Admissibility of tort claim against tortfeasor when RCA insurer is in bankruptcy and Art. 22 Law 132/2017 is argued as exclusive remedy

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul recursului

Prin cererea înregistrată la data de 14.12.2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă sub nr. x/2022, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro, echivalentul a 295.266 RON, cu titlu de daune morale, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16.01.2023 pârâtul B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă şi neîntemeiată. De asemenea, a solicitat instanţei să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. A solicitat exonerarea de cheltuieli de judecată pentru pârât, precum şi obligarea asigurătorului la plata daunelor morale, materiale şi a cheltuielilor de judecată.

La data de 16.01.2023, acelaşi pârât a depus cerere de chemare în garanţie a C. S.A. - prin lichidator judiciar D. SPRL, solicitând obligarea chematei în garanţie la plata pretenţiilor, cu titlu de daune morale, şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În şedinţa publică din data de 15.03.2023, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtului şi la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea şedinţelor de recuperare medicală.

La termenul de judecată din data de 17.05.2023, Tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie formulată de către pârât în contradictoriu cu C..

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 572 din 17.05.2023, pronunţate în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare. A respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepţiei de inadmisibilitate, respingerii cererii de disjungere şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 24.10.2023, sub nr. unic x/2022.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin sentinţa civilă nr. 108A din 09 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 572 din 17.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.. A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

2. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 108A din 09 februarie 2024 a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei şi respingerea apelului formulat de reclamant, ca neîntemeiat, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, recurentul a invocat Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, arătând că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 86 C. proc. pen.., în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele contractului de asigurare sau ale dispoziţiilor legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. Deşi această decizie priveşte cadrul procesual penal, recurentul susţine că raţionamentul ei este aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi în prezenta cauză civilă.

Recurentul apreciază că principiile reparării pagubei produse prin fapta ilicită sunt aceleaşi, indiferent dacă acţiunea civilă se exercită împreună cu acţiunea penală sau independent de aceasta, motiv pentru care victima accidentului ar trebui să îşi valorifice dreptul la despăgubire împotriva societăţii de asigurare, cu respectarea cadrului procesual instituit de art. 22 din Legea nr. 132/2017. În opinia sa, faptul că legislaţia specială recunoaşte acţiunea directă prevăzută de art. 22 echivalează cu inadmisibilitatea altor acţiuni cu aceeaşi finalitate, nefiind necesară o prevedere expresă în acest sens, maniera imperativă a textului calificând acţiunea persoanei prejudiciate ca fiind singura disponibilă în situaţia dată.

Recurentul apreciază că mijlocul procesual configurat prin art. 22 din Legea nr. 132/2017 nu este un simplu beneficiu interpretabil contra destinatarului său, ci reprezintă calea de urmat pentru persoana păgubită care solicită recunoaşterea creanţei rezultate dintr-un accident rutier. Arată că trăsăturile cadrului procesual stabilit de art. 22 se circumscriu unor veritabile condiţii speciale de exercitare a acţiunii civile deschise persoanei păgubite, a căror nerespectare atrage sancţiunea inadmisibilităţii; susţinerile în sens contrar nu pot fi primite. De asemenea, recurentul subliniază că interpretarea reţinută de instanţa de apel eludează caracterul special şi imperativ al normei, golind-o de conţinutul său practic.

Recurentul apreciază că împrejurarea că reclamantul a solicitat despăgubiri sub valoarea maximă asigurată de asigurătorul pârâtului determină inadmisibilitatea demersului. Arată că reclamantul nu pretinde o despăgubire care să depăşească limita maximă asigurată de C., ipoteză în care s-ar fi putut discuta despre o acţiune directă împotriva pârâtului. De asemenea, reiterează că asigurătorul pârâtului răspunde în limitele prevăzute de contract, iar, în abstract, numai depăşirea acestei limite ar putea justifica o răspundere solidară a persoanei asigurate pentru diferenţa neacoperită. Totodată, indică faptul că, în speţă, despăgubirile solicitate sunt de 60.000 euro, în timp ce limita maximă de despăgubire prevăzută de poliţă este de 6.070.000 euro pentru vătămări corporale şi deces, astfel încât reclamantul tinde la obligarea pârâtului la plata unei prestaţii ce cade, potrivit contractului de asigurare, exclusiv în sarcina asigurătorului; din această perspectivă, acţiunea apare ca inadmisibilă şi trebuie respinsă.

Recurentul apreciază că deschiderea procedurii falimentului împotriva C. nu schimbă concluziile anterioare. Arată că legea instituie remedii procesuale specifice pentru satisfacerea creanţei persoanei păgubite în această situaţie, respectiv înscrierea la masa credală şi accesarea mecanismului Fondului de Garantare a Asiguraţilor. De asemenea, subliniază că validarea unei acţiuni directe împotriva persoanei asigurate ar contraveni arhitecturii normative a art. 22 din Legea nr. 132/2017. Totodată, solicită constatarea inadmisibilităţii acţiunii reclamantului şi respingerea acesteia ca atare.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat constatarea nulităţii recursului declarat de pârâtul B., întrucât acesta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar motivul indicat în cuprinsul cererii, menţionat ca art. 488 alin. (5) C. proc. civ., nu este incident. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că motivele din secţiunea B a recursului vizează exclusiv aspecte de fapt, iar cele din secţiunea A invocă, prin analogie, o decizie pronunţată în recurs în interesul legii în materie penală, inaplicabilă prezentei cauze civile.

Intimatul a mai susţinut că recursul nu critică raţiunea determinantă a deciziei de apel, respectiv aceea că soluţia primei instanţe a încălcat dreptul de acces la justiţie, protejat de art. 6 CEDO şi art. 21 din Constituţie, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii pentru nemotivare, potrivit art. 489 C. proc. civ., având în vedere că, potrivit art. 483 C. proc. civ., recursul supune analizei legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi impune o critică explicită a considerentelor acesteia.

Pe fond, intimatul a arătat că art. 22 din Legea nr. 132/2017 nu interzice exercitarea acţiunii delictuale împotriva autorului accidentului, textul reglementând modalitatea de stabilire a despăgubirilor şi raporturile cu asigurătorul, fără a institui o inadmisibilitate expresă a acţiunii împotriva persoanei vinovate. Întrucât asigurătorul RCA se află în procedură de insolvenţă sau faliment, acţiunile îndreptate împotriva acestuia se suspendă de drept, astfel că singura persoană ce păstrează calitatea procesuală pasivă este autorul faptei. Cuantificarea daunelor, în special a celor morale pentru vătămarea integrităţii fizice şi psihice, revine instanţei, urmând ca recuperarea efectivă să se realizeze ulterior pe căile legale. S-a subliniat că o pretinsă inadmisibilitate implicită ar echivala cu o restrângere a exerciţiului dreptului fundamental de acces la justiţie, contrară exigenţelor art. 53 din Constituţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acesta.

Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Recursul declarat în cauză are ca obiect decizia civilă nr. 108 A din 9 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost admis apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 572/17.05.2025, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost anulată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

Prima instanţă a fost învestită cu o acţiune prin care reclamantul a solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro, echivalentul a 295.266 RON, cu titlu de daune morale, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, în faţa primei instanţe, la termenul din data de 15.03.2023, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtului şi la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea şedinţelor de recuperare medicală.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.381 C. civ.

În aceste circumstanţe, instanţa de recurs apreciază că, faţă de cadrul procesual trasat prin cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte obiectul, pârâtul, cauza şi temeiurile de drept invocate, acţiunea dedusă judecăţii nu se circumscrie materiei asigurărilor, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care exceptează în mod expres cauzele în această materie de la exercitarea căii de atac a recursului, excepţia analizată urmând a fi respinsă pe cale de consecinţă.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta urmează a fi respinsă ca nefondată.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de casare invocate, cu referire expresă la dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea corespunzătoare a criticilor, sub sancţiunea nulităţii în ipoteza lipsei acestora.

În cauză, recurentul a individualizat hotărârea atacată, a indicat aplicarea greşită a normei de drept material, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017, şi a dezvoltat argumentele corespunzătoare.

Înalta Curte reţine că, deşi prin cererea de recurs recurentul menţionează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conţinutul criticilor formulate se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Or, simpla imprecizie cu privire la motivul de casare în care se încadrează criticile nu echivalează cu lipsa motivării recursului, câtă vreme critica este clară şi inteligibilă.

Susţinerile intimatului, potrivit cărora recursul nu ar viza raţiunea determinantă a deciziei instanţei de apel, privesc pertinenţa şi întinderea criticilor recurentului, aspecte ce ţin de analiza pe fond a motivelor de recurs, iar nu de valabilitatea formală a căii de atac.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., iar nulitatea reglementată de art. 489 C. proc. civ. nu este incidentă, considerente pentru care excepţia nulităţii recursului urmează a fi respinsă ca nefondată.

Recursul de faţă, analizat prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recursul vizează legalitatea deciziei nr. 108A din 9 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat sentinţa tribunalului prin care se respinsese acţiunea ca inadmisibilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Recurentul susţine că instanţa de apel ar fi aplicat greşit art. 22 din Legea nr. 132/2017, apreciind ca admisibilă acţiunea directă împotriva autorului faptei, în contextul falimentului asigurătorului RCA şi al despăgubirilor solicitate sub limita asigurată.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, "în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenient forţat".

Curtea de apel a reţinut că această reglementare configurează un beneficiu al legii în favoarea victimei şi nu instituie ope legis o sancţiune a inadmisibilităţii pentru acţiunea îndreptată direct împotriva autorului faptei, în absenţa unei interdicţii exprese.

Înalta Curte confirmă raţionamentul instanţei de apel. Textul legal nu consacră, prin el însuşi, o interdicţie absolută a chemării în judecată a autorului faptei, ci statuează o cale directă, facilă şi, în mod obişnuit, suficientă împotriva asigurătorului, fără a transforma această cale într-o exclusivitate care să suprime acţiunea delictuală de drept comun în toate împrejurările.

Un atare efect restrictiv ar trebui prevăzut expres de lege, dată fiind incidenţa art. 21 din Constituţie şi a art. 6 CEDO, ceea ce nu este cazul.

Situaţia premisă în cauză este aceea că asigurătorul RCA al pârâtului se află în procedura falimentului. Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că suspendarea acţiunilor împotriva asigurătorului şi mecanismul special al Fondului de garantare nu pot priva victima de posibilitatea stabilirii judiciare a prejudiciului, îndeosebi a daunelor morale, atunci când aceasta nu poate obţine prin alte mijloace o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Înalta Curte apreciază că această interpretare este conformă finalităţii dispoziţiilor Legii nr. 132/2017 şi exigenţelor accesului la justiţie.

Legea specială nu poate fi citită ca suprimând orice acţiune împotriva autorului faptei tocmai în ipoteza excepţională în care acţiunea împotriva asigurătorului este imposibilă procedural, iar stabilirea judiciară a întinderii prejudiciului devine premisă necesară pentru valorificarea dreptului la despăgubire pe canalele speciale (inclusiv în raport cu Fondul de garantare).

Aşadar, soluţia instanţei de apel, de a înlătura sancţiunea inadmisibilităţii şi de a permite judecata pe fond împotriva autorului faptei, constituie o aplicare corectă a dreptului.

De asemenea, recurentul a susţinut că, întrucât pretenţiile de 60.000 EUR se situează sub limita maximă asigurată, acţiunea împotriva autorului ar fi inadmisibilă, obligaţia de despăgubire revenind exclusiv asigurătorului.

Înalta Curte reţine că acest argument nu poate conduce, ca atare, la inadmisibilitatea acţiunii. Limita asigurată relevă sfera de acoperire a obligaţiei asigurătorului şi, eventual, incidenţa unui rest de acoperit în sarcina autorului, însă nu transformă dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 într-o normă de excludere absolută a răspunderii delictuale a autorului în ipoteza în care acţiunea împotriva asigurătorului este imposibilă procedural (de ex.faliment, suspendare activitate).

Curtea de apel a subliniat întemeiat că legea nu instituie expres inadmisibilitatea acţiunii delictuale în asemenea situaţii şi că o restrângere de această natură nu poate rezulta implicit dintr-un text conceput în favoarea victimei.

Totodată, recurentul a invocat Decizia RIL nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care priveşte, în principal, configurarea calităţii procesuale a asigurătorului ca parte responsabilă civilmente în procesul penal. Această dezlegare, circumscrisă cadrului penal, nu instituie în materie civilă o regulă de inadmisibilitate erga omnes a acţiunilor îndreptate împotriva autorului faptei. Curtea de apel a reţinut corect că raportarea automată la această dezlegare, pentru a exclude acţiunea delictuală în ipoteza falimentului asigurătorului, este neadecvată, întrucât contextul normativ şi finalitatea analizate sunt diferite.

Or, curtea de apel a fundamentat soluţia şi pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 CEDO, reţinând că interpretarea inadmisibilităţii implicite ar conduce, în cauză, la suprimarea efectivă a accesului victimei la o instanţă pentru stabilirea prejudiciului, dată fiind imposibilitatea procesuală de a acţiona asigurătorul aflându-se în faliment.

Înalta Curte constată că anumite condiţionalităţi procedurale pot exista, însă acestea trebuie interpretate în sensul păstrării unei căi efective de realizare a dreptului. A transforma dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 într-o barieră care să împiedice orice demers judiciar împotriva autorului, tocmai atunci când calea împotriva asigurătorului este blocată, ar depăşi limitele rezonabile ale restrângerii şi ar afecta substanţa dreptului de acces la o instanţă.

Înalta Curte reţine că, în drept, cadrul normativ consacrat de Legea nr. 132/2017 reglementează acţiunea directă a persoanei prejudiciate împotriva asigurătorului RCA. Astfel, art. 10 instituie obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirile terţului prejudiciat, iar, potrivit art. 22 alin. (1), în ipoteza stabilirii despăgubirilor pe cale judiciară, drepturile persoanei prejudiciate se exercită împotriva asigurătorului, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenient forţat.

De asemenea, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2020 (RIL) precizează că, în litigiile având ca obiect despăgubiri, persoana vinovată poate figura fie ca intervenient forţat, fie ca pârât alături de asigurătorul RCA, ceea ce exclude interpretarea unei exclusivităţi a cadrului procesual îndreptat doar împotriva asigurătorului.

Or, reglementarea naţională şi europeană configurează acţiunea directă a victimei împotriva asigurătorului ca instrument de protecţie şi facilitare, nu ca interdicţie absolută de a promova acţiunea delictuală împotriva autorului în orice împrejurare. Directiva 2009/103/CE consacră dreptul victimei la acţiune directă împotriva asigurătorului (art. 18), în vederea asigurării unei protecţii efective a persoanelor prejudiciate în accidente de vehicule.

Totodată, dispoziţiile art. 6 par. 1 CEDO consacră dreptul de acces la o instanţă, iar orice limitare a acestuia trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţională, fără a afecta substanţa dreptului.

Raportat la aceste repere, o interpretare a art. 22 din Legea nr. 132/2017 în sensul suprimării totale a acţiunii delictuale împotriva autorului tocmai atunci când acţiunea împotriva asigurătorului este suspendată sau blocată ar depăşi marja rezonabilă de reglementare şi ar lipsi de efect util dreptul de acces la justiţie.

Într-o atare ipoteză, menţinerea posibilităţii de a acţiona împotriva autorului faptei reprezintă interpretarea conformă Convenţiei, asigurând caracterul practic şi efectiv al dreptului consacrat de art. 6 par. 1 şi un just echilibru între interesele legitime ale regimului RCA şi drepturile persoanei prejudiciate.

Înalta Curte reţine că, în ipoteza deschiderii procedurii de insolvenţă sau faliment a asigurătorului RCA, devine incident cadrul special instituit prin Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (FGA). Acest mecanism asigură plata creanţelor de asigurare către creditorii de asigurări, în limita plafonului de garantare prevăzut de lege (în prezent 500.000 RON pentru fiecare creanţă), cu condiţia ca acestea să fie certe, lichide şi exigibile. Procedura are natură administrativă, necontencioasă, implicând întocmirea listelor de plată şi aprobarea lor de către comisia specială a Fondului.

Totodată, legea nu exclude valorificarea dreptului pe calea acţiunii civile şi nici înscrierea la masa credală pentru sumele ce depăşesc plafonul de garantare. În aceste coordonate, soluţia curţii de apel de a permite judecata pe fond împotriva autorului faptei, în contextul falimentului asigurătorului, răspunde nevoii de stabilire judiciară a întinderii prejudiciului, inclusiv a componentelor morale necesare valorificării mecanismului de garantare.

În consecinţă, soluţia curţii de apel, care a înlăturat sancţiunea inadmisibilităţii şi a permis judecata pe fond împotriva autorului, în contextul falimentului asigurătorului şi atunci când pretenţiile se încadrează sub limita asigurată, se aliniază teleologiei Directivei 2009/103/CE, dispoziţiilor Legii nr. 132/2017 şi mecanismului FGA, precum şi exigenţelor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 CEDO privind accesul efectiv la o instanţă.

Raportat la cele expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, dimpotrivă, interpretarea art. 22 din Legea nr. 132/2017 în sensul caracterului său de normă de facilitare a acţiunii directe împotriva asigurătorului şi nu de excludere absolută a acţiunilor delictuale împotriva autorului, în ipoteza falimentului asigurătorului, este corectă şi conformă cu exigenţele accesului la justiţie reţinute în decizia atacată.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat de recurent nu este întemeiat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, ca nefondată.

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 108 A din 9 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2025.