aleg să formuleze acuzaţii penale împotriva persoanei vizate de afirmaţiile pretins vexatorii şi reuşesc să obţină condamnarea acesteia (§ 62; a se vedea, de asemenea, Bozhkov v. Bulgaria, 2011, § 51; Rumyana Ivanova v. Bulgaria, 2008, § 39).

De asemenea, în cauza Kasabova/Bulgaria, 2011, Curtea a statuat că "prezumţia de falsitate" poate fi considerată ca inhibând în mod nejustificat publicarea de materiale a căror veridicitate poate fi dificil de stabilit în faţa unei instanţe, de exemplu din cauza lipsei de probe admisibile sau a cheltuielilor aferente. Curtea a subliniat că răsturnarea sarcinii probei operată de această prezumţie face ca instanţele să acorde o importanţă deosebită examinării foarte atente a probelor prezentate de pârât, pentru a nu face imposibilă răsturnarea acestora şi apărarea adevărului (Kasabova v. Bulgaria, 2011, §§ 59-62). Aceasta a considerat că jurnaliştii pot fi scutiţi de obligaţia de a dovedi adevărul faptelor invocate în publicaţiile lor şi de a evita condamnarea prin simpla demonstraţie că au acţionat în mod corect şi responsabil [§ 61; a se vedea, de asemenea, Wall Street Journal Europe Sprl şi alţii v. the United Kingdom (dec.), 2009; Radio France şi alţii v. France, 2004, § 24; Standard Verlags GmbH şi Krawagna-Pfeifer v. Austria, 2006, §§ 16, 30 şi 57]

În consecinţă, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a apreciat că standardul probei faptelor imputate prin materialele considerate vexatorii de către reclamanţi, a fost respectat de către S.C. F. S.A. (plasată în poziţia jurnaliştilor), cea care a difuzat materialul pe care s-au sprijinit afirmaţiile pârâtei D., existând o bază factuală suficientă atât la momentul difuzării emisiunii, care ulterior a fost confirmată prin acte emanând de la autorităţi publice în care se reţine veridicitatea situaţiei de fapt de la momentul anterior realizării emisiunii, potrivit celor relatate de către pârâta D..

- Critica referitoare la încălcarea art. 8 din CEDO prin desconsiderarea de către instanţa de apel a acuzaţiilor de defăimare a recurenţilor prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie în ceea ce îi priveşte şi de reţinere a bunei-credinţe cu care au acţionat pârâţii, nu poate fi reţinută.

Formulând această critică, din nou recurenţii se raportează la un considerent izolat al instanţei de apel, acela prin care reţine - corect, de altfel - că prezumţia de nevinovăţie generează obligaţii/sarcini organelor de anchetă penală sau funcţionarilor publici implicaţi în aceasta, de a se abţine de la declaraţii publice care să poată fi interpretate ca o confirmare a vinovăţiei unei persoane.

Însă cadrul de analiză al instanţei de apel atunci când reţine buna-credinţă a participanţilor la emisiune şi a operatorului de televiziune este mai larg şi are, în primul rând, în vedere, realitatea faptelor deduse din sentinţa civilă nr. 11904/2018 a Judecătoriei Iaşi (care menţiona că reclamantul C. exercitase acte de violenţă verbală şi psihologică asupra pârâtei D.), din hotărâri judecătoreşti pronunţate ulterior emisiunii, dar care au confirmat actele de violenţă exercitate de acelaşi reclamant asupra pârâtei atât prin obstrucţionarea legăturii mamă-fiică, cât şi prin atitudinea violentă denigratoare la adresa acesteia, manifestată chiar şi în prezenţa minorei (decizia nr. 2712/18.12.2020, decizia civilă nr. 612/6.03.2019, pronunţate de Tribunalul Iaşi), din rechizitoriul din 06.05.2021 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în dosarul penal nr. x/2018 în baza căruia reclamantul C. a fost trimis în judecată şi inculpat pentru fapte petrecute la 6.10.2018, anterior emisiunii TV, constând în violenţă în familie, lovire sau alte violenţe asupra persoanelor vătămate D. şi J., în primă instanţă fiind pronunţată condamnarea sa penală pentru respectivele fapte. Or, rezultă cu evidenţă, că afirmaţiile pârâtei în privinţa episoadelor de violentă exercitate asupra sa, în special de soţul său de la acel moment, reclamantul C., aveau corespondent în realitate.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere că, de vreme ce reclamanţii au formulat o plângere penală pentru violarea vieţii private, rezultă cu evidenţă că înregistrarea pusă la dispoziţie de pârâtă conţine o conversaţie reală între aceştia, că violenţa exercitată de reclamant asupra pârâtei a fost inclusiv de ordin fizic şi rezultă cu prisosinţă din obstrucţionarea legăturilor dintre mamă şi fiică. Având în vedere că reclamantul C. a fost chiar condamnat în primă instanţă pentru fapte de violenţă exercitate asupra fostei sale soţii, pârâta, instanţa de apel a concluzionat asupra existenţei unei baze factuale suficiente care demonstrează că faptele prezentate în cadrul emisiunii erau reale.

Aşadar, sprijinit pe aceste elemente factuale concrete, incontestabile şi de neînlăturat a stabilit instanţa de apel buna-credinţă cu care au acţionat pârâţii iar nu prin desconsiderarea acuzaţiilor de defăimare prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie de către pârâţi, aspecte care sunt deopotrivă valabile şi cât priveşte obligaţiile pe care recurenţii le indică a incumba S.C. F. S.A..

- Printr-o serie de alte critici, ce nu vor fi supuse evaluării întrucât doar aparent au invocat o încălcare a dispoziţiilor legale incidente cauzei, a fost contestat raţionamentul de evaluare a împrejurărilor de fapt al instanţei de apel. În această categorie se înscriu acele susţineri prin care s-a pretins o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 din CEDO cu trimitere la elemente ale situaţiei de fapt, contestându-se evaluarea lor de către instanţa de apel - spre exemplu, calificarea afirmaţiilor participanţilor la emisiunea "G." despre care se afirmă că au depăşit limita judecăţilor de valoare (tratate ca atare în evaluarea instanţei de apel), devenind veritabile acuzaţii penale.

În acelaşi registru se situează şi criticile care contestă concluzia instanţei de apel potrivit căreia pârâţii şi-au exercitat legal dreptul la liberă exprimare. În legătură cu această concluzie, recurenţii pretind că ar fi consecinţa greşitei interpretări a conţinutului acestui drept potrivit legislaţiei naţionale şi jurisprudenţei CEDO, dar pe care o susţin "prin prisma interpretării greşite a modului de îndeplinire a obligaţiilor legale ce-i incumbau pârâtei S.C. F. S.A., care a ignorat statuările de fapt din cuprinsul unor hotărîri judecătoreşti definitive pronunţate până la acel moment între părţile litigante, conduită ce denotă ignorarea abordării corecte şi obiective a producătorilor şi realizatorilor emisiunii, pentru că, în ceea ce priveşte libertatea de informare, aceasta presupune responsabilitate". Contestând în aceşti termeni generali şi exhaustivi ori cu trimitere la dispoziţiile care consacră constituţional libertatea de exprimare (şi subliniind textele care stabilesc că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine), la Rezoluţia 1003/93 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în privinţa eticii ziaristice, recurenţii nu fac decât să provoace - în mod impropriu căii extraordinare de atac în care se află litigiul lor - un control devolutiv asupra hotărârii instanţei de apel. Aceasta deoarece, rezultatul analizei ori concluzia instanţei de apel contestată este suma raţionamentelor pe care aceasta le-a realizat în cadrul legal dat de toate aceste dispoziţii legale şi convenţionale, însă pe baza evaluării tuturor elementelor factuale complexe ale cauzei. A revizui această concluzie ar presupune a reface toată această evaluare care, în toate particularităţile ei este puternic ancorată în tabloul evenimentelor factuale.

Chiar sub cupola unor prevederi legale ori convenţionale, care dau cadrul legal de soluţionare a litigiului, instanţei de recurs nu-i este permisă prin lege devoluţiunea cauzei deoarece, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul acesteia este unul strict în legalitate. Prin urmare, ori de câte ori elemente ale litigiului supus judecăţii sunt contestate iar un răspuns implică evaluări ale datelor situaţiei de fapt, controlul judiciar în recurs asupra acestora nu e posibil, un exemplu în acest sens fiind contestarea aprecierii în sensul că intimata-pârâtă S.C. F. S.A. nu a comis fapta ilicită.

De aceeaşi natură sunt şi criticile relative la faptele imputate în proces intimatului-pârât E., în legătură cu care a fost contestată calificarea afirmaţiilor sale drept opinii personale, ce nu pot face obiectul demonstrării acestora. Astfel, recurenţii au susţinut generic şi în acest caz o greşită aplicare a legii deoarece instanţa de apel ar fi reţinut că afirmaţiile acestuia au valoarea unor opinii personale, iar nu cum le consideră ei, respectiv acuzaţii cu caracter ofensator, prezentate într-o manieră trivială.

Nu pot fi reevaluate în calea de atac a recursului, deoarece se referă la aprecieri ale elementelelor de fapt, nici concluziile instanţei de apel asupra limbajului, stilului, exagerărilor văzute ca îngăduite, folosite pe parcursul emisiunii, date fiind subiectul discutat, contextul emisiunii, situaţia specială a pârâtei, calitatea de mamă a acesteia care s-a văzut separată de copilul său şi împiedicată să îşi vadă copilul o perioadă de timp semnificativă ca urmare a acţiunilor întreprinse de reclamanţi.

Critica referitoare la aducerea în discuţie în emisiunea realizată la o televiziune cu acoperire naţională a unor împrejurări care ţin de domeniul vieţii private, de natură să afecteze dreptul reclamanţilor la imaginea proprie nu poate fi tratată izolat, desprinsă din ansamblul evaluării pe care o realizează instanţa de apel, în cadrul căreia primează ideea de subiect de interes general - violenţa în familie, prin expunerea unui caz concret şi a detaliilor acestora, menite să atragă atenţia asupra subiectului în general şi asupra cazului prezentat, în mod particular, mai ales în contextul în care s-a reclamat o întârziere nepermisă a autorităţilor naţionale în a sprijini poziţia unei persoane vulnerabile -, existenţa unei baze factuale suficiente, apte să dovedească veridicitatea informaţiilor date publicităţii/publicate, buna-credinţă cu care au acţionat toţi cei vizaţi prin acţiunea dedusă judecăţii, elemente de fapt care au condus la concluzia în sensul că afirmaţiile acuzate drept vătămătoare nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

Cauza de faţă este în mod esenţial diferită de cea la care se raporteză recurenţii - decizia Curţii de apel Ploieşti nr. 752/20.03.2018 - întrucât în speţa de faţă aspectele de viaţă privată au fost tocmai cele ce au declanşat conflictul major între părţile litigante şi au plasat subiectul într-o temă de interes social major în societatea românească.

-Cu referire la pretinsa încălcare de către instanţa de apel a art. 77 C. civ., prin aceea că a reţinut absenţa, în persoana pârâtei F. S.A., a faptei ilicite constând în încălcarea dreptului reclamanţilor la respectarea datelor cu caracter personal, Înalta Curte reţine că acest text de lege, privind condiţiile în care poate avea loc prelucrarea de date cu caracter personal, face trimitere la legea specială, art. 77 din C. civ. nestatuând, prin el însuşi, o regulă în această materie care să fi fost greşit aplicată de către instanţa de apel, astfel cum se susţine de către recurenţi.

Este adevărat şi că răspunsul instanţei de apel dat acestei acuzaţii care a vizat-o pe pârâta S.C. F. S.A., privitoare la încălcarea datelor lor cu caracter personal în timpul emisiunii din 14.02.2019, prin dezvăluirea numelui, vocii şi altor date ce permit identificarea persoanelor aflate în centrul discuţiilor, nu este unul adecvat întrucât reţine greşit că reclamanţii n-ar fi precizat în concret dispoziţia din regulament încălcată sau că nu s-au adresat anterior Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal pentru ca aceasta, în calitate de autoritate specializată, să constate o astfel de încălcare. Cu toate acestea, circumstanţele în care s-au petrecut evenimentele cauzei şi aprecierile instanţei asupra acestora nu permit reţinerea încălcării vreunei dispoziţii legale în această privinţă, ci dimpotrivă, fac mai degrabă incidente cazurile de excepţie prevăzute în cuprinsul art. 6 din GDPR, potrivit cu care prelucrarea datelor cu caracter personal este legală numai dacă şi în măsura în care: d) prelucrarea este necesară pentru a proteja interesele vitale ale persoanei vizate sau ale altei peroane fizice (fiind avută în vedere situaţia minorului); f) prelucrarea este necesară în scopul intereselor legitime urmărite de operator sau de o parte terţă (pârâta D.), cu excepţia cazului în care prevalează interesele sau drepturile sau libertăţile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protejarea datelor cu caracter personal, în special atunci când persoana vizată este un copil.

Or, în analiza sa, instanţa de apel a reţinut că între dreptul la viaţă privată al reclamanţilor, transpus în lezarea demnităţii acestora şi dreptul la liberă exprimare al pârâtei, justificat de lezarea de către reclamanţi a unor valori fundamentale ale fiinţei umane, cum ar fi securitatea sa fizică şi emoţională, precum şi dreptul la menţinerea legăturilor de familie cu fiica sa, prevalează dreptul la liberă exprimare, prezentarea publică a informaţiilor fiind justificată de gravitatea situaţiei prezentate şi a valorilor fundamentale pretins a fi fost încălcate de către reclamanţi.

De asemenea, a statuat curtea de apel pe baza datelor de fapt ale cazului, în urma realizării examenului prevalenţei celor două drepturi aflate în conflict, că "în privinţa dreptului la demnitate şi viaţă privată, dreptul la propria imagine, toate acestea se bucură de protecţie dar nu şi atunci când cei care le reclamă afectează integritatea fizică sau psihică a altei persoane cum este cazul în speţă, pârâta D. fiind în fapt victimă a actelor de violenţă întreprinse de reclamanţi."

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C., A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 515 din 16 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.