Revision for violation of res judicata in conflicting procedural error rulings

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Împotriva încheierii civile din data de 8 mai 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, precum şi a deciziei civile nr. 180 din 24 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborate cu art. 511 alin. (1) pct. 8 şi art. 510 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea cererii de revizuire şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 513 alin. (4) teza I C. proc. civ., anularea încheierii civile din data de 8 mai 2024 şi a deciziei civile nr. 180 din 24 martie 2025 şi trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ.

Prin cererea de revizuire, revizuentul a expus istoricul procesual al cauzei, cu indicarea etapelor parcurse (fond, apel, recurs), a hotărârilor pronunţate şi a împrejurărilor pe care le consideră relevante pentru soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac.

Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, intimatul a solicitat Tribunalului Bucureşti să dispună anularea, în parte, a PUG Bucureşti, aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, în ceea ce priveşte încadrarea imobilelor situate în Bucureşti, str. x, loturile x şi 13, în zona V3a - spaţii verzi pentru agrement, precum şi anularea Certificatului de urbanism nr. x din 30.07.2018, prin care aceleaşi imobile au fost încadrate în zona V3a, în loc de zona LIc. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor să emită un nou certificat de urbanism pentru aceste imobile, conform Avizului de urbanism nr. x din 05.06.2006 şi Hotărârii de aprobare a PUD pentru construcţii definitive pe teren proprietate privată - PUD Drumul Piscul Moşului 10-12, teren încadrat în zona LIc - locuinţe individuale şi colective mici situate în noile extinderi, cu POT maxim 45%, CUT maxim 1,3 şi regim maxim de înălţime P+2E+M.

De asemenea, printr-o altă cerere de chemare în judecată, ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, intimatul a solicitat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti să dispună obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului proprietatea sa, situat în Bucureşti, str. x, loturile x şi 13, începând cu data de 17.09.2016 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, valoare estimată provizoriu la suma de 0,4 euro/mp/lună.

Fără a ţine seama de efectele pe care soluţia ce urma a fi pronunţată în dosarul nr. x/2019 le-ar fi putut produce asupra analizei juridice din dosarul nr. x/2019, prin sentinţa civilă nr. 8724 din 19.11.2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de intimat şi a obligat Municipiul Bucureşti la plata sumei de 105.809 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 17.09.2016-22.09.2020 pentru imobil, precum şi în continuare, până la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că fapta ilicită a pârâtului constă în inacţiunea de a asigura folosinţa terenului proprietatea reclamantului potrivit categoriei curţi-construcţii prevăzute pentru terenul în discuţie în Cartea Funciară, în lipsa aplicării efective a posibilei derogări de la funcţiunile admise prin PUG, derogări prevăzute, de asemenea, de PUG din anul 2000 aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, respectiv prin PUZ conform pct. 4.3. din Regulamentul Local de Urbanism al Municipiului Bucureşti, Titlul I, Punctul 4. S-a mai arătat că adoptarea HCGMB nr. 269/2000, prin care terenul aflat în proprietatea autorului reclamantului şi ulterior în proprietatea reclamantului, este încadrat în categoria spaţii verzi pentru agrement, deşi acesta nu făcea obiectul dreptului de proprietate publică şi nu asigura o funcţiune de utilitate publică, a afectat însăşi exercitarea dreptului de proprietate privată, constituind o ingerinţă în exerciţiul acestui drept din partea unei autorităţi a statului, fără acordarea unei juste despăgubiri.

Împotriva sentinţei civile nr. 8724/2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2019, Municipiul Bucureşti a formulat apel, arătând că pe rolul Tribunalului Bucureşti se afla dosarul nr. x/2019, având ca obiect PUG-ul aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 şi certificatul de urbanism nr. x din 30.07.2018, dosar care prezenta legătură cu cauza. În aceste condiţii, apelantul a susţinut că instanţa ar fi trebuit să dispună suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei menţionate.

La data de 15.03.2021, în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 1719/15.03.2021, prin care a respins cererea formulată de reclamant privind anularea PUG MB pentru încadrarea urbanistică a imobilelor în subzona V3a. Instanţa a reţinut, în esenţă, că încadrarea terenurilor în categoria curţi-construcţii potrivit extraselor de carte funciară nu poate atrage nulitatea parţială a HCGMB nr. 269/2000, întrucât viziunea urbanistică a oraşului şi stabilirea zonelor funcţionale reprezintă atributul exclusiv al consiliului local.

Prin încheierea din 02.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în mod eronat, că prin cererea de apel apelantul ar fi solicitat suspendarea dosarului până la soluţionarea dosarului nr. x/2019, având ca obiect anularea PUG-ului aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 şi a certificatului de urbanism nr. x din 30.07.2018. În temeiul acestei constatări, instanţa a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei respective.

Ulterior, la data de 29.11.2022, în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia civilă nr. 3071/29.11.2022, prin care a respins recursul formulat de intimat împotriva sentinţei civile nr. 1719/15.03.2021. Instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că în contextul marjei de apreciere de care dispun autorităţile publice în stabilirea regimului urbanistic al unor zone, în raport cu funcţiunea dominantă, prima instanţă a avut în vedere posibilitatea instituirii unor limitări în ceea ce priveşte categoriile de lucrări de construcţii care pot fi realizate. S-a arătat că soluţia Tribunalului nu a fost în sensul că prin includerea imobilului reclamantului în zona V3a nu ar putea fi afectat dreptul de proprietate, ci în sensul că exercitarea acestui drept este supusă unor limitări ce decurg din modalitatea de încadrare a întregii zone. S-a reţinut că o astfel de situaţie nu poate atrage nulitatea PUG, rolul actului fiind acela de a stabili regimul urbanistic aplicabil unor imobile, iar nu de a analiza situaţia particulară a fiecărui proprietar. Totodată, s-a subliniat că autorităţile publice beneficiază de o largă marjă de apreciere în stabilirea încadrării urbanistice a unei zone, adoptând asemenea măsuri în considerarea interesului general.

Curtea de Apel a mai arătat că, în cazul exercitării folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general, nu se poate vorbi despre un transfer de proprietate de la un titular la altul, ci doar despre o limitare a unuia dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv folosinţa, limitare justificată de existenţa unui interes general ce trebuie satisfăcut şi de principiul proporţionalităţii.

În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei exproprieri de facto, astfel cum a susţinut recurentul, simplul fapt că terenul în discuţie nu poate fi utilizat potrivit scopului avut în vedere de proprietar neputând constitui temei pentru anularea hotărârii atacate. Curtea a concluzionat că pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate privată reprezintă, în realitate, o restrângere a exerciţiului folosinţei bunurilor, restrângere admisă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care nu echivalează cu o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

La data de 20.03.2024, împotriva încheierii de suspendare, Municipiul Bucureşti a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale, solicitând Tribunalului Bucureşti să dispună corectarea erorii materiale cuprinse atât în considerentele, cât şi în dispozitivul acestei încheieri, constând în consemnarea faptului că Municipiul Bucureşti ar fi formulat cerere de suspendare până la soluţionarea dosarului nr. x/2019, având ca obiect anularea PUG-ului aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 şi a certificatului de urbanism nr. x din 30.07.2018, şi înlocuirea acestei menţiuni cu precizarea că suspendarea a fost dispusă din oficiu, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cererea a fost înregistrată sub nr. x/2019/a2.

De asemenea, împotriva aceleiaşi încheieri de suspendare, Municipiul Bucureşti a declarat recurs, solicitând Curţii de Apel Bucureşti să dispună înlăturarea considerentelor referitoare la faptul că ar fi formulat o cerere de suspendare până la soluţionarea dosarului nr. x/2019 şi înlocuirea acestora, inclusiv în dispozitiv, cu menţiunea că suspendarea a fost dispusă din oficiu, conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cererea a fost înregistrată sub nr. x/2019/a1.

Prin încheierea civilă din 08.05.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de Municipiul Bucureşti, reţinând că susţinerile acestuia privesc modalitatea de interpretare a apărărilor formulate în apel şi clarificarea chestiunii suspendării cauzei în temeiul art. 413 C. proc. civ., aspect care nu poate fi lămurit printr-o cerere de îndreptare a erorii materiale.

Ulterior, la data de 26.09.2024, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia civilă nr. 613R/2024, prin care a respins recursul formulat de Municipiul Bucureşti împotriva încheierii de suspendare. Instanţa a reţinut că, deşi în apelul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 8724/19.11.2020 se face vorbire despre respingerea cererii de suspendare de către prima instanţă şi nu se formulează o nouă cerere de suspendare în apel, aşa cum rezultă din practicaua încheierii recurate, această inadvertenţă are caracterul unei erori materiale săvârşite de Tribunal în redarea susţinerilor părţilor, eroare care nu a produs nicio vătămare, întrucât măsura suspendării a fost pusă în discuţie, iar părţile au concluzionat asupra acesteia.

La data de 07.10.2024, împotriva încheierii din 08.05.2024 pronunţate în dosarul nr. x/2019, Municipiul Bucureşti a declarat recurs. La termenul din 09.10.2024, Tribunalul Bucureşti a pronunţat decizia civilă nr. 2990/09.10.2024, prin care a constatat perimată cererea de apel formulată de Municipiul Bucureşti, fără a ţine seama de autoritatea de lucru judecat a considerentelor decizorii reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în decizia nr. 613R/2024, precum şi de statuările din decizia civilă nr. 3071/29.11.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei hotărâri, Municipiul Bucureşti a declarat recurs. La data de 24.03.2025, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat recursurile formulate atât împotriva încheierii din 08.05.2024, cât şi împotriva deciziei civile nr. 2990/09.10.2024, pronunţând decizia civilă nr. 180/24.03.2025.

Efectul măsurilor dispuse de Curtea de Apel Bucureşti constă în definitivarea unor hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unor acte jurisdicţionale rămase anterior definitive. Astfel, decizia civilă nr. 180 din 24.03.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă cererea de recurs formulată împotriva încheierii civile din 08.05.2024 a Tribunalului Bucureşti, contravine autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 613R din 26.09.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care s-a reţinut că nu s-a formulat o nouă cerere de suspendare în apel, iar menţiunea contrară din practicaua încheierii recurate reprezintă o eroare materială, lipsită de vătămare, câtă vreme măsura suspendării a fost pusă în discuţie şi părţile au concluzionat asupra acesteia.

De asemenea, decizia civilă nr. 183 din 24.03.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2990 din 09.10.2024 a Tribunalului Bucureşti, încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3071 din 29.11.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care s-a stabilit că încadrarea urbanistică a imobilului în zona V3a nu reprezintă faptă ilicită a Municipiului Bucureşti şi nu echivalează cu o expropriere de fapt în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Prin urmare, se susţine că cererea de revizuire este admisibilă în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât încheierea civilă din 08.05.2024 a Tribunalului Bucureşti şi decizia civilă nr. 180 din 24.03.2025 a Curţii de Apel Bucureşti încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 613R din 26.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi formulată cerere de revizuire împotriva unei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri pronunţate anterior, indiferent dacă prima priveşte fondul cauzei ori un incident procedural, condiţiile legale urmând a fi verificate prin raportare la actele jurisdicţionale aflate în discuţie şi la efectele lor obligatorii.

Acest motiv de revizuire constituie remediul prevăzut de lege pentru situaţiile în care se ajunge la încălcarea autorităţii de lucru judecat prin pronunţarea unor hotărâri contradictorii. Pentru a putea fi invocat în mod valabil, este necesar ca anumite condiţii să fie îndeplinite cumulativ. Astfel, hotărârile aflate în conflict trebuie să fie definitive, chiar dacă prin ele nu s-a soluţionat fondul cauzei, motivul fiind aplicabil şi hotărârilor care privesc incidente procedurale. De asemenea, acestea trebuie să fi fost pronunţate în cadrul aceluiaşi litigiu, în sensul existenţei triplei identităţi de elemente: părţi, obiect şi cauză. Totodată, hotărârile contradictorii nu trebuie să fi fost date în acelaşi dosar, ci în dosare diferite, aflate pe rolul instanţelor. Este necesar, de asemenea, ca în cel de-al doilea proces excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată, iar dacă a fost ridicată, să nu fi fost valorificată de instanţă. În fine, cererea de revizuire trebuie să tindă la anularea celei de-a doua hotărâri, pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat vizează nu doar dispozitivul hotărârii, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină. În consecinţă, alături de dispozitiv, se bucură de autoritate de lucru judecat şi considerentele decisive, acelea care constituie fundamentul şi explicaţia soluţiei adoptate, fac corp comun cu dispozitivul şi, în lipsa lor, hotărârea ar fi lipsită de claritate, neputând fi determinate limitele judecăţii şi aspectele tranşate de instanţă.

De asemenea, se bucură de autoritate de lucru judecat considerentele decizorii, respectiv acelea care tranşează aspecte litigioase incidente sau prealabile cercetării fondului şi care nu pot fi reflectate în dispozitiv decât indirect. Astfel de considerente conţin soluţii autonome, de sine stătătoare, şi au aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul hotărârii.

Considerentele decizorii ale unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât finalitatea acestui efect constă în evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi în asigurarea celerităţii actului de justiţie, într-un proces ulterior urmând a se aplica, cu efect pozitiv, ceea ce a statuat prima instanţă, chiar şi atunci când soluţia a fost pronunţată pe cale incidentală.

Din această perspectivă, doctrina a subliniat că a nega efectul autorităţii de lucru judecat unei soluţii date de instanţă asupra unui punct litigios supus dezbaterii părţilor, pe motiv că aceasta este cuprinsă în considerente, echivalează cu negarea fundamentului autorităţii de lucru judecat - verificarea jurisdicţională prin care instanţa oferă un răspuns la contestaţia dedusă judecăţii - şi ar conduce la deschiderea unui şir nesfârşit de procese.

În ceea ce priveşte problema calificării ca eroare materială a consemnării potrivit căreia Municipiul Bucureşti ar fi solicitat Tribunalului Bucureşti, în etapa apelului, suspendarea dosarului nr. x/2019, există două hotărâri contradictorii. Pe de o parte, prin decizia nr. 613R din 26.09.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, prin considerente cu valoare decizorie şi rămase definitive la aceeaşi dată, a stabilit că nu a fost formulată o nouă cerere de suspendare în apel, iar consemnarea contrară reprezintă o eroare materială săvârşită de Tribunal în redarea susţinerilor părţilor, eroare care nu a produs nicio vătămare, întrucât suspendarea a fost pusă în discuţie şi părţile au concluzionat asupra acesteia.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 180 din 24.03.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul declarat împotriva încheierii civile din 08.05.2024 a Tribunalului Bucureşti, soluţie pronunţată ulterior care contrazice statuările definitive şi obligatorii din Decizia nr. 613R/26.09.2024.

Rezultă că, în timp ce considerentele decizorii şi dispozitivul deciziei nr. 613R/26.09.2024 consacră faptul că nu s-a formulat o nouă cerere de suspendare în apel, decizia civilă nr. 180/24.03.2025 validează respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale, soluţie care contravine celor stabilite anterior cu putere de lucru judecat.

În prezent, între aceleaşi părţi şi cu privire la aceeaşi problemă de drept există două hotărâri care oferă soluţii contradictorii. Prin decizia nr. 613R din 26.09.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că menţiunea potrivit căreia Municipiul Bucureşti ar fi formulat cerere de suspendare în apel reprezintă o eroare materială a Tribunalului în redarea susţinerilor părţilor, eroare care nu a produs vătămare, întrucât suspendarea a fost pusă în discuţie şi părţile au concluzionat asupra acesteia. Aceste statuări, cu valoare decizorie, au intrat în puterea lucrului judecat la data rămânerii definitive a hotărârii. Raportat la autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, Curtea de Apel Bucureşti era ţinută ca, în dosarul nr. x/2019, să admită recursul formulat de Municipiul Bucureşti, să caseze încheierea din 08.05.2024 a Tribunalului Bucureşti şi, rejudecând, să admită cererea de îndreptare a erorii materiale.

Prin decizia civilă nr. 180 din 24.03.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat însă legalitatea încheierii Tribunalului Bucureşti din 08.05.2024 şi a respins cererea de recurs împotriva soluţiei de respingere a îndreptării erorii materiale, reţinând că aspectele invocate vizau modalitatea de interpretare a apărărilor formulate în cuprinsul cererii de apel şi modul de punere în discuţie a chestiunii suspendării cauzei în temeiul art. 413 C. proc. civ., aspecte care nu pot fi lămurite printr-o cerere de îndreptare a erorii materiale.

Prin această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a validat practicaua eronată şi respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale, deşi existenţa erorii fusese deja statuată prin considerente decizorii obligatorii în decizia nr. 613R/26.09.2024. În acest mod, hotărârea ulterioară contrazice statuările definitive şi obligatorii anterioare, încălcând autoritatea de lucru judecat.

Faţă de această contradicţie, condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se constată a fi îndeplinite cumulativ. Ambele hotărâri sunt definitive, există identitate de părţi, obiect şi cauză în privinţa problemei litigioase, hotărârile au fost pronunţate în dosare diferite, iar încălcarea autorităţii de lucru judecat rezultă din contrarietatea dintre statuările decizorii ale deciziei nr. 613R/26.09.2024 şi soluţia ulterioară din decizia nr. 180/24.03.2025.

În consecinţă, cererea de revizuire este admisibilă în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar soluţia ce se impune este anularea hotărârii ulterioare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 513 alin. (4) C. proc. civ., cu consecinţa admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale.

Pentru aceste motive, se solicită admiterea cererii de revizuire, casarea deciziei civile nr. 180/24.03.2025 şi a încheierii din 08.05.2024, iar rejudecând, admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de Municipiul Bucureşti.

În drept, sunt aplicabile dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 430 alin. (2), art. 431-432, art. 442, art. 413 alin. (1) pct. 1 şi art. 513 alin. (4) C. proc. civ., precum şi principiile generale privind autoritatea de lucru judecat şi securitatea raporturilor juridice.

2. Decizia împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire

Prin decizia nr. 180 R din 24 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva încheierii din 08.05.2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Prin încheierea din 08.05.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

În motivarea cererii de îndreptare a erorii materiale s-a arătat că, atât în considerentele încheierii de suspendare a cauzei din 02.02.2022, cât şi în dispozitivul acestui act jurisdicţional, s-a consemnat faptul că Municipiul Bucureşti ar fi formulat cerere de suspendare până la soluţionarea dosarului nr. x/2019, având ca obiect anularea PUG-ului aprobat prin HCGMV nr. 269/2000 şi a certificatului de urbanism nr. x din 30.07.2018, şi s-a solicitat înlocuirea acestora, inclusiv în dispozitiv, cu menţiunea că Tribunalul Bucureşti a invocat din oficiu incidentul suspendării, raportat la dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

3. Apărările formulate în cauză

În cauza nu s-a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată prin prisma prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Municipiul Bucureşti, prin Primar, a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând decizia civilă nr. 180 din 24 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019. Prin această decizie, instanţa de apel a respins, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva încheierii din 08.05.2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, menţinând soluţia prin care fusese respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulate în legătură cu încheierea de suspendare a judecăţii din 02.02.2022.

În susţinerea cererii de revizuire, revizuentul a invocat existenţa unor hotărâri potrivnice între decizia atacată şi alte hotărâri anterioare, făcând referire, în special, la decizia civilă nr. 613R din 26.09.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019, la decizia civilă nr. 3071 din 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019, precum şi la decizia civilă nr. 183 din 2025, pronunţată în dosarul principal nr. x/2019

Potrivit susţinerilor reprezentantului revizuentului din şedinţa publică din 5 iunie 2025, revizuirea, vizează încheierea din 8 mai 2024 şi decizia civilă nr. 180R din 24 martie 2025, obiectul efectiv al revizuirii constituind-ul decizia nr. 180R/2025, despre care se susţine că este contrară deciziei nr. 613/2024, iar încheierea din 8 mai 2024 ar fi rămas definitivă prin efectul acestei decizii.

Astfel, se pretinde că decizia nr. 180 din 24 martie 2025 ar fi fost pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a acestei hotărâri ori în contradicţie cu statuările ei, îndeosebi sub aspectul calificării erorii materiale reţinute în încheierea de suspendare şi al modalităţii de soluţionare a incidentului procesual al suspendării.

De asemenea, a arătat că încheierea de suspendare din 02.02.2022 conţine o eroare materială de fapt, constând în consemnarea greşită a împrejurării că apelantul ar fi solicitat suspendarea judecăţii, eroare care ar fi trebuit remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ.

Revizuentul a susţinut că instanţele de fond şi de apel au calificat în mod greşit această situaţie ca fiind o chestiune de interpretare juridică, refuzând astfel corectarea ei, iar această abordare ar contraveni considerentelor deciziei nr. 613R/2024, care ar fi recunoscut existenţa erorii materiale.

Înalta Curte reţine, mai întâi, că problema "erorii materiale" invocate de revizuent a fost deja caracterizată, prin decizia asupra recursului împotriva încheierii de suspendare, ca o inadvertenţă de consemnare a susţinerilor părţilor, lipsită de vătămare, întrucât suspendarea a fost pusă în discuţie şi dezbătută contradictoriu, iar apărătorii au concluzionat pe acest aspect. Această calificare priveşte strict contextul legalităţii măsurii suspendării şi nu a tranşat, ca obiect al judecăţii, posibilitatea şi nici calea procedurală de corectare ulterioară a consemnării în temeiul art. 442 C. proc. civ.

Pe de altă parte, decizia a cărei revizuire se solicită a statuat explicit că aspectul reclamat de Municipiul Bucureşti nu intră în sfera erorilor materiale îndreptabile pe calea art. 442 C. proc. civ., ci ţine de modul în care instanţa a înţeles şi a încadrat apărările din apel şi, respectiv, de modalitatea de punere în discuţie a suspendării (din oficiu ori la cererea părţii). Or, asemenea chestiuni exced corecturilor formale vizate de art. 442 C. proc. civ.

În plus, s-a arătat că hotărârea anterioară nu a statuat asupra îndreptării pe calea art. 442, astfel încât nu se poate susţine existenţa unei autorităţi de lucru judecat asupra posibilităţii de corecţie pe această cale. În consecinţă, soluţia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale a fost confirmată ca legală, fără a se naşte o opoziţie de soluţii faţă de statuările din dosarul privind încheierea de suspendare.

Din această perspectivă, nu se verifică existenţa unor hotărâri potrivnice în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Între hotărârea pronunţată asupra recursului împotriva încheierii de suspendare şi hotărârea pronunţată asupra recursului vizând cererea de îndreptare există o convergenţă de efecte: ambele păstrează statu-quo-ul procesual (menţinerea suspendării şi, respectiv, respingerea îndreptării), iar eventualele deosebiri privesc planul motivării, nu al soluţiilor din dispozitiv. Contrarietatea relevantă pentru revizuire este cea care rezultă din soluţii ireconciliabile, nu din nuanţe ale raţionamentului juridic.

Cât priveşte trimiterile revizuentului la soluţiile din litigiul principal (dosarul nr. x/2019), acestea vizează un alt obiect (legalitatea reglementărilor urbanistice şi marja de apreciere a autorităţilor în stabilirea funcţiunii dominante), fără identitate de cauză cu incidentul procesual analizat aici (suspendarea din dosarul conex şi cererea de îndreptare a unei consemnări). Hotărârea pronunţată în acel dosar fixează reperele de legalitate în materia PUG/încadrării V3a şi a distinctei probleme a restrângerii folosinţei în interes general. Ea nu tranşează, nici prin dispozitiv, nici prin considerente indispensabile soluţiei, chestiunea tehnico-procesuală a îndreptării încheierii de suspendare. În lipsa triplei identităţi (părţi, obiect, cauză) şi a unei opoziţii de soluţii, nu se poate vorbi de hotărâri potrivnice.

Prin urmare, raportat la exigenţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea nu poate servi la reexaminarea opţiunii instanţei de recurs privind (ne)încadrarea criticii pe calea art. 442 C. proc. civ. şi nici la "armonizarea" motivărilor unor hotărâri care, în dispozitiv, nu se contrazic. Finalitatea acestui caz de revizuire este de a restaura autoritatea de lucru judecat atunci când o hotărâre ulterioară a ignorat-o printr-o soluţie contrară. Or, în speţă, nu s-a dovedit existenţa unei asemenea contrarietăţi de soluţii şi nici identitatea de cauză între hotărârile invocate. În consecinţă, motivul de revizuire nu este incident.

Critica întemeiată pe pretinsa nesocotire a autorităţii de lucru judecat nu poate fi primită. Autoritatea de lucru judecat operează numai în raport cu aceeaşi pricină (identitate de părţi, obiect şi cauză) şi împiedică rejudecarea ori soluţionarea diferită a aceluiaşi raport juridic. Or, decizia a cărei revizuire se cere nu a repus în discuţie fondul litigiului din dosarul principal şi nu a infirmat statuări din acesta, ci a tranşat, pentru prima şi singura dată, o chestiune autonomă de tehnică procesuală (încadrarea demersului în sfera art. 442 C. proc. civ.).

Deopotrivă, susţinerea potrivit căreia considerentele din hotărârile anterioare ar constitui "statuări" obligatorii este eronată. Puterea de lucru judecat se ataşează dispozitivului şi considerentelor indispensabile acestuia (acelea care fac corp comun cu soluţia). Menţiunea incidentală din recursul pe suspendare privind existenţa unei inadvertenţe de consemnare a servit exclusiv verificării inexistenţei unei vătămări procesuale sub aspectul contradictorialităţii şi nu a creat o obligaţie de îndreptare în sensul art. 442 C. proc. civ. în litigiul distinct privind îndreptarea.

Rezultă, aşadar, că nu există opoziţie de soluţii între hotărârile comparate, ci, cel mult, o diferenţă de motivare asupra naturii juridice a aceleiaşi împrejurări de fapt (diferenţă care nu intră în câmpul de incidenţă al art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Revizuirea nu este o cale de armonizare a motivărilor şi nici un instrument pentru reexaminarea calificării juridice date, în limitele competenţei instanţei de recurs, unui incident procesual distinct de litigiul principal.

Înalta Curte subliniază că distincţia dintre considerentele decizorii şi dispozitivul hotărârii este esenţială: forţa obligatorie se ataşează soluţiei din dispozitiv şi considerentelor indispensabile acesteia, iar nu fiecărei afirmaţii din motivare. În speţă, divergenţa invocată priveşte interpretarea juridică a unei împrejurări de fapt în cauze cu obiect diferit, fără a contura o opoziţie la nivelul soluţiilor învestite cu putere de lucru judecat.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de Municipiul Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 180 R din 24 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Nu sunt îndeplinite cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu s-a dovedit existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, lipseşte identitatea de cauză între hotărârile indicate, nu s-a constatat vreo încălcare a autorităţii de lucru judecat, iar pretinsa contradicţie invocată de revizuent vizează diferenţe de motivare care nu pot atrage incidenţa acestei căi extraordinare.

Rezultă că nu există incongruenţă între dispozitivele hotărârilor comparate, ci, cel mult, o diferenţă de argumentare. O asemenea situaţie nu intră în domeniul de aplicare al art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care cererea de revizuire va fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul Municipiul Bucureşti prin Primar împotriva deciziei nr. 180R din 24 martie 2025 pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2025.