Cassation dismissed; consumer loan contract and mortgage upheld against claims of simulation and illicit cause

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 30.06.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii D. - moştenitorul defunctului E. şi F., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză: să se constate că actul de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016, este simulat; să se constate că între părţi a fost încheiat un contraînscris (contract secret) - un contract de împrumut prin care părţile au convenit ca suma reală împrumutată este de aproximativ 211.000 euro, suma reală împrumutată urmând a fi stabilită prin expertiza contabilă solicitata prin cererea iniţială; să se înlăture efectele contractului simulat; să se înlăture efectele/să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, urmând a se retine că acest contract a fost încheiat pentru garantarea sumei reale împrumutate, astfel cum a fost stabilită conform capătului de cerere 1.1, şi nu pentru suma de 491.000 euro.

În subsidiar, au solicitat instanţei: să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016, pentru inexistenţa parţială a obiectului contractului; să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, urmând a se retine că acest contract a fost încheiat pentru garantarea sumei reale împrumutate, astfel cum a fost stabilită conform capătului de cerere 1, şi nu pentru suma de 491.000 euro; să se constate care este suma datorată la data prezentei cereri în baza contractului de împrumut.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 19.08.2020, reclamanţii au arătat, în ceea ce priveşte cauza de nulitate, că renunţă la judecarea în parte a cererii de chemare în judecată, respectiv renunţă doar la apărările ce vizează "lipsa caracterului de titlu executoriu a contractului de împrumut de consumaţie din data de 19.12.2013, atestat de avocat G., sub nr. x/19.12.2013".

La data de 19.03.2020, reclamanţii A. şi B. au formulat o cerere modificatoare prin care au solicitat ca, în baza probatoriilor ce urmează a fi administrate, pronunţarea unei hotărâri prin care:

I. În principal:

1. să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016, pentru lipsa obiectului şi a cauzei contractului, suma lăsată spre folosinţă în societatea RCC urmând a fi stabilită prin expertiză contabilă solicitată prin prezenta cerere,

2. să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, fiind incident principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului iniţial - art. 1254 alin. (2) C. civ.,

3. să se stabilească care este suma lăsata spre folosinţa în societatea RCC.

II. În subsidiar,

1. să se constate caracterul simulat al contractului de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016 şi al contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013

2. să se înlăture efectele contractelor simulate.

La data de 21.04.2021, reclamanţii au depus o nouă cerere precizatoare, prin care au menţionat că obiectul cererii deduse judecăţii cuprinde următoarele capete de cerere:

În principal:

1. să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016, pentru lipsa obiectului şi a cauzei contractului;

2. să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, fiind incident principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial - art. 1254 alin. (2) C. civ.

II. În subsidiar,

1. să se constate caracterul simulat al contractului de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016 şi al contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013

2. să se constate că între părţi a fost încheiat un contraînscris (contract secret), prin care părţile au convenit ca suma de 45. 805, 93 euro, rezultată din înlesnirea unor contracte de către defunctul E. către firma H. S.R.L., să fie folosită de reclamantul A..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 986 din 1 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii D. şi F., ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 310A din 1 martie 2023, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 986 din data de 01.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F..

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 310A din 1 martie 2023, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin memoriul de recurs, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi 8) C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, subsumate de recurenţi motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., aceştia au imputat instanţei de apel o motivare insuficientă, prin raportare la lipsa analizării unor argumente esenţiale cauzei expuse prin cererea de apel, precum şi o motivare contradictorie cu privire la anumite aspecte ale cauzei.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a motivat ori a motivat în mod eliptic sau lapidar aspectele referitoare la remiterea sumei de bani de către intimaţii-pârâţi, respectiv a sumei de bani ce a făcut obiectul contractului de împrumut. În acest sens, au menţionat că instanţa de apel s-a limitat, în mod vădit, doar la redarea unor considerente strict teoretice, referitoare la natura contractului de împrumut de consumaţie şi la a da eficienţă absolută susţinerilor intimaţilor-pârâţi cu privire la aspectul relevat anterior.

Mai mult, au învederat că părţile în proces beneficiază de aceleaşi drepturi procesuale în faţa instanţei de judecată, fără nicio discriminare, egalitatea părţilor în drepturile procedurale fiind garantată prin lege şi se asigură de către instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale şi probatorii pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încât niciuna dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii armelor şi dreptul la un proces echitabil, analizând într-o manieră dezechilibrată, consecinţele probatorii ale declarării sumei pretins a fi făcut obiectul contractului de împrumut, în declaraţia de avere a reclamantului-recurent, acordând acestui fapt al declarării sumei, ca având o valoare probatorie absolută, în sensul primirii sumei de bani. În schimb, împrejurarea că, la rândul său, pârâtul-intimat E. nu a declarat această sumă ca fiind acordată cu titlu de împrumut în declaraţia de avere, a fost aruncată într-un derizoriu.

Dimpotrivă, în opinia recurenţilor, faptul că intimatul E. nu a cuprins, în declaraţia sa de avere, pretinsa remitere către recurenţi a sumei cu titlu de împrumut, arată, fără dubiu, faptul că acesta a evitat, în mod intenţionat, această împrejurare pentru ca acest lucru să nu dea naştere unor verificări din partea inspectorilor de integritate.

Tot în ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu s-a referit în analiza efectuată la argumentele dezvoltate în legătură cu lipsa dovezilor în sensul că intimatul-pârât ar fi avut resursele reale şi efective pentru a acorda cu împrumut o astfel de sumă, precum şi la inexistenţa unui înscris doveditor al remiterii banilor.

Un alt aspect neanalizat şi nemotivat este, în opinia recurenţilor, cauza ilicită a contractului de împrumut, instanţa de apel înlăturându-le din analiză argumentele expuse, ca nedovedite, fără ca acestea să fie analizate şi înlăturate prin propriile considerente ale judecătorului.

În ceea ce priveşte ipoteza considerentelor contradictorii, recurenţii au arătat că, pe de o parte, instanţa de apel nu a argumentat motivul pentru care scopul ilicit al încheierii contractului de împrumut, respectiv înţelegerea intervenită între părţi, cu privire la provenienţa şi folosirea sumelor facilitate a intra în societate de către E. nu ar putea fi apreciată ca o cauză ilicită a contractului de împrumut, câtă vreme aceeaşi instanţă de apel a reţinut faptul că respectivele operaţiuni, prin care sumele erau obţinute, ar releva un mecanism neobişnuit de gestionare a unor fonduri publice cu privire la care reclamantul A. a avut cunoştinţă şi a facilitat desfăşurarea lui, dar că acest aspect ar depăşi limita raporturilor contractuale dintre părţi.

Un alt aspect contradictoriu, în opinia recurenţilor, este cel al raporturilor juridice derulate între părţile litigante de-a lungul timpului. Astfel, au subliniat că, deşi instanţa a reţinut existenţa unor raporturi juridice complexe derulate între părţile litigiului, instanţa de prim control judiciar a redus contextul acestor raporturi juridice complexe la existenţa unui simplu împrumut de consumaţie dovedit exclusiv prin faptul că, în conţinutul său tip, recurenţii ar fi recunoscut primirea banilor.

Cu referire la încheierea de şedinţă din 23 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, criticată în calea de atac a apelului, prin care au fost respinse probele solicitate de recurenţi, aceştia au învederat că motivarea dată înlăturării criticilor este insuficientă, fiind preluată motivarea judecătorului primei instanţe.

Prin motivele de recurs formulate la pct. II din memoriul de recurs, subsumate de recurenţi motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au imputat instanţei de apel încălcarea principiilor efectului devolutiv al apelului şi rolului activ al judecătorului, precum şi o interpretare şi aplicare greşită a art. 1174 alin. (4) coroborat cu art. 1236, art. 1237, art. 1238, art. 1289-1292 C. civ., la situaţia de fapt stabilită greşit.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, recurenţii au menţionat că instanţele de fond s-au limitat la a reţine situaţia prezentată în cuprinsul contractului de împrumut dedus judecăţii, judecătorii nefăcând niciun demers pentru aflarea adevărului, fiind stabilită în mod eronat situaţia de fapt.

Această situaţie de fapt stabilită greşit a condus la greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1236, art. 1238 şi art. 1239 C. civ., prin ignorarea rolului activ, dar şi prin modul discreţionar al aprecierii probelor, şi din perspectiva cauzei ilicite a contractului, invocată de reclamanţi atât în constatarea nulităţii, cât şi a fictivităţii împrumutului.

Detaliind, recurenţii au arătat că instanţele de fond au ignorat toate argumente reclamanţilor, limitându-se la a da o eficienţă absolută susţinerilor neprobate, oscilatorii şi contradictorii ale pârâţilor şi apreciind că nu a fost probat caracterul ilicit al cauzei contractului, la a cita conţinutul art. 1236, art. 1237 şi art. 1239 C. civ., la a considera, fără fundament, că nu rezultă scopul ascuns urmărit la semnarea contractului, fără măcar să expliciteze, în sensul sintagmei "existenţa cauzei valabile se prezumă până la proba contrară", de ce toate împrejurările şi aspectele învederate şi probate nu au fost de natură să răstoarne prezumţia existenţei cauzei valabile, în sensul art. 1239 alin. (2) C. civ.

În acest sens, au menţionat că între cele două părţi, a existat o înţelegere secretă şi anterioară încheierii actului public, respectiv a contractului de împrumut de consumaţie, înţelegerea concretă secretă fiind aceea de a încheia acest contract de împrumut pentru ca defunctul E. să îşi poată asigura sumele de bani obţinute în scopul, în contextul şi prin modalitatea anterioară expusă.

Instanţa de apel a reţinut că nu s-ar fi dovedit existenţa actului secret sub forma unui contra înscris, că singurul act cert ar fi contractul de împrumut.

Au menţionat că operaţiunea de simulaţie nu presupune lipsa de cauză a actului aparent. În acest caz, cauza actului exhibat public o ascunde doar pe cea a actului secret, ceea ce face ca ea să fie falsă, dar în această ipoteză, nu interesează decât analiza cauzei actului ascuns şi a cauzei simulatorii spre a determina liciitatea simulaţiei în ansamblul său.

Au mai subliniat că acţiunea în simulaţie poate fi dublată şi de acţiunea în nulitate când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, opus celor reţinute de instanţă.

Mai mult, art. 1292 teza a II-a din C. civ. consacră o excepţie în sensul că proba existenţei actului secret se poate face prin orice mijloc de probă, dacă cel care invocă simulaţia invocă şi caracterul ilicit al acesteia. Or, încălcând aceste norme de drept substanţial, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei recurate, instanţa de apel, preluând fără cenzură raţionamentul instanţei de fond şi ignorând toate probele administrate, nu a făcut decât să constate faptul că reclamanţii nu au făcut proba acordului simulator prin administrarea unui contrascris deşi, din toate probele administrate, inclusiv din conţinutul mail-urilor dintre A. şi E., pe care instanţa de apel le-a interpretat în defavoarea acestora, ignorându-le conţinutul real, rezulta faptul că părţile au avut o înţelegere secretă contrară actului public respectiv contractului de împrumut.

Prin ultima critică formulată, recurenţii au imputat instanţei de apel încălcarea principiului efectului devolutiv al apelului, prin preluarea fără cenzură şi fără filtrul propriei analizei, a raţionamentului primei instanţe.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, sub rezerva verificării dovezilor de comunicare, şi excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că instanţa de apel, prin prisma efectului devolutiv al apelului, a aplicat în mod corect normele de drept material incidente raportat la situaţia de fapt reţinută în urma întregului probatoriu administrat în cauză, respectând principiile de drept procedural.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) din acelaşi Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenţii-reclamanţi în fundamentarea motivelor subsumate ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi 8) din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea, în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurenţilor, fie ele însoţite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurenţi a multe dintre probele administrate cauzei, care implică aprecierea situaţiei de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr foarte mare în cererea de recurs prezentă) menţionate de recurenţii-reclamanţi în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a diverse dispoziţii legale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurenţi, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecinţă, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurenţi, la situaţia de fapt tranşată definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.

Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanţa de recurs o va menţiona şi punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, se reţine că, la data de 19.12.2013, între defunctul E. şi pârâta F., în calitate de împrumutători, şi reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat contractul "de împrumut de consumaţie", atestat sub nr. x, în cuprinsul căruia s-a consemnat că reclamanţii declară şi recunosc că, în perioada cuprinsă între 01.03.2009 şi 01.01.2013, au primit, cu titlu de împrumut din partea împrumutătorilor, diverse sume de bani, în euro şi RON, atât în numerar, cât şi prin viramente bancare succesive, până la concurenţa sumei de 491.000 euro şi se obligă să o ramburseze împreună cu eventualele penalităţi, taxe, comisioane, cheltuieli de judecată/executare.

Data restituirii împrumutului a fost stabilită ca fiind 01.01.2016. Separat, printr-o altă clauză, reclamanţii şi-au asumat restituirea sumei de 16.800 euro, parte din suma împrumutată, în rate lunare începând cu luna ianuarie 2014. De asemenea, printr-o altă clauză, părţile contractante au stabilit posibilitatea de achitare anticipată a sumei împrumutate astfel: fie prin rambursarea integrală, în numerar, înainte de scadenţă, a diferenţei dintre suma împrumutată şi partea de restituit în rate, fie prin rambursarea în numerar a sumei de 121.000 euro până la data de 01.12.2014, precum şi prin transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, b-dul x nr. 58, apt. 9, cu încheierea în formă autentică a actului de dare în plată.

La capitolul garanţii, părţile au stabilit ca până cel mai târziu data de 01.09.2014, reclamanţii să constituie în favoarea împrumutătorilor o ipotecă imobiliară de prim rang, asupra a trei imobile (astfel cum au fost individualizate în anexa la contract). În aceeaşi dată, autentificat sub nr. x s-a încheiat între aceleaşi părţi (mai puţin reclamanta C.), contractul de ipotecă imobiliară pentru garantarea restituirii sumei de 491.000 euro din contractul de împrumut menţionat mai sus, asupra imobilului situat în Bucureşti.

La data de 09.02.2016, părţile au încheiat un act adiţional, prin care, faţă de aspectul că suma împrumutată a fost rambursată parţial (16.800 euro), faţă de cuantumul sumei rămase de 474.200 euro, întrucât clauza privind rambursarea anticipată prin darea în plată a apartamentului şi achitarea sumei de 121.000 euro, a devenit caducă, faţă de faptul că reclamanţii nu şi-au îndeplinit până la scadenţa iniţială obligaţiile asumate prin contractul de împrumut, stabilesc o nouă dată a scadenţei la data de 01.01.2019. Cuantumul sumei de achitat parţial a fost stabilit la suma de 25.200 euro, în 36 rate lunare egale, începând cu luna ianuarie 2016. S-a mai stabilit consensual şi că termenul maxim de constituire a garanţiei ipotecare asupra bunului imobil din extravilanul loc. Râşnov, jud. Braşov, este până la data de 30.04.2016, sub sancţiunea declanşării imediate a executării silite a obligaţiilor asumate de reclamanţi prin contractul de împrumut.

Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi modificată, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016, pentru lipsa obiectului şi a cauzei contractului; 2. să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/2013, fiind incident principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anularii actului iniţial. În subsidiar, au solicitat să se constate caracterul simulat al contractului de împrumut de consumaţie încheiat la data de 19.12.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 09.02.2016 şi al contractului de ipoteca imobiliara autentificat sub nr. x/2013; 2.să se constate că între părţi a fost încheiat un contraînscris (contract secret), prin care părţile au convenit ca suma de 45.805, 93 euro, rezultată din înlesnirea unor contracte de către defunctul E. către firma H. S.R.L., să fie folosită de reclamantul A..

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, constatând, în urma materialului probatoriu administrat, că nu este dovedită incidenţa cauzelor de nulitate invocate, iar, în ceea ce priveşte simulaţia, nu a fost probat acordul simulatoriu.

Instanţa de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând că reclamanţii nu au dovedit lipsa obiectului, a cauzei ilicite şi imorale. În ceea ce priveşte caracterul simulat al contractului de împrumut de consumaţie şi al contractului de ipotecă, instanţa de prim control judiciar a reţinut că reclamanţii nu au probat acordul simulatoriu, prin probatoriul administrat în cauză fiind dovedită numai existenţa unor raporturi juridice complexe, care nu neagă şi nici nu contrazic existenţa contractului de împrumut.

Recursul reclamanţilor a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi 8) din C. proc. civ., iar criticile concrete de nelegalitate, ce se impută deciziei curţii de apel, pot fi sintetizate astfel:

- motivarea hotărârii este insuficientă; instanţa nu a răspuns argumentelor invocate, cu respectarea cerinţelor imperative ale art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să indice motivele pentru care a înlăturat criticile reclamanţilor;

- hotărârea conţine considerente contradictorii;

- instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanţilor şi principiile egalităţii armelor, rolului activ al judecătorului şi efectului devolutiv al apelului;

- instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1174 alin. (4), art. 1236 - art. 1238, art. 1289 - art. 1292 C. civ.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed.

Primă critică de nelegalitate, subsumată de către recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ. vizează motivarea insuficientă a ipotezelor de nulitate a contractului de împrumut, cu referire la remiterea sumei şi la cauza ilicită a contractului de împrumut, prin neanalizarea de către instanţa de apel a argumentelor dezvoltate de reclamanţi, precum şi o motivare contradictorie. Totodată, s-a susţinut încălcarea principiului egalităţii armelor, precum şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, fiind acordată eficienţă absolută susţinerilor intimaţilor-pârâţi şi limitându-se în privinţa argumentelor formulate de reclamanţi la afirmaţii formale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea iniţială, partea reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a unui contract de împrumut de consumaţie şi a unui contract de ipotecă imobiliară, pentru lipsa obiectului şi pentru cauză ilicită şi imorală, iar, în subsidiar, să se constate caracterul simulat al celor două acte juridice anterior menţionate.

În acest context, astfel cum s-a menţionat anterior, reanalizând situaţia de fapt, în raport cu toate probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în privinţa remiterii sumei de bani împrumutate, că aceasta rezultă atât din conţinutul contractului de împrumut, prin care reclamanţii au recunoscut primirea sumei atât în numerar, cât şi prin viramente bancare succesive, cât şi din actul adiţional la acest contract. Astfel, făcând analiza şi evaluarea probelor administrate - extrase de cont, adrese bancare, corespondenţă purtată între părţi, prin raportare la dispoziţiile legale incidente, instanţa de apel a concluzionat că reclamanţii nu au produs nicio dovadă contrară celor consemnate în actele juridice încheiate de părţile litigante, cu privire la remiterea sumei de bani împrumutate.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate constituit de cauza ilicită şi imorală, reţinând dispoziţiile art. 1239 alin. (2) C. civ., după analizarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, înscrisuri la care s-a făcut trimitere în decizia atacată, instanţa de prim control judiciar a concluzionat că susţinerile făcute de reclamanţi nu sunt susţinute de probele administrate şi că proba contrară clauzei valabile nu a fost realizată în cauză.

Cu referire la caracterul simulat al contractului de împrumut de consumaţie şi al contractului de ipotecă, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au probat acordul simulatoriu, reuşind să dovedească numai existenţa unor raporturi juridice complexe, care nu neagă şi nici nu contrazic existenţa contractului de împrumut.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate în dosar, instanţa de apel expunând, într-o manieră logică, raţionamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că solicitările reclamanţilor sunt neîntemeiate.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanţa nu are obligaţia legală de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părţi textelor de lege invocate în susţinerea cererilor. Instanţa trebuie să examineze aspectele esenţiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât şi juridic, şi poate să abordeze argumentele părţilor într-o manieră globală, printr-un raţionament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

Drept urmare, faptul că instanţa de apel nu a analizat în detaliu fiecare argument apreciat de recurenţii-reclamanţi ca fiind determinant pentru admiterea cererii sale nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii atacate, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, au fost expuse considerentele relevante pentru care s-a ajuns la soluţia pronunţată, astfel că nu se poate reţine ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte nemotivarea soluţiei date asupra criticilor formulate în apel împotriva încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2021, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a criticilor formulate prin cererea de apel.

Verificând decizia contestată cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat înlăturarea criticilor formulate cu privire la probele solicitate şi respinse de prima instanţă, reţinând că, în mod corect, prima instanţă a încuviinţat probatoriul util soluţionării cauzei, probele respinse nefiind utile, cu atât mai mult cu cât reclamanţii, prin aceste probe, au dorit să dovedească suma reală împrumutată şi inexistenţa unui contraînscris, aspecte pentru dovedirea cărora proba cu expertiză contabilă nu era utilă soluţionării cauzei.

În ceea ce priveşte preluarea argumentelor expuse de tribunal, se reţine că, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză. O astfel de motivare nu reprezintă o lipsă de analiză, ci reflectă caracterul concis şi eficient al actului de justiţie, mai ales în cauzele în care aspectele de drept şi de fapt au fost deja temeinic analizate.

Cât priveşte motivarea instanţei, deşi aceasta este sumară, ea este suficientă, clară şi coerentă, respectând cerinţele de motivare prevăzute de lege, având în vedere că motivarea unei soluţii nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părţilor şi instanţelor de control judiciar să înţeleagă raţionamentul pe care se bazează soluţia adoptată.

În acest context, împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel şi cu soluţia pronunţată în cauză nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale, pe această ipoteză, va fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia motivarea instanţei de apel conţine considerente contradictorii, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată.

În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raţionamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie şi ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză. Contradicţia trebuie să fie evidentă, astfel încât să rezulte că decizia este lipsită de claritate şi consistenţă, fapt ce poate duce la o lipsă de previzibilitate în aplicarea legii.

Prin criticile formulate, recurenţii invocă o presupusă contradicţie între considerentele deciziei atacate în ceea ce priveşte, pe de o parte, presupusa cauză ilicită a contratului de împrumut, iar, pe de altă parte, complexitatea raporturilor juridice dintre părţi.

În acest sens, au arătat, cu referire la cauza ilicită a contractului, faptul că instanţa de apel, a reţinut, pe de o parte, că reclamanţii nu au făcut dovada unei astfel de clauze ilicite, deşi, pe de altă parte, a reţinut că provenienţa sumelor ce au făcut obiectul contractului poate releva un mecanism de gestiune a fondurilor publice "cu caracter ilicit".

În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi, au susţinut că motivarea este contradictorie, întrucât instanţa de apel a redus contextul raporturilor juridice complexe existente între părţi la existenţa unui simplu contract de împrumut de consumaţie, dovedit exclusiv prin conţinutul său.

Însă, lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat într-un mod clar şi coerent soluţia de respingere a apelului, fără a exista considerente ambigue sau care pot crea confuzii cu privire la soluţia pronunţată, cum de altfel nu există contradicţie între considerente şi dispozitiv. În analiza efectuată asupra cauzei contractului de împrumut dedus judecăţii, instanţa de apel a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 1239 alin. (2) C. civ., care statuează că existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contră, recurenţii nu au reuşit să facă o astfel de probă contrară, probatoriul administrat neconducând la concluzia că actul juridic a fost încheiat cu scopul de a eluda dispoziţiile legale.

Nicăieri în considerentele hotărârii nu se regăsesc argumentele invocate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea prezentei critici, în sensul că provenienţa sumelor ce au făcut obiectul contractului poate releva un mecanism de gestiune a fondurilor publice "cu caracter ilicit".

Ceea ce în realitate a reţinut instanţa de prim control judiciar este că "susţinerile acestora (reclamanţilor) referitoare la modul în care numitul E. ar fi asigurat societăţilor la care era asociat facilităţi ca urmare a funcţiei sale, menţionându-se şi că sumele intrate în societate prin intermediul contractelor facilitate de defunct (E.) în calitatea sa de funcţionar public, sume provenind din bani publici, erau lăsate la dispoziţia defunctului, (…) prin această manieră de redare a situaţiei faptice, se expune unui mecanism neobişnuit de gestionare a unor fonduri publice cu privire la care reclamantul susţine că avea cunoştinţă, ba chiar a facilitat desfăşurarea lui, aspect care depăşeşte limita raporturilor contractuale dintre părţi."

Drept urmare, instanţa de apel a redat susţinerile reclamanţilor şi a răspuns criticilor formulate, fără a reţine un astfel de caracter ilicit al acţiunilor financiare sau al cauzei contractului. Referirea instanţei la un mecanism neobişnuit de gestionare a fondurilor publice nu echivalează cu o constatare a caracterului ilicit al cauzei contractului, cum greşit afirmă recurenţii în încercarea lor de a construi un silogism bazat pe noi premise, care să genereze un raţionament care să conducă la o soluţie contrară celei din decizia atacată.

În ceea ce priveşte reţinerile referitoare la raporturile juridice între părţi, Înalta Curte constată că nici în această privinţă decizia curţii de apel nu conţine considerente contradictorii, instanţa expunând clar şi coerent raţionamentul juridic.

Astfel, din întreaga motivare a deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a făcut o complexă analiză a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, concluzionând că este incontestabilă existenţa relaţiilor de afaceri derulate între părţi, relaţii desfăşurate atât în cadrul societăţii H. S.R.L., cât şi în cadrul societăţii I., fiind dovedită existenţa unor raporturi juridice complexe. Însă, totodată, a reţinut că aceste relaţii complexe de afaceri nu neagă şi nici nu contrazic existenţa contractului de împrumut şi, analizând cauza, a constatat netemeinicia solicitărilor formulate de reclamanţi.

Drept urmare, raţionamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, faţă de circumstanţele reţinute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanţa de apel a expus coerent şi neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către reclamanţi.

În realitate, critica recurenţilor vizează nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat şi a apreciat probele administrate, însă, diferenţele de opinie cu privire la interpretarea probelor nu echivalează cu incidenţa unei motivări contradictorii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Prin criticile subsumate de recurenţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., aceştia au imputat curţii de apel încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului egalităţii armelor.

În dezvoltarea criticii, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a analizat, într-o manieră dezechilibrată, consecinţele probatorii ale declarării sumei pretins a fi făcut obiectul contractului de împrumut, în declaraţia de avere a recurentului-reclamant, acordând acestui fapt - al declarării sumei - ca având o valoare probatorie absolută, în sensul primirii sumei de bani. În schimb, împrejurarea că, la rândul său, pârâtul-intimat E. nu a declarat această sumă ca fiind acordată cu titlu de împrumut în declaraţia de avere, a fost aruncată într-un derizoriu.

Analizând criticile, în limita controlului de legalitate, prin excluderea argumentelor care vizează restabilirea situaţie de fapt şi reevaluarea probelor, Înalta Curte reţine următoarele:

Principiul egalităţii armelor este o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât de C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acesta presupune ca fiecare parte să beneficieze de oportunităţi egale în prezentarea cazului său, fără ca una dintre părţi să fie dezavantajată în raport cu cealaltă.

Egalitatea armelor nu impune ca toate probele să fie tratate în mod identic, ci presupune asigurarea unei proceduri care să permită ambelor părţi să îşi susţină punctele de vedere în condiţii de paritate.

Faptul că instanţa de apel a conferit o anumită valoare probatorie declaraţiei de avere nu constituie o încălcare a acestui principiu, întrucât recurenţii au avut posibilitatea de a contesta această probă şi de a propune alte probe în susţinerea afirmaţiilor lor.

În plus, instanţa nu a aplicat un tratament discriminatoriu între părţi. Recurenţii au avut acces egal la toate mijloacele procedurale pentru administrarea probelor, au beneficiat de dreptul de a depune înscrisuri şi de a propune orice probă în susţinerea afirmaţiilor făcute. În acest context, simpla nemulţumire faţă de concluziile instanţei nu poate constitui temei pentru susţinerea unei pretinse încălcări a principiului egalităţii armelor ori a dreptului la apărare.

Mai mult, este esenţial de subliniat faptul că analiza pe care o realizează judecătorul cu privire la valoarea probatorie a fiecărui mijloc de probă constituie o componentă fundamentală a activităţii instanţelor de fond. Această atribuţie derivă din prerogativa de apreciere a probelor, conferită în mod exclusiv acestor instanţe, şi reflectă principiul independenţei şi imparţialităţii în procesul de judecată.

Evaluarea probelor nu reprezintă o activitate pur formală, ci presupune o apreciere complexă şi aprofundată a tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză. Judecătorul are obligaţia de a analiza fiecare probă în parte, dar şi în ansamblul probatoriului administrat, pentru a stabili veridicitatea şi relevanţa acestora în raport cu obiectul litigiului. De asemenea, trebuie să ţină cont de contextul în care au fost administrate probele, de coerenţa şi concordanţa acestora, precum şi de orice elemente care ar putea influenţa credibilitatea lor.

Astfel, acordarea unei valori probatorii mai mare unei anumite probe, în detrimentul alteia, este rezultatul aprecierii judecătorului şi reprezintă convingerea sa formată pe baza ansamblul probator.

Aprecierea probelor este o prerogativă firească a instanţei, iar o ierarhizare a acestora, justificată raţional şi legal, nu afectează dreptul la apărare sau egalitatea armelor.

În ceea ce priveşte criticile formulate referitoare la adevărata valoare probatorie a menţiunilor din declaraţiile de avere ale părţilor litigante (în opinia recurenţilor-reclamanţi), acestea nu pot fi primite, având în vedere că sunt referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, în realitate, recurenţii solicitând instanţei de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

Astfel cum s-a dezvoltat anterior, instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Nefundamentate juridic sunt şi criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) C. proc. civ., prin care recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea principiilor efectului devolutiv al apelului şi cel al rolului activ al judecătorului, în ceea ce priveşte proba raportului juridic de drept material.

Înainte de a dezvolta considerentele pentru care au fost găsite nefondate criticile din recursul declarat, trebuie făcută observaţia că textele de lege referitoare la probe, ce se regăsesc în C. proc. civ., au atât componente de ordin procesual (condiţii de admisibilitate, încuviinţare, administrare a probelor, cheltuieli, etc), cât şi componente de ordin material - cum este cazul dispoziţiilor art. 288 C. proc. civ., care se referă la proba raportului juridic de drept material şi sunt strâns legate de acesta.

Prin urmare, încălcarea sau greşita aplicare a acestor componente de drept material ale unor dispoziţii legale regăsite în C. proc. civ. se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5) şi 8) C. proc. civ.

Referitor la încălcarea principiilor efectului devolutiv al apelului şi al rolului activ al judecătorului, recurenţii susţin că instanţa s-a limitat la conţinutul contractului, reţinând remiterea sumei împrumutate exclusiv pe baza recunoaşterii făcute de reclamanţi cu privire la primirea banilor. Aceştia critică faptul că instanţa nu a întreprins niciun demers pentru aflarea adevărului, deşi, în opinia lor, au dovedit neremiterea sumei, iar pârâţii nu au produs proba contrară.

Analiza acestor critici trebuie să pornească de la natura reală a actelor a căror nulitate se solicită a fi constatată - contractul de împrumut de consumaţie şi actul adiţional la contractul de împrumut.

Conform art. 2158 din C. civ.:

"(1) Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate."

Pornind de la această definiţie legală a contractului de împrumut de consumaţie rezultă că acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) din C. civ., întrucât pentru însăşi validitatea sa este necesară remiterea bunului împrumutat.

Totodată, contractul de împrumut de consumaţie este un contract unilateral, conform art. 1171 din C. civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naştere la obligaţii doar pentru împrumutat căruia îi revine atât obligaţia de restituire, cât şi cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligaţii izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ţine de efectele contractului, ci de însăşi naşterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

În cazul concret dedus judecăţii, prin contractul de împrumut de consumaţie, reclamanţii au recunoscut că în perioada cuprinsă între 1 martie 2009 şi 1 ianuarie 2013 au primit cu titlu de împrumut de la familia Anastasiu diverse sume de bani, de până la concurenţa sumei de 491.000 euro şi se obligă să o ramburseze până la data 01.01.2019. Prin actul adiţional la contractul de consumaţie, s-a menţionat că a fost rambursată parţial suma de 16.800 euro din totalul de 4191.000 euro, astfel că suma actualizată împrumutată la data semnării actului adiţional este de 474.200 euro, data scadenţei fiind la 01.01.2019.

Drept urmare, în litigiul pendinte, cele două acte juridice menţionate sunt acte recognitive, respectiv acte juridice prin care se recunoaşte existenţa unui drept, a unei obligaţii sau a unei situaţii juridice preexistente, fără a crea, modifica sau stinge un raport juridic nou. Aceste acte nu au un efect constitutiv, ci doar declarativ, având rolul de a confirma o realitate juridică deja existentă.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 288 C. proc. civ., înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă.

Astfel, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial şi face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoţit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuşi, moştenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.

În consecinţă, recunoscând existenţa împrumuturilor anterioare, reclamanţii au recunoscut nişte împrumuturi considerate a priori valabile de către părţi, căzând în sarcina acestora să probeze o eventuală nulitate a lor, iar nu în sarcina pârâtului să le probeze validitatea; simpla recunoaştere a datoriei anterioare de către reclamantul-debitor face dovadă împotriva sa de existenţa datoriei, pârâtul fiind dispensat de a aduce alte probe suplimentare.

Drept urmare, raportarea instanţelor de fond la conţinutul contractului de împrumut şi actului adiţional, respectiv la recunoaşterea remiterii sumelor de bani împrumutate, este perfect legală, fiind în concordanţă cu dispoziţiile legale în materia probaţiunii actului recognitiv.

Totodată, trebuie menţionat că la pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel a avut în vedere, contrar alegaţiilor recurenţilor, pe lângă recunoaşterea acestora cuprinsă în cele două acte recognitive, un întreg ansamblu probator, respectiv extrase de cont, adrese bancare, declaraţii de avere, corespondenţă purtată între părţile litigante, în urma cărora a concluzionat că recurenţii nu au reuşit să probeze o altă situaţie decât cea recunoscută prin contractul de împrumut atacat.

Drept urmare, se constată că, în cadrul căii de atac a apelului, instanţa a exercitat un control deplin asupra cauzei, analizând atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept, în limitele devolutive ale căii de atac. Faptul că instanţa a reţinut în considerentele sale existenţa şi remiterea împrumutului în temeiul contractului încheiat nu reprezintă o încălcare a principiului efectului devolutiv, ci o concluzie justificată pe baza probelor administrate.

De asemenea, trebuie menţionat că rolul activ al judecătorului nu implică substituirea instanţei de judecată în obligaţia părţilor de a administra probe sau de a-şi susţine pretenţiile şi apărările. Judecătorul are obligaţia de a analiza obiectiv probele propuse de părţi şi de a clarifica aspectele esenţiale ale cauzei, însă nu poate suplini lipsa de diligenţă a părţilor în administrarea probelor. În speţă, instanţa a analizat întregul material probator şi a motivat în mod detaliat şi logic concluziile la care a ajuns, ceea ce exclude orice pretinsă pasivitate sau încălcare a rolului său activ.

Mai mult, prin criticile formulate, recurenţii nu fac decât să încerce să inverseze sarcina probaţiunii, contrar dispoziţiilor imperative ale art. 249 şi art. 288 din C. proc. civ., care stabilesc în mod clar că obligaţia de a dovedi pretenţiile revine părţii care le formulează şi susţine, nu părţii care se apără. Astfel, recurenţii încearcă să impună instanţei responsabilitatea de a aduce probe suplimentare în favoarea lor, ceea ce este contrar normelor procesuale, în care rolul judecătorului este de a evalua probele deja administrate şi nu de a suplini lipsa de probatoriu a uneia dintre părţi.

Criticile subsumate următorului motiv de recurs, prin care recurenţii au afirmat, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1236, art. 1238 şi art. 1239 C. civ., prin ignorarea rolului său activ, dar şi prin modul discreţionar al aprecierii probelor şi din perspectiva cauzei ilicite a contractului, precum şi cele referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor care reglementează materia simulaţiei, respectiv art. 1289-1292 C. civ., nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar.

Fără a mai relua considerentele privind rolul activ al judecătorului în soluţionarea cauzei şi efectul devolutiv al apelului, precum şi cele referitoare la aprecierea probelor, expuse în analiza motivelor de recurs anterioare, care sunt perfect aplicabile şi acestor critici, Înalta Curte reţine că, reafirmând cauza ilicită a contractului de împrumut, precum şi caracterul simulat al actului juridic încheiat, recurenţii invocă doar în mod formal încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material din cuprinsul dispoziţiilor art. 1236, art. 1238, art. 1239 şi art. 1289-1292 C. civ., în condiţiile în care întreaga argumentaţie a motivului de recurs, pe aceste aspecte, se raportează la probele administrate în cauză, partea reclamantă exprimându-şi nemulţumirea în legătură cu modul în care acestea au fost analizate sau cu faptul că nu au fost luate în considerare.

În esenţă, cu referire la cauza contractului de împrumut, instanţa de apel a reţinut existenţa şi realitatea acesteia, în condiţiile în care probele administrate au demonstrat că reclamanţii au primit sumele de bani ce a făcut obiectul împrumutului, acestea fiind remise.

Totodată, curtea de apel a concluzionat, după evaluarea probatoriului administrat, că susţinerile reclamanţilor prin care se invocă împrejurarea că actul de împrumut a fost încheiat pentru ca intimatul E. să se asigure că vor ajunge, în posesia sa, apartamentele şi garajele achiziţionate de S.C. H. S.R.L., practic de constituire a unei garanţii de a-şi recupera şi de a-şi securiza sumele intrate în societate, cu eludarea dispoziţiilor legale, sunt nedovedite, astfel că nu a fost făcută proba contrară prevăzută de reglementările art. 1239 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte reaminteşte că frauda la lege, invocată de reclamaţi, reprezintă acea situaţie în care, la întocmirea unui act juridic, anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Astfel, prin fraudarea legii nu este încălcată litera legii de ordine publică, dar este nesocotit spiritul acesteia.

Din punct de vedere structural, frauda la lege presupune două elemente: unul material, obiectiv, constând în procedeul folosit şi care, prin el însuşi, nu este contrar legii, şi unul subiectiv, intelectual sau intenţional, care constă în eludarea sau sustragerea de la aplicarea unui text de lege.

Prin urmare, este necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale şi dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

Sarcina probei revine celui ce afirmă existenţa fraudei la lege, ceea ce înseamnă că, în cauză, reclamanţii trebuiau să dovedească atât intenţia pârâtului E. de a frauda legea, cât şi procedeul fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii.

Or, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, partea reclamantă nu a produs dovezi în acest sens, simplele sale afirmaţii nefiind suficiente pentru a justifica incidenţa sancţiunii nulităţii actului juridic contestat.

În ceea ce priveşte caracterul simulat al actului de împrumut, recurenţii au susţinut că actul secret, care atestă voinţa reală a părţilor, este reprezentat de înţelegerea prin care părţile au convenit ca suma de 45.805,93 euro, rezultată din înlesnirea unor contracte de către E. către firma H. S.R.L., să fie folosită de reclamantul A., pentru interesul său şi al familiei sale.

Simulaţia reprezintă operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală şi a unui alt contract secret conţinând adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate. Scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi. Simulaţia, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act care nu există, sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să marcheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele.

Pentru existenţa simulaţiei, este suficient ca actul secret să fi precedat de actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior săvârşirii actului aparent.

Fireşte că, în calitatea lor de negotia iuris, adică de acte juridice în sensul real al termenului, aceste înţelegeri sunt încheiate concomitent, fără să aibă relevanţă succesiunea materială a întocmirii înscrisurilor constatatoare.

Sub aspect terminologic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că denumirile de act public şi act secret, ca şi echivalentul semantic folosit pentru actul secret - anume contraînscrisul - trebuie înţelese în adevăratul lor sens juridic, actul juridic fiind manifestarea de voinţă prin care părţilor constituie, modifică sau sting un raport juridic. Aşadar, chiar când se vorbeşte despre contraînscris, nu se are în vedere un înscris (respectiv instrumentul probator al actului juridic în sens de negotium), ci se are în vedere negotium iuris, aşadar operaţiunea juridică.

De esenţa simulaţiei este acordul simulatoriu, respectiv voinţa părţilor de a simula, de a deghiza total sau parţial faţă de terţi adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înţelegere) şi, de cele mai multe ori, a unui act secret care conţine adevărata înţelegere a părţilor. Acest act secret poate lipsi atunci când actul public este în întregime fictiv (ascunde faptul că nu există, în realitate, nicio operaţiune juridică). Cu alte cuvinte, de esenţa simulaţiei este actul public şi acordul simulatoriu, adică înţelegerea părţilor de a simula, respectiv de a crea o aparenţă în tot sau în parte neconcordantă cu adevărata înţelegere între părţi.

În litigiul pendinte, Înalta Curte, observă, încă de la început caracterul contradictoriu al susţinerilor părţii reclamante, susţineri şi apărări care s-au schimbat, atât în faţa primei instanţe, prin succesive cereri modificatoare ale cererii iniţiale, cât şi de la o etapă procesuală la alta.

Pe de o parte, reclamanţii au susţinut că între părţi a fost încheiat un contraînscris (contract secret), prin care părţile au convenit ca suma de 45. 805, 93 euro, rezultată din înlesnirea unor contracte de către defunctul E. către firma H. S.R.L., să fie folosită de reclamantul A. (ultima cerere modificatoare a acţiunii).

Pe de altă parte, atât în apel, cât şi în recurs, acordul simulatoriu este evocat sub forma negotium iuris, ca operaţiune juridică, nefiind încheiat niciun înscris, în accepţiunea instrumentum probationis.

În urma administrării probatoriilor, instanţa devolutivă a statuat, având în vedere întregul context în care au fost încheiate actele contestate, că nu s-a dovedit nici existenţa unui act secret care să reflecte valoarea reală a sumei împrumutate şi nici acordul simulatoriu, fiind dovedită numai existenţa unor raporturi juridice complexe între părţile litigante.

Or, invocarea existenţei unui acord simulatoriu, în absenţa unui înscris care să îl ateste, impune dovedirea acestuia prin mijloace de probă administrate în cauză, putând fi utilizat orice tip de probă admis de lege, sarcină probatorie pe care recurenţii, după cum a constatat instanţa de apel, nu au îndeplinit-o.

Pentru a combate raţionamentul expus în decizia atacată, recurenţii au reiterat susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, făcând trimitere la probele administrate şi contestând modalitatea de evaluare şi de interpretare a acestora de către prima instanţă de control judiciar, în opinia acestora, aspectele invocate dovedind caracterul ilicit al cauzei contractului de împrumut şi faptul că, prin încheierea acestuia, s-a produs o fraudare a legii, precum şi caracterul simulat al contractului de împrumut.

Or, aceste susţineri nu pot fi analizate în recurs câtă vreme se întemeiază exclusiv pe aprecierile şi interpretările subiective date de recurenţi elementelor de fapt ale cauzei şi probelor administrate, fără a releva veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate.

Sub acest aspect, instanţa supremă subliniază că situaţia de fapt este apanajul instanţele devolutive şi excede analizei instanţei de recurs, neputând fi criticată, în această cale de atac putând fi analizată numai modalitatea de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită.

Aşadar, raportat la probele administrate şi situaţia de fapt reţinută pe baza acestora, instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1236, art. 1237, art. 1239 şi art. 1289-1292 C. civ., neprobându-se cauza ilicită sau imorală comună, care să justifice nulitatea absolută a actelor juridice contestate de recurenţii-reclamanţi şi nici caracterul simulat al contractului de împrumut de consumaţie.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 3.000 RON către intimata-pârâtă F., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 310A din data de 01 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă F. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.