Civil delictual liability for tax evasion claims where criminal acquittal establishes absence of unlawful act under res judicata rules

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) a chemat în judecată pe pârâţii A. S.A., B., C., D., E., solicitând în baza art. 998-999 C. civ., obligarea acestora la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 186.173.777,29 RON, prejudiciu la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii, de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până în ziua efectuării plăţii, inclusiv.

Prin încheierea pronunţată la data de 25.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 05.03.2018 sub nr. x/2017.

În cauză s-a ivit un conflict negativ de competenţă, iar prin sentinţa civilă nr. 150F/22.10.2018, Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă, soluţionând conflictul, a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea pronunţată la data de 11.03.2019, tribunalul a constatat că sunt întrunite condiţiile privind suspendarea de drept a judecăţii, conform art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta A. S.A. şi a dispus disjungerea acestei cereri şi formarea dosarului nr. x/2019

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 352/05.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., ca neîntemeiate şi a obligat reclamanta la plata către pârâta E. a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021, la data de 22.11.2021 a declarat apel reclamantul Statul Român reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, iar la 26.11.2021 pârâtul B., care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 13.12.2021.

Pârâta E. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.01.2022.

La data de 14.03.2022 pârâta D. a formulat apel incident.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 2011 A din 29 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul reclamant Statul Român reprezentat prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelantul - pârât B., apelanta - pârâtă D., apelanta pârâtă E. şi cu intimatul - pârât C., ca nefondat.

A respins apelul formulat de apelantul - pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

A respins apelul incident formulat de apelanta - pârâtă D. împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

A respins cererea apelantei pârâte E. de repunere în termenul de declarare a apelului împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021, ca neîntemeiată.

A admis excepţia tardivităţii formulării apelului împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021 de către apelanta pârâtă E..

A respins apelul formulat de apelanta pârâtă E. împotriva sentinţei civile nr. 352/05.03.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca tardiv formulat.

A respins apelul formulat de apelanta pârâtă E. împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu din data de 10.01.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ce formează obiectul dosarului conex nr. x/2022, ca nefondat.

A obligat apelantul reclamant să plătească apelantei pârâte E. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A obligat apelantul reclamant să plătească apelantei pârâte D. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2011 A din 29 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Statul Român, reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecarea apelului.

A susţinut, după expunerea istoricului cauzei că, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în lipsa precizărilor instanţei de apel privind motivele care i-au format convingerea că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, recurenta se află în imposibilitatea de a verifica dacă decizia pronunţată este în acord cu motivele de apel. Motivarea instanţei de apel este insuficientă pentru exigenţele unei motivări care să lămurească părţile sau instanţa de control judiciar.

Arată că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituind o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Arată că i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Instanţa de apel a respins apelul reclamantului, indicând succint că din analiza probatoriului administrat nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor.

De asemenea, în succinta motivare a deciziei de respingere a apelului formulat de reclamant, Curtea a reţinut că toţi inculpaţii au fost achitaţi, considerându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, fără a argumenta explicit soluţia adoptată în ceea ce priveşte răspunderea delictuală, astfel încât hotărârea să poată fi cenzurată de instanţa de control judiciar.

Astfel, instanţa nu a argumentat în niciun fel în ce modalitate a apreciat că lipsa elementelor răspunderii penale echivalează cu lipsa elementelor răspunderii delictuale. Chiar dacă instanţa penală a dispus achitarea inculpaţilor considerându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, din perspectiva penală neexistând o infracţiune, instanţa civilă avea obligaţia de a analiza elementele răspunderii delictuale din perspectiva civilă, inexistenţa infracţiunii neducând în mod obligatoriu şi automat la inexistenţa unei răspunderi delictuale în materie civilă.

În ceea ce priveşte motivul de apel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că decizia este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864.

Apreciază că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în dosarul penal deschide calea formulării unei acţiuni civile separate în fata instanţei civile, nicidecum că pârâţii sunt în mod direct obligaţi la despăgubiri. Reclamantul şi-a probat în mod legal pretenţiile.

Precizează că faptele delictuale săvârşite de pârâţii-intimaţi, care nu au mai putut fi pedepsite ca infracţiuni, sunt cele descrise în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întocmit în dosarul nr. x/2009, rechizitoriul dobândind calitatea de mijloc de probă admisibil în procesul civil, în ceea ce priveşte descrierea faptelor, precum şi persoanele care au săvârşit respectivele fapte. Astfel, faptele delictuale reclamate există, au fost săvârşite de pârâţii-intimaţi, achitarea acestora în litigiul penal nedovedind decât o imposibilitate de atragere a răspunderii penale şi nicidecum o inexistenţă a răspunderii civile.

În mod greşit instanţa de apel reţine că nu au fost administrate probe care să dovedească faptele ilicite săvârşite de pârâţii-intimaţi şi vinovăţia acestora, probele administrate în dosarul penal şi în dosarul de urmărire penală fiind pertinente şi utile prezentei cauze civile, neputându-se face abstracţie de existenţa acestora chiar dacă toţi inculpaţii au fost achitaţi considerându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Consideră că instanţa de apel a apreciat greşit că nu s-a făcut dovada îndeplinirii celor două condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită şi vinovăţia celui care a comis această faptă. Fapta în sine, atât timp cât produce un prejudiciu, nu poate fi calificată decât ca fiind o faptă ilicită.

Activitatea pârâţilor reprezintă un delict civil care are drept urmare naşterea în patrimoniul Statului a unui drept la dezdăunare.

Prejudiciul de care se face vorbire rezultă din încălcarea dreptului legitim al Statului Român de a încasa impozite şi taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate ca fiind impozabile de legea fiscală.

Prin urmare, intimaţii-pârâţii, prin acţiunile lor, au produs bugetului de stat un prejudiciu care trebuie reparat, prejudiciu calculat prin actele de urmărire penală solicitate a fi admise ca probe în litigiul civil.

Solicită să se observe că prejudiciul există, este cert şi nu a fost reparat până în prezent.

Consideră că prin modul de săvârşire a faptei, prin mijloacele şi scopul urmărit se relevă fără dubiu faptul că pârâţii au prevăzut şi urmărit rezultatul acţiunii lor, fiind relevată astfel intenţia directă ca formă de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită.

Învederează că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală:

"Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere".

În drept, a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la 16 septembrie 2024, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispoziţiile art. 490 coroborat cu dispoziţiile art. 4171 alin. (3) C. proc. civ., intimata E. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la 26 septembrie 2024, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispoziţiile art. 490 coroborat cu dispoziţiile art. 4171 alin. (3) C. proc. civ., intimata D. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi pe fond, respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la 24 septembrie 2024, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispoziţiile art. 490 coroborat cu dispoziţiile art. 4171 alin. (3) C. proc. civ., intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata E., recurentul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei şi admiterea cererii de recurs, aşa cum a fost formulată.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata D., recurentul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, apreciind că acesta este temeinic motivat, înlăturarea apărărilor intimatei şi admiterea cererii de recurs, aşa cum a fost formulată.

Prin încheierea completului de filtru din 18 martie 2025 s-a respins excepţia nulităţii recursului, ca nefondată şi a fost admis în principiu recursul declarat în cauză de către reclamant, fiind fixat termen de judecată la 10 iunie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că s-a invocat de către recurentul reclamant lipsa analizei condiţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală şi aprecierea greşită că aceste condiţii nu ar fi îndeplinite în cauză, ceea ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit temeiului legal în care au fost încadrate argumentele expuse, în sinteză, în precedent, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc ori insuficient motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Contrar susţinerilor reclamantei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a arătat între altele, că "astfel cum se indică atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel, faptele ilicite pretins săvârşite de pârâţi sunt cele indicate în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întocmit în dosarul nr. x/2009", sau că "potrivit susţinerilor apelantului reclamant, acesta este reprezentat de privarea Statului de dreptul legitim de a încasa impozite şi taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate ca fiind impozabile de legea fiscală, în speţă prejudiciul adus bugetului de stat rezultând din neplata accizelor şi TVA-ului".

Instanţa de apel a avut în vedere că "în sentinţa penală nr. 43/22.01.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2010 s-a reţinut că pentru existenţa infracţiunii care incriminează ascunderea unui bun sau a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale este necesar ca de bunul respectiv să fie legată o obligaţie fiscală, or tutunul brut sau parţial prelucrat, bun care a constituit obiectul contractelor de vânzare cumpărare nr. x/2007 şi nr. 2614b/2007, nu constituie produs accizabil şi nu devine produs accizabil prin aplicarea prevederilor art. 42.1 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în condiţiile fie a lipsei autorizaţiei eliberate în acest scop de către autorităţile fiscale, fie a depăşirii limitelor antrepozitului fiscal, încălcarea acestor dispoziţii atrăgând ca sancţiune plata accizelor calculate la nivelul accizelor datorate pentru alte tutunuri de fumat, de acest bun nefiind legată o obligaţie fiscală, astfel că a considerat instanţa penală că faptele inculpaţilor B., C. şi S.C. A. S.A. nu sunt prevăzute de legea penală.

Cu privire la faptele imputate inculpatelor D. şi E., instanţa penală a reţinut că nu s-a făcut dovada unei întelegeri între acestea şi inculpaţii B. şi C., iar adresa nr. x/30.03.2009 reprezintă un punct de vedere care nu avea o forţă juridică obligatorie, dovadă fiind faptul că nu toate regionalele din cadrul ANV au aplicat-o.

De asemenea, instanţa de apel, prin decizia penala nr. 167/A/18.06.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penala, a reţinut că nu existau dispoziţii legale care sa condiţioneze comercializarea tutunului brut de plata prealabila a accizelor, iar în cazul comercializării fără autorizaţia prevăzută de H.G. nr. 1579/28 decembrie 2007, potrivit pct. 4, intervine plata accizelor calculate la nivelul celor datorate pentru alte tutunuri de fumat, dispoziţii care nu transforma tutunul brut în tutun supus accizei, ci sancţionează lipsa autorizaţiei cu plata ulterioara a unei accize. Instanţa penală reţine că în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 se incriminează ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, ceea ce nu este cazul în speţa, întrucât tutunul brut putea fi comercializat fără plata prealabilă de accize. De asemenea, a reţinut că modul în care inculpata S.C. A. S.A. şi inculpaţii C. şi B. au înţeles să transfere proprietatea tutunului brut nu este interzisă de lege, întrucât nu a avut ca obiect o ascundere a unei surse impozabile".

Instanţa de apel a mai reţinut şi că "Aspectele pe care le invocă apelanta referitoare la efectuarea unei livrări de tutun brut de către S.C. A. S.A. cu încălcarea limitelor autorizaţiei de antrepozit fiscal şi transferarea proprietăţii asupra unei cantităţi de tutun brut din depozite neautorizate, fapte care au produs un prejudiciu constând în neplata accizei şi a TVA exced cadrului în care instanţa a fost învestită, atât sub aspectul obiectului cauzei, faptele ilicite imputate inculpaţilor fiind cele privind ascunderea bunului sau a sursei taxabile, care în cadrul dosarului penal nu s-au confirmat, iar nu încălcarea autorizaţiei de antrepozit fiscal sau transferarea tutunului brut din depozite neautorizate, cât şi sub aspectul părţilor chemate în judecată, faptele menţionate fiind imputate S.C. A. S.A., societate care, astfel cum s-a arătat, nu este parte în prezenta cauză ca urmare a disjungerii dispuse prin încheierea pronunţată la data de 11.03.2019, pretenţiile formulate împotriva acesteia formând obiectul dosarului nr. x/2019

În ceea ce priveşte fapta ilicită pretins săvârşită de pârâtele D. şi E., respectiv întocmirea adresei nr. x/30.03.2009, Curtea reţine că în cadrul dosarului penal s-a stabilit că acesta nu reprezintă un act ce avea aptitudinea de a scuti de la plata accizelor, ci constituia doar un punct de vedere, care nu avea o forţă juridică obligatorie".

Instanţa de apel a conchis în cadrul deciziei sale, că, raportat la argumentele expuse, " apreciază că este corectă constatarea primei instanţe, conform căreia nu pot fi reţinute în sarcina pârâţilor faptele ilicite reclamate, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului solicitat de reclamant".

Instanţa de apel a mai observat faptul că prejudiciul afirmat de apelantul reclamant constă în sume datorate bugetului de stat, care fac "obiectul unor decizii de impunere, respectiv Decizia nr. 26/14.06.2011 pentru accize şi Decizia nr. F-MC 1532/30.09.2014 pentru TVA, potrivit dispoziţiilor Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală obligaţiile fiscale fiind stabilite în sarcina S.C. A. S.A., Curtea reţinând, totodată că legalitatea Deciziei nr. 26/14.06.2011 a fost examinată de instanţa de contencios administrativ în cadrul dosarului nr. x/2012".

În privinţa rechizitoriului exhibat de reclamantul apelant, se observă că instanţa de apel a constatat că faptele ilicite imputate intimaţilor persoane fizice nu s-au verificat, făcând în acest sens trimiteri pe larg, astfel cum s-a expus supra, la hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele penale în dosarul penal constituit tocmai ca urmare a trimiterii în judecată prin chiar respectivul rechizitoriu menţionat, pentru a concluziona în final că nu pot fi reţinute în sarcina pârâţilor faptele ilicite reclamate în prezentul proces civil.

În tot acest context enunţat, rezultă cu evidenţă faptul că nu se poate reţine - astfel cum în mod nefondat invocă recurentul reclamant în recurs - vreo lipsă de analiză şi argumentaţie juridică a instanţei de apel. Aceasta a stabilit circumstanţele factuale ce interesează soluţionarea pricinii, în exercitarea controlului devolutiv realizat şi a realizat în motivarea hotărârii un examen al stării de fapt pe baza probelor administrate, căreia i-a aplicat dispoziţiile legale incidente, nefiind aşadar, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică subsumată aceluiaşi caz de casare invocat, vizează faptul că instanţa de apel nu ar fi argumentat în niciun fel în ce modalitate a apreciat că lipsa elementelor răspunderii penale echivalează cu lipsa elementelor răspunderii civile delictuale.

Nici această critică nu poate fi reţinută ca fiind aptă a determina casarea deciziei instanţei de apel, din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a reţinut în cadrul deciziei sale pronunţate, vreo astfel de echivalenţă, ci doar a cercetat întrunirea cerinţei răspunderii civile delictuale a existenţei faptei ilicite, prin valorificarea statuărilor definitive din procesul penal, operţiune juridică impusă chiar prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. pen. 1968 actualmente art. 28 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum se va ilustra infra, reţinând astfel:

"faptele indicate de reclamantă ca fiind fapte ilicite, respectiv încheierea actelor juridice pretins frauduloase care au avut drept consecinţă ascunderea bunului sau a sursei taxabile au fost considerate de instanţa penală ca fiind acte juridice a căror încheiere nu este interzisă de lege şi care nu puteau produce consecinţele arătate, de vreme ce tutunul brut putea fi comercializat fără plata prealabilă de accize.

Aspectele pe care le invocă apelanta referitoare la efectuarea unei livrări de tutun brut de către S.C. A. S.A. cu încălcarea limitelor autorizaţiei de antrepozit fiscal şi transferarea proprietăţii asupra unei cantităţi de tutun brut din depozite neautorizate, fapte care au produs un prejudiciu constând în neplata accizei şi a TVA exced cadrului în care instanţa a fost învestită, atât sub aspectul obiectului cauzei, faptele ilicite imputate inculpaţilor fiind cele privind ascunderea bunului sau a sursei taxabile, care în cadrul dosarului penal nu s-au confirmat, iar nu încălcarea autorizaţiei de antrepozit fiscal sau transferarea tutunului brut din depozite neautorizate, cât şi sub aspectul părţilor chemate în judecată, faptele menţionate fiind imputate S.C. A. S.A., societate care, astfel cum s-a arătat, nu este parte în prezenta cauză ca urmare a disjungerii dispuse prin încheierea pronunţată la data de 11.03.2019, pretenţiile formulate împotriva acesteia formând obiectul dosarului nr. x/2019

În ceea ce priveşte fapta ilicită pretins săvârşită de pârâtele D. şi E., respectiv întocmirea adresei nr. x/30.03.2009, Curtea reţine că în cadrul dosarului penal s-a stabilit că acesta nu reprezintă un act ce avea aptitudinea de a scuti de la plata accizelor, ci constituia doar un punct de vedere, care nu avea o forţă juridică obligatorie".

Considerentele deciziei recurate cuprind motivele de fapt şi de drept care conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, considerente care nu au exclus incidenţa răspunderii civile delictuale ca urmare a neaplicării răspunderii juridice penale, astfel cum nefondat invocă recurentul reclamant, ci care s-au raportat la însuşi regimul juridic al răspunderii civile delictuale consacrat de dreptul comun civil.

Prin urmare, nu se poate constata nici pretinsa nemotivare invocată din acest unghi de vedere de către recurentul-reclamant, nefiind aşadar incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici din această perspectivă.

Înalta Curte constată că astfel cum s-a ilustrat deseori inclusiv în jurisprudenţa CEDO dezvoltată pe marginea art. 6 din Convenţia Europeană privind Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului, motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă o chestiune de calitate şi nu una de volum, de cantitate, esenţial fiind ca instanţa de judecată să răspundă argumentelor şi apărărilor esenţiale ale părţilor, fie şi de o manieră succintă.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că:

"dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (…). Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată, în temeiul conjugat al tuturor considerentelor expuse, că aceste exigenţe legale, regăsite şi pe plan intern, în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au fost respectate în cauză de către instanţa de apel, nefiind aşadar incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă categorie de argumente, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se afirmă de către recurentul reclamant nelegalitatea deciziei curţii de apel, pretinzându-se că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998-999 C. civ. 1864, pretinzându-se că instanţa de apel a reţinut în mod greşit, ca nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea acestei forme de răspundere.

Or, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Invocarea corectă, legală a acestui caz de casare presupune enunţarea concretă a regulilor ori principiilor de drept ignorate ori aplicate greşit de instanţă, maniera în care acestea ar trebui interpretate şi nepotrivirea dintre modul de interpretare şi aplicare propus, pe de-o parte, şi raţionamentul în drept al instanţei, pe de altă parte. Altfel spus, recurentul trebuie să indice eventualele calificări juridice greşite ori omise, să arate normele de drept incidente şi să propună un raţionament alternativ, care să contureze o veritabilă critică de nelegalitate.

Or, se observă că dezvoltarea criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat nu relevă aspecte de nelegalitate, în condiţiile în care recurentul nu a explicat în ce mod instanţa de apel ar fi aplicat greşit prevederile legale menţionate şi cum ar fi trebuit ele aplicate. În realitate, nemulţumirea recurentului vizează aprecierea realizată de instanţa de apel asupra probelor administrate în cauză, care a concluzionat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a intimaţilor pârâţi.

Înalta Curte constată însă, că recursul reprezintă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.

Or, aprecierea măsurii în care probele depuse la dosarul dovedesc sau nu săvârşirea de către pârâţii persoane fizice a unor fapte ilicite concrete, determinate, reprezintă un element care vizează temeinicia hotărârii, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt prin prisma analizei dovezilor administrate cauzei şi nu unul de aplicare a normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, se observă că în cadrul situaţiei de fapt a cauzei deduse judecăţii, stabilite în mod definitiv de instanţa de apel pe baza probelor administrate cauzei, s-a reţinut în mod expres în privinţa intimaţilor pârâţi B. şi C., că:

"faptele indicate de reclamantă ca fiind fapte ilicite, respectiv încheierea actelor juridice pretins frauduloase care au avut drept consecinţă ascunderea bunului sau a sursei taxabile au fost considerate de instanţa penală ca fiind acte juridice a căror încheiere nu este interzisă de lege şi care nu puteau produce consecinţele arătate, de vreme ce tutunul brut putea fi comercializat fără plata prealabila de accize", respectiv în privinţa intimatelor pârâte D. şi E., că:

"acesta nu reprezintă un act ce avea aptitudinea de a scuti de la plata accizelor, ci constituia doar un punct de vedere, care nu avea o forţă juridică obligatorie" (paginile 45 - 46 din decizia recurată), pentru ca apoi instanţa de apel să conchidă:

"În raport cu aspectele reţinute anterior, Curtea apreciază că este corectă constatarea primei instanţe, conform căreia nu pot fi reţinute în sarcina pârâţilor faptele ilicite reclamate, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului solicitat de reclamant" (pagina 46 a deciziei recurate).

Aşadar, atât timp cât instanţa de apel a stabilit, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că nu s-a dovedit existenţa săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâţi, întrucât actele juridice încheiate de intimaţii pârâţi erau permise de lege şi nu puteau produce consecinţele ilicite reclamate, respectiv întrucât adresa emisă de intimatele pârâte reprezenta doar un punct de vedere, fără forţă juridică obligatorie, rezultă că această situaţie de fapt nu poate fi reevaluată în calea nedevolutivă de atac prezentă, instanţa de recurs exercitând un control exclusiv de legalitate, grefat pe situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel.

Instanţa de recurs nu are îndrituirea, în contextul motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., să reevalueze probele administrate cauzei pentru a stabili dacă a fost săvârşită sau nu vreo astfel de faptă în cauză, dacă aceasta poate fi imputată pârâţilor, dacă există vinovăţie (element de asemenea, factual, dată fiind semnificaţia sa de atitudine psihică, internă a persoanei faţă de fapta, conduita sa şi faţă de urmările acesteia) sau dacă există un prejudiciu cert şi nereparat (prejudiciul reprezentând de asemenea, un element pur factual).

În privinţa criticilor din cererea de recurs referitoare la nevalorificarea de către instanţa de apel a probatoriului administrat în faţa instanţei penale, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, pe de o parte, se observă că instanţa de apel a arătat în mod expres în cadrul deciziei recurate, că reclamantul apelant s-a prevalat de probele administrate în cursul urmăririi penale, fără însă, a indica mijloacele de probă concrete din procesul penal care ar susţine acuzaţia sa formulată în procesul civil.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în pofida impedimentului ilustrat în paragraful precedent, a avut în vedere elementele invocate, pe care însă le-a filtrat prin intermediul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul penal în temeiul chiar al probelor acolo administrate.

Acest mecanism juridic adoptat de instanţa de apel este unul impus chiar de legiuitorul naţional, date fiind prevederile speciale ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen.:

"Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite", text legal corespondent cvasiunanim art. 22 din C. proc. pen. 1968:

"Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia" .

Aşadar, de vreme ce rechizitoriul (actul de sesizare a instanţei penale) şi probele administrate în faţa instanţei penale au condus la soluţia de achitare a pârâţilor de faţă, justificată prin împrejurarea că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, considerându-se în procesul penal - astfel cum s-a ilustrat anterior - că faptele imputate acestor pârâţi persoane fizice erau permise de lege şi nu erau apte a determina consecinţele negative reproşate, rezultă atunci, date fiind dispoziţiile art. art. 22 din C. proc. pen. 1968 (actualmente 28 alin. (1) C. proc. pen.) citate, că nu se poate reproşa instanţei de apel că ar fi eludat din algoritmul juridic realizat în procesul civil - având ca obiect acţiunea civilă exercitată separat, în faţa instanţei civile -, ansamblul probelor administrate în cadrul procesului penal.

Recurentul reclamant a mai afirmat în cererea sa de recurs, că o faptă în sine, atât timp cât produce un prejudiciu, nu poate fi decât o faptă ilicită.

Contrar acestei aserţiuni cu caracter general formulată de recurent, instanţa de recurs notează că prejudiciul reprezintă doar unul dintre elementele răspunderii civile delictuale, elemente a căror îndeplinire se impune cumulativ pentru a fi antrenat acest tip de răspundere juridică. Iustrative în sens contrar celui afirmat de reclamant sunt de exemplu - dar nu limitat la - cazurile de legitimă apărare, stare de necesitate, etc.

Drept urmare a tuturor celor expuse, rezultă că, atât timp cât în sarcina acestor intimaţi pârâţi din prezenta cauză (Înalta Curte reamintind că persoana juridică S.C. A. S.A. nu este pârâtă în prezenta cauză, ca urmare a disjungerii operate la data de 11.03.2019 a cererii formulate de recurentul reclamant în contradictoriu cu această pârâtă), instanţa de apel a stabilit în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că aceştia nu au comis vreo faptă cu caracter ilicit, atunci devine inutilă - dată fiind cerinţa îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale pentru angajarea acestui tip de răspundere juridică - analiza efectivă a criticilor în continuare din recursul reclamantului, critici afectate existenţei prejudiciului, caracterului său cert, aspectului nereparării sale, existenţei vinovăţiei acestor intimaţi persoane fizice, elemente care oricum, astfel cum s-a ilustrat supra, sunt arondate situaţiei de fapt cauzei, ca urmare a caracterului lor factual şi nu legalităţii deciziei recurate.

În temeiul tuturor acestor considerente conjugate expuse, rezultă că nu poate fi reţinută ca fondată susţinerea - realizată de altfel, cu titlu general de recurentul reclamant, astfel cum s-a expus în paragrafele precedente - în sensul că instanţa de apel a procedat la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ale art. 998 - art. 999 C. civ. 1864, dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

Pentru toate argumentele expuse, având în vedere că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind aşadar, incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Cât priveşte cererea formulată de intimata-pârâtă D., de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurenta-reclamantă aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluţia de respingere care urmează a se pronunţa asupra recursului declarat de aceasta.

În consecinţă, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 2380 RON, către intimata-pârâtă D., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs constând în onorariu de avocat, conform documentului justificativ aflat la dosar, sumă apreciată a fi corespunzătoare, rezonabilă în raport de complexitatea cauzei şi de munca efectivă a avocatului ales al acestei intimate pârâte, realizate în faza procesuală de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 2011 A din 29 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C., D., E..

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 2380 RON, către intimata-pârâtă D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2025.