Wrongful detention damages upheld; separate image-compensation claim rejected for double recovery

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 21.04.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la repararea pagubei produse prin privarea nedreaptă de libertate, prin raportare la cele 196 zile de arest preventiv şi 263 zile de arest la domiciliu, executate pe nedrept, şi anume suma de 30.000 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale în temeiul dispoziţiilor art. 539 - 541 C. proc. pen., art. 9 alin. (5) C. proc. pen., art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În temeiul dispoziţiilor art. 252 C. civ. raportat la art. 1349 C. civ., art. 1357 şi art. 1381 C. civ., cu referire la dispoziţiile art. 22 alin. (1), art. 25 şi art. 26 alin. (2) din Constituţia României coroborat cu art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la CEDO a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului de 20.000 RON cu titlu de daune materiale şi 1.000.000 RON cu titlu de daune morale produs prin măsura preventivă restrictivă de drepturi a controlului judiciar, măsură nedreaptă şi nejustificată, prin raportare la cele 206 zile în care s-a aflat sub puterea acestei măsuri, prin raportare la afectarea drepturilor la liberă circulaţie şi autodispoziţie.

În temeiul dispoziţiilor art. 252 C. civ. raportat la art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 C. civ., cu referire la dispoziţiile art. 21 alin. (1), art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 din CEDO, a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale produs prin afectarea drepturilor la propria imagine.

În temeiul dispoziţiilor art. 252 C. civ. raportat la art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 C. civ., cu referire la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României coroborate cu art. 6 din CEDo a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale produs prin judecarea cauzei într-un termen nerezonabil.

În temeiul dispoziţiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului la recunoaşterea duratei privării de libertate ca vechime în muncă.

În temeiul dispoziţiilor art. 539-540 C. proc. pen. raportat la art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor procedurale şi de judecată realizate în procesul penal.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată şi de procedură aferente soluţionării prezentei cauze.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1328/11.12.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate. A admis în parte acţiunea. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a următoarelor sume: 100.000 RON cu titlul de daune morale pentru repararea pagubei rezultată din arestarea injustă; 25.000 RON pentru repararea pagubei rezultată din aplicarea măsurii controlului judiciar şi 5000 RON pentru repararea pagubei rezultată din afectarea dreptului la propria imagine. A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 4950 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 998/A/16.10.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelul reclamantului şi al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1328/11.12.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A admis apelul formulat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în parte sentinţa apelată în ceea priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru afectarea dreptului la propria imagine, capăt de cerere pe care l-a respins, ca neîntemeiat. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 998/A/16.10.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

A arătat recurentul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, nu a realizat un control judiciar prin raportare la temeiurile de drept invocate, limitându-se la art. 73 C. civ., iar pe de altă parte, a exclus posibilitatea recunoaşterii dreptului la reparaţie întemeiat pe dispoziţiile C. civ. şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, apreciind că încălcarea acestor drepturi sunt supuse reparaţiei în temeiul dispoziţiilor speciale din C. proc. pen., neputând fi fundamentată o dublă obligaţie de despăgubire.

Referitor la prima ipoteză, recurentul arată că nu au fost invocate niciodată dispoziţiile art. 73 C. civ. ca temei juridic al acestui capăt de cerere şi astfel, considerentele deciziei recurate apar, pe de o parte, ca fiind străine de natura pricinii, iar pe de altă parte, instanţa de apel a făcut abstracţie de temeiurile de drept invocate, făcând o greşită aplicare a normelor de drept material.

Dreptul la viaţa privată reprezintă un drept fundamental garantat atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Constituţia României reglementează în articolul 22 dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. În aceste condiţii, prin lezarea dreptului la imagine prin defăimări şi atingeri aduse reputaţiei, se poate considera inclusiv că, prin atingere adusă demnităţii şi onoarei, imaginii publice şi reputaţiei, se atinge prin ricoşeu şi integritatea psihică a persoanei. Orice persoană care încalcă alteia dreptul la imagine prin denigrări publice ori îi creionează o publicitate negativă falsă fără just temei sau îi pătează reputaţia fără just temei prin acuze false, este obligată conform legii să îi plătească daune de imagine.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală.

Garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine vieţii private.

O persoană care este angrenată într-un proces penal, într-o procedură judiciară, are dreptul să-i fie respectată demnitatea şi are dreptul la imagine.

Recurentul-reclamant a fost achitat după mai bine de 6 ani în condiţiile art. 16 lit. c) din C. proc. pen. pentru că nu au existat probe că a săvârşit infracţiunile de care a fost acuzat. Pe perioada cercetărilor penale recurentul-reclamant nu s-a sustras în niciun fel şi nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, beneficiind de apărare asigurată de avocaţi aleşi, aspecte din care rezultă că a avut o conduită corespunzătoare situaţiei sale. Recurentul-reclamant a suportat rigorile unei anchete penale, fiind evident că în toată această perioadă, cât a durat procesul penal, imaginea sa a fost deteriorată, cunoscuţii săi fiind influenţaţi negativ de faptul cercetării şi existenţei dosarului penal, în ceea ce priveşte emiterea unor judecăţi de valoare cu privire la acesta.

Prin demersul judiciar, recurentul-reclamant a avut în vedere încălcarea dreptului la viaţa privată în toate componentele sale. Or, instanţa de apel în analiza strictă a dispoziţiilor art. 73 C. civ. s-a limitat doar la înţelesul stricto sensu regăsit în dreptul intern, făcând abstracţie că atât Constituţia, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului oferă o protecţie mai mare a dreptului la viaţa privată. Din această perspectivă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestor norme de drept material din dreptul intern, eludând garanţiile constituţionale şi convenţionale şi încălcând în acest mod dreptul reclamantului de a-i fi reparat prejudiciul cauzat. În contextul dat, se constată că instanţa de apel face o verificare a încălcării dreptului la imagine din perspectiva publicării unor imagini fără consimţământul persoanei în cauză, iar nu prin raportare la angrenarea acesteia în mod nejustificat într-un proces penal. Mai departe, deşi aparent se face o analiză a lezării drepturilor privind demnitatea, onorarea şi reputaţia recurentului, în realitate, instanţa de apel se raportează la prejudiciile cauzate de măsurile preventive, iar nu la însăşi existenţa procedurii judiciare în care acesta a fost angrenat.

Referitor la cea de-a doua ipoteză, recurentul arată că legea procesuală penală nu îndeplineşte atributele de lege specială în raport de dispoziţiile C. civ., întrucât C. proc. pen. nu reglementează şi dreptul de a obţine despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viaţa privată. Astfel, acest capăt de cerere are un obiect diferit faţă de cele întemeiate pe dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004 sau art. 52 din Constituţia României.

În cauza pendinte, nu este vorba despre o eroare judiciară, ci despre dreptul recurentului-reclamant de a-i fi reparat prejudiciul, în integralitate, ca urmare a încălcării unor drepturi fundamentale, consacrate ca atare, atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. Astfel, nu sunt incidente nici dispoziţiile speciale din C. proc. pen., după cum nu sunt incidente nici dispoziţiile speciale ale Legii nr. 303/2004 - întrucât nu s-a invocat răspunderea personală a magistraţilor. Cu toate acestea, răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor poate fi antrenată pentru încălcarea dreptului la viaţa privată, ca urmare a angrenării acestuia într-o procedură judiciară în materie penală finalizată printr-o soluţie de achitare, în paralel cu repararea prejudiciului cauzat ca urmare a existenţei unor măsuri preventive. Pe cale de consecinţă, în cauză nu se poate pune problema unei duble obligaţii de despăgubire, întrucât drepturile reclamate de recurent ca fiind încălcate sunt diferite şi îşi au izvorul în fapte ilicite diferite.

În concret, prejudiciul cauzat prin existenţa măsurilor preventive nu poate fi confundat cu prejudiciul cauzat de însăşi existenţa procesului penal, de angrenarea recurentului într-o procedură judiciară, care s-a dovedit a fi inaptă a răsturna prezumţia de nevinovăţie, iar repararea prejudiciului cauzat de existenţa măsurilor preventive, nu poate exclude repararea prejudiciului cauzat de încălcarea dreptului la viaţa privată, ce are legătură cu stigmatul de acuzat, de persoană faţă de care s-a declanşat şi a continuat procesul penal, chiar şi în lipsa unor măsuri preventive. Chiar şi în ipoteza în care expunerea argumentelor în susţinerea acestui capăt de cerere poate fi îmbunătăţită, nu se poate considera că faptele reclamate ca fiind ilicite sunt aceleaşi ori că prejudiciile reclamate sunt identice. Aşadar, instanţa de apel face o greşită aplicare a normelor de drept material considerând, în mod nepermis, că ar exista o dublă formă de reparaţie şi prin urmare o dublă obligaţie la despăgubire.

Statul este obligat la repararea oricărui prejudiciu, precum şi a tuturor prejudiciilor cauzate. Repararea prejudiciului ca urmare a încălcării unui drept nu exclude repararea prejudiciilor cauzate de încălcarea altor drepturi.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) rap. la art. 1357 alin. (1) C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

În cauză, fapta ilicită constă în ansamblul acţiunilor statului realizate prin intermediul organelor judiciare care au condus la încălcarea dreptului la viaţa privată în componenta dreptului la imagine, onoare, demnitate şi reputaţie. Aceasta rezultă din modalitatea defectuoasă de instrumentare a cauzei în condiţiile în care, fapta pentru care reclamantul a fost trimis în judecată în dosarul penal nu a fost săvârşită de acesta, astfel cum s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia curţii de apel prin care s-a dispus achitarea, la mai mult de 6 ani după sesizarea organului judiciar.

Deşi, s-ar putea susţine că nu orice exercitare a acţiunii statului de tragere la răspundere penală a persoanelor despre care se presupune că ar fi comis infracţiuni este susceptibilă de a încălca dreptul la viaţa privată, totuşi, cu referire la situaţia concretă a reclamantului, lipsa de judiciozitate a autorităţilor şi instrumentarea cauzei într-un mod superficial au condus la încălcarea drepturilor acestuia garantate atât de legislaţia naţională, cât şi de cea europeană.

În mentalul colectiv, statutul de inculpat dă naştere unor atitudini de excludere, de marginalizare, de stigmatizare, pe lângă inerentele sentimente de frustrare, nemulţumire şi stres. Onoarea recurentului a fost încălcată în mod ireversibil, în primul rând în faţa familiei, a colegilor, a prietenilor, a cunoscuţilor, a vecinilor. Acţiunile statului realizate prin intermediul organelor judiciare şi care au condus la încălcarea dreptului la viaţa privată în componenta dreptului la imagine, onoare, demnitate şi bună reputaţie, sunt: angrenarea recurentului într-o procedură judiciară, aducându-i-se acuzaţii care nu s-au concretizat; prezentarea recurentului către publicul larg ca fiind un evazionist, spălător de bani sau chiar ca suspect, inculpat, arestat, încarcerat etc; s-a permis expunerea publică a apelantului în ipostaze vădit umilitoare (în timp ce era transportat încătuşat, din duba poliţiei, încolonat şi legat de alţi inculpaţi); în ciuda defilării publice a acestuia, nu a fost comunicat vreodată faptul că ancheta se află încă într-un stadiu incipient şi că beneficiază de prezumţia de nevinovăţie; comunicarea actelor de procedură la diverse adrese (inclusiv a socrilor), deşi se ştia adresa corectă; aducerea în spaţiul public a situaţiei reclamantului, existând materiale de presă la vremea respectivă, care au fost de natură a-i afecta dreptul la imagine; după statuarea nevinovăţiei apelantului, autorităţile statale nu au luat nicio măsură reparatorie, după cum nici nu au manifestat vreo minimă empatie faţă de răul cauzat.

Prejudiciul astfel produs, în urma săvârşirii faptei ilicite, este concretizat în suferinţa psihică şi umilirea provocate de statutul de acuzat, stigmatizarea, ştirbirea bunei reputaţiei/imagini publice, crearea unei angoase, care au condus la provocarea unor tulburări emoţionale şi Ia lipsa de încredere în autorităţile statului.

Ingerinţele în viaţa privată a reclamantului, care au provocat ruperea echilibrului care trebuie să existe între respectarea valorilor sociale apărate pe calea normelor penale şi mijloacele concrete utilizate în desfăşurarea anchetei penale, impun repararea prejudiciului suferit de acesta.

Un alt element pe care instanţa trebuie să îl aibă în vedere, la evaluarea prejudiciului pretins, este reprezentat de dimensiunea pe care cercetarea penală a căpătat-o în cercul de cunoscuţi, ştiut fiind că oprobriul public determină o intensificare a traumelor psihice pe care le poate avea un eveniment cu conotaţii negative. În acest context, trebuie avut în vedere atitudinea ostilă a colegilor şi a cunoscuţilor, care l-au supus pe recurent unor conduite denigratoare şi discriminatorii, având ca temei calitatea sa de inculpat într-un dosar penal şi care i-au cauzat astfel suferinţe sufleteşti.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a învederat, în esenţă, că instanţa de apel nu a realizat controlul judiciar prin raportare la temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, limitându-se la dispoziţiile art. 73 din C. civ., a ignorat faptul că legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului oferă o protecţie mai largă dreptului la viaţă privată şi a verificat încălcarea dreptului la viaţă privată doar din perspectiva publicării unor imagini fără consimţământul persoanei în cauză, iar nu prin raportare la angrenarea recurentului în mod nejustificat într-un proces penal.

A mai arătat recurentul că instanţa de apel a exclus posibilitatea recunoaşterii dreptului la reparaţie întemeiat pe dispoziţiile C. civ. şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, apreciind că încălcarea acestor drepturi este supusă reparaţiei în temeiul dispoziţiilor speciale din C. proc. pen., neputând fi fundamentată o dublă obligaţie de despăgubire.

Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 1328/11.12.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, admiţând în parte acţiunea reclamantului a acordat acestuia, printre altele, suma de 5000 RON pentru repararea pagubei rezultată din afectarea dreptului la propria imagine.

Prin decizia civilă nr. 998/A/16.10.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelul reclamantului şi al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1328/11.12.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A admis apelul formulat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în parte sentinţa apelată în ceea priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru afectarea dreptului la propria imagine, capăt de cerere pe care l-a respins, ca neîntemeiat. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În acest context, Înalta Curte constată că, într-adevăr, temeiul de drept invocat de către recurentul-reclamant cu privire la repararea prejudiciului produs prin afectarea dreptului la propria imagine, astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare în judecată, este justificat de dispoziţiile art. 252 din C. civ. raportat la art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 din C. civ., cu referire la dispoziţiile art. 21 alin. (1), art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Însă motivarea sa instanţa de apel cu privire la prejudiciul aferent dreptului la imagine al recurentului-reclamant, nu s-a raportat strict doar la temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, ci au fost analizate şi criticile relevante sub acest aspect din apelul exercitat de către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin apelul acestei părţi s-a învederat că daunele pentru afectarea dreptului la imagine nu pot fi acordate decât în cadrul daunelor morale pentru detenţia nedreaptă, iar nu distinct şi suplimentar de acestea. De asemenea, s-a mai susţinut că printr-o motivare identică privind afectarea dreptului la imagine s-au solicitat şi despăgubiri pentru arestarea nelegală, situaţie faţă de care reclamantul a beneficiat de o dublă despăgubire.

Potrivit art. 477 din C. proc. civ., "(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil."

În aplicarea textului legal menţionat, instanţa de apel s-a pronunţat asupra posibilităţii acordării de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la imagine al reclamantului atât prin prisma criticilor formulate în calea de atac devolutivă de către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cât şi prin raportare la parte din temeiurile de drept invocate, prin cererea introductivă de instanţă.

Astfel, răspunzând criticilor deduse judecăţii prin apelul formulat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pe care l-a admis, instanţa de apel a apreciat că, deşi solicitarea privind acordarea de daune morale pentru lezarea dreptului la propria imagine este admisibilă în temeiul răspunderii civile delictuale (pe care recurentul a invocat-o ca temei de drept prin cererea de chemare în judecată cu privire la acest capăt de cerere), este neîntemeiată, raportat la probatoriile administrate în cauză.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului în sensul că prin hotărârea recurată a fost exclusă posibilitatea recunoaşterii dreptului la reparaţie întemeiat pe dispoziţiile C. civ. şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (indicată de recurent ca fiind incidentă) şi a constatat că, în cauză, nu s-a probat lezarea pretinsă de recurent.

Potrivit art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: existenta unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită în doctrină şi jurisprudenţă ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului noţiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct si nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1.

Procedând la analiza acestei prime condiţii pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat corect că fapta ilicită imputată constă în instrumentarea defectuoasă a cauzei şi dispunerea măsurilor preventive (în condiţiile în care faptele pentru care recurentul a fost cercetat nu au fost comise de el), iar nu publicarea unor imagini fără consimţământ, a căror realizare nu s-a probat.

În acest sens, în mod corect instanţa de apel a reţinut că "ceea ce s-a invocat în prezenta cauză ca faptă ilicită nu constă în publicarea unor imagini fără consimţământ, ci instrumentarea defectuoasă a cauzei penale prin aducerea unor acuzaţii nedrepte" şi că "în cauză nu s-a dovedit vreo faptă ilicită prin care să se fi lezat dreptul reclamantului la propria imagine."

În ce priveşte afectarea dreptului la onoare şi reputaţie, instanţa de apel a reţinut, de asemenea, în mod corect, că "prejudiciul invocat în susţinerea acestui capăt de cerere trebuie să fie diferit de cel pentru care se acordă despăgubiri, în temeiul art. 539 C. proc. pen., respectiv pentru privarea nedreaptă de libertate", întrucât privarea nedreaptă de libertate presupune o anumită suferinţă psihică, umilire, lezare a demnităţii, care este supusă reparaţiei în temeiul dispoziţiilor speciale din C. proc. pen. şi care nu poate fundamenta o dublă obligaţie de despăgubire.

Concluzionând, instanţa de apel a stabilit că "din materialul probator administrat nu s-a dovedit că demnitatea şi reputaţia apelantului reclamant a avut de suferit ca urmare a instrumentării dosarului penal, respectiv că a fost stigmatizat sau marginalizat de cunoscuţi, prieteni."

Prin urmare, aprecierea asupra posibilităţii de acordare a daunelor morale pentru afectarea dreptului la imagine nu s-a realizat printr-o eventuală înlăturare a unor dispoziţii legale incidente ori prin încălcarea unor texte legale aplicabile, cum eronat susţine recurentul, ci prin evaluarea concretă a probatoriilor administrate, pe care instanţa de apel nu le-a găsit apte să fundamenteze afirmaţiile acestuia.

Contrar susţinerilor recurentului, potrivit cărora instanţa de apel nu s-a raportat la temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 din C. civ. analizate de către instanţa de apel în soluţionarea cauzei sunt chiar cele care au fundamentat demersul judiciar al recurentului-reclamant, iar dispoziţiile art. 21 alin. (1), art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (despre care recurentul pretinde că au fost ignorate) au fost invocate prin raportare la normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar nu în mod independent, reprezentând un temei juridic subsidiar.

Împrejurarea că instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 73 din C. civ. şi nu la dispoziţiile art. 252 din C. civ. indicate de către recurentul-reclamant nu este de natură să atragă incidenţa motivului de nelegalitate invocat, întrucât textul legal invocat de către recurent cuprinde o reglementare generală privind ocrotirea persnalităţii umane, în timp ce art. 73 din C. civ. conţine o reglementare concretă privind dreptul la propria imagine.

Astfel, potrivit art. 252 din C. civ., "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Dispoziţiile art. 73 din C. civ. reţin că "(1) Orice persoană are dreptul la imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile."

Câtă vreme instanţa de apel a analizat atât dreptul la imagine, cât şi dreptul la onoare şi demnitate, reţinând că în cauză nu s-a probat, de către recurent, nicio atingere adusă acestor drepturi, faptul că nu a făcut trimitere în considerente la dispoziţiile art. 252 din C. civ. ori la dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (care reglementează dreptul la viaţa privată şi de familie) nu are nicio relevanţă din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Împrejurarea că recurentul este nemulţumit de modalitatea în care s-a finalizat solicitarea de daune morale pentru pretinsa vătămare a dreptului la imagine, nu atrage, în mod automat, nelegalitatea reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., câtă vreme instanţa de apel a expus raţionamentul logico-juridic ce a condus la atare soluţie.

În ce priveşte dreptul la onoare şi reputaţie, prin considerente similare ca logică juridică, instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că prejudiciul invocat din această perspectivă trebuie să fie diferit de cel pentru care se acordă despăgubiri în temeiul art. 539 C. proc. pen. (pentru evitarea unei duble despăgubiri), dar şi că din materialul probator administrat nu s-a dovedit că demnitatea şi reputaţia apelantului reclamant a avut de suferit ca urmare a instrumentării dosarului penal, respectiv că a fost stigmatizat sau marginalizat de cunoscuţi, prieteni.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că prejudiciul reclamat de recurent a constat în suferinţa psihică şi umilirea, stigmatizarea, ştirbirea bunei reputaţii/imaginii publice, ca urmare a instrumentării defectuoase a cauzei, dar a apreciat că o astfel de pretinsă încălcare este nedovedită, fiind necesar să se probeze o afectarea a demnităţii, onoarei şi reputaţiei de o anumită gravitate care excedează simpla existenţă a unui dosar penal. Orice procedură penală presupune anumite consecinţe pentru viaţa privată a unei persoane care a săvârşit o infracţiune. Acestea sunt compatibile cu art. 8 din Convenţie în măsura în care nu depăşesc consecinţele normale şi inevitabile ale unei astfel de situaţii [Jankauskas împotriva Lituaniei (nr. 2), pct. 76].

De asemenea, orice măsură privativă de libertate afectează per se dreptul la onoare şi demnitate, fiind inerentă această consecinţă, motiv pentru, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate pentru privarea de libertate injustă s-au avut în vedere şi efectele negative asupra demnităţii şi onoarei recurentei.

Atâta timp cât nu s-a probat în litigiul pendinte că aceste consecinţe asupra demnităţii şi onoarei recurentului sunt de o intensitate mai mare care depăşeşte efectele negative ale privării de libertate, în mod corect, a statuat instanţa de apel că nu se impune acordarea unei compensaţii distincte pentru afectarea dreptului la demnitate şi onoare.

Având în vedere cele arătate, rezultă că, indiferent de alte considerente teoretice ale instanţei de apel pe care recurentul le-a supus cenzurii din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., finalmente, raţiunea pentru care instanţa de apel a înlăturat solicitarea recurentului-reclamant de acordare a daunelor morale pentru lezarea dreptului la imagine urmare a instrumentării defectuoase a cauzei penale, a fost aceea că prejudiciul suplimentar pretins nu a fost dovedit.

În aceste condiţii şi pentru argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se justifică motivul de nelegalitate privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 998/A din 16 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 998/A din 16 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.