Heirs' compensatory land award upheld in expropriation restitution challenge; appeal quashed

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

2. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 04.06.2008, reclamantul A. a chemat în judecată Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

1. În principal: anularea Dispoziţiei nr. 10166/11.04.2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti să restituie în natură, pe vechiul amplasament, imobilul teren in suprafaţa de 1493 mp, situat în fosta str. x - 277, Bucureşti, expropriat in baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726. În situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură pe vechiul amplasament, a solicitat obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti să restituie, în compensare, un alt teren, echivalent valoric cu imobilul expropriat.

2. În subsidiar, a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 10166/11.04.2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi obligarea Primarul General al Municipiului Bucureşti să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 1493 mp, situat in fosta str. x - 277. sector 6, Bucureşti, expropriat in baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 331 din 04 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, contestaţia formulată; a anulat, în parte, Dispoziţia nr. 10166/11.04.2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul in suprafaţă de 1493 m.p., situat in fosta Calea x - 276, sector 6 şi a respins celelalte solicitări ale contestatorului, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

B. şi C. au deţinut în proprietate un teren în suprafaţă de 1493 mp (două parcele de 900 mp, respectiv de 593 mp., din parcelarea Stavilar Crângaşi Ciurel), conform actelor de proprietate depuse la dosar. Reclamantul este moştenitorul acestora, astfel cum reiese din certificatele de moştenitor nr. x/1989 şi nr. y/1988.

Prin Decretul nr. 242/1987, a fost trecut în proprietatea statului terenul în suprafaţă de 1100 mp, situat în Calea x, Bucureşti, proprietatea lui B..

Prin dispoziţia nr. x/11.04.2008, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1100 mp., motivat de împrejurarea că terenul este afectat integral de Lacul Dâmboviţa.

Astfel cum a reieşit din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză, întregul amplasament al terenului în suprafaţă de 1493 mp, potrivit actelor de proprietate ale reclamantului, este afectat de Lacul Dâmboviţa, astfel încât, în mod corect, prin dispoziţia contestată nu s-a dispus restituirea în natură a terenului.

Din adresa nr. x/31.10.2001 emisă de Primăria Sectorului 6 Bucureşti a reieşit că, din terenul de 1493 mp, au fost scăzuţi 270 mp., reprezentând 1/2 stradă, astfel că suprafaţa de teren impozabilă a rămas la 1223 mp. Cum ultimii proprietari, înainte de expropriere, erau B. si C., iar din evidentele primăriei nu a reieşit că ar fi fost vreodată despăgubiţi pentru suprafaţa menţionată, tribunalul a apreciat că întreaga suprafaţă a făcut obiectul preluării de către stat.

În ceea ce priveşte acordarea unui teren în compensare, s-a constatat, din adresa nr. x/10.03.2008, că municipalitatea nu deţine terenuri care pot fi acordate în compensare, aceeaşi concluzie fiind susţinută şi prin adresa nr. x/18.01.2010, care învederează că nu s-a finalizat procesul de inventariere. Prin urmare, prima instanţă a respins solicitarea reclamantului de acordare a unui alt teren în compensare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti şi reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 194A din 09 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Bucureşti şi a admis apelul formulat de reclamant; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii prin compensare, pentru terenul identificat, conform expertizei D., în str. x B şi nr. 4, evaluat la 919. 342 RON, având o suprafaţă de 384,26 mp şi la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că terenul expropriat din Calea x - 277 în suprafaţă de 1493 mp are o valoare mai mare (821.150 euro, respectiv 3.572.002 RON la un curs de 4,35 RON/euro).

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a făcut dovada că autorii săi, B. şi C. au achiziţionat, prin două acte de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x/15.09.1947 şi nr. y/15.09.1947, două parcele de teren în suprafaţă de 900 m.p., respectiv de 593 mp din parcelarea Stăvilar - Crângaşi - Ciurel.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru amenajarea râului Dâmboviţa, printre care şi terenul reclamantului.

Din probele administrate a rezultat că întregul teren ce face obiectul celor două acte de vânzare - cumpărare a fost expropriat prin decretul de expropriere de la autorii reclamantului. Prin urmare, măsurile reparatorii nu pot fi limitate doar la suprafaţa înscrisă în actul de preluare, aşa cum a susţinut pârâtul Municipiului Bucureşti, prin apelul formulat

În ceea ce priveşte apelul reclamantului, prin care se solicită acordarea unui teren în compensare, curtea de apel a reţinut că, deşi Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat că nu are posibilitatea atribuirii în compensare a unor terenuri sau servicii în condiţiile art. (1) alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost finalizată operaţiunea de inventariere a acestor bunuri, reclamantul a făcut dovada că, în alte situaţii, primăria a acordat terenuri în compensare.

Prin probele administrate, s-a dovedit existenţa unui teren liber, în str. x B şi nr. 4 sector 6 Bucureşti, în suprafaţă de 384,26 mp, evaluat la suma de 919.342 RON. Pentru acest teren nu există notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în evidenţele fiscale figurează ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6.

Din modul de redactare al art. 10 alin. (10) din Legea 10/2001, rezultă că persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent are un drept de opţiune între diferite tipuri de măsuri reparatorii ce pot fi acordate potrivit dispoziţiilor legii, iar în speţă reclamantul a optat pentru atribuirea unui teren în compensare în echivalent valoric.

Curtea de apel a apreciat că, atâta timp cât terenul identificat este liber, aflându-se în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar, în alte cazuri, pârâtul a acordat deja măsuri în compensare, nu există nici un impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluţionată prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în compensare cu un alt teren.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Municipiul Bucureşti - prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 194A din 09 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării apelurilor.

S-a reţinut de către instanţa de recurs nelămurirea situaţiei de fapt sub aspectul modalităţii de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în discuţie, în legătură cu care, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciu de Evidenţă Domeniul Public şi Privat, nu a fost în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcţie de reperele actuale din teren.

Tot astfel, fără a contesta prezumţia existenţei unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumţie rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluţionării notificării formulată de către reclamant, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate cu România, conform art. 5 al Legii nr. 10/2001, s-a constatat că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât hotărârea instanţei de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.

5. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 346/A din 5 decembrie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi de pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar, împotriva sentinţei nr. 331 din 04.03.2010 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Instanţa de apel a reţinut că după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, a fost adoptată şi a intrat în vigoare Legea nr. 165/16.05.2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, aplicabilă conform art. 4 şi cererii de faţă, care prevede, în art. 16, că:

"Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege, se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7)".

A mai reţinut instanţa de apel, că problemele de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 1232 din 7.03.2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanţa supremă a dispus ca, în rejudecare, să se suplimenteze probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului.

În speţă, s-a reţinut că, independent de conţinutul adresei Primăriei Municipiului Bucureşti (care, în anumite privinţe, face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 165/2013) apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013.

Susţinerile apelantului, prin Primar General, relativ la suprafaţa terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii (1100 mp în loc de 1493 mp) nu au fost primite de către instanţa de apel, pe considerentul că Înalta Curte a stabilit prin decizia de casare că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată în primul ciclu procesual, în ceea ce priveşte întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafaţă de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menţionată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.

6. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, iar, prin decizia nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 346 A din 05 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut că, faţă de prevederile imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de trimitere avea obligaţia să respecte limitele casării şi, după identificarea sub aspect topografic a terenului situat în str. x şi nr. 4, să stabilească dacă acesta se află la dispoziţia unităţii deţinătoare şi poate - sau nu - fi oferit în compensare.

Nu a fost reţinută argumentaţia instanţei de apel în sensul că dezlegările deciziei de casare au vizat "exclusiv" calitatea apelantului de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile în care, aşa cum corect s-a arătat prin motivele de recurs, acest aspect nu a format practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenţiei instanţei refuzul entităţii investite cu soluţionarea notificării de a restitui imobilul în natură sau de a acorda un alt teren în compensare, deşi, iniţial, s-a probat existenţa unor suprafeţe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege.

A fost apreciat ca întemeiat şi motivul de recurs ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013. S-a reţinut că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea şi modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situaţia în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat totodată, din perspectiva rezolvării conflictului în timp a dispoziţiilor procesual civile, că, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie în condiţiile în care, reglementarea în discuţie nu se aplica în speţa unei situaţii juridice cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul să poată interveni în viitor.

S-a arătat, că, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită cât şi dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data iniţierii demersului judiciar. Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalităţii armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituţie.

De altfel, chestiunea compatibilităţii textului în discuţie (art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea fundamentală, a fost tranşată de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 şi nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluţiei legislative consacrate iniţial şi reinstaurând prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, pe lângă compensarea prin puncte şi, dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

7. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 157A din 3 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Instanţa de apel a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 18.12.2014, s-a luat act de renunţarea apelantului reclamant la atribuirea în compensare a terenului în suprafaţă de 384,26 mp situat în Bucureşti, str. x şi nr. 4, precum şi de precizarea că solicită în compensare alte bunuri sau servicii aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului s-a reţinut că acesta priveşte solicitarea de compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită, ca fiind disponibile şi aparţinând acesteia.

În considerarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a dispoziţiilor deciziei de casare şi, pentru lămurirea existenţei posibilităţii de atribuire în compensarea terenului solicitat de către reclamant, s-au administrat probatorii cu înscrisuri pentru solicitarea inventarului terenurilor, bunurilor şi serviciilor aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare a imobilului notificat, constând în adrese către o serie de entităţi administrative.

Urmare a acestor demersuri, care s-au centralizat în solicitarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti - Comisia pentru identificare şi disponibilizarea imobilelor ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 şi H.G. nr. 89/2014, instanţa de apel a constatat că nu a fost încă finalizată lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, la nivelul Municipiului Bucureşti, situaţie faţă de care instanţa a concluzionat că în acest moment nu poate fi uzitată o atare modalitate de compensare a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Pe de altă parte, instanţa de apel a arătat că obligaţia de includere a bunurilor aflate în patrimoniul său, pe o listă de inventar, îi revenea în mod imperativ entităţii deţinătoare, în temeiul art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001 şi dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, însă, dacă reclamantul aprecia că pârâtul a procedat de o manieră abuzivă, atunci când a stabilit că nu deţine bunuri sau servicii disponibile ce pot fi acordate ca măsuri reparatorii alternative, trebuia să acţioneze în condiţiile Legii nr. 554/2004, iar după întocmirea unei liste de bunuri disponibile, să obţină măsura reparatorie solicitată.

Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că apelantul reclamant în mod cert are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul abuziv de naţionalizare, însă, în măsura în care acest lucru nu este posibil, prin restituirea în natură totală sau parţială a bunului, din motive obiective şi de interes public general, cum este cazul în speţă, persoana prejudiciată are dreptul la o justă măsură reparatorie prin echivalent, astfel cum a stabilit prima instanţă.

În ceea ce priveşte apelul pârâtului, ce vizează suprafaţa terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii de 1100 mp în loc de 1493 mp, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite aceste susţineri, deoarece prin prima decizie de casare, Înalta Curte a stabilit că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea ce s-a dat în primul ciclu procesual, în legătură cu întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, acestea vizând întreaga suprafaţă de 1493 mp teren, iar dezlegarea menţionată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.

8. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recursul declarat de reclamant împotriva ultimei decizii din apel a fost admis prin decizia civilă nr. 541 din 23 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind casată decizia din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a reţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa de apel a încălcat statuările din deciziile de casare asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Instanţa de apel a nesocotit cele două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanţa de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare. Astfel, deşi instanţa de apel a început demersurile pentru administrarea probelor necesare cu un astfel de scop precis, aceasta nu le-a finalizat, deşi trebuia şi putea să le finalizeze. Cea mai mare parte a adreselor la care face trimitere instanţa au fost comunicate către instituţii care nu deţineau lista bunurilor care pot fi acordate în compensare. Abia în luna septembrie 2015, a fost identificată Comisia pentru identificare şi disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 şi H.G. nr. 89/2014, iar prin încheierea din data de 24.09.2015, instanţa a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către această comisie. Comisia astfel solicitată nu se conformează şi nu trimite niciun răspuns pertinent instanţei de judecată, cu excepţia informaţiei conform căreia "lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă finalizată".

Acesta este motivul pentru care s-a constatat nesocotirea prevederilor art. 172, 175, 108/1 alin. (1) pct. 2 lit. e) şi f) C. proc. civ., referitoare la modalităţile procedurale concrete de administrare sub controlul instanţei a probatoriului, ordonarea înfăţişării înscrisurilor, respectiv amendarea preşedintelui acestei comisii. S-a reţinut că instanţa de apel avea obligaţia să solicite şi să obţină de la această comisie, lista, chiar parţială, provizorie, a bunurilor şi serviciilor care pot fi acordate în compensare, aceste date sunt înregistrate în actele şi evidenţele comisiei.

A fost apreciat ca întemeiat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece prin decizia de casare, instanţa supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel, nesocotind cele deja stabilite de instanţa de casare prin două decizii succesive, a reţinut considerente contradictorii, în condiţiile în care pe de o parte, s-a constatat că "este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie..." dar că "este la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare componenţa listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitata în acest sens..."

Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere şi faptul că, în etapa soluţionării recursului, recurentul-reclamant a formulat o cerere de suspendare a judecăţii în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât există o altă pricină pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, obiectul acestei cereri fiind obţinerea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unităţii deţinătoare, în considerarea dispoziţiilor exprese ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte a respins această cerere doar pentru faptul că instanţa de recurs nu poate reevalua situaţia de fapt a cauzei, însă împrejurările învederate de această parte au fost avute în vedere la analiza motivelor de recurs.

9. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în al patrulea ciclu procesual

În rejudecare, după casare, prin decizia nr. 604 A din 21 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant şi de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 331 din 04.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2008.

În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, ce a avut ca obiect obligarea municipalităţii la întocmirea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unităţii deţinătoare pentru a fi acordate în compensare, în considerarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel în rejudecare a luat act de faptul că reclamantul a renunţat la judecata acestei cereri, în acest sens fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 853/16.06.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa de apel a administrat probe prin intermediul cărora să identifice bunuri imobile disponibile la nivelul Municipiului Bucureşti ce ar putea fi acordate în compensare şi a constatat că, deşi reclamantul are dreptul, stabilit cu putere de lucru judecat, la primirea în compensare a unui alt bun imobil pentru bunul imobil preluat abuziv, în lipsa identificării unui astfel de bun, dreptul reclamantului nu îşi poate atinge finalitatea la acest moment.

Cât priveşte solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la acordarea unui bun în compensare, în mod generic, fără a identifica acest bun în prezenta cauză, instanţa de apel a apreciat-o ca nefondată nefiind susceptibilă de executare silită.

În plus, deşi nu este încă publicată în Monitorul Oficial şi astfel, încă nu este obligatorie pentru instanţe, instanţa de apel în rejudecare a luat act de faptul că prin Decizia nr. 12/14.05.2018 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 s-a decis că " pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestuia."

Instanţa de apel a reţinut că, în lipsa dovedirii de către reclamant a caracterului disponibil a unui astfel de bun, ce presupune, ca situaţie premisă, identificarea acestuia, instanţele nu pot obliga unitatea deţinătoare la acordarea de bunuri în compensare, fără indicarea lor, motiv pentru care văzând şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, ce vizează suprafaţa de teren cu privire la care s-a reţinut calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, instanţa de apel, în rejudecare, a constatat că, se impun cu putere de lucru judecat deciziile anterioare ale instanţei de casare, situaţie în care şi acest apel a fost respins, ca nefondat.

10. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 541 din 23 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a casat decizia civilă nr. 157 din 3 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor probe.

S-a reţinut astfel că, instanţa de apel a nesocotit două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanţa de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare în condiţiile în care au fost publicate două decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 25/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 912/14.9.2016 şi Decizia nr. 12/2018 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.5.2018.

Prin urmare, atât în respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, dar şi în respectarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor enunţate, instanţa de apel în rejudecare avea obligaţia de a efectua toate demersurile legale în vederea identificării unor imobile, cu atât mai mult cu cât categoriile de bunuri care pot fi oferite în compensare sunt prevăzute expres în Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin H.G. nr. 401/2013 şi completate prin H.G. nr. 89/2014.

S-a stabilit că, în rejudecare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere atât recomandările din decizia de casare, precum şi dispoziţiile obligatorii ale potrivit cărora "se pot acorda în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora", sens în care au fost administrate probe.

11. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în al patrulea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1460 A din 9 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 331 din data de 04.03.2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2008.

A admis apelul declarat de reclamantul A. şi continuat de moştenitorii acestuia, Vizireanu Dragoş B., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 331 din data de 04.03.2010 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2008.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că:

A dispus acordarea în favoarea reclamanţilor, în compensare, drept măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Bucureşti, Calea x, compus din teren în suprafaţă de 1493 mp, identificat şi evaluat prin expertiza întocmită de doamna expert H., a terenului în suprafaţă de 486,70 mp situat în Bucureşti, B-dul x FN, care face parte din terenul în suprafaţă totală de 3349 mp, cu număr cadastral x, astfel cum a fost evaluat prin expertiza efectuată de doamna expert H. şi identificat prin expertiza topo-cadastrală efectuată de domnul expert ing. I..

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că, în ciclurile procesuale anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii (în condiţiile în care acest aspect stabilit de emitentul dispoziţiei nu a fost contestat), întinderea suprafeţei de teren, ca fiind de 1493 mp, cu privire la care reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent; dreptul reclamantului la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data iniţierii demersului judiciar.

În fiecare ciclu procesual instanţa de casare a stabilit obligaţia instanţei de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa dezlegărilor obligatorii date Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 25/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 912/14.9.2016 şi Decizia nr. 12/14.05.2018, pronunţată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.

În urma corespondenţei desfăşurate, Municipiul Bucureşti a identificat trei imobile eligibile pentru acordare în compensare, aprobate unanim de Comisia specială. Reclamantul a optat pentru evaluarea a două terenuri situate pe strada x nr. 90A şi Bulevardul x, ambele incluse în domeniul privat al municipiului.

Prin încheierea de şedinţă din 30.09.2021 s-a dispus notarea litigiului de faţă în CF ale celor două imobile, iar indisponibilizarea a fost confirmată.

Tot atunci au fost solicitate informaţii cu privire la situaţia juridică a celor două terenuri, respectiv dacă au fost înregistrate notificări în baza Legii nr. 10/2001, cereri de re/constituire în baza Legii nr. 18/1991 ori alte litigii cu privire la aceste imobile, răspunsul fiind negativ, fila x şi 281.

A fost efectuată o expertiză care a evaluat cele trei terenuri potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 1493 mp, situat în fosta str. x, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726, iar celelalte două terenuri potrivit categoriei de folosinţă actuale, toate în raport de valorile stabilite în Grila notarială aferentă anului 2021. Expertiza a fost efectuată de doamna expert H., raportul de expertiză fiind ataşat la filele x. Părţile nu au formulat obiecţiuni cu privire la concluziile expertizei.

Reclamantul a optat pentru acordarea în compensare a unei suprafeţe echivalente valoric cu terenul preluat, din suprafaţa de teren situat în Bdul. x FN, având în vedere că terenul din str. x are o valoare mult inferioară terenului preluat.

Reclamantul A. a decedat la 10.07.2022, iar conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 145/17.08.2022, calitatea sa procesuală a fost preluată de moştenitorii indicaţi în certificat, în persoana domnilor F. şi Vizireanu Dragoş-B. şi a doamnei G..

Curtea a stabilit că terenul din Bulevardul x, deşi contestat de pârât ca fiind afectat de utilităţi publice, este disponibil pentru compensare, întrucât nu există menţiuni legale în acest sens. Expertiza a determinat valoarea terenului expropriat la 430.398,30 euro, din care s-au scăzut despăgubirile încasate anterior (655,40 euro), rezultând o valoare compensatorie de 429.742,90 euro. Pe baza acestei sume, s-a stabilit echivalentul de 486,68 mp din terenul situat pe Bulevardul x.

Curtea a apreciat că evaluarea trebuie să aibă în vedere valoarea terenului liber şi nu pe aceea corespunzătoare terenului neconstruibil, deoarece în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 15.09.1947, este specificată suprafaţa construibilă din întreaga suprafaţă de teren dobândită, în conformitate cu Regulamentul de Construcţii al Cadastrului PMB.

Pentru delimitarea suprafeţei echivalente de teren a fost efectuată o expertiză topo-cadastrală. Expertului topograf desemnat, dnul. I., i s-a solicitat să stabilească vecinătăţile întregului teren situat în B-dul x, FN, cu număr cadastral x, în suprafaţă de 3349 mp, să indice dacă zona este constituită din punct de vedere urbanistic şi dacă este afectată de utilităţi publice; să delimiteze prin puncte de inflexiune topografică şi schiţă o suprafaţa de teren de 486,68 mp din terenul situat în B-dul x, FN, sector 3 în aşa fel încât să se respecte normele referitoare la urbanism cu privire la deschiderea la stradă, să nu fie afectate de utilităţi publice şi să nu impieteze asupra folosinţei imobilelor învecinate, în general să nu afecteze ansamblul urbanistic din zonă. Totodată, alegerea suprafeţei să prezinte cel mai mic impact asupra suprafeţei care va rămâne în proprietatea pârâtei şi despre care a afirmate de-a lungul procesului că urmează să fie transformată în parcare publică la sol.

Apelanţii F. şi G. au arătat că Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti interzice construirea în zona centrală pe terenuri mai mici de 800 mp, însă Curtea a considerat că acest aspect nu prezintă relevanţă în cadrul procesual obiectiv din litigiul pendinte pentru că terenul situat în Bd. x oferit în compensare ca urmare a solicitării reclamantului este disponibil din perspectiva criteriilor de restituire în natură stabilite de legile de reparaţie.

12. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1460 A din 9 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii F. şi G..

Prin cererea de recurs, reclamanţii au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs subsumat pct. 6) al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, în ceea ce priveşte evaluarea şi caracteristicile terenului acordat în compensare, considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii.

Astfel, au învederat că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că evaluarea imobilului trebuie să aibă în vedere valoarea terenului liber (construibil şi fără a fi afectat de utilităţi publice) şi nu pe aceea corespunzătoare terenului neconstruibil. Pe de altă parte, au învederat că, fără să clarifice situaţia urbanistică a terenului acordat în compensare, construibil sau neconstruibil, şi, fără să ţină seama de faptul că Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti interzice construirea în zona centrală pe terenuri mai mici de 800 mp, a reţinut că acest aspect nu prezintă relevanţă.

Aceste considerente contradictorii fac dovada nelegalităţii sub acest aspect a hotărârii atacate, în condiţiile în care, pe de o parte, s-a constatat necesitatea clarificării urbanistice a terenului în cauză, construibil sau neconstruibil, iar, pe de altă parte, s-a apreciat ca fiind nerelevantă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurenţii au imputat instanţei de apel o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 165/2013 şi a Normelor de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 401/2013 şi completate prin H.G. nr. 89/2014 cu privire la stabilirea echivalentului valoric al bunurilor.

Au menţionat că, având în vedere spiritul şi litera legii, decisivă în ceea ce priveşte compensarea este în intenţia legiuitorului asigurarea echivalenţei valorice între bunul care nu mai poate fi restituit în natură şi cel oferit în compensare. Rezultă că acelaşi teren dacă este neconstruibil, reprezintă valoric doar 0,6 din terenul construibil.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că a verificat echivalenţa valorică având în vedere toate caracteristicile relevante ale terenului oferit în compensare potrivit grilei notariale aplicabile.

13. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Vizireanu Dragoş-B. a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

În combaterea recursului, intimatul-reclamant a arătat că, la termenul din 23 iunie 2022, defunctul reclamant a solicitat acordarea în compensare a unei parcele din terenul în suprafaţă de 3300 mp situat în bdul. x, de aproximativ 4600 mp, prin dezmembrarea acestui lot, iar instanţa de apel, în urma expertizei efectuate, a concluzionat că acest imobil corespunde criteriilor legale şi este disponibil pentru compensare.

Totodată, a învederat că instanţa de apel, în momentul în care a efectuat evaluarea valorică a imobilului a procedat corect şi legal raportându-se la valoarea unui teren construibil, întrucât imobilul oferit în compensare are categoria de folosinţă-curţi, iar existenţa unei limitări de natură urbanistică nu este de natură să schimbe categoria de folosinţă a acestuia. A subliniat, de asemenea, că evaluarea terenului se raportează exclusiv la categoria de folosinţă a terenului, iar nu la posibilitatea construirii pe teren în raport de fiecare plan urbanistic general sau zonal.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor de recurs şi a apărărilor formulate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Preliminar, se impune precizarea că în cauză sunt incidente prevederile C. proc. civ. de la 1865, având în vedere că recursul este declarat împotriva unei hotărâri pronunţate într-un proces început înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 25 alin. (1), ca şi prevederile art. 27 din Legea nr. 134/2010.

Drept urmare, în ceea ce priveşte criticile formulate, deşi subsumate de recurenţi motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le analiza prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, având în vedere că se impută instanţei de apel, în esenţă, o motivare bazată pe considerente contradictorii şi o aplicare greşită a Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 165/2013 şi a Normelor de aplicare ale legii aprobate prin H.G. nr. 401/2013 şi completate prin H.G. nr. 89/2014 cu privire la măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent valoric.

Sintetizând situaţia de fapt din cauză, Înalta Curte constată că, prin Dispoziţia nr. 10166 din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului Bucureşti, în soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de A., a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul în suprafaţă de 1100 mp din Bucureşti, Calea x, Sector 6 - trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 242/1987 - constând în diferenţa dintre valoarea încasată şi valoarea de piaţă a nemişcătorului, indexată cu indicele de inflaţie. S-a reţinut că imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, întrucât este "afectat" integral de Lacul Dâmboviţa, iar, pe de altă parte, municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 26 (1) teza 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

La 4 iunie 2008, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie, solicitând instanţei, în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti - să oblige pârâtul a-i restitui în natură, pe vechiul amplasament, imobilul - teren în suprafaţă de 1.493 mp - situat în fosta str. x, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, iar dacă această măsură reparatorie nu este posibilă, să i se acorde în compensare, un alt teren echivalent valoric cu cel notificat. În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit valorii imobilului.

Prima instanţă a admis, în parte, contestaţia şi, în consecinţă, anulând în parte dispoziţia, l-a obligat pe pârât la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 1.493 mp, situat în fosta Calea x.

Pe parcursul a cinci cicluri procesuale, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, întinderea suprafeţei de teren ca fiind de 1493 mp, cu privire la care reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent; dreptul reclamantului la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data iniţierii demersului judiciar.

În fiecare ciclu procesual, instanţa de casare a stabilit obligaţia instanţei de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului.

În cel de-al cincilea ciclu procesual, din cele trei imobile care au fost propuse de Direcţia de Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, reclamantul a optat pentru acordarea în compensare a unei suprafeţe echivalente valoric cu terenul preluat, din suprafaţa de teren de 3349 mp, situat în bdul. x, aflat în domeniul privat al municipiului Bucureşti.

Reclamantul A. a decedat la 10.07.2022, iar conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 145/17.08.2022, calitatea sa procesuală a fost preluată de moştenitorii indicaţi în certificat, F., Vizireanu Dragoş B. şi G..

Prin decizia atacată, după administrarea şi evaluarea probatoriului, instanţa de apel, verificând echivalenţa valorică, având în vedere toate caracteristicile relevante ale terenului oferit în compensare, potrivit grilei notariale aplicabile, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; a admis apelul declarat de reclamant; a schimbat, în parte, sentinţa apelată şi a dispus acordarea, în favoarea reclamanţilor moştenitori ai defunctului A., în compensare, drept măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Bucureşti, Calea x, compus din teren în suprafaţă de 1493 mp, identificat şi evaluat prin expertiza întocmită de doamna expert H., a terenului în suprafaţă de 486,70 mp situat în Bucureşti, B-dul x FN, care face parte din terenul în suprafaţă totală de 3349 mp, cu număr cadastral x, astfel cum a fost evaluat prin expertiza efectuată de doamna expert H. şi identificat prin expertiza topo-cadastrală efectuată de domnul expert ing. I..

Raţionamentul şi soluţia instanţei de apel au fost criticate de recurenţii-reclamanţi, aceştia susţinând, pe de o parte, că argumentele instanţei de apel sunt contradictorii, iar, pe de altă parte, că instanţa a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material incidente în speţă.

Cele două critici de nelegalitate, deşi subsumate unor ipoteze diferite, respectiv pct. 7 şi pct. 9 ale art. 304 din C. proc. civ. de la 1865, vor fi analizate în mod unitar, având în vedere că ele converg către aceeaşi premisă esenţială, anume faptul că, la evaluarea echivalenţei valorice a bunurilor, instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze la valoarea unui teren neconstruibil, şi nu la valoarea unui teren construibil, având în vedere că Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti interzice edificarea de construcţii pe terenuri cu suprafaţa mai mică de 800 mp în zona vizată.

Prealabil, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raţionamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie şi ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză.

Ceea ce critică recurenţii este împrejurarea că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că evaluarea imobilului trebuie să aibă în vedere valoarea terenului liber (construibil şi fără a fi afectat de utilităţi publice) şi nu pe aceea corespunzătoare terenului neconstruibil. Pe de altă parte, au învederat că, fără să clarifice situaţia urbanistică a terenului acordat în compensare, construibil sau neconstruibil, şi, fără să ţină seama de faptul că Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti interzice construirea în zona centrală pe terenuri mai mici de 800 mp, a reţinut că acest aspect nu prezintă relevanţă.

Însă, verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus în mod clar şi logic raţionamentul său, arătând că, în conformitate cu normele aplicabile, evaluarea se face prin raportare la categoria de folosinţă a terenului (în speţă, "curţi-construcţii"), iar nu la eventualele restricţii urbanistice punctuale, care nu schimbă această încadrare. Nu rezultă din cuprinsul deciziei atacate vreo contradicţie între considerentele sale, ci dimpotrivă, acestea se completează şi se susţin reciproc, exprimând o judecată coerentă cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

În evaluarea realizată, instanţa de apel s-a raportat exclusiv la categoria de folosinţă a terenului acordat în compensare, urmărind criteriile de evaluare prevăzute de Legea nr. 10/2001, de Legea nr. 165/2013 şi de Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, respectiv de art. 221 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 401/2013, care impun ca bunul oferit în compensare să fie echivalent valoric cu bunul preluat abuziv, să fie în circuitul civil şi liber de sarcini.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, "În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. (...)."

Conform art. 221 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România prevede faptul că "… măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, si constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini. în echivalent valoric."

Iar, art. 221 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede că echivalenţa valorică între bunurile care au făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi bunurile care se acordă în compensare se stabileşte prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, incidente în litigiul pendinte, prin Decizia nr. 57/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a stabilit că:"În interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi instituirea unor măsuri tranzitorii, stabileşte că, într-un litigiu care are ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de compensare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 72/2020, se interpretează în sensul că evaluarea imobilului urmează a fi realizată prin raportare la grila notarilor publici valabilă în anul anterior emiterii deciziei de compensare de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ce face obiectul contestaţiei judiciare."

Prin urmare, din perspectiva celor expuse şi în raport de statuările obligatorii expuse în Decizia nr. 57/2022, rezultă că, la evaluarea imobilului acordat în compensare, instanţa de apel s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de normele legale, respectiv ca imobilul să fie în circuitul civil, să fie liber de orice sarcini, iar echivalarea valorică să fie stabilită prin raportare la grila notarială aplicabilă.

În ceea ce priveşte echivalenţa valorică a terenurilor comparate, conform grilei notariale aplicabile, un criteriu esenţial îl reprezintă încadrarea acestora în categoria de folosinţă. În speţă, atât imobilul preluat abuziv, cât şi cel oferit în compensare sunt clasificate ca având categoria de folosinţă "curţi-construcţii", ceea ce le încadrează în mod corespunzător în categoria terenurilor construibile.

Principala critică şi nemulţumire a recurenţilor se grefează pe faptul că Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti interzice construirea, în zona centrală, pe terenuri care au suprafaţa mai mică de 800 mp, iar terenul oferit în compensare este în suprafaţă de 486,70 mp.

Însă, contrar alegaţiilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut corect faptul că valoarea terenului trebuie raportată la categoria sa de folosinţă, şi nu la eventualele restricţii urbanistice care nu modifică regimul juridic al imobilului şi care pot avea un caracter temporar, fiind stabilite pe considerente de oportunitate de către autorităţile administraţiei publice.

Cum dispoziţiile legale impun instanţei doar obligaţia de a acorda un teren care să fie încadrat în categoria de folosinţă corespunzătoare, se relevă că instanţa de apel a respectat criteriile legale în acordarea imobilului în compensare, criticile vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 165/2013 şi a Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 sunt nefondate.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că dezacordul recurenţilor faţă de aprecierea făcută de instanţa de apel în evaluarea terenului acordat în compensare, prin respectarea criteriilor impuse de normele legale incidente nu are semnificaţia unei interpretări greşite a normelor de drept, ci reflectă o opinie diferită a părţii recurente cu privire la soluţia pronunţată în cauză, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9) din C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, ceea ce recurenţii consideră a fi contradicţii în motivarea instanţei reprezintă, în realitate, argumentele care susţin în mod logic şi coerent soluţia pronunţată de instanţa de apel. Aceasta a expus clar şi fără echivoc motivele, pentru care terenul oferit în compensare trebuie evaluat ca fiind construibil, având în vedere că face parte din categoria curţi-construcţii. Prin urmare, nu poate fi reţinut nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7) din C. proc. civ. de la 1865.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la presupusa eroare în evaluarea terenului, fundamentate pe argumentul că un teren neconstruibil ar avea o valoare de doar 0,6 din cea a unui teren construibil, Înalta Curte constată că aceste aspecte ţin de administrarea, interpretarea şi aprecierea probelor, competenţe exclusive ale instanţelor de fond. Prin urmare, astfel de critici nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului, a cărui finalitate este verificarea conformităţii hotărârii cu normele legale aplicabile.

Mai mult decât atât, trebuie subliniat că recurenţii aveau posibilitatea de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză în cadrul apelului, acesta fiind momentul procedural adecvat pentru contestarea concluziilor expertului şi pentru propunerea unor clarificări sau rectificări ale evaluării. În condiţiile în care nu s-au formulat obiecţiuni la expertiza realizată, invocarea acestui aspect în recurs nu poate fi reţinută ca un motiv de nelegalitate, ci constituie o simplă nemulţumire subiectivă faţă de modul în care instanţa de apel a administrat, interpretat şi valorificat probele.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna dintre susţinerile reclamanţilor nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Faţă de soluţia pronunţată, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata către intimatul-reclamant Vizireanu Dragoş B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 8.881,45 RON, reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 1460 A din 09 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata către intimatul-reclamant Vizireanu Dragoş B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 8.881,45 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2024.