Judicial resolution of a pre-sale contract: insufficiency of reasoning on statutory limitations and contradictory characterization of contract payments as undue

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la 18.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluţiunea antecontractului din data de 06.04.2011 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 39.895 euro (echivalent a 178.370,54 RON), sumă achitată în temeiul antecontractului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1549 alin. (1) şi art. 1554 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 328/18.01.2017, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1572/22.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât. A respins acţiunea, ca prescrisă. A obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 5500 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1374/A/06.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1572/22.10.2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. A anulat în parte sentinţa apelată. A admis în parte acţiunea. A obligat pârâtul la restituirea, către reclamantă, a sumei de 11.350 euro cu titlu de plată nedatorată. A menţinut soluţia primei instanţe referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind rezoluţiunea antecontractului din data de 06.04.2011. A obligat reclamanta la plata, către pârât, a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în etapa procesuală a fondului. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât în apel, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1374/A/06.11.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs ambele părţi.

Recurenta-reclamantă A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului acesteia, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte capătul de cerere vizând rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare şi restituirea avansului plătit.

Recurenta a arătat că prin apelul formulat a învederat că prima instanţă a reţinut greşit argumentul prescripţiei dreptului material la actiune, arătând că reclamanta ar fi putut acţiona în sensul primului petit al acţiunii introductive, începând cu decembrie 2012, atunci când a constatat că pârâtul a încălcat obligaţia contractuală esenţială de a-i pune la dispoziţie în folosinţă imobilul în litigiu, această împrejurare factuală fiind probată atât cu martorul C., cât şi cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului. În realitate, părţile au continuat pentru o perioadă executarea obligaţiilor din antecontract, în sensul că recurenta a plătit în continuare pârâtului suma de 11.500 euro, împrejurare ce rezultă din înscrisurile de la dosar şi din depoziţia martorului C..

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că prima instanţa a admis în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la actiune în ceea ce priveşte primul capăt al acţiunii introductive, atâta vreme cât recurenta ar fi putut promova respectiva pretenţie încă din decembrie 2012, în vreme ce acţiunea introductivă a fost promovată în aprilie 2016. Instanţa a arătat că nu au existat cauze de întrerupere sau suspendare a curgerii termenului de prescripţie.

A mai arătat recurenta că decizia primei instanţe este nelegală, întrucât nu este motivată, respectiv instanţa de apel a ignorat întâmpinarea pârâtului care a arătat că este de acord să vândă recurentei casa din comuna Glina, împrejurare care echivalează cu o recunoaştere a dreptului acesteia din partea debitorului de natură a întrerupe termenul de prescripţie.

În consecinţa, recurenta solicită să se constate că prima instanţa a soluţionat eronat primul capăt de cerere prin reţinerea excepţiei dreptului material la acţiune, urmând ca, în condiţiile art. 497 din C. proc. civ., hotărârea recurată să fie casată, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul-pârât B. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., solicitând anularea deciziei recurate şi, rejudecând pe fond, să se respingă acţiunea, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a contestat hotărârea instanţei de apel, care a obligat la restituirea unei sume de bani cu titlu plată nedatorată, în condiţiile în care plăţile au fost realizate în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare valabil. De asemenea, a arătat că instanţa nu a analizat cererea principală prin raportare la culpa contractuală a reclamantei şi nu a ţinut cont de faptul că aceasta a denunţat unilateral contractul, acumulând restante considerabile.

Recurentul a subliniat că instanţa de apel a calificat greşit plăţile efectuate ulterior datei de 03.12.2012 drept plăţi nedatorate, deşi acestea au fost făcute cu menţiunea "rată contract" şi în contul specificat în convenţie. Astfel, instanţa nu a respectat prevederile art. 1174 C. civ. de la 1864, care confirmă valabilitatea unui act juridic pentru drepturile şi obligaţiile asumate prin acesta.

Totodată, recurentul a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile privind prescripţia dreptului material la acţiune. Aceasta a considerat întreaga acţiune prescrisă, fără a distinge între sumele achitate anterior datei de 03.12.2012 şi cele ulterioare. Antecontractul având valabilitate până în 2026, obligaţiile părţilor rămân în vigoare până la această dată, iar prescripţia invocată nu poate anula caracterul valabil al convenţiei iniţiale.

Or, potrivit convenţiei părţilor, singura condiţie rezolutorie era neplata ratelor, nu şi lipsa folosirii imobilului. În plus, reclamanta a încetat plăţile în mod unilateral, acumulând restanţe de 8.133 euro, conform expertizei contabile efectuate în cadrul procesului de fond. În aceste condiţii, reclamanta nu poate pretinde restituirea unor sume plătite conform convenţiei, iar instanţa de apel trebuia să reţină culpa acesteia pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19.03.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1374/A din 06 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 11.06.2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

I. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., invocat de către ambii recurenţi este întemeiat.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Prin recursul declarat de A., se invocă că instanţa de apel nu a expus considerentele, pentru care nu a reţinut existenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind o motivare insuficientă.

Prin recursul declarat, D. a susţinut lipsa motivării cu privire la inexistenţa unei condiţii rezolutorii referitoare la posesia şi folosinţa imobilului pe perioada derulării contractului şi că există o motivare contradictorie cu privire la valabilitatea antecontractului şi natura juridică a plăţilor efectuate de A., începând cu luna septembrie 2013.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor, pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întemeiate criticile formulate de către ambii recurenţii referitoare la existenţa unei motivări sumare şi incomplete a instanţei în analizarea incidenţei cauzelor de întrerupere a termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, a inexistenţei unei clauze rezolutorii cu privire la obligaţia promitentului-vânzător de a asigura posesia şi folosinţa imobilului şi a unei motivări contradictorii sub aspectul naturii juridice a sumelor achitate de recurentul-reclamant în condiţiile menţinerii valabilităţii antecontractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, instanţa de apel a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în promovarea demersului judiciar având ca obiect rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, fără a cerceta în mod concret conţinutul obligaţiilor asumate de părţi prin antecontractul de vânzare-cumpărare şi fără a efectua o analiză detaliată a acestora.

Pornind de la coordonatele, prin care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că promitentul-vânzător nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a asigura folosinţa şi posesia imobilului de către promitentul-cumpărător, fără a cerceta apărările formulate în sensul că promitentul-vânzător nu şi-a asumat nicio obligaţia contractuală în acest sens, ci doar obligaţia de a vinde imobilul la termenul stabilit de către părţi, precum şi garanţiile şi obligaţiile asumate la art. 5 din antecontract.

Printre aceste obligaţii convenţionale este menţionată expres obligaţia de a nu înstrăina pe durata antecontractului, imobilul către terţe persoane şi obligaţia de confidenţialitate, nu este stipulată în mod expres şi obligaţia de a asigura folosinţa şi posesia imobilului, obiect al antecontractului.

Instanţele de fond au apreciat că părăsirea imobilului de către promitentul-cumpărător în luna decembrie 2012 reprezintă o neexecutare a obligaţiei contractuale antereferite asumate de către promitentul-vânzător, fără a decela dacă exista sau nu în sarcina promitentului-vânzător această obligaţie prin analizarea voinţei părţilor reliefată în cuprinsul clauzelor contractuale, în condiţiile în care poziţia procesuală a pârâtului ilustrată prin actele procedurale depuse - întâmpinarea în calea de atac a apelului- şi probatoriul administrat- răspunsurile la interogatoriu- a fost în sensul nerecunoaşterii existenţei acestei obligaţii şi a părăsirii de bunăvoie a imobilului de către promitentul-cumpărător.

În condiţiile în care s-a reţinut incidenţa rezoluţiunii judiciare, drept consecinţă a nerespectării obligaţiei de a asigura posesia şi folosinţa imobilului, susţinerile şi apărările formulate de către pârâtul B. erau esenţiale pentru dezlegarea corectă a cauzei deduse judecăţii şi, implicit, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune în rezoluţiune, iar instanţa avea îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament. În plus, instanţa supremă constată că nu există nicio motivare referitoare la motivele, pentru care promitenta-cumpărătoare a părăsit imobilul în luna decembrie 2012, împrejurări relevante pentru aprecierea neexecutării culpabile a obligaţiei de către debitorul acesteia, în ipoteza în care se reţine existenţa acesteia.

De asemenea, instanţa devolutivă nu a cercetat criticile apelantei în sensul că, după părăsirea imobilului de către aceasta în luna decembrie 2012, raporturile contractuale dintre părţi au continuat, fiind reluată plata ratelor de către promitenta-cumpărătoare şi acceptate de către promitentul-vânzător, iar acesta din urmă i-a asigurat folosinţa altui apartament, împrejurări care echivalează cu recunoaşterea dreptului creditorului obligaţiei neexecutate, în accepţiunea dispoziţiilor art. 2538 din C. civ., fiind o cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Analizarea detaliată a tuturor criticile şi apărărilor formulate era relevantă pentru aprecierea incidenţei cauzei de rezoluţiune - neexecutarea obligaţiei de a asigura folosinţa şi posesia imobilului- a cursului termenului de prescripţie şi a existenţei unei cauze de întrerupere a cursului prescripţie.

În lipsa acestei analize, nu se poate aprecia că instanţa şi-a îndeplinit obligaţia legală de a examina în mod efectiv cauza dedusă judecăţii, sub toate aspectele invocate şi că hotărârea pronunţată respectă exigenţele impuse atât de drept intern, cât şi de dreptul european.

În al doilea rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decelează existenţa unei motivări contradictorii a instanţei de apel, întrucât, pe de o parte a reţinut că "aceste sume de bani (ratele plătite începând cu luna septembrie 2013) au fost achitate în legătură cu raportul juridic care s-a născut între părţi în legătură cu imobilul situat în Bucureşti".

Pe de altă parte, în următorul paragraf a menţionat că "în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a probat existenţa actului juridic pretins a fi fost încheiat între părţi, respectiv antecontract sau contract de locaţiune, curtea reţine că în patrimoniul reclamantei nu s-a născut în mod valabil obligaţia de a plăti sumele de 700 euro lunar" şi că, în aceste condiţii devin aplicabile dispoziţiile art. 1341 din C. civ.

Instanţa supremă evidenţiază că, pe de o parte, instanţa devolutivă reţine dovedirea unui raport juridic intervenit între părţi în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, str. x, iar, pe de altă parte susţine că, în lipsa probării existenţei unui act juridic intervenit între părţi se impune restituirea sumelor achitate cu titlu de rate, făcând abstracţie de existenţa antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului din Comuna Glina, care nu a fost rezolvit şi a cărui durată de valabilitate expiră la data de 25.09.2026, conform menţiunilor exprese din cuprinsul acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1341 din C. civ. privind existenţa unei plăţi nedatorate trebuie îndeplinite următoarele condiţii: prestaţia care a avut loc să fi avut semnificaţia unei plăţi; datoria să nu existe din punct de vedere juridic şi plata să fi fost făcută din eroare.

Prin plată nedatorată se înţelege executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută, pe care a făcut-o din eroare şi pe care nu intenţionează să o restituie altuia.

În condiţiile în care antecontractul de vânzare-cumpărare era valabil şi perfect aplicabil între părţi, având în vedere perioada de valabilitate a acestuia, precum şi existenţa art. 6.1 din contract, care permite debitorului obligaţiei de plată a ratelor să le achite până cel mai târziu la data expirării antecontractului, motivarea instanţei în sensul inexistenţei unei datorii a reclamantei A. faţă de pârâtul B. este contradictorie.

Având în vedere toate considerentele expuse, se constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., împrejurare faţă de care va admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1374/A din 06 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa în tot decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului la curtea de apel, urmând ca instanţa de trimitere să aibă în vedere îndrumările relevate în cuprinsul hotărârii pronunţate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în rezoluţiunea antecontractului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că nu poate proceda la analizarea acestui motiv de recurs, în condiţiile în care instanţele devolutive nu au clarificat existenţa sau nu a cauzelor de rezoluţiune invocate, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 2538 din C. civ.. Cu toate acestea, instanţa de apel va lua în considerare criticile formulate în rejudecarea apelului.

Pentru aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1374/A din 06 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în tot decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la curtea de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2025.