Moral damages claim for excessive criminal proceeding duration rejected; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă la 20.07.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 10000 euro reprezentând daune morale produse prin durata excesivă a procesului penal derulat împotriva reclamantului.

În drept, a invocat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 998-999 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava

Prin sentinţa nr. 1320/08.12.2023, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins, ca nefondat, acţiunea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 820/26.09.2024, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1320/08.12.2023 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 820/26.09.2024, a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să se admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

A arătat recurentul că reţinerea instanţei de apel potrivit căreia hotărârile vizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care acesta a făcut referire nu au aplicabilitate în cauză, este una discutabilă, în condiţiile în care trimiterea la respectivele hotărâri nu s-a făcut pentru a fi analizate ca şi motive de apel, iar însuşirea considerentelor primei instanţe fără a efectua un raţionament juridic care să justifice concluzia formulată echivalează cu o necercetare a fondului.

Totodată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material incidente.

În acest sens, recurentul învederează că în materie penală, termenul de soluţionare începe să curgă de la data formulării unei acuzaţii, adică a unei notificări oficiale care să emane de la autoritatea competentă, prin care persoana este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni şi se încheie la momentul la care s-a executat hotărârea judecătorească definitivă sau dacă nu există o hotărâre judecătorească, este avută în vedere emiterea ordonanţei de clasare.

În cauză, în decembrie 2007 s-a început urmărirea penală a reclamantului, aspect care rezultă din cuprinsul ordonanţei de începere a urmăririi penale, iar prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DIICOT Suceava din decembrie 2019 s-a dispus clasarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. c) C. proc. pen.. Prin urmare, durata procedurii judiciare în ceea ce îl priveşte pe reclamant a fost de 12 ani.

În ceea ce priveşte aprecierea caracterului rezonabil al termenului, Curtea Europeană a Omului a statuat că durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor, miza litigiului pentru reclamant.

După eliberarea reclamantului din starea de arest preventiv ce a avut loc în februarie 2008, acesta a mai fost chemat o dată pentru a i se aduce la cunoştinţă noua calitate procesuală în cadrul dosarului penal din 2007 şi pentru a fi audiat în cursul anului 2016. Mai mult, fără a fi efectuate alte probe în dosar în ceea ce îl priveşte pe reclamant, abia în decembrie 2019 este emisă ordonanţa de clasare.

Deşi s-a invocat în cauză complexitatea procedurii, numărul mare de volume care s-au întocmit cu ocazia cercetării penale, disjungerile efectuate şi judecarea acestor cauze în mod separat, în ceea ce îl priveşte pe reclamant actele de urmărire nu au fost complexe, nu s-au efectuat expertize şi nici nu s-au derulat alte proceduri care să justifice durata de peste 12 ani a cercetărilor, cauzele disjunse neavând legătură cu reclamantul.

Una din principalele cauze ale încălcării dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil o reprezintă durata excesivă a procedurilor judiciare, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului analizând remediile eficace în situaţia încălcării acestui drept.

Prin disfuncţionalităţile sistemului judiciar, activitatea jurisdicţională poate produce prejudicii morale sau materiale justiţiabililor cărora nu le-a fost respectat dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.

Statului îi revine obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru respectarea acestui drept, răspunderea sa, în această situaţie, putând fi antrenată în baza răspunderii civile delictuale, în cadru obiectiv. Prin urmare, statul va răspunde independent de autoritatea sau persoana care a generat vătămarea, ori de vreo culpă în încălcarea unui drept fundamental.

Principiul care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale este acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor datorate victimei, conform evaluării circumstanţelor particulare fiecărui caz. Echitatea are în vedere păstrarea unui raport de proporţionalitate între prejudiciul moral suferit ca urmare a duratei excesive a unui proces şi despăgubirea stabilită în compensarea acesteia, conceptul utilizat fiind, acela de satisfacţie echitabilă.

Recurentul face trimitere la Cauza Kudla c. Polonia şi Cauza Brudan împotriva României şi concluzionează că instanţa de apel, asemeni instanţei de fond, a apreciat probele şi a interpretat dispoziţiile legale incidente într-o modalitate eronată, având ca efect aplicarea greşită a normelor de drept.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-reclamant a întemeiat recursul formulat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată se impune a fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată se impune a fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta reglementează trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susţine acest motiv sub primul aspect, în sensul că instanţa de apel a preluat considerentele instanţei de fond şi nu a efectuat un raţionament juridic care să justifice concluzia formulată, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Critica nu poate fi primită, pentru considerentele ce se vor arăta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor cauzei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că motivarea instanţei de apel este exhaustivă, fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei.

Astfel, instanţa de apel a analizat criticile recurentului prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de acesta, respectiv Cauza Balint împotriva României, Cauza Bursuc împotriva României, Cauza Pantea împotriva României, Cauza Brudan împotriva României, dar şi din perspectiva criteriilor jurisprudenţiale consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă o procedură judiciară a fost sau nu rezonabilă din perspectiva duratei, şi anume: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

Recurentul afirmă în mod generic că instanţa de apel a preluat considerentele instanţei de fond şi nu a realizat un raţionament juridic propriu, însă nu precizează, în concret, care anume aspecte din cele deduse judecăţii în apel nu au fost avute în vedere ori căror chestiuni de drept li s-ar fi răspuns prin preluarea motivării primei instanţe.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere toate împrejurările de fapt şi dispoziţiile legale incidente şi a răspuns fiecărei probleme de drept supusă analizei prin motivele de apel, printr-un raţionament logico-juridic propriu, apt să confere părţilor implicate garanţiile procesuale privind o motivare legală şi corespunzătoare.

În acest sens, instanţa de apel a structurat criticile recurentului pe trei paliere, respectiv durata nerezonabilă a procedurii penale, culpa autorităţilor şi lipsa complexităţii cauzei penale în care a fost cercetat, reţinând, totodată, că reclamantul critică, în mod special, analiza efectuată asupra criteriului complexităţii, susţinând, că în ceea ce-l priveşte, actele de urmărire nu au fost complexe, nu s-au efectuat expertize şi că dosarele disjunse nu aveau legătură cu acesta.

Instanţa de apel a arătat, în mod punctual, de ce nu pot fi primite aceste susţineri, a avut în vedere complexitatea şi natura faptelor cercetate, comportamentul autorităţilor şi a concluzionat că rezonabilitatea duratei procedurii judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci în funcţie de circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există o lipsă a motivării, în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., nefiind incident acest motiv de recurs.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost indicat pur formal, recurentul neprecizând ce norme de drept material au fost greşit interpretate sau aplicate, astfel încât instanţa de recurs se află în imposibilitatea de a exercita controlul de legalitate specific acestei etape procesuale.

Recurentul învederează, în mod generic, că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au apreciat în mod greşit probele şi dispoziţiile legale invocate, însă nu arată care sunt dispoziţiile legale încălcate de către instanţa de apel şi nu expune argumente care să fundamenteze această susţinere, cărora instanţa de recurs să le poată da o dezlegare jurisdicţională.

Împrejurarea că recurentul a indicat în memoriul de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. şi a afirmat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente nu este aptă, în lipsa argumentelor corespunzătoare, să atragă incidenţa textului legal în cauză, situaţie faţă de care nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 820 din 26 septembrie 2024 din pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 820 din 26 septembrie 2024 din pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.