Judicial error claim fails; state liability rejected over election ban for conflict of interest

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 26.04.2023, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o veţi pronunţa, să se dispună obligarea Pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 213.938 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, şi a sumei de 213.938 RON, cu titlu de daune morale şi obligarea pârâtului Statul Român la plata tuturor cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 165/05.03.2024, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi cererea accesorie a reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 255 din 8 octombrie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelant reclamant A., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 164/05.03.2024 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2023.

A respins cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 255 din 8 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs formulată s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimatului Statul Român la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la condiţiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român, în sensul dispoziţiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data săvârşirii erorii judiciare.

Recurentul a arătat că atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin cererea de apel a demonstrat că, în soluţionarea dosarului nr. x/2021 de către Tribunalul Caransebeş, prin sentinţa nr. 381/26.05.2021, s-a produs o eroare judiciară constând în pronunţarea unei hotărâri în mod evident contrare legii. Astfel, a fost aplicată în mod nelegal o sancţiune administrativă constând în interdicţia de a ocupa timp de 3 ani funcţii publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în legătură cu o infracţiune şi cu o condamnare pentru o faptă prevăzută de legea penală.

Recurentul a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, răspunderea patrimonială a statului este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe, respectiv: (i) pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive; (ii) ca această hotărâre să fie contrară legii sau situaţiei de fapt rezultate din probe; (iii) hotărârea să fi afectat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; şi (iv) vătămarea să nu poată fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În opinia recurentului, instanţa de fond a ajuns în mod nefondat şi contrar realităţii la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, raportându-se exclusiv la condiţia privind imposibilitatea remedierii vătămării printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, condiţie pe care a apreciat-o în mod greşit ca neîndeplinită.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a mai precizat că instanţa de apel a corectat conduita instanţei de fond, reţinând, prin decizia recurată, că măsura dispusă potrivit sentinţei civile nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin, definitivă în conformitate cu art. 160 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, nu putea fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, cu atât mai mult cu cât recursul declarat împotriva acesteia fusese deja respins ca inadmisibil, conform deciziei civile nr. 1517/11.11.2021 a Curţii de Apel Timişoara.

Recurentul a menţionat că această concluzie a instanţei de apel este singura pe care o apreciază corectă şi nu înţelege să o critice în prezentul recurs.

În schimb, recurentul a criticat raţionamentul instanţei de apel care, depăşind eroarea primei instanţe, a reţinut că nu ar fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, referitoare la necesitatea ca hotărârea judecătorească definitivă pronunţată să fie în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt rezultată din probe.

Astfel, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, aplicând eronat şi prin scoatere din context considerente din Decizia ICCJ - CDCD nr. 14/25.03.2019, pe care chiar a citat-o în cuprinsul hotărârii.

În opinia recurentului, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 conţine două teze distincte, prima teză instituind reguli generale privind interdicţia ocupării tuturor categoriilor de funcţii şi demnităţi publice enumerate la art. 1 din aceeaşi lege, iar cea de-a doua teză introducând reguli specifice pentru categoria funcţiilor eligibile.

Mai mult, recurentul a precizat că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că întreaga argumentaţie privind dihotomia dintre sancţiunile aplicabile în materie penală şi administrativă ar fi relevantă doar pentru persoanele aflate sub incidenţa primei teze din art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, nefiind aplicabilă şi celei de-a doua teze din acelaşi articol. Instanţa de apel a reţinut astfel că sancţiunea aplicată reclamantului prin sentinţa civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin ar avea suport legal, interpretând greşit principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Recurentul a subliniat că aceasta constituie o eroare vădită de aplicare a legii, întrucât instanţa de apel a perpetuat exact eroarea judiciară reclamată, aplicând o sancţiune administrativă prevăzută într-o lege civilă şi administrativă (Legea nr. 176/2010) în context penal, care este exclusiv reglementat de C. pen.. Astfel, sancţiunea administrativă constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese timp de 3 ani a fost aplicată în mod greşit în raport cu o infracţiune, faptă prevăzută şi sancţionată exclusiv de legea penală.

În continuarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în mod evident, prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, indiferent de tezele acestuia, trebuie analizate prin raportare la dispoziţiile art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, conform cărora "fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta şi dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni".

Recurentul a subliniat că, per a contrario, dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni - situaţie incidentă în prezenta cauză - aceasta se pedepseşte exclusiv conform dispoziţiilor din dreptul penal, ceea ce exclude de plano aplicarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Aşadar, dispoziţiile art. 25 alin. (2) nu pot fi aplicate independent, prin ignorarea prevederilor alineatului anterior, astfel cum în mod greşit a procedat instanţa de apel, interpretarea corectă fiind contextuală şi unitară.

Recurentul a mai precizat că aceeaşi concluzie rezultă şi din terminologia folosită de lege şi analizată de instanţa de apel, întrucât sintagma "modul de constatare a conflictului de interese" este specifică procedurii privind abaterile disciplinare, nicidecum procedurii penale, unde, în situaţia în care fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, se pronunţă o soluţie de condamnare.

Mai mult, recurentul a arătat că situaţia-premisă avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la momentul pronunţării Deciziei nr. 14/2019, este fundamental diferită de situaţia recurentului. Astfel, decizia ICCJ-CDCD nr. 14/2019 a fost pronunţată într-o cauză având ca obiect solicitarea unei hotărâri preliminare formulate de o persoană ce deţinuse calitatea de consilier local şi făcuse obiectul unei verificări administrative din partea Agenţiei Naţionale de Integritate, care a constatat existenţa unui conflict de interese, fiind deci vorba despre o procedură exclusiv administrativă, nu penală.

Or, în prezenta speţă, recurentul nu a făcut obiectul unei proceduri administrative derulate de Agenţia Naţională de Integritate, situaţie ce evidenţiază inaplicabilitatea Deciziei ICCJ-CDCD nr. 14/2019. În consecinţă, recurentul a susţinut că decizia respectivă nu poate fi aplicată speţei nici măcar prin analogie, aceasta fiind interzisă expres de dispoziţiile art. 10 din C. civ.

Nu în ultimul rând, recurentul a atras atenţia că o interpretare precum cea reţinută de instanţa de apel duce la consecinţe inacceptabile şi absurde, respectiv instituirea unei pedepse complementare care nu este prevăzută de lege, printr-o hotărâre judecătorească.

În continuarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea statului pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene în componenta sa referitoare la răspunderea statului membru pentru încălcarea dreptului UE de către instanţele judecătoreşti naţionale, astfel cum aceasta rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) din cauzele Francovich, Brasserie du Pêcheur şi Köbler.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit Hotărârii CJUE în cauza C-40/21 din 04.05.2021, sancţiunea pentru conflicte de interese trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, revenind instanţelor naţionale obligaţia de a analiza atât legalitatea, cât şi proporţionalitatea sancţiunilor aplicate. În acest context, instanţa a apreciat că, în cauză, conflictul de interese reţinut în sarcina reclamantului fiind de natură penală, gravitatea acestuia este prezumată ca fiind ridicată, iar sancţiunea aplicată prin sentinţa civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin este proporţională cu fapta săvârşită. Prin urmare, instanţa de apel a conchis că nu există o încălcare a dreptului UE care să angajeze răspunderea statului.

Recurentul a apreciat însă că acest raţionament al instanţei de apel este fundamental greşit, fiind determinat de omisiunea instanţei de a analiza pedepsele complementare şi accesorii aplicate în dosarul penal nr. x/2016, în care recurentul a fost condamnat.

În acest sens, recurentul a precizat că a fost condamnat penal pentru săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese în formă continuată (art. 2531 C. pen. 1969) şi fals intelectual (art. 289 C. pen. 1969) prin sentinţa penală nr. 66/27.02.2018 pronunţată de Judecătoria Caransebeş, definitivă prin decizia penală nr. 781/03.07.2018 a Curţii de Apel Timişoara. Instanţa penală a stabilit, pe lângă pedeapsa principală de 6 luni închisoare, şi pedeapsa complementară şi accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. 1969, respectiv dreptul de a fi ales şi dreptul de a ocupa funcţii publice.

Astfel, recurentul a evidenţiat că instanţele penale au individualizat pedepsele aplicate inclusiv prin prisma respectării principiului proporţionalităţii, hotărârile pronunţate în dosarul penal bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Or, prin aplicarea suplimentară a sancţiunii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, respectiv interdicţia de 3 ani de a ocupa funcţii publice, pe lângă pedepsele deja stabilite prin hotărârea penală, se ajunge la o majorare nelegală şi disproporţionată a perioadei în care recurentului îi este interzis să ocupe funcţii publice, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul penal, inclusiv în ceea ce priveşte proporţionalitatea pedepsei aplicate.

Mai mult, recurentul a subliniat că această majorare suplimentară a duratei interdicţiei, pe lângă faptul că nu este prevăzută de lege, reprezintă o sancţionare disproporţionată şi nelegală, încălcând principiul proporţionalităţii statuat de dreptul Uniunii Europene, astfel cum a fost acesta clarificat de Hotărârea CJUE din cauza C-40/21.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile nr. 255/08.10.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2023, invocând următoarele motive:

Pe cale de excepţie, intimatul a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, subliniind că instituţia nu poate fi confundată cu Statul Român şi nici nu poate fi considerată responsabilă pentru fapte sau acte ale altor autorităţi ale statului aflate în subordinea altor ministere.

În drept, intimatul a arătat că răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru erori judiciare este reglementată de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 şi presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii stricte. Intimatul a apreciat că, în speţă, nu sunt îndeplinite aceste condiţii, în special condiţia referitoare la existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să fie în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt rezultate din probele administrate în cauză, precum şi condiţia privind imposibilitatea remedierii prejudiciului printr-o altă cale de atac ordinară sau extraordinară.

Referitor la prejudiciul material invocat de recurent, intimatul a menţionat că daunele materiale trebuie să fie temeinic probate cu documente justificative clare şi să rezulte explicit existenţa prejudiciului material reclamat şi legătura directă de cauzalitate cu eroarea judiciară imputată Statului Român, condiţii pe care le consideră neîndeplinite în prezenta cauză.

În ceea ce privesc daunele morale, intimatul a precizat că acestea trebuie să fie justificate în mod clar şi că reclamantul nu a demonstrat în mod adecvat existenţa unor prejudicii morale certe şi cuantificabile, invocările acestuia fiind simple afirmaţii generale, lipsite de substanţă juridică.

În concluzie, intimatul a subliniat că simpla invocare a unor trăiri emoţionale sau prejudicii de imagine nu reprezintă argumente juridice suficiente pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, solicitând în consecinţă respingerea recursului formulat de reclamant şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prin intermediul unicului motiv de casare invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate susţinând două categorii de critici.

Astfel, printr-o primă serie de motive, se susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 referitoare la eroarea judiciară, precum şi pe cele ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Înalta Curte constată că aceste critici de recurs sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect normele de drept material, prin raportare la circumstanţele cauzei.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României republicată:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."

Principiul constituţional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa.

Conform dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la 26.05.2021, când a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin pronunţată în dosarul nr. x/2021):

"Există eroare judiciară atunci când: (...) b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituţională a statuat că noţiunea de "eroare judiciară" este o noţiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. (paragrafele 216-217).

Ulterior, prin decizia nr. 417 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 27 iunie 2018 (prin care s-a realizat tot un control de constituţionalitate a priori asupra aceloraşi dispoziţii ale art. 96 din Legea nr. 303/2004), Curtea Constituţională a dezvoltat raţionamentul din decizia anterioară arătând că în ceea ce priveşte art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se reţin următoarele condiţii de admisibilitate: existenţa unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin urmare, se impune, astfel, îndeplinirea unui număr relevant de condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în constatarea erorii judiciare pentru ipoteza legală vizată, ceea ce reflectă existenţa unui filtru foarte strict, astfel încât ea nu vizează orice greşeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecăţii, ci numai cele strict individualizate în textul analizat.(par. 74-75)

De asemenea, în aceeaşi decizie(par. 78), Curtea reţine că stabilirea unor condiţii de admisibilitate foarte stricte ale acţiunii în constatarea erorii judiciare anulează riscul unei noi judecăţi de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, "obiectul judecăţii va consta în evaluarea modului în care a funcţionat justiţia în soluţionarea unei situaţii litigioase, şi nu vizează soluţionarea situaţiei litigioase în sine."

Se mai reţine în aceeaşi decizie(par. 82) că legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, precum ipotezele normative care atrag aplicarea dispoziţiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar şi univoc determinate situaţiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăţilor/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual sau hotărârile judecătoreşti pronunţate, în mod evident, în contra legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situaţiile ce pot determina constatarea existenţei unei erori judiciare; acestea ilustrează în sine un grad de abatere foarte mare de la exigenţele ce caracterizează instrumentarea/judecarea cauzei. Practic, standardul de nesocotire a acestor exigenţe se circumscrie constatării faptului că în situaţia dată niciun alt procuror/judecător cu o pregătire şi diligenţă medie nu ar fi procedat în modul respectiv.

Totodată, se reţine că cerinţa impusă de legiuitor ca acţiunea în constatarea erorii judiciare să fie promovată după epuizarea căilor ordinare/extraordinare de atac este o chestiune care aduce în discuţie caracterul său excepţional, revenind judecătorului cauzei competenţa de a interpreta de la caz la caz îndeplinirea acestei condiţii, în raport de circumstanţele speţei.

În acest context normativ, se reţine că, în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, se impune, printre altele, să existe o hotărâre judecătorească definitivă, care să fie, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate.

De altfel, asupra îndeplinirii celorlalte condiţii de admisibilitate ale acţiunii în constatarea erorii judiciare nu există dispută între părţi.

Referitor la îndeplinirea cerinţei legale anterior menţionate pentru admisibilitatea acţiunii în constatarea erorii judiciare, opus susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reţinut că sentinţa civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin pronunţată în dosarul nr. x/2021, nu este, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt rezultate din probele administrate, nefiind astfel îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru eroare judiciară.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că la baza raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel a stat, în conformitate cu dispoziţiile legale arătate în precedent, premisa că încălcarea legii sau contrarietatea cu situaţia de fapt care rezultă din probele administrate trebuie să fie una evidentă, fiind esenţial ca instanţa învestită cu o acţiune prin care se urmăreşte angajarea răspunderii patrimoniale a Statutului pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătoreşti definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare, astfel cum prevede art. 129 din Constituţia României republicată, precum şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

După cum rezultă din considerentele deciziei civile recurate, instanţa de apel a procedat, prin prisma susţinerilor reclamantului şi a înscrisurilor depuse la dosar, la propria verificare a aspectelor invocate de apelant şi a ajuns la concluzia că nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare.

Pentru a ajunge la această concluzie instanţa de apel a procedat ea însăşi la interpretarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 invocate reclamant şi a reţinut că "teza la care s-a făcut raportarea în prezenta cauză reglementează condiţiile pentru ocuparea funcţiilor eligibile de către persoane în privinţa cărora s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate. Aşadar, întreaga construcţie realizată de reclamant privind noţiunea de conflict de interese, respectiv dihotomia dintre sancţiunile aplicabile în penal şi administrativ nu prezintă relevanţă decât în ceea ce priveşte persoana aflată în situaţia reglementată de prima teză a art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Or, cum în speţa de faţă, întreaga raportare s-a făcut la teza a doua a art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, fiind reţinut faţă de reclamant conflictul de interese, aplicând regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă), observând că în cauză teza incidentă nu distinge modul de constatare, respectiv regimul juridic sancţionator al conflictului de interese, Curtea constată că sancţiunea aplicată reclamantului şi menţinută potrivit sentinţei civile nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin are suport legal."

În alţi termeni, curtea de apel, asemenea instanţei care a pronunţat sentinţa civilă nr. 381/26.05.2021, a constat că dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 sunt aplicabile şi situaţiei recurentului în limitele arătate supra.

În acest context, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul supraestimează valenţele pe care instanţa de apel le-a conferit Deciziei nr. 14/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, referitor la această din urmă decizie se constată că instanţa de apel a invocat-o doar cu scopul de a evidenţia că alin. (2) al art. 25 din Legea nr. 176/2010 reglementează mai multe ipoteze, cea aplicabilă recurentului fiind dedusă de instanţa de prim control judiciar, prin raţionamentul logico-juridic propriu, în raport de susţinerile şi situaţia reclamantului. În realitate, ceea ce prezintă relevanţă din Decizia nr. 14/2019, şi la care s-a raportat curtea de apel, sunt statuările Curţii Constituţionale citate în această decizie.

Deosebit, se constată că prin recursul de faţă recurentul insistă pe faptul că nelegalitatea evidentă a sentinţei civile nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin rezidă în aceea că efectul ei a constat în aplicarea unei sancţiuni administrative, respectiv interdicţia de a ocupa 3 ani funcţii publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în legătură cu o infracţiune, pentru care a fost condamnat, sugerând că acest din urmă temei legal nu are în vedere o asemenea situaţie.

Observând conţinutul normativ al dispoziţiilor legale invocate, asemenea instanţei de apel, Înalta Curte constată că texul legal de raportare nu distinge, într-adevăr, cu privire la modul de constatare a existenţei conflictului de interese, fiind, astfel, permisă şi o interpretare a textului potrivit căreia hotărârea penală de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese (în cazul de faţă prevăzută de art. 2531 C. pen. din 1969) poate constitui o hotărâre prin care "s-a constatat existenţa conflictului de interese" în sensul normei de referinţă.

O asemenea interpretare apare ca fiind îngăduită şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la temeiul legal analizat.

Astfel, prin mai multe decizii(a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 483 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 31 ianuarie 2014 sau Decizia nr. 391 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial Nr. 597 din 11 august 2014), Curtea Constituţională a subliniat natura juridică specifică a interdicţiei de a ocupa funcţii publice ca urmare a constatării existenţei unei stări de incompatibilitatea sau a unui conflict de interese.

Astfel, în Decizia nr. 391 din 2 iulie 2014(menţionată şi Decizia nr. 14/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), Curtea Constituţională reţine că, "în contextul normativ de stabilire a unor interdicţii în ceea ce priveşte funcţiile şi demnităţile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcţiilor eligibile. Astfel, interdicţia de a mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă de pedeapsa complementară constând în interdicţia temporară a exercitării unor drepturi, în speţă drepturi electorale. Legea nr. 176/2010 vizează asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, domeniu ce nu poate fi supus prin analogie regimului juridic specific dreptului penal şi sancţiunilor penale."(par. 15)

Prin urmare, şi din această din urmă perspectivă nu se poate reţine că sentinţa civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin este în mod evident contrară legii în sensul art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Printr-o altă categorie de critici, subsumate aceluiaşi caz de casare se susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel întrucât aceasta este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea statului pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene.

În esenţă, prin criticile analizate se pretinde că raţionamentul instanţei de apel este eronat, fiind determinat de "omisiunea analizei pedepselor complementare şi accesorii" din dosarul penal nr. x/2016, dosar în care a fost condamnat recurentul, arătându-se că adăugarea unei noi sancţiuni, cea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, respectiv interdicţia de 3 ani de a ocupa funcţii publice, la pedepsele aplicate prin hotărârea penală, conduce la o majorare a perioadei în care acesta nu putea ocupa funcţii publice, încălcând astfel şi autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul penal, inclusiv în privinţa proporţionalităţii pedepsei aplicate.

Referitor la aceste susţineri, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi se invocă nesocotirea de către instanţa de apel a unor principii deduse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, criticile efectiv invocate nu conduc spre o asemenea analiză, ci se solicită instanţei de recurs să verifice dacă sancţiunile cumulate (penală şi administrativă) reprezintă o "pedeapsă proporţională" în raport de circumstanţele recurentului.

Or, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte relevă că aceste argumente din memoriul de recurs nu pot fi analizate în acest stadiu al procedurii, întrucât aduc în discuţie elemente de temeinicie atât a deciziei recurate, cât şi a sentinţei prin care se pretinde că s-a săvârşit eroarea judiciară. Aceasta întrucât instanţa de recurs nu are competenţa legală de a corobora şi de a interpreta înscrisurile depuse la dosar, ci doar de a exercita un control strict de legalitate, prin prisma motivelor de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, prin susţinerile de referinţă recurentul evocă problema cumulului răspunderii penale cu cea administrativă în circumstanţele cazului.

Referitor la această constatare, Înalta Curte reţine însă că o asemenea apărare nu a fost invocată de recurent în dosarul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraş-Severin, astfel că aceasta nu poate căpăta relevanţă juridică în cauza de faţă pentru că nu se poate pretinde că sentinţa anterior menţionată ar fi contrară legii sau situaţiei de fapt pentru acest argument, atât timp cât asemenea motive nu au fost invocate pentru a justifica nelegalitatea ordinului cenzurat în judecata care a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Caraş-Severin soluţionat prin sentinţa anterior menţionată.

În plus, după cum s-a arătat supra, în litigiile având ca obiect acţiuni în constatarea erorii judiciare este exclusă o nouă judecată de fond asupra cauzei. Din contră, aşa cum în mod explicit rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale indicată anterior în cuprinsul prezentelor considerente, "obiectul judecăţii poate consta doar în evaluarea modului în care a funcţionat justiţia în soluţionarea cauzei în care se pretinde că s-a comis eroare judiciară, nefiind posibilă soluţionarea situaţiei litigioase în sine."

Prin urmare, instanţa de recurs nu are competenţa legală de a rejudeca dosarul nr. x/2021, ci doar de a verifica dacă instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reţinut că nu se poate angaja răspunderea patrimonială a Statului pentru eroare judiciară, întrucât hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în acel dosar nu este, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele ce au fost administrate în acel proces.

În considerarea celor expuse, rezultă că instanţa de apel nu a pronunţat decizia civilă recurată cu încălcarea prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 ori ale art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 255/08.10.2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 255 din 8 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2025.