Validity of notarial loan acknowledgment under 1864 Civil Code and admissibility of witness testimony

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 24 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei totale de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 288 din 5 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., obligând-o pe pârâtă să-i restituie acestuia suma de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut nerestituit.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin încheierea din 16 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins administrarea probei testimoniale solicitată de pârâtă.

Prin decizia nr. 754 A din 22 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei nr. 1288 din 5 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 8.501,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 754 A din 22 mai 2023 şi a încheierii din 16 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta B..

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deoarece nu putea soluţiona, în faza apelului, cererile formulate şi nerezolvate în etapa procesuală a fondului.

Deşi curtea a reţinut că tribunalul a omis să pună în discuţie admisibilitatea probei testimoniale solicitate de apelanta-pârâtă, a considerat că acesteia nu i s-a produs o vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare.

A menţionat că soluţia asupra unei părţi a primului motiv de apel a fost dată de instanţa de apel în mod nelegal, prin antepronunţare, prin încheierea din 16 ianuarie 2023, şi nu prin admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.

Mai mult, curtea a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială a martorului C., invocând dispoziţiile art. 309 C. proc. civ., deşi teza probatorie nu viza dovedirea unui act juridic, ci relaţia dintre recurentă şi fostul concubin.

A apreciat că, prin respingerea primului motiv de apel, prin care s-a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 254 - 255 C. proc. civ., instanţa de apel a interpretat greşit normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

A arătat că instanţele de fond şi de apel au avut în vedere înscrisul reprezentând declaraţia soţiei reclamantului (deşi acesta nu a solicitat administrarea probei testimoniale), încălcând interdicţia instituită de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.. Prin încheierea din 5 ianuarie 2021, tribunalul a prorogat discutarea admisibilităţii probei testimoniale cu martora C., însă nu s-a pronunţat asupra acesteia, încălcând dreptul la apărare al recurentei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel este nemotivată şi cuprinde considerente contradictorii.

A arătat că, prin încheierea din 16 ianuarie 2023, instanţa de apel a respins în mod nelegal, ca inadmisibilă, proba testimonială, constatând că recurentei nu i s-a produs o vătămare procesuală la fond, prin nesoluţionarea cererii de administrare a probei testimoniale, din perspectiva dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ., având în vedere că aceasta a avut posibilitatea de a solicita proba în calea de atac devolutivă a apelului.

Dincolo de faptul că nu puteau fi rezolvate în faza apelului cererile nesoluţionate la fond, instanţa de apel a respins ca inadmisibilă proba testimonială pentru motive contradictorii şi străine de obiectul cauzei, respectiv teza probatorie (relaţiile de familie care au stat la baza violenţei ce a determinat semnarea actului recognitiv).

De asemenea, a considerat că este legală soluţia instanţei de fond de a reţine la dosarul cauzei o probă neîncuviinţată şi inadmisibilă, respectiv declaraţia numitei D., pe care a calificat-o ca înscris, urmând a-i aprecia relevanţa la momentul deliberării.

În acelaşi timp, a constatat ca nefiind valorificat înscrisul depus de intimatul-reclamant intitulat "declaraţie", sens în care nu a reţinut încălcarea dreptului său la apărare.

Astfel, a susţinut că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 254 şi art. 255 C. proc. civ., întrucât prin încheierea din 4 mai 2021 a reţinut la dosarul cauzei un înscris care reprezenta o declaraţie de martor a soţiei reclamantului, deşi intimatul-reclamant nu a solicitat administrarea probei cu martori, iar proba nu fusese încuviinţată de instanţă, fiind, de altfel, inadmisibilă, întrucât încălca dreptul la apărare, principiile oralităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii, precum şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. (soţia reclamantului neputând fi audiată în calitatea de martor, iar înscrisul era unul pro causa).

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, contradictoriu, că instanţa de fond a analizat apărările sale referitoare la nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/07.07.2010 pentru lipsa cauzei, neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1189 C. civ. de la 1864 pentru actul recognitiv, precum şi faptul că declaraţia a fost semnată la presiunile fostului concubin. A susţinut că nu a fost examinată incidenţa art. 1010 C. civ. de la 1864, declaraţia fiind sub condiţie pur potestativă.

Totodată, a învederat că instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată critica vizând faptul că prima instanţă a constatat, în mod eronat, contradictoriu, că declaraţia cuprinde toate elementele actului originar, după cum prevede art. 1189 C. civ. de la 1864, şi are valoare autonomă faţă de actul primordial, făcând dovadă în privinţa acestuia, indiferent dacă este sau nu însoţit de acesta. Mai mult, instanţa de apel a considerat greşit ca fiind fără relevanţă probatorie susţinerea că nu ar fi fost dovedit faptul remiterii, fiind acceptată indirect ca dată a operaţiunii juridice data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2007.

A afirmat că dispoziţiile art. 1189 C. civ. de la 1864 sunt clare, actul de recunoaştere trebuie să conţină data actului primordial, condiţie esenţială neîndeplinită în cauză, motiv de nulitate absolută a actului de recunoaştere. De asemenea, declaraţia autentificată sub nr. x din 7 iulie 2010, pe care intimatul şi-a întemeiat pretenţia, este lovită de nulitate absolută, lipsindu-i cauza imediată. Instanţa de apel a reţinut eronat că, în raport de menţiunile din declaraţie, cauza împrumutului a constituit-o procurarea de către împrumutat a resursei financiare necesare achiziţionării unui bun imobil.

A precizat că declaraţia este un înscris recognitiv, iar, potrivit vechii reglementări, acesta trebuia să facă posibilă identificarea titlului primordial. Cum suma consemnată în declaraţie nu a fost niciodată predată ca atare de către împrumutător, lipsind tradiţiunea ei, sancţiunea care devine operantă este nulitatea actului juridic.

A menţionat că regimul sancţionator a fost stabilit pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, operându-se următoarea distincţie: dacă lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ea va atrage nulitatea relativă a actului juridic; dacă lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), lipsa predării bunului (în contractele reale), lipsa riscului (în contractele aleatorii), lipsa intenţiei de a gratifica (în contractele cu titlu gratuit), sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.

Recurenta a făcut referire la dispoziţiile art. 1576 şi ale art. 1189 C. civ. de la 1864, învederând că lipseşte data împrumutului din declaraţia recognitivă, întrucât, în realitate, acesta nu s-a realizat, reclamantul neprezentând contractul de împrumut sau orice titlu primordial care poate face dovada împrumutului.

Cu privire la susţinerile sale referitoare la încheierea actului la presiunea fostului concubin, a învederat că au fost înlăturate de instanţa de fond cu motivarea că nu s-a invocat, distinct, un motiv de nulitate relativă din această perspectivă.

A susţinut că intimatul nu a făcut dovada titlului iniţial (primordial) al împrumutului, respectiv deţinerea sumei în anul 2007, a introducerii în România a banilor împrumutaţi recurentei, a procurării de fonduri (contracte cu terţi, viramente bancare) şi a virării sumei către aceasta. A apreciat că toate aspectele enumerate nu au fost analizate de instanţa de apel, neexistând o motivare corespunzătoare a deciziei atacate.

A invocat lipsa de analiză de către instanţa de apel a concluziilor scrise depuse de către intimat, precum şi a răspunsului la interogatoriul luat acestuia, în sensul recunoaşterii că nu a împrumutat recurentei suma solicitată, afirmând că acest aspect a determinat existenţa unor considerente contradictorii.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat că recurenta nu a invocat distinct vicierea consimţământului la data autentificării declaraţiei prin violenţă sau ca urmare a producerii unei erori provocate de partenerul său, deşi aceasta s-a referit la nulitatea actului recognitiv.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488. alin. (1). pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că la data emiterii declaraţiei erau în vigoare dispoziţiile art. 966, art. 1576 şi art. 1189 din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958 pe care instanţa trebuia să le aplice în cauză.

A învederat că instanţa de apel a respins neîntemeiat critica sa privind pronunţarea de către tribunal a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 1189 C. civ. de la 1864.

În acest context, a afirmat că declaraţia sa nu îndeplineşte condiţiile pentru ca acest înscris să poată fi considerat ca având valoarea juridică a unui act de recunoaştere a convenţiei de împrumut, deoarece nu conţine cauza şi obiectul datoriei sau data titlului iniţial. Însă, instanţa de fond a analizat doar existenţa cauzei, pe care a considerat-o îndeplinită, deşi aceasta lipseşte, iar sancţiunea care se aplică este nulitatea actului juridic.

A menţionat că obiectul declaraţiei nu este descris, iar data nici măcar reclamantul nu o cunoaşte, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1189 C. civ. de la 1864.

Recurenta a afirmat că în mod greşit curtea a respins critica privind pronunţarea de către instanţa de fond a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864, reţinând neîntemeiat că declaraţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de această normă, privind cauza.

De asemenea, a respins greşit motivul de apel ce a vizat încălcarea prevederilor art. 1576 C. civ. de la 1864 şi a solicitat să se constate nulitatea declaraţiei autentificate sub nr. x din 7 iulie 2010 de notarul public E. pentru lipsa cauzei imediate, clauza pur potestativă şi violenţa care a stat la baza acesteia.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 22 decembrie 2023, intimatul-reclamant a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

La 22 ianuarie 2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., la termenul stabilit pentru soluţionarea recursului, 16 mai 2024, a pus în discuţie, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat prin întâmpinare, din perspectiva neîncadrării criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, constatând că motivele de recurs se pot circumscrie normei legale menţionate, a respins excepţia şi a rămas în pronunţare asupra recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Litigiul de faţă are ca obiect "pretenţii", reclamantul A. solicitând obligarea pârâtei B. la plata sumei de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut recunoscut a fi achitat de către pârâtă conform declaraţiei autentificate sub nr. x/07.07.2010 de BNP E..

În fapt, prin declaraţia contestată, pârâta a menţionat că reclamantul a avut calitatea de procurator de fonduri pentru suma de 276.197,40 euro, reprezentând 85% din preţul terenului în suprafaţă de 12.500 mp situat în Bucureşti, str. x, iar suma în procent de 15% a fost achitată din sursele financiare proprii. În legătură cu suma de 276.197,40 euro, pârâta a declarat că i-a fost împrumutată de către reclamant, aceasta urmând să fie restituită ulterior vânzării terenului şi încasării preţului. Pârâta s-a obligat să îi notifice reclamantului, cu cel puţin 7 zile înainte, locul, data şi ora semnării contractului de vânzare-cumpărare şi a arătat că este de acord cu înscrierea privilegiului procuratorului de fonduri pentru acest împrumut în CF nr. x sector 4.

Prin sentinţa nr. 288 din 5 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, obligând-o pe pârâtă să-i restituie acestuia suma de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut nerestituit.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că, la interogatoriul administrat de reclamant pârâtei, aceasta a confirmat că suma de bani necesară achiziţionării imobilului în anul 2007 a provenit din sursele financiare ale partenerului său de viaţă de la acel moment, nerecunoscând împrumutul invocat de reclamant.

În privinţa relaţiei existente la nivelul anului 2010 între reclamant şi concubinul pârâtei, aceasta a arătat în cuprinsul întâmpinării că ar fi fost o relaţie de afaceri, în virtutea căreia ar fi fost forţată să încheie înscrisul recognitiv exhibat de partea adversă în proces.

În cauză, pârâta a invocat nulitatea declaraţiei autentificate sub nr. x/07.07.2010, dar nu a formulat critici legate de vicierea consimţământului, ci a susţinut inexistenţa operaţiunii juridice, pentru lipsa cauzei, nefiind făcută dovada remiterii sumei pretins împrumutate, precum şi inexistenţa înscrisului originar, pierdut sau distrus pe care cel recognitiv să îl fi recunoscut.

Prima instanţă a considerat că, potrivit art. 1189 C. civ. de la 1864, reclamantul este scutit de obligaţia de a prezenta titlul originar în situaţia în care declaraţia autentificată şi dată în faţa notarului de către părţi cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului iniţial.

Cu privire la susţinerile pârâtei în sensul că actul recognitiv este lovit de nulitate, având în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864 tribunalul a constatat că părţile au admis în cuprinsul declaraţiei faptul că suma de bani primită de către pârâtă a constituit parte din preţul de achiziţie a unui imobil teren, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în cursul anului 2007, operaţiune juridică ce nu a fost contestată de către nici o parte, fiind menţionată ca atare şi în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâtă, în calitate de vânzătoare, în anul 2017. Prin urmare, cauza contractului de împrumut a constituit-o procurarea de către împrumutat a resursei financiare necesare achiziţionării unui bun imobil, împrumutătorul urmărind recuperarea sumei ulterior valorificării aceluiaşi imobil, printr-o operaţiune juridică de vânzare ulterioară, aspecte ce au fost expres menţionate în cuprinsul declaraţiei notariale.

A mai reţinut că, deşi invocă o eventuală situaţie de obţinere a consimţământului său la data autentificării declaraţiei prin violenţă sau ca urmare a producerii unei erori provocate de către concubinul partener de afaceri al reclamantului şi reaua credinţă a acestuia din urmă manifestată la acelaşi moment, pârâta nu formulează distinct un astfel de motiv de nulitate relativă, lipsind în mod evident şi probatoriul specific.

Prin apelul formulat împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta a susţinut că tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 254-255 C. proc. civ., deoarece a valorificat declaraţia de martor a soţiei reclamantului în condiţiile în care acesta nu a solicitat administrarea probei testimoniale şi nici nu fusese încuviinţată de instanţă, deci era inadmisibilă, fiind astfel nerespectate dreptul la apărare, principiile oralităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii, dar şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., soţia reclamantului neputând fi audiată în calitatea de martor. A mai arătat că instanţa de fond a prorogat discutarea admisibilităţii probei testimoniale cu audierea martorului C. solicitată de pârâtă, însă, ulterior, nu a mai pus în discuţia părţilor, până la rămânerea în pronunţare, audierea martorului propus, încălcându-i pârâtei dreptul la apărare.

Curtea de apel nu a reţinut argumentele invocate de pârâtă, considerând, pe de o parte, că pârâtei nu i s-a produs nicio vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ., având în vedere că partea a avut posibilitatea de a solicita proba în calea de atac devolutivă a apelului, iar această instanţă a constatat inadmisibilitatea probei testimoniale, iar, pe de altă parte, că prima instanţă a avut în vedere pentru fundamentarea soluţiei pronunţate exclusiv proba cu înscrisuri constând în declaraţia autentificată sub nr. x/07.07.2010, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.11.2017 şi răspunsurile părţilor la interogatoriu, nefiind valorificat înscrisul depus de intimatul-reclamant intitulat "declaraţie", aflat la dosar.

Prin critica din recurs fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 13 şi art. 254-255 C. proc. civ., deoarece nu putea soluţiona, în faza apelului, cererile formulate şi nerezolvate în etapa procesuală a fondului.

A susţinut, astfel, că tribunalul a omis să pună în discuţie admisibilitatea probei testimoniale solicitate de pârâtă, iar, raportat la această împrejurare, curtea de apel a considerat în mod greşit că părţii în cauză nu i s-a produs o vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare. De altfel, instanţa de apel s-a antepronunţat prin soluţia dată prin încheierea din 16 ianuarie 2023, fără a admite calea de atac exercitată şi a trimite cauza spre rejudecare, iar, în plus, a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială, deşi teza probatorie nu viza dovedirea unui act juridic, ci relaţia dintre recurentă şi fostul concubin. A mai arătat că instanţele de fond şi de apel au avut în vedere înscrisul reprezentând declaraţia soţiei reclamantului (deşi acesta nu a solicitat administrarea probei testimoniale), încălcând interdicţia instituită de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că, prin încheierea din 05.01.2021, instanţa de fond a prorogat discutarea admisibilităţii probei testimoniale cu audierea martorului C. solicitată de pârâtă. Până la rămânerea în pronunţare, cererea de administrare a probei solicitate nu a mai fost examinată.

În apel, la data de 16 ianuarie 2023, pârâta a solicitat administrarea probei testimoniale cu martora C., întrucât această probă a fost omisă la fond de către instanţa de judecată. Cât priveşte teza probatorie propusă, a arătat că, raportat la cele reţinute de instanţa de fond, în sensul că nu ar fi fost probată violenţa drept cauză de nulitate a declaraţiei, se doreşte a se face dovada relaţiei de familie dintre pârâtă şi fostul concubin, starea acestuia de sănătate şi condiţiile în care s-a redactat şi s-a semnat acea declaraţie. Între concubinul pârâtei şi reclamant existau relaţii de afaceri şi, în virtutea acestor relaţii, pârâta a semnat declaraţia la notariat pentru a-i folosi reclamantului, chiar dacă conţinutul său nu corespunde realităţii. Violenţa a constat în autoritatea, tensiunea şi atitudinea dominantă pe care concubinul o exercita asupra pârâtei. În cauză, prin depoziţia martorului ar urma să dovedească violenţa psihică exercitată de concubin asupra sa, pentru semnarea înscrisul contestat.

Prin încheierea recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins administrarea probei testimoniale solicitată de pârâtă (audierea martorei C.), constatând incidenţa prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, având în vedere că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia, iar sancţiunea procesuală a nulităţii, care se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare, îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, respectiv, în ipoteza în care numai desfiinţarea actului poate repara vătămarea produsă, constată că nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii atacate din această perspectivă, o atare vătămare, decurgând exclusiv din pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, neregăsindu-se în speţă.

În cauză, pârâta nu a probat o astfel de vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare consacrat de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Deşi este real că tribunalul a omis să pună în discuţia părţilor, anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, cererea de administrare a probei testimoniale, pe care o prorogase, se reţine că, raportat la limitele efectului devolutiv al apelului, cu referire la dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., pârâta a avut posibilitatea de a solicita administrarea probei în calea de atac devolutivă a apelului, caz în care nu se impunea a se dispune soluţia prevăzută de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum a pretins recurenta. Nu se poate omite în acest context că pârâta a putut propune probe, în condiţiile art. 254 C. proc. civ., şi admisibilitatea lor a fost cenzurată de instanţa de prim control judiciar, conform art. 255 din acelaşi act normativ, apelul exercitat în situaţia de faţă provocând o nouă judecată asupra fondului, atât în fapt, cât şi în drept.

În cauză, instanţă de apel a constatat inadmisibilitatea probei testimoniale faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) C. proc. civ., reţinând interdicţia ascultării ca martor a unei rude de gradul al doilea, respectiv, că nu s-a propus audierea martorului pentru dovedirea unor relaţii asimilate celor de familie, ci pentru a se proba violenţa psihică exercitată de reclamant prin intermediul concubinului.

Înalta Curte constată că proba testimonială solicitată nu a fost respinsă, în mod arbitrar, ci motivat, de instanţa de apel, astfel cum reiese din încheierea recurată, or, neîncuviinţarea unei probe nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la apărare.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, părţile au avut şanse egale de a-şi prezenta cauza, au avut acces la actele din dosar, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale acestora, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanţa de apel este suverană în a aprecia concludenţa şi oportunitatea administrării probelor, fără ca această operaţiune să poată face obiectul cenzurii în recurs, cale extraordinară de atac.

Cât priveşte celălalt argument invocat de recurentă în cadrul motivului de recurs analizat, Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că înscrisul reprezentând declaraţia soţiei reclamantului nu a fost valorificat de instanţa de fond, caz în care nu s-a dovedit în cauză eludarea interdicţiei instituite de art. 315 C. proc. civ. şi, implicit, încălcarea dreptului la apărare al pârâte prin luarea în considerare a acestui înscris.

Faţă de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este incident în cauză.

Prin cererea de recurs formulată de pârâtă s-a invocat şi s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel şi din perspectiva lipsei motivării hotărârii ori a existenţei în cuprinsul acesteia a unor considerente contradictorii, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reţine că existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, prezentându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, să cenzureze considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia şi, anume: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

În cauză, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a respins în mod nelegal, ca inadmisibilă, proba testimonială, pentru motive contradictorii şi străine de obiectul cauzei şi a tezei probatorii (relaţiile de familie care au stat la baza violenţei ce a determinat semnarea actului recognitiv); de asemenea, curtea de apel a considerat că este legală soluţia instanţei de fond de a reţine la dosarul cauzei o probă neîncuviinţată şi inadmisibilă, respectiv declaraţia numitei D., pe care a calificat-o ca înscris, urmând a-i aprecia relevanţa la momentul deliberării.

Înalta Curte constată că, din perspectiva motivului de casare indicat, respingerea unei probe ca inadmisibilă nu se subsumează tezei invocate de recurentă, privind existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate. Contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, situaţii ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, hotărârea instanţei de apel este nelegală dacă cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, or, recurenta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., care au fost examinate de curte raportat la apărările formulate de această parte prin întâmpinare, cu privire la excepţia de nulitate a actului juridic opus de intimat.

Recurenta a afirmat, totodată, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, că nu a fost examinată incidenţa art. 1010 C. civ. de la 1864, declaraţia fiind sub condiţie pur potestativă, că aspectele enumerate în cererea de apel nu au fost analizate de curte, neexistând o motivare corespunzătoare a deciziei atacate. A mai invocat lipsa de analiză de către instanţa de apel a concluziilor scrise depuse de către intimat, precum şi a răspunsului la interogatoriul luat acestuia, în sensul recunoaşterii că nu a împrumutat recurentei suma solicitată.

Faţă de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conţine dispoziţii contradictorii, iar motivarea este una clară, structurată şi coerentă, prin raportare la probele administrate şi la dispoziţiile legale incidente.

Astfel, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a respectat exigenţele de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ, criticile întemeiate pe aceste prevederi legale neputând fi primite.

În concret, instanţa de apel a reţinut că au fost respectate de prima instanţă standardele instituite de norma textul legal invocat coroborat cu art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "în privinţa lipsei cauzei statuând că, în raport de menţiunile din declaraţia autentificată sub nr. x/07.07.2010, cauza împrumutului a constituit-o procurarea de către împrumutat a resursei financiare necesare achiziţionării unui bun imobil. Din perspectiva valorii probatorii a declaraţiei, tribunalul a constatat că acest înscris reprezintă un act recognitiv întrucât părţile au prevăzut suma acordată cu titlu de împrumut despre care pârâta a recunoscut că a folosit-o la achiziţionarea imobilului teren, fiind fără relevanţă probatorie susţinerea că nu ar fi fost dovedit faptul remiterii, fiind acceptată indirect ca dată a operaţiunii juridice data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2007. Analizând cuprinsul declaraţiei, prima instanţă a constatat că acesta cuprinde toate elementele actului originar, după cum prevede art. 1189 C. civ. din 1864, şi are valoare autonomă faţă de actul primordial, făcând dovadă în privinţa acestuia, indiferent dacă este sau nu însoţit de acesta. Totodată, susţinerile apelantei-pârâte referitoare la încheierea actului sub presiunea fostului concubin au fost înlăturate cu motivarea că, deşi invocă o eventuală situaţie de obţinere a consimţământului său la data autentificării declaraţiei prin violenţă sau ca urmare a producerii unei erori provocate de către concubinul-partener de afaceri al intimatului-reclamant şi reaua-credinţă a acestuia din urmă manifestată la acelaşi moment, apelanta-pârâtă nu a invocat distinct un astfel de motiv de nulitate relativă".

Curtea a mai reţinut că afirmaţiile pârâtei nu pot fi valorificate întrucât prin întâmpinarea formulată aceasta a invocat nulitatea declaraţiei autentificate sub nr. x/07.07.2010 pentru lipsa cauzei rezultând din nepredarea sumei de bani ce a făcut obiectul împrumutului, iar susţinerile în sensul că a semnat actul recognitiv al unei datorii inexistente sub presiunea fostului concubin au fost făcute în justificarea motivului de nulitate la care a făcut referire, fiind expuse în corelaţie cu prevederile art. 966 C. civ. de la 1864.

Fără a mai reda în prezenta decizie argumentele expuse de către instanţa de apel, cu referire la motivarea hotărârii recurate Înalta Curte apreciază că aceasta cuprinde expunerea situaţiei de fapt şi de drept, cu analiza în cauză a prevederilor aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în limitele învestirii, respectiv art. 966, art. 1576 şi art. 1189 C. civ. de la 1864. De altfel, trimiterile pe care recurenta le face la dispoziţiile art. 1010 C. civ. de la 1864 nu au făcut obiectul cererii de apel, astfel încât nu se poate reproşa instanţei de prim control judiciar lipsa examinării normei de drept invocate. Or, incidenţa motivului de recurs bazat pe nemotivare (motivare necorespunzătoare) se verifică în raport de considerentele expuse de instanţă în cuprinsul hotărârii recurate, iar nu cu critici prin care se pretinde săvârşirea de greşeli privind situaţia de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greşite şi contradictorii a probelor administrate sau prin care se afirmă că împrejurările reţinute din actele dosarului nu ar corespunde realităţii.

Împrejurarea conform căreia nu s-a avut în vedere un răspuns al reclamantului la interogatoriu sau o afirmaţie a acestuia din cuprinsul concluziilor scrise nu echivalează cu o lipsă a motivării sau cu un eventual caracter incomplet al acesteia, ci vizează o pretinsă eroare cât priveşte stabilirea situaţiei de fapt, incompatibilă cu structura actuală a motivelor de recurs, care se referă la nelegalitatea unei hotărâri, iar nu la netemeinicia acesteia.

Înalta Curte mai reţine că, deşi se susţine o motivare contradictorie a deciziei recurate, se constată că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate şi nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat de către pârâtă, în condiţiile în care nu se arată în concret argumentele în raport de care decizia atacată este nemotivată, fiind invocată formal.

Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a respins neîntemeiat critica sa privind pronunţarea de către tribunal a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 1189 C. civ. de la 1864. Aceasta, în condiţiile în care declaraţia sa nu îndeplineşte cerinţele pentru ca acest înscris să poată fi considerat ca având valoarea juridică a unui act de recunoaştere a convenţiei de împrumut, deoarece nu conţine cauza şi obiectul datoriei sau data titlului iniţial. A menţionat că obiectul declaraţiei nu este descris, iar data nici măcar reclamantul nu o cunoaşte. În cauză, în opinia recurentei, instanţa de fond a analizat doar existenţa cauzei, pe care a considerat-o îndeplinită, deşi aceasta lipseşte, constatând că sancţiunea care se aplică este nulitatea actului juridic.

Recurenta a afirmat că în mod greşit curtea a respins critica privind pronunţarea de către instanţa de fond a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864, reţinând neîntemeiat că declaraţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de această normă, privind cauza.

De asemenea, a respins eronat motivul de apel ce a vizat încălcarea prevederilor art. 1576 C. civ. de la 1864.

În analiza textelor de lege pretins aplicate greşit, Înalta Curte va avea în vedere faptul că, prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat nulitatea declaraţiei autentificate sub nr. x/07.07.2010 pentru lipsa cauzei rezultând din nepredarea sumei de bani ce a făcut obiectul împrumutului, susţinerile acesteia în sensul că a semnat actul recognitiv al unei datorii inexistente sub presiunea fostului concubin fiind prezentate în justificarea motivului de nulitate la care a făcut referire, prin trimitere expresă la prevederile art. 966 C. civ. de la 1864.

Totodată, Înalta Curte reţine, ca situaţie de fapt, că în cuprinsul declaraţiei notariale contestate s-a consemnat expres că suma de bani primită de către pârâtă a constituit parte din preţul de achiziţie a unui imobil teren, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în cursul anului 2007, operaţiune juridică ce nu a fost contestată de nici o parte, fiind menţionată ca atare şi în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâtă, în calitate de vânzătoare, în anul 2017.

Astfel cum a constatat în mod corect şi instanţa de apel, cauza contractului de împrumut a reprezentat-o procurarea de către pârâtă a resursei financiare necesare achiziţionării unui bun imobil, reclamantul urmărind recuperarea sumei ulterior valorificării aceluiaşi imobil, printr-o operaţiune juridică de vânzare ulterioară.

Raportat la data declaraţiei autentificate sub nr. x/07.07.2010, în cauză sunt incidente dispoziţiile cuprinse în C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 1576 C. civ. de la 1864, "Împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate".

Astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1191 C. civ. de la 1864, atunci când valoarea bunului împrumutat este mai mare de 250 RON, contractul de împrumut nu va putea fi dovedit cu martori sau prezumţii, ci doar printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

Înscrisul constatator al împrumutului, actul scris, pe care părţile îl fac pentru a constata operaţia juridică pe care au încheiat-o şi a-şi procura un mijloc de probă pentru dovada acesteia, reprezintă instrumentum probationis.

Conform art. 1189 C. civ. de la 1864, "Actul de recunoaşterea unei datorii constatate prin un titlu precedent nu face proba despre datorie si nu dispensa pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri: 1. când actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului primordial, sau 2. când actul recognitiv, având o data de 30 de ani, este ajutat de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul".

Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că înscrisul recognitiv este cel întocmit cu scopul recunoaşterii unui înscris primordial sau originar pentru a procura creditorului un intrumentum probationis.

În speţă, în lipsa unui act scris care să probeze încheierea contractului de împrumut, încheiat în condiţiile art. 1191 C. civ. de la 1864, reclamantul a opus pârâtei declaraţia autentificată sub nr. x/07.07.2010, înscris recognitiv care întruneşte condiţiile prevăzute de art. 1189 pct. 1 din acelaşi act normativ.

Astfel, cauza şi obiectul datoriei sunt inserate în cuprinsul declaraţiei, respectiv suma acordată cu titlu de împrumut (276.197,40 euro), folosită de pârâtă la achiziţionarea terenului situat în Bucureşti, str. x, nr. cadastral x, înscris în CF x sector 4, reprezentând 85% din preţ. Conform menţiunilor din declaraţie, suma urma a fi restituită la data vânzării terenului şi încasării preţului. Deşi în privinţa datei nu se face menţiune exactă în declaraţie, aceasta poate fi dedusă din indicarea scopului în care a fost făcut împrumutul, pentru dobândirea terenului, or, terenul, ale cărui caracteristici sunt consemnate în act, a fost cumpărat de pârâtă la data de 15.02.2007. Părţile au prevăzut în declaraţie şi data scadenţei obligaţiei de restituire a împrumutului, aferentă momentului vânzării ulterioare a bunului de către pârâtă şi încasării preţului, aceasta asumându-şi obligaţia de a notifica împrumutătorul, în cauză, pe reclamant, cu cel puţin 7 zile înainte de vânzare cu privire la data, locul şi ora încheierii convenţiei.

În raport de datele inserate în actul contestat, ce au condus la identificarea datoriei asumate anterior de pârâtă, Înalta Curte constată că în mod corect a fost stabilită de către instanţele devolutive data încheierii contractului de împrumut.

În plus, apreciază că momentul remiterii sumei împrumutate nu prezintă relevanţă cât priveşte validitatea încheierii contractului de împrumut, întrucât nulitatea invocată de către recurentă a vizat cauza şi obiectul datoriei, precum şi data perfectării convenţiei de către părţile în litigiu. Pe de altă parte, reţine că nu poate analiza aspectul datei achitării preţului, pentru că ar însemna să stabilească situaţia de fapt, ceea ce nu se poate face în calea de atac a recursului.

Totodată, Înalta Curte consideră că motivul de nulitate justificat de lipsa remiterii sumei consemnate în declaraţia autentificată sub nr. x/07.07.2010 nu a fost probat de către recurentă, astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel, cel ce invocă lipsa cauzei sau nevalabilitatea acesteia având sarcina probei, care, fiind un fapt juridic stricto sensu, poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

În cauză, însă, pârâtă nu a justificat, sub aspect probator, lipsa cauzei, din înscrisul depus la dosar pentru a face dovada încheierii contractului de împrumut rezultând remiterea sumei împrumutate, valoarea probatorie a acestuia fiind stabilită în apel.

În atare condiţii, întrucât, în cauză, declaraţia autentificată sub nr. x/07.07.2010 cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului primordial/contractului de împrumut, actul recognitiv face dovada deplină a împrumutului acordat pârâtei.

În speţă, instanţa de apel a analizat ambele cerinţe instituite de dispoziţiile art. 1189 C. civ., astfel că nu se poate reţine ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la susţinerile recurentei referitoare la încheierea actului la presiunea fostului concubin, Înalta Curte constată că au fost înlăturate în mod corect cu motivarea că nu s-a invocat, distinct, un caz de nulitate relativă din această perspectivă.

Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, se observă că recurenta nu a menţionat distinct, drept cauză de nulitate a declaraţiei contestate, vicierea consimţământului său la data autentificării actului, ci a afirmat că a semnat actul recognitiv al unei datorii inexistente sub presiunea fostului concubin, pentru a fi incidente prevederile art. 966 C. civ. de la 1864, care prevăd sancţiunea nulităţii pentru lipsa cauzei actului juridic:

"Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect".

A mai susţinut recurenta că intimatul nu a făcut dovada deţinerii sumei în anul 2007, a introducerii în România a banilor împrumutaţi, a procurării de fonduri (contracte cu terţi, viramente bancare) şi a virării sumei către aceasta.

În cauză, aceste argumente au fost apreciate de către curtea de apel ca irelevante din perspectiva modalităţii de soluţionare a litigiului, în sensul existenţei obligaţiei de restituire a sumei împrumutate din partea pârâtei probată prin actul recognitiv. Aceste aspecte de fapt nu pot fi verificate însă în recurs, date fiind motivele de nulitate reglementate expres de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 754 A din 22 mai 2023 şi a încheierii din 16 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.