Adverse possession and joinder of possessions: casation appeal null due to factual re-argumentation rather than legal illegality

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate dreptul de proprietate al reclamantei prin joncţiunea posesiilor asupra terenului în suprafaţă de 450 mp situat în Bucureşti.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1853, art. 1859, art. 1864, art. 1865 şi art. 1890 C. civ. (1864).

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 7038 din data de 27 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23 iulie 2019, sub nr. x/2018.

La data de 6 noiembrie 2019, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că înţelege să se judece, în calitate de pârâţi, cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi cu Primăria Sector 3 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1424 din data de 19 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 3 Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 756A din data de 2 iulie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1424 din data de 19 octombrie 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva decizia civilă nr. 756A din data de 2 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta A..

Recursul declarat de reclamanta A. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., invocându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, să se constate că a dobândit drept de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani şi prin joncţiunea posesiilor asupra terenului în suprafaţă de 450 mp, situat în Bucureşti, str. x 130B.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la soluţiile pronunţate în etapele procesuale anterioare, a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţele fiind induse în eroare cu vădită rea-intenţie de către Subcomisia Sectorului 3 Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată a terenurilor, prin depunerea la dosar a adresei nr. x din data de 4 februarie 2020 în care se susţine faptul că perimetrul în care se află suprafaţa de 16.344 mp ce cuprinde staţia de reglare gaze şi terenurile din str. x, înscrise în CF x, este pus la dispoziţia Subcomisiei Sectorului 3 Bucureşti, conform Legii nr. 165/2013, după cum a fost inventariat.

A precizat că Subcomisia Sectorului 3 Bucureşti a ataşat la adresa menţionată anexa grafică ortofoto din data de 24 septembrie 2010, plan de amplasament sc. 1:2000 din data de 24 septembrie 2010, detaliu ortofoto, unde sunt precizate peste staţia de reglare gaze şi terenurile proprietate privată nr. 122-130 două persoane, respectiv C. 3 ha şi Moşt. D. 3ha, precum şi procesul-verbal de recepţie nr. x din data de 24 octombrie 2013 emis de OCPIB, prin care se declara lucrarea de inventariere admisă.

Recurenta-reclamantă a subliniat că Subcomisia Sectorului 3 Bucureşti a depus înscrisurile cu rea-credinţă, cu intenţia de induce în eroare instanţa, în sensul că perimetrul recepţionat şi admis de către OCPIB ar face parte din patrimoniul CAP Dudeşti, înscrisurile fiind confuze şi parţial ilizibile.

A susţinut că, în aceeaşi planşă, este precizată T250 parcela x şi este trecută în mod eronat o persoană, E. 3ha, iar în Registrul de cadastru 1985-1986 este precizată parcela x - CPMB (PMB) pământ depozitat, şi parcela x - CPMB - depozit materiale, actualmente Parcul Teilor pe terenul PMB, nu al CAP. Atât parcele 1056, 1057, 1060 - T250, până în ianuarie 1990, au fost folosite ca grădini de legume, loturi în folosinţă cu foarte mulţi pomi fructiferi (în general nuci), conform Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, toate fiind distruse în scurt timp.

A arătat că tribunalul şi instanţa de apel au reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 4492 din data de 11 iunie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului F. şi s-a constatat că reclamanta a dobândit proprietatea terenului în suprafaţă de 3.034 mp, situat în Bucureşti, str. x, prin uzucapiune de 30 ani şi prin joncţiunea posesiilor, conform Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenul fiind al PMB, nu al CAP.

A susţinut recurenta-reclamantă că actuala staţie de reglare a gazelor care se afla în zona Miniş a fost mutată în afara oraşului, tot pe proprietatea PMB (tabelul cadastral 1985-1986 - parcela x Staţia de reglare a gazelor CPMB).

De asemenea, a arătat că Subcomisia Sectorului 3 Bucureşti a mai menţionat în mod eronat în adresa nr. x din data de 4 februarie 2020 că, în raport de ultimele verificări în teren, rezultă doar existenţa unor construcţii ilegale pe terenul aflat la dispoziţia sa, situate între terenul nr. 122-130, staţia de reglare a gazelor, Drumul Gura Făgetului şi imobilul din Drumul Gura Siriului 106-110 - imobil care se afla la 5 numere depărtare de nr. 122-130 (112, 114, 116, 118, 120), iar construcţiile se află pe Drumul Gura Făgetului, construcţiile demolate de către Primăria Sectorului 3 în data de 21 octombrie 2015, conform înscrisurilor anexate recursului, obţinute de la persoana în cauză (Simigica Margareta) - somaţia nr. 29129 din data de 21 octombrie 2015 şi dispoziţia nr. 3501 din data de 16 octombrie 2015.

Recurenta-reclamantă a precizat şi că terenurile din N-E terenului în cauză erau folosite şi lucrate de doi salariaţi de la staţia de reglare a gazelor, domnii G. şi H. care a decedat; construcţiile demolate se aflau în S-E acestor terenuri, la Drumul Gura Făgetului, la o distanţă de cca 20 m de terenul în cauză, nu pe terenul în cauză, cum a afirmat Subcomisia Sectorului 3 Bucureşti în mod eronat, cu vădită rea-intenţie şi cu intenţia de a demonstra instanţei de judecată faptul că a fost întreruptă posesia şi folosinţa terenului în cauză, ceea ce contrazice expertiza judiciară topografică depusă la dosar.

A menţionat că, în ceea ce priveşte chitanţa olografă încheiată cu B., a precizat, la mai multe termene în faţa instanţei de fond, intenţia pârâtului de a obţine preţul cât mai mare, fapt pentru care a afirmat că el a închiriat terenul de la CAP, plătind chirie anual ca şi F., însă fără a prezenta contract cu CAP şi nevrând să semneze chitanţa olografă decât după ce a făcut aceste precizări (plătindu-i chiar dublul sumei precizate în chitanţă).

Totodată, a arătat că, potrivit informaţiilor pe care le deţine, terenul în cauză a fost lucrat începând cu anul 1987 de către cineva din cartier şi, ulterior, a fost cedat lui B..

Cu privire la impozit, a susţinut că s-a prezentat la DITL Sector 3 cu chitanţa olografă din data de 3 iunie 1999 pentru a plăti impozitul (bon de ordine 153 din data de 27 noiembrie 2015), însă i s-a recomandat să aibă hotărâre definitivă şi irevocabilă pentru a putea să fie înscrisă la rol şi să plătească impozit, astfel că a acţionat ca atare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate şi a sentinţei civile nr. 1424 din data de 19 octombrie 2022 a Tribunalului Bucureşti, ca fiind nelegale, rejudecarea cauzei, iar pe fond să fie admisă cererea de chemare în judecată, să se constate existenţa dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 450 mp situat în str. x, Bucureşti, prin uzucapiune de 30 de ani şi prin joncţiunea posesiilor, având ca vecinătăţi, la I., la S imobilele nr. cad. x şi 235918, la E teren viran PMB, la V terenuri nr. cad. x.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

În temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 756A din data de 2 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În concluziile acestuia, s-a reţinut că, în speţă, completul de filtru urmează a aprecia dacă susţinerile formulate de recurenta-reclamantă pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancţiunea nulităţii recursului.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere cu privire la conţinutul acestuia.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluţia din data de 28 noiembrie 2024, s-a fixat termen la data de 21 ianuarie 2025, fără citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2025, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi a reţinut cauza în pronunţare prin prisma acestei excepţii.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate, în raport cu prevederile art. 248 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., având în vedere prevederile art. 24 din acest act normativ şi împrejurarea că data iniţierii procesului (3 decembrie 2018) este ulterioară intrării în vigoare a noilor norme de procedură civilă (15 februarie 2013).

Potrivit art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Aceste dispoziţii îşi găsesc corespondent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., în conformitate cu care casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ce urmează a fi reţinute ca reprezentând temeiul de drept al recursului.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept a recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocarea acestui motiv de casare este una formală, în condiţiile în care nu au fost aduse deciziei recurate veritabile critici de nelegalitate.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greşită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice în raport cu situaţia de fapt reţinută de către instanţele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru a pronunţa soluţia de respingere a apelului, instanţa, în esenţă, a apreciat că, din interpretarea art. 1859 şi art. 1860 C. civ. din 1864, reiese că joncţiunea posesiilor este posibilă ori de câte ori între posesorul actual şi posesorul anterior există un raport juridic, născut dintr-un fapt juridic în sens restrâns sau dintr-un act juridic translativ de proprietate, pe care o parte din doctrină îl consideră ca fiind un just titlu.

Totodată, a arătat că, indiferent de terminologia folosită, titlul trebuie să emane de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, în caz contrar fiind suficient prin el însuşi pentru a transfera proprietatea şi, de asemenea, trebuie să nu fie afectat de nulitate absolută, în caz contrar neputând fi considerat ca temei al joncţiunii posesiilor întrucât nu a dat naştere unui raport juridic valabil.

Ca atare, a reţinut că, fiind lovită de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice impuse de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare la data semnării sale), chitanţa de mână încheiată la data de 3 iunie 1999 cu B. nu poate servi ca temei pentru joncţiunea posesiilor, cu consecinţa că, stăpânirea apelantei-reclamante singură neîndeplinind condiţia duratei de 30 de ani, ea nu este aptă a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în temeiul art. 1890 C. civ. din 1864, fără a mai prezenta relevanţă utilitatea posesiei, acest termen împlinind-se la data de 3 iunie 2029.

Totodată, a constatat că, potrivit art. 1890 C. civ. din 1864, uzucapiunea presupune o posesie utilă, adică neviciată, iar posesorul trebuie să posede pentru sine, cu intenţia de a se comporta ca proprietar pe tot termenul prevăzut de lege.

Sub acest aspect, a apreciat că, din probele administrate, rezultă că B. nu şi-a afirmat un drept asupra terenului, nu l-a considerat ca fiind al său, iar, pe cale de consecinţă, a reţinut că stăpânirea exercitată de acesta nu a fost o posesie, nefiind întrunit elementul său psihologic, ce reprezintă voinţa celui care stăpâneşte bunul de a se comporta ca un veritabil proprietar.

Prin urmare, a concluzionat că, şi din această perspectivă, stăpânirea exercitată de B. asupra terenului în litigiu nu poate fi luată în considerare atunci când se verifică îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii.

De asemenea, în raport cu probele administrate, instanţa de apel a considerat şi că ceea ce a dobândit recurenta-reclamantă, prin contractul încheiat cu B., a fost exclusiv un drept de folosinţă asupra terenului.

În plus, a apreciat că nu este aplicabilă decizia nr. 4 din data de 16 ianuarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, deoarece ipoteza din speţă este diferită, în primul rând pentru că nu este vorba despre o posesie.

Faţă de cele anterior expuse, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că stăpânirea materială exercitată de recurenta-reclamantă nu se întinde pe durata impusă de lege (30 ani) şi nici nu reprezintă o posesie în sensul art. 1847 C. civ.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reţine că, pentru a determina o analiză a legalităţii deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speţei, recurenta-reclamantă trebuia să indice în mod concret atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greşit, cât şi eroarea săvârşită de către instanţa de apel sub acest aspect.

Deşi a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă nu a indicat în concret care este greşeala de aplicare sau de interpretare a dispoziţiilor legale reţinute de instanţa de apel ca fiind aplicabile litigiului, ci a arătat care sunt, în opinia sa, aspectele relevante ce ar rezulta din probele administrate în cauză, încercând să demonstreze existenţa unei alte situaţii de fapt.

Astfel, pretinzând că înscrisurile depuse de Subcomisia Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au indus în eroare instanţa de judecată, că, în speţă, chitanţa de mână încheiată la data de 3 iunie 1999 cu B. probează joncţiunea posesiilor, iar împrejurarea că a încercat să achite impozitul are valoare probantă în cauză, recurenta-reclamantă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa devolutivă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate şi nici la stabilirea unei alte situaţii de fapt faţă de cea reţinută de instanţa de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în calea extraordinară de atac rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., grefate pe cele reţinute prin hotărârea recurată, obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Aşa fiind, criticile formulate de recurenta-reclamantă, ce nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Prin urmare, cum criticile formulate de recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 756A din data de 2 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.