Delictual liability for vaccination injuries: jurisdictional conflict between defendant’s domicile and place of illicit act under alternative territorial competence rules.

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 23 august 2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor morale, în cuantum de un milion de euro, echivalent RON, ca urmare a desfigurării corpului său, a suferinţelor pe care le-a avut şi le are, a multiplelor spitalizări post-vaccinare şi a ascunderii constante şi susţinute a repercusiunilor vaccinului.

La data de 11 decembrie 2023, reclamanta A. a formulat cerere de completare a acţiunii, în sensul introducerii în cauză şi a altor doi pârâţi, respectiv B. S.R.L. şi Ministerul Apărării Naţionale.

2. Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 56 din 21 mai 2024, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială, invocată de pârâta B. S.R.L., şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Iaşi.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) şi alin. (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei cauzate.

Astfel, în contenciosul administrativ, cererea privind recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim şi repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar competenţa revenind instanţelor civile, determinate conform criteriilor prevăzute de art. 94-97 C. proc. civ.

Instanţa a procedat la calificarea juridică a acţiunii reclamantei şi a constatat că reclamanta a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi restul autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi B. S.R.L., persoană juridică de drept privat, fără statut de utilitate publică, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirii băneşti pentru pretinse daune produse asupra sănătăţii sale în urma vaccinării împotriva Covid-19 cu vaccinul B. fabricat de C., invocând, aşadar, un fapt juridic apreciat cu caracter ilicit, fără ca în cuprinsul acţiunii reclamanta să solicite sau să facă referire la anularea unui act administrativ ori la existenţa unui refuz de rezolvare a unei cereri, în sensul pe care legea contenciosului administrativ îl dă acestor concepte.

A apreciat că nu sunt suficiente calitatea de autoritate/instituţie publică a pârâţilor şi nici natura juridică a obligaţiei de despăgubire pentru a atrage competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în lipsa obiectului specific configurat de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constând în naşterea litigiului din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

A reţinut că prezenta acţiune trebuie să primească calificarea unei acţiuni civile în răspundere civilă delictuală, astfel cum transpare din motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, ce determină un caracter de drept comun al raportului juridic născut între părţi, nefiind susţinută ideea aplicării extensive a normelor de competenţă materială conţinute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 doar pentru raţiuni care privesc calitatea de autoritate/instituţie publică a pârâţilor ori prin asumpţia existenţei unui act administrativ tipic/unui refuz de soluţionare a unei cereri ori a unei operaţiuni administrative, în condiţiile inexistenţei unei afirmaţii exprese a reclamantului în acest sens, constatând, aşadar, că nu a fost dedus judecăţii un atare tip de litigiu administrativ cantonabil dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Reţinând inaplicabilitatea prevederilor art. 10 alin. (1) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care impun aplicarea lor strictă potrivit criteriului de atribuire a competenţei ce vizează categoria obiectului juridic, iar nu potrivit elementului naturii juridice a obligaţiei de despăgubire, aplicare ce trebuie făcută în lumina art. 2 alin. (1) lit. f) LCA, care presupune naşterea litigiului din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, precum şi incidenţa dispoziţiilor 94 pct. 1 lit. k) şi 95 pct. 1 C. proc. civ., instanţa a constatat că, în cauză, competenţa materială de soluţionare a cererii, în primă instanţă, revine tribunalului ca instanţă civilă, competentă potrivit criteriului valoric al obiectului cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererii, a aplicat regulile de drept comun menţionate de dispoziţiile art. 107 alin. (1) şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ., cu luarea în considerare a prevederilor art. 123 alin. (1) din acelaşi act normativ şi, reţinând că pârâtul Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi are sediul în circumscripţia teritorială a Tribunalului Iaşi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă

Învestită prin declinare, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 2345 din 11 decembrie 2024, prin care a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de reclamantă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că din precizările scrise depuse de reclamantă pentru termenul de judecată din 11.12.2024 reiese că cererea de chemare în judecată reprezintă o cerere în răspundere civilă delictuală, astfel încât, raportat la valoarea obiectului acesteia, competenţa materială aparţine tribunalului. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, criticată de reclamantă la primul termen de judecată în faţa Tribunalului Iaşi, a constatat că dintre cei şase pârâţi doar Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi îşi are sediul în Iaşi, toţi ceilalţi pârâţi având sediul în Bucureşti şi, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Suceava în considerentele sentinţei civile nr. 56/21.05.2024, Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi nu este "prim-pârât", ci, dimpotrivă, este ultimul pârât menţionat în cererea de chemare în judecată.

A mai constatat că, din cuprinsul cererii, astfel cum a fost precizată pe parcursul judecăţii, rezultă cu suficientă claritate că reclamanta se îndreaptă, în primul rând, împotriva instituţiilor centrale ale statului, iar faptul că pârâţii autorităţi publice centrale au servicii descentralizate cu sediul în municipiile reşedinţe de judeţ ar fi putut atrage, eventual, chiar competenţa Tribunalului Suceava, potrivit normei de competenţă alternativă conţinută de art. 111 C. proc. civ.

Reţinând că prin întâmpinări pârâţii Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale şi B. S.R.L. au solicitat, în mod expres, declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în a cărui circumscripţie îşi au sediul cinci dintre cei şase pârâţi chemaţi în judecată, că în cadrul dosarului nr. x/2023 chiar Curtea de Apel Suceava şi-a declinat competenţa de soluţionare a unei cauze identice, în favoarea Tribunalului Bucureşti, precum şi că reclamanta a solicitat, în faţa Tribunalului Iaşi, ca cererea sa să fie soluţionată de Tribunalul Bucureşti (aspectul competenţei raportat la calificarea cererii ca fiind o cerere în răspundere civilă delictuală nefiind pus în discuţia contradictorie a părţilor în faţa Curţii de Apel Suceava), instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 107 şi 112 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 239 din 26 februarie 2025, prin care a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte calificarea acţiunii, că reclamanta se întemeiază pe răspundere civilă delictuală, conform celor stabilite de Curtea de Apel Suceava, precum şi aspectelor reţinute de Tribunalul Iaşi în raport de precizările depuse pentru termenul de judecată din 11.12.2024.

A constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 113 C. proc. civ., norme de competenţă teritorială alternativă, şi a apreciat că Tribunalul Iaşi, instanţa sesizată prin sentinţa de declinare nr. 56/21.05.2024 a Curţii de Apel Suceava, era competentă în judecarea cauzei, ca instanţă de la sediul pârâtului Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi.

A reţinut că aspectul cantitativ (faptul că din şase pârâţi doar Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi îşi are sediul în Iaşi), precum şi ordinea indicării pârâţilor în cerere nu sunt relevante în stabilirea instanţei competente, nefiind criterii prevăzute de dispoziţiile art. 113 C. proc. civ.

De asemenea, nici faptul că prin întâmpinări pârâţii Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale şi B. S.R.L. au solicitat, în mod expres, declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti nu a fost apreciat ca având relevanţă, atât timp cât alegerea instanţei în cazul competenţei alternative nu aparţine pârâţilor.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care Curtea de Apel Suceava a dispus declinarea către o instanţă competentă din punct de vedere teritorial, s-a realizat alegerea de competenţă, fiind fixată definitiv competenţa în favoarea Tribunului Iaşi, care a devenit instanţa competentă exclusiv să soluţioneze cauza.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispoziţiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul litigiului care a generat prezentul conflict negativ de competenţă îl reprezintă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Apărării Naţionale şi B. S.R.L., prin care a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor morale, în cuantum de un milion de euro, echivalent RON, ca urmare a desfigurării corpului său, a suferinţelor pe care le-a avut şi le are, a multiplelor spitalizări post-vaccinare şi a ascunderii constante şi susţinute a repercusiunilor vaccinului.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, conform precizărilor reclamantei depuse pentru termenul de judecată din 11 decembrie 2024.

Înalta Curte reţine că dezînvestirea reciprocă a celor două instanţe aflate în conflict a fost generată de aplicarea unor norme de competenţă teritorială diferite, prin prisma obiectului litigiului, respectiv norma de competenţă de drept comun din art. 107 C. proc. civ. şi cea din art. 113 alin. (1) pct. 9 din acelaşi act normativ, referitoare la competenţa teritorială alternativă.

Sub aspectul determinării competenţei teritoriale în prezentul litigiu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 112 din acelaşi cod.

Art. 107 C. proc. civ. instituie regula generală de stabilire a competenţei teritoriale, prevederile alin. (1) statuând în sensul introducerii cererii de chemare în judecată la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Aceste ultime dispoziţii reprezintă norma ce reglementează competenţa teritorială în materia răspunderii civile delictuale, fiind aplicabilă, în mod alternativ, cu prevederile art. 107 C. proc. civ.

Art. 112 alin. (1) C. proc. civ. statuează că cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia.

În litigiul pendinte, Tribunalul Iaşi este instanţa de la sediul pârâtului Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi, precum şi instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit pretinsa faptă ilicită, constând în vaccinarea reclamantei în perioadă în care a fost intrenată în Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi, iar Tribunalul Bucureşti este instanţa de la sediul pârâţilor Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Apărării Naţionale şi B. S.R.L..

Astfel, Tribunalul Iaşi, în favoarea căruia a fost declinată competenţa materială de soluţionare a cererii de către Curtea de Apel Suceava, ca instanţă competentă teritorial, atât în raport cu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., având în vedere sediul unuia dintre pârâţi, cât şi în raport cu dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi locul săvârşirii pretinsei fapte ilicite, nu mai putea să dispună, nici din oficiu şi nici la solicitarea pârâţilor, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei competente alternativ, respectiv cea de la sediul pârâţilor Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Apărării Naţionale şi B. S.R.L..

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Tribunalul Iaşi este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.