Civil liability for unauthorized disclosure of confidential criminal investigation data: failure to prove causal link and fault delimiting official press releases from journalistic sources

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20.12.2024 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de prejudiciu moral, pretins a fi fost produs reclamantului prin divulgarea, fără drept, a unor informaţii confidenţiale şi date personale din dosarul de urmărire penală nr. 47-D/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Caraş-Severin, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş Severin

Prin sentinţa nr. 578 din 23.05.2023, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 325 din 17.12.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul-apelant A. în contradictoriu cu pârâtul-intimat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara - Biroul Teritorial Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 578 din 23.05.2024, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2023. A respins cererea reclamantului-apelant privind cheltuielile de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 325 din 17.12.2024, solicitând admiterea recursului ca întemeiat, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului formulat şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului, apelului şi recursului.

Recurentul a solicitat constatarea nelegalităţii deciziei recurate, ca urmare a incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că, deşi curtea de apel a reţinut întemeiate susţinerile sale privind faptul că prima instanţă a pronunţat o hotărâre denumită "decizie" în loc de "sentinţă", contrar art. 424 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că eroarea de denumire nu i-ar fi cauzat vreo vătămare şi, în consecinţă, nu impune sancţionarea acestui act jurisdicţional. Recurentul a precizat că nu a invocat denumirea greşită pentru a dovedi o vătămare procesuală, ci pentru a sublinia, împreună cu celelalte critici, modul superficial şi nelegal în care cauza a fost analizată şi soluţionată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de apel privind inexistenţa culpei pârâtei în divulgarea, fără drept, a unor informaţii confidenţiale şi date personale din dosarul de urmărire penală nr. 47-D/P/2023 este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept incidente, ceea ce a condus la respingerea nelegală a cererii de acordare a daunelor morale. Totodată, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că întâmpinarea a fost formulată, în această etapă procesuală, de aceeaşi pârâtă din primă instanţă, prin reprezentantul său legal (procuror-şef DIICOT, B.), în temeiul raporturilor ierarhice de organizare, calificând situaţia ca fiind una de reprezentare legală (care nu presupune mandat), şi nu de calitate procesuală pasivă; a subliniat că DIICOT - Structura Centrală nu a avut calitate de parte în primă instanţă şi nu a fost împuternicită prin mandat special în cauză, raporturile ierarhice neputând, prin ele însele, să suplinească cerinţele calităţii procesuale.

Recurentul a arătat că, din întâmpinarea depusă în apel, rezultă că aceasta fusese formulată de DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara şi DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, sub antetul "DIICOT - Structura Centrală - Compartimentul Juridic", şi semnată de procurorul-şef al Direcţiei, B.. A susţinut că DIICOT - Structura Centrală nu participase la judecata în fond, astfel încât nu putea formula întâmpinare împotriva unui apel îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate într-un litigiu purtat între alte părţi, nefiind titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii şi neavând calitate de parte la judecata pe fond. A precizat că apariţia, în apel, a DIICOT - Structura Centrală se situa în afara cadrului legal. Neparticipând la judecata pe fond, aceasta nu putea formula întâmpinare, neexistând identitate între instituţia respectivă şi subiectele raportului juridic litigios.

Recurentul a arătat că pârâţii în cauză erau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara, jud. Timiş, şi DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, cu sediul în Reşiţa, jud. Caraş-Severin. Întâmpinarea şi apărările formulate la fond au fost semnate exclusiv de procurorul C. din cadrul DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin. În consecinţă, a susţinut că numai DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara şi DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, în calitate de pârâţi cu calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, erau îndreptăţiţi să formuleze întâmpinare în apel, iar DIICOT - Structura Centrală, în calitate de organ ierarhic superior, nu avea legătură cu litigiul privind prejudiciul pretins din divulgarea, fără drept, a unor informaţii confidenţiale şi date personale din dosarul de urmărire penală nr. 47-D/P/2023, instrumentat de Biroul Teritorial Caraş-Severin, şi nu putea formula întâmpinare într-o cauză care nu o viza.

Recurentul a mai susţinut că DIICOT - Structura Centrală nu fusese împuternicită, prin mandat special acordat de DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara ori de DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, să formuleze, în numele şi pentru aceste structuri, apărări/întâmpinare în apel. La momentul formulării şi depunerii întâmpinării nu exista niciun mandat special acordat de pârâte în vederea reprezentării şi susţinerii apărărilor în dosar. Contrar opiniei instanţei de apel, a afirmat că raporturile ierarhice de organizare nu echivalau şi nu probau legitimarea procesuală pasivă. Nu se putea susţine că instituţia ierarhic superioară avea calitate procesuală pasivă indiferent de speţă, o atare calitate neputând deriva din simpla existenţă a unei subordonări administrative.

În sprijinul acestor susţineri, recurentul a invocat art. 8 din Regulamentul de ordine interioară al DIICOT din 5 martie 2024, arătând că, deşi secţiile, serviciile, birourile şi compartimentele sunt organizate ierarhic, iar personalul este subordonat procurorului-şef al direcţiei/structurii, subordonarea administrativă nu echivalează, în viziunea sa, cu legitimarea procesuală în litigii civile. A mai invocat art. 98 din acelaşi Regulament, potrivit căruia procurorii din serviciile şi birourile teritoriale participă la judecarea cauzelor penale şi civile potrivit dispoziţiei procurorului-şef al serviciului/biroului, apreciind că această normă confirmă că structurile teritoriale implicate în cauză sunt îndreptăţite să susţină apărarea în instanţă. De asemenea, a invocat art. 17 din O.U.G. nr. 78/2016, care permite procurorilor din structura centrală preluarea, în vederea efectuării urmăririi penale, a unor cauze de competenţa structurilor teritoriale, prin dispoziţia motivată a procurorului-şef al DIICOT, subliniind că această ipoteză vizează exclusiv faza urmăririi penale şi nu este aplicabilă prezentului litigiu civil.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a confundat reprezentarea legală internă, izvorâtă din organizarea ierarhică, cu legitimarea procesuală pasivă şi cu dreptul concret de a formula întâmpinare în nume propriu ori în lipsa unui mandat special din partea pârâţilor teritoriali, fără o motivare suficientă, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Totodată, a susţinut că au fost aplicate greşit normele juridice incidente privind cadrul procesual şi efectele ierarhiei administrative în raporturile de drept procesual civil, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a solicitat să se constate că hotărârea recurată nu a fost motivată, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia. A arătat că dispozitivul unei hotărâri trebuie să fie sprijinit pe considerente şi să decurgă logic din acestea, iar motivarea trebuie să expună raţionamentul logico-juridic ce conduce instanţa la soluţie, cu analiza prealabilă a stării de fapt şi, ulterior, a încadrării juridice.

În esenţă, a susţinut că instanţa de apel a reţinut aspecte trunchiate, lipsite de coerenţă juridică, pentru a justifica soluţia de respingere a apelului, fără a-şi motiva concret soluţia prin raportare la probe, la situaţia de fapt şi la normele de drept incidente.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel trebuia să analizeze cauza în limitele apelului şi să motiveze asupra aspectelor invocate de părţi, nu să ignore materialul probator existent la dosar pentru a susţine soluţia de respingere. A precizat că, deşi Curtea a menţionat efectul devolutiv al apelului, a procedat identic cu prima instanţă, neanalizând efectiv argumentele apelantului şi neprezentând, în concret şi raportat la natura cauzei, motivele de fapt şi de drept care au fundamentat convingerea sa în sensul respingerii apelului. A conchis că nu au fost respectate exigenţele motivării, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, situaţie ce atrage casarea în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte depăşirea limitelor judecăţii şi motivarea selectivă, recurentul a solicitat să se constate că, în mod nelegal şi cu depăşirea limitelor judecăţii, instanţa de apel a apreciat că "se impune înlăturarea din corpul sentinţei apelate a aprecierilor primei instanţe cu privire la potenţialul prejudiciator al cuvintelor folosite de jurnalişti, pentru că nu fac obiectul prezentei cauze". A arătat că instanţa de apel era ţinută să examineze cauza în limitele apelului reclamantului şi ale obiectului dedus judecăţii şi să motiveze asupra aspectelor invocate, neexistând o reglementare care să permită înlăturarea din oficiu a motivelor primei instanţe. A imputat instanţei depăşirea cadrului procesual şi o motivare selectivă, încadrând critica la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, prin efectele juridice produse, la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greşite a normelor privind limitele devoluţiunii şi efectul devolutiv al apelului.

Recurentul a arătat, cu referire la obligaţia instanţei de a răspunde motivelor părţilor prevăzută de art. 425 C. proc. civ., în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că "motivarea hotărârii judecătoreşti nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor". A susţinut că admiterea unei asemenea teze ar echivala cu recunoaşterea unui drept al instanţei de a se pronunţa selectiv, "după bunul plac", asupra unor chestiuni preferenţiale, pentru a-şi justifica soluţia, cu ignorarea argumentelor părţilor. A precizat că motivarea actului jurisdicţional constituie garanţie a dreptului la un proces echitabil şi instrument indispensabil controlului judiciar în căile de atac; astfel, art. 425 C. proc. civ. impune prezentarea situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, exprimarea opiniei judecătorului faţă de aceste argumente şi expunerea raţionamentului care fundamentează soluţia. A subliniat că, pentru asigurarea legalităţii procesului şi a puterii de convingere a hotărârii, motivarea trebuie să fie temeinică şi să cuprindă raţionamentul logico-juridic al instanţei, examinarea susţinerilor părţilor reprezentând o obligaţie legală, nu o simplă aşteptare a reclamantului.

A invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi, potrivit căreia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în motivare, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei asupra soluţiei pronunţate, argumente raportate la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii. În caz contrar, hotărârea este lipsită de fundament probator şi legal şi este pronunţată cu nerespectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (ICCJ, Decizia nr. 4857 din 25 octombrie 2022, secţia de contencios administrativ şi fiscal). A subliniat că instanţa trebuie să arate, în mod obligatoriu, fiecare capăt de cerere şi de apărare, precum şi probele administrate, cu menţionarea motivelor pentru care unele au fost reţinute, iar altele înlăturate; motivarea implicită nu este permisă, întrucât încalcă art. 425 C. proc. civ., soluţia dată fiecărei cereri trebuind să se regăsească în considerente şi să îşi găsească acolo fundamentarea (ICCJ, Decizia nr. 1025 din 15 mai 2019).

Recurentul a arătat că, contrar opiniei curţii de apel, odată ce a dovedit publicarea în presă a unor componente ale dosarului penal aflat în custodia pârâtei într-o etapă nepublică a urmăririi penale, acţiunea ori inacţiunea acesteia, care a făcut posibilă încălcarea secretului fazei procedurale, constituie faptă ilicită. A susţinut că specificul urmăririi penale, aflat în atribuţia exclusivă a procurorului şi a organelor de cercetare penală, a fost încălcat, situaţie de natură să angajeze răspunderea instituţiei pârâte.

Recurentul a subliniat că pârâtei îi revenea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru păstrarea caracterului nepublic al dosarului, iar simpla afirmaţie că nu ar fi răspunzătoare de transmiterea informaţiilor către presă nu putea inversa sarcina probei şi nu înlătura probatoriul pozitiv administrat de reclamant, constând în publicarea în presă a componentelor dosarului aflat în custodia pârâtei, într-o etapă nepublică. A invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a normei de drept material privind răspunderea delictuală, reglementată de art. 1357 C. civ., arătând că instanţa nu a stabilit corect legătura de cauzalitate şi fapta ilicită rezultate din nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate şi a nepublicităţii inerente urmăririi penale.

Aceste aspecte atrag incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar deficienţele de motivare atrag, de asemenea, incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la susţinerea privind aşa-zisa oscilaţie a poziţiei apelantului în raport cu cele două comunicate oficiale, recurentul a arătat că aprecierea instanţei de apel a fost lipsită de legătură cu susţinerile cauzei, întrucât a menţionat expres, atât în acţiunea introductivă, cât şi în apel, că nu a contestat cele două comunicate oficiale, acestea necuprinzând numele său şi cu atât mai puţin detalii, informaţii, convorbiri telefonice ori stări de fapt din dosar. Recurentul a susţinut că argumentele sale au vizat exclusiv imposibilitatea ca jurnalistul să fi întemeiat articolele pe comunicatele oficiale ale DIICOT, întrucât aceste comunicate nu au furnizat detalii explicite din dosar ori din convorbirile dintre coinculpaţi obţinute prin interceptări, aşa cum au apărut în presă.

A arătat că, în aceste condiţii, concluzia curţii de apel potrivit căreia pârâta ar fi emis două comunicate "în baza cărora" jurnalistul ar fi redactat articolele era contrazisă de conţinutul efectiv al comunicatelor, raportat la conţinutul articolelor. Recurentul a mai arătat că, dacă instanţa de apel ar fi analizat efectiv aceste comunicate şi nu şi-ar fi însuşit pur şi simplu menţiunile din hotărârea apelată, ar fi constatat că jurnalistul nu putea relata aspecte precum că ar fi fost "în fruntea unui grup infracţional" care exploata sexual tinere din Moldova Nouă, că ar fi organizat petreceri cu "sclave sexuale" şi "orgii de tot felul", că ar fi introdus într-un joc amoros o minoră de 11 ani, că ar fi oferit cataloage cu fete "oferite pe tavă" unor persoane influente, că ar fi determinat pe cineva să implice o minoră în acte de natură sexuală, că ar fi constituit un grup infracţional organizat care deţinea fără drept arme de vânătoare, că ar fi liderul grupării şi ar fi înlesnit prostituţia, că ar fi "prinţul porno de pe Clisura Dunării", "prinţul proxenet", ori alte afirmaţii similare privind coruperea unor persoane din mediul didactic sau medical, aranjarea bacalaureatului, organizarea de chefuri contra cost, procurarea de cliente, folosirea influenţei etc., întrucât asemenea detalii nu se regăseau în comunicatele oficiale ale DIICOT.

Recurentul a subliniat că pretinsa bazare a articolelor pe comunicate oficiale era incompatibilă cu lipsa, în aceste comunicate, a oricăror detalii privind interceptări, conţinutul probelor ori stări de fapt concrete din dosar. A arătat că diferenţa vădită dintre conţinutul articolelor şi cel al comunicatelor relevă că informaţiile publicate proveneau dincolo de strictul cadru al comunicării publice permise prin actele oficiale. A susţinut că publicarea acestor detalii, în timpul unei etape nepublice şi dintr-un dosar aflat în custodia pârâtei, proba fapta ilicită a pârâtei (acţiune sau omisiune care a făcut posibilă încălcarea secretului urmăririi penale), iar simpla afirmaţie a pârâtei că nu ar fi răspunzătoare de trimiterea informaţiilor către presă nu putea răsturna proba pozitivă administrată de reclamant.

Recurentul a arătat că a prezentat în faţa instanţei comunicatele oficiale ale DIICOT - comunicatul de presă din 06.10.2023 şi celălalt comunicat invocat - subliniind că acestea nu îi menţionau numele şi nu dezvăluiau date personale ori confidenţiale, interceptări sau stări de fapt detaliate din dosar, astfel încât nu puteau fundamenta conţinutul articolelor de presă aflate în discuţie. A încadrat această critică în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (motivare deficitară/eronată) şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (aplicare greşită a normei de drept material privind răspunderea delictuală şi a normelor privind comunicarea publică în faza urmăririi penale).

Cu privire la aceste comunicate, a arătat că, la 06.10.2023, DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin a emis un comunicat de presă în care s-a menţionat dispunerea măsurii preventive a reţinerii faţă de un inculpat pentru infracţiunile de trafic de minori, trafic de persoane, proxenetism, act sexual cu un minor, corupere sexuală a minorilor, constituirea unui grup infracţional organizat, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor şi uz de armă fără drept. Totodată, s-a precizat că măsura preventivă fusese dispusă şi faţă de o inculpată pentru infracţiunile de trafic de minori, trafic de persoane şi corupere sexuală a minorilor. A indicat că, în comunicat, acuzaţiile erau redate succint, menţionându-se că, în perioada mai- octombrie 2023, inculpatul ar fi determinat, prin intermediul concubinei sale, implicarea unor minore în acte sexuale, că ar fi constituit un grup infracţional organizat şi că au fost puse în aplicare 13 mandate de percheziţie domiciliară. S-a arătat, de asemenea, că au fost identificate cinci persoane vătămate majore, că acţiunea a beneficiat de suportul poliţiei şi al jandarmeriei şi că persoanele cercetate beneficiază de drepturile şi garanţiile procesuale, inclusiv de prezumţia de nevinovăţie.

Recurentul a mai arătat că pârâta a recunoscut, în întâmpinare, că în articolele din 11.10.2023, 13.10.2023, 14.10.2023, 16.10.2023, 17.10.2023 şi 18.10.2023 s-au regăsit elemente de fapt prezentate în referatul de arestare al procurorului, susţinând totuşi că acestea ar fi fost, ulterior, preluate în hotărârile instanţelor şi încărcate pe portal. A precizat că încărcarea pe portal nu transformă documentele în acte publice, accesul fiind restricţionat prin parolă, astfel încât difuzarea conţinutului în presă nu se poate justifica prin simpla existenţă a portalului.

În ceea ce priveşte sarcina probei şi suficienţa probatoriului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a trecut cu vederea culpa pârâtei în nerespectarea obligaţiilor ce îi reveneau şi a conchis, nelegal, că nu se poate stabili vinovăţia acesteia în scurgerea/divulgarea informaţiilor. A invocat standardul reţinut în Decizia ÎCCJ nr. 913/2021, arătând că a fost suficient faptul că a dovedit publicarea în presă a componentelor dosarului aflat în custodia pârâtei, într-o etapă nepublică. În aceste condiţii, acţiunea ori omisiunea pârâtei a îmbrăcat forma ilicitului, fiind încălcat specificul urmăririi penale (atribut exclusiv al procurorului şi al organelor de cercetare penală). A subliniat că simpla susţinere a pârâtei că nu ar fi răspunzătoare nu a inversat sarcina probei şi nu a răsturnat proba pozitivă a divulgării, incidentă art. 1357 C. civ.

Cu titlu de precizări factuale privind cronologia măsurilor procesuale, recurentul a arătat că, în dosarul nr. x/2023 al DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, s-a dispus reţinerea sa pentru 24 de ore, de la 06.10.2023, ora 18:47, până la 07.10.2023, ora 18:47. Ulterior, prin propunerea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la 07.10.2023, nr. 1734/115/2023, s-a solicitat arestarea preventivă pentru 30 de zile. Prin încheierea penală nr. 47 din 07.10.2023 (JDL - Tribunalul Caraş-Severin, dosar nr. x/2023), s-a admis în parte propunerea şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A. pentru 30 de zile, de la 07.10.2023 până la 05.11.2023 inclusiv. Recurentul a corelat această cronologie cu apariţia detaliilor în presă, subliniind că publicarea a precedat sau a coincis cu momente în care accesul la conţinutul actelor nu era public, ceea ce susţine critica privind divulgarea provenită din sfera pârâtei.

În continuare, recurentul a arătat că, prin încheierea penală nr. 133/CO/DL din 13.10.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a admis contestaţia formulată de acesta, a respins propunerea de arestare preventivă şi a dispus punerea de îndată în libertate, reţinând că măsura arestării fusese luată cu încălcarea legii, întrucât nu erau îndeplinite exigenţele art. 223 alin. (1) C. proc. pen.., în sensul că nu exista o suspiciune rezonabilă că inculpatul A. ar fi săvârşit infracţiunile imputate. Recurentul a susţinut că această succesiune a măsurilor procesuale a întărit concluzia că detaliile apărute în presă au provenit dincolo de cadrul legal al informării publice în faza urmăririi penale.

Recurentul a arătat că, la data de 23.11.2023, a fost din nou reţinut de DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin şi prezentat Tribunalului Caraş-Severin cu propunere de arestare preventivă pentru infracţiunile de trafic de minori şi lipsire de libertate în mod ilegal. A precizat că, prin încheierea din 24.11.2023 (dosar nr. x/2023), Tribunalul Caraş-Severin a dispus arestarea preventivă pe 30 de zile, însă, prin decizia din 29.11.2023, Curtea de Apel Timişoara a admis contestaţia şi a dispus punerea sa de îndată în libertate.

Cu privire la articolul de presă din 06.10.2023, ora 01:46 ("A., încătuşat de DIICOT într-un dosar de proxenetism!"), recurentul a susţinut că, contrar aprecierilor selective ale instanţei de apel, articolul a conţinut informaţii confidenţiale din dosarul de urmărire penală. A arătat că, chiar dacă informaţia privind reţinerea ar fi putut proveni din surse jurnalistice, detaliile referitoare la "petrecerile demente cu sclave sexuale" desfăşurate la o cabană retrasă din zona Urda, la existenţa unor "orgii de tot felul", la implicarea unei minore de 11 ani în "jocuri amoroase" sau la faptul că "li s-ar fi oferit clienţilor cataloage cu fetele ce urmau să fie consumate" nu puteau proveni decât de la persoane care aveau în custodie sau acces la dosar. A subliniat că formule de tipul "sunt voci care vorbesc despre…" nu înlătură caracterul confidenţial al datelor, iar trimiterea la "surse D." privind existenţa în dosar a unor infracţiuni la regimul armelor, cu menţiunea "au fost ridicate arme şi muniţii la percheziţii", relevă că informaţiile proveneau din interiorul dosarului, nefiind accesibile publicului.

În ceea ce priveşte caracterul nepublic al referatului şi al hotărârilor, sursa scurgerilor şi standardul probator, recurentul a arătat că, la data de 24.11.2023, au apărut în presă informaţii privind propunerea de arestare preventivă, pe care pârâta le-a apreciat ca fiind conforme Ghidului/Hotărârii CSM, deşi referatul cu propunere de arestare preventivă nu constituie un document public, iar urmărirea penală nu este o procedură publică. A susţinut că articolele din 27 şi 28.11.2023, care au redat informaţii din hotărârile instanţelor, nu s-au întemeiat pe informaţii publice, ci pe date confidenţiale din dosarul penal, indiferent în custodia cui se afla dosarul în momentul încărcării acestora în dosarul electronic. A subliniat că aveau acces la considerentele hotărârilor inculpaţii, apărătorii acestora şi pârâta, împrejurare care nu crea o îndoială în favoarea pârâtei cu privire la sursa divulgării, întrucât inculpaţii sau apărătorii lor nu aveau interesul de a face publice astfel de date. A menţionat că jurnalistul a avut acces şi la referatul de arestare, care nu fusese încărcat pe portal (apărătorul recurentului l-a citit abia la termen), aspect ce indică faptul că transmiterea referatului, alături de hotărârile pronunţate, s-a realizat de către pârâtă.

Recurentul a arătat că, potrivit întâmpinării pârâtei, aceasta a recunoscut în fapt că articolul din 06.10.2023, ora 01:46 (şi actualizarea acestuia) a fost publicat "în virtutea Ghidului", iar articolul din 06.10.2023, ora 07:45, conţinea un comunicat de presă conform exigenţelor Ghidului/Hotărârii CSM nr. 197/2019 şi că informaţiile au fost furnizate după aducerea la cunoştinţă a calităţii procesuale şi după dispunerea reţinerii. A solicitat să se observe că, din comunicatul de presă, rezulta că la ora 18:47 mass-media era informată în detaliu cu privire la faptele reţinute în sarcina inculpatului, împrejurare contrară limitelor de confidenţialitate şi nepublicitate specifice fazei urmăririi penale.

În esenţă, recurentul a solicitat reţinerea motivelor de casare, în sensul constatării unei motivări insuficiente sau contradictorii a soluţiei Curţii, prin raportare la Decizia ÎCCJ nr. 913/2021, la regimul confidenţialităţii şi la probatoriul administrat, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi constatarea aplicării greşite a normelor de drept material privind răspunderea delictuală (art. 1357 C. civ.) şi a normelor procesual-penale referitoare la caracterul nepublic al urmăririi penale (art. 285 alin. (2) C. proc. pen..), potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care publicarea componentelor dosarului aflat în custodia pârâtei a fost dovedită.

Faţă de toate cele de mai sus, recurentul a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul art. 223 alin. (3), art. 411 alin. (1) pct. 2 şi art. 411 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat judecarea cauzei în lipsa reprezentantului său la dezbateri.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimaţii Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara şi DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, prin reprezentantul legal, au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantul A., în litigiul privind răspunderea civilă delictuală pentru pretinsa divulgare, fără drept, a unor informaţii din dosarul penal, precum şi respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Au solicitat, de asemenea, încuviinţarea probei cu înscrisuri şi judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a, raportat la art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

În esenţă, intimaţii au arătat că întâmpinarea a fost semnată de reprezentantul legal al structurii de parchet, în temeiul art. 7 alin. (1) şi (3) din Regulamentul de ordine interioară al DIICOT, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 464/05.03.2024. Au susţinut că decizia recurată este legală şi suficient motivată, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel expunând coerent şi amplu argumentele de fapt şi de drept (inclusiv analiza comunicatelor oficiale, a articolelor de presă şi a cadrului normativ privind relaţia autorităţilor judiciare cu mass-media), fără obligaţia de a răspunde punctual fiecărui argument formal al părţii. Au arătat că instanţa de apel a soluţionat cauza în limitele devoluţiunii (art. 476-479 C. proc. civ.), corectând excedentul de analiză al primei instanţe în ceea ce priveşte calificarea unor formulări jurnalistice ca jignitoare, întrucât pârâtul nu poate fi ţinut răspunzător pentru conţinutul editorial asupra căruia nu are control. Au susţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 şi urm. C. civ., în lipsa unei fapte ilicite proprii imputabile DIICOT şi a legăturii de cauzalitate, informaţiile apărute în presă provenind din surse alternative, nedovedite ca aparţinând organelor de urmărire penală. Au indicat că jurisprudenţa CEDO invocată în recurs (cauzele Căşuneanu, Voicu, Apostu) nu este aplicabilă în speţă, nefiind probată vreo scurgere de informaţii din partea autorităţilor.

Au precizat, totodată, că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept în sistemul de drept român.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că decizia recurată nu este motivată întrucât instanţa de apel nu a examinat efectiv argumentele şi apărările esenţiale din apel, a ignorat probele administrate şi declaraţiile martorilor, a oferit răspunsuri trunchiate ori generale la motivele de apel, a inserat considerente contradictorii sau străine cauzei, a tratat formal chestiunile procedurale privind denumirea hotărârii de fond şi calitatea procesuală pasivă, a înlăturat din oficiu aprecieri ale primei instanţe fără motivare reală şi a creat astfel aparenţa unei motivări insuficiente raportat la exigenţele art. 425 C. proc. civ. şi ale dreptului la un proces echitabil

Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a structurat considerentele şi a examinat pe rând toate aspectele esenţiale invocate în apel. A clarificat că eroarea materială privind denumirea hotărârii primei instanţe nu a cauzat vreo vătămare şi nu justifică anularea. A analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a structurii centrale DIICOT, constatând că aceasta nu a fost parte în cauză, în apel intimata fiind aceeaşi structură teritorială ca la fond, motiv pentru care excepţia a fost respinsă. A arătat că, în lipsa unui apel incident al părţii adverse, nu putea extinde analiza asupra unei apărări noi privind tipul răspunderii invocate prin întâmpinare, întrucât s-ar încălca principiul non reformatio in peius. Rezultă că instanţa de apel a tratat explicit chestiunile procedurale şi de competenţă invocate şi şi-a motivat distinct soluţiile pronunţate.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a omis probe ori argumente determinante şi le-a examinat punctual.

Motivarea cuprinde o analiză amplă a cadrului normativ aplicabil comunicării publice în cursul urmăririi penale. Curtea de apel a indicat explicit Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public, Legea nr. 677/2001 privind protecţia datelor, precum şi Ghidul de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu mass-media aprobat prin HCSM nr. 197/2019. Critica potrivit căreia instanţa ar fi dedus existenţa şi conţinutul normelor fără a le identifica este infirmată de considerentele deciziei, care trimit la art. 25-28 din Ghidul CSM. S-a arătat că invocarea art. 28 presupune că au fost avute în vedere şi dispoziţiile anterioare, art. 27 consacrând modalitatea de comunicare prin comunicate oficiale sau la cerere. Curtea de apel a suplinit omisiunea primei instanţe de a menţiona alin. (4) al art. 28 şi l-a reprodus în cuprinsul hotărârii.

Textul stabileşte că numele şi prenumele persoanei cercetate pot fi comunicate public numai dacă faptele imputate afectează capacitatea de exercitare a funcţiei publice, condiţie neîndeplinită în speţă, iar comunicatele oficiale nu au dezvăluit identitatea reclamantului. Rezultă că instanţa de apel a avut în vedere normele privind confidenţialitatea şi protecţia prezumţiei de nevinovăţie şi a verificat dacă informaţiile făcute publice de pârât s-au încadrat în limitele legale şi dacă drepturile reclamantului la imagine, la viaţă privată şi la prezumţia de nevinovăţie au fost respectate.

Or, decizia curţii de apel este motivată unitar, complet şi coerent. Respectă cerinţele art. 425 C. proc. civ. şi trece examenul de legalitate propriu art. 488 alin. (1) pct. 6. Instanţa de apel a cercetat efectiv toate criticile apelantului, atât cele procedurale, cât şi cele de fond, şi a dat răspunsuri printr-un raţionament juridic propriu. Nu se constată omisiuni de motivare asupra unor capete principale şi nici contradicţii apte să creeze incertitudine cu privire la temeiurile soluţiei pronunţate.

Cu privire la susţinerea recurentului privind depăşirea cadrului procesual şi o motivare selectivă, încadrată la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar prin efectele juridice invocate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

Instanţa de apel a rejudecat cauza în limitele cererii de apel, astfel cum sunt definite de normele privind efectul şi limitele devolutive: rejudecarea fondului operează în fapt şi în drept în limitele stabilite expres sau implicit de apelant, precum şi asupra soluţiilor dependente de partea atacată; totodată, atunci când apelul nu este limitat ori tinde la anularea hotărârii, devoluţiunea cuprinde întreaga cauză. Aceste coordonate rezultă din textele legale care reglementează efectul şi limitele devolutive ale apelului, pe care instanţa de apel le-a respectat.

Cât priveşte pretinsa "motivare selectivă", hotărârea de apel cuprinde raţiunile esenţiale care susţin soluţia, nefiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Obligaţia de motivare nu presupune răspuns punctual la fiecare susţinere a părţii, ci expunerea argumentelor determinante pentru soluţie, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Ruiz Torija c. Spaniei; Hiro Balani c. Spaniei). În cauză, instanţa de apel a analizat chestiunile relevante şi suficiente pentru dezlegarea litigiului, fără a introduce considerente străine cauzei ori contradictorii.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul exprimă, în realitate, o nemulţumire faţă de modul de apreciere a probatoriului şi faţă de concluziile pe fondul cauzei, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitatea motivării acesteia. Controlul de casare în recurs vizează legalitatea în limitele art. 488 C. proc. civ., iar motivul de la pct. 6 priveşte strict existenţa şi calitatea motivării.

În speţă, nu se evidenţiază vreun viciu de nemotivare, motivare insuficientă sau contradictorie în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6. Dimpotrivă, instanţa de apel a demonstrat rigoare în redactarea considerentelor, acoperind problemele de fapt şi de drept esenţiale, iar dispozitivul de respingere a apelului reclamantului decurge logic din considerentele expuse, care explică de ce pretenţiile au fost găsite neîntemeiate. În consecinţă, criticile întemeiate pe pct. 6 apar ca nefondate, neîncadrându-se în ipotezele de casare prevăzute de lege pentru nemotivarea sau motivarea contradictorie.

Printr-o altă critică, se susţine nelegala soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în apel a DIICOT - Structura Centrală.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a afirmat că din întâmpinarea depusă în apel, rezultă că aceasta fusese formulată de DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara şi DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, sub antetul "DIICOT - Structura Centrală - Compartimentul Juridic", şi semnată de procurorul-şef al Direcţiei, B.. A susţinut că DIICOT - Structura Centrală nu participase la judecata în fond, astfel încât nu putea formula întâmpinare împotriva unui apel îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate într-un litigiu purtat între alte părţi, nefiind titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii şi neavând calitate de parte la judecata pe fond. Recurentul a mai susţinut că DIICOT - Structura Centrală nu fusese împuternicită, prin mandat special acordat de DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara ori de DIICOT - Biroul Teritorial Caraş-Severin, să formuleze, în numele şi pentru aceste structuri, apărări/întâmpinare în apel. La momentul formulării şi depunerii întâmpinării nu exista niciun mandat special acordat de pârâte în vederea reprezentării şi susţinerii apărărilor în dosar, iar contrar opiniei instanţei de apel, raporturile ierarhice de organizare nu echivalau şi nu probau legitimarea procesuală pasivă. Nu se putea susţine că instituţia ierarhic superioară avea calitate procesuală pasivă indiferent de speţă, o atare calitate neputând deriva din simpla existenţă a unei subordonări administrative, invocând în acest sens art. 8 din Regulamentul de ordine interioară al DIICOT din 5 martie 2024.

Din examinarea criticii formulate, Înalta Curte constată că se invocă nerespectarea de către instanţa de apel a unor norme de drept procesual civil prevăzute de art. 36 din C. proc. civ. care reclamă analiza acestora din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DIICOT - Structura Centrală, a fost în mod corect respinsă, cu respectarea prevederilor art. 36 C. proc. civ., care stipulează astfel: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În acest sens, se constată că în mod just a reţinut instanţa de apel că această instituţie DIICOT - Structura Centrală nu a fost parte în proces nici în apel, cum în mod eronat a susţinut reclamantul recurent.

Astfel, potrivit art. 4 din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 221 bis din 15 martie 2024 "(1) Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este organizată în structură centrală şi structură teritorială.(2) În cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează secţii, servicii, birouri si compartimente aflate în subordinea directă a procurorului-şef direcţie."

Totodată, conform art. 7 alin. (3) din acelaşi regulament "Procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism reprezintă această direcţie în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice ori fizice, din ţară sau din străinătate.", în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 9 lit. a) din regulamentul de referinţă.

De asemenea, potrivit art. 67 din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Compartimentul juridic, situat din punct de vedere organizatoric în componenţa structurii centrale a DIICOT(art. 5 lit. m) din regulament), asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, redactând în acest sens, printre altele, întâmpinări la cererile de chemare în judecată ori în căile de atac.

În acest context, raportat la dispoziţiile normative anterior expuse, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, întâmpinarea la apel a fost formulată de aceeaşi pârâtă din primă instanţă, însă prin reprezentantul legal (procuror şef DIICOT B.), în baza raporturilor ierarhice de organizare - fiind în discuţie astfel instituţia procesuală a reprezentării legale (care nu presupune acordarea unui mandat) şi nu a legitimării procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DIICOT - Structura Centrală fiind în mod legal respinsă.

Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată, de altfel, că printre atribuţiile procurorilor şefi de servicii teritoriale sau de birouri teritoriale din structura DIICOT, prevăzute la art. 96 şi art. 97 din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, nu este reglementată şi aceea de a reprezenta aceste organisme în relaţia cu instanţele judecătoreşti.

Prin urmare, criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ. nu pot fi primite, iar motivele de recurs susţinute în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, potrivit calificării date de instanţa de recurs, se vor înlătura ca nefondate.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349 şi art. 1357 C. civ.), întrucât: deşi din probele dosarului rezulta fără echivoc că în presă au fost publicate informaţii confidenţiale din dosarul penal aflat în custodia pârâtei, la un moment în care procedura avea caracter nepublic, instanţa de apel a ignorat materialul probator, apelând la prezumţii şi ipoteze proprii pentru a exonera pârâta de răspundere; a fost reţinut în mod nelegal că nu s-ar fi probat culpa instituţiei pârâte în divulgarea datelor confidenţiale, deşi obligaţia de a asigura caracterul nepublic al urmăririi penale revenea exclusiv acesteia, iar simpla dovadă a publicării în presă a unor componente din dosar era suficientă pentru a angaja răspunderea; instanţa de apel a creat artificial o confuzie între fapta ilicită a pârâtei (divulgarea datelor confidenţiale) şi activitatea jurnaliştilor, deşi reclamantul a invocat articolele de presă doar ca probă a faptului că informaţiile din dosarul penal au fost făcute publice; s-a nesocotit jurisprudenţa Înaltei Curţi (Decizia nr. 913/2021, secţia I civilă), care statuează că împrejurarea că dosarul se afla în custodia instituţiei pârâte este suficientă pentru a reţine forma ilicitului şi a angaja răspunderea acesteia pentru scurgerea de informaţii; s-a minimalizat în mod nelegal încălcarea principiilor ce guvernează faza de urmărire penală, respectiv caracterul nepublic al acesteia (art. 285 alin. (2) C. proc. pen..), prezumţia de nevinovăţie (art. 23 alin. (11) Constituţie; art. 6 § 2 CEDO) şi drepturile personalităţii (art. 71 C. civ.), deşi publicarea unor astfel de informaţii a adus atingere gravă onoarei, demnităţii, reputaţiei şi vieţii private ale recurentului; în interpretarea şi aplicarea normelor incidente, instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa CEDO (cauzele Căşuneanu, Apostu, Voicu c. României), care consacră obligaţia autorităţilor judiciare de a proteja confidenţialitatea datelor cu caracter personal şi viaţa privată în faza de urmărire penală.

Cu privire la critica recurentului referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi ignorat materialul probator şi ar fi apelat la prezumţii pentru a exonera pârâta, Înalta Curte constată că o asemenea susţinere nu poate fi primită.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a procedat la o analiză detaliată, articol cu articol, a materialelor de presă invocate de reclamant, delimitând în mod corect între: (i) articole întemeiate pe comunicate oficiale emise de DIICOT, care se circumscriu cadrului legal de informare publică stabilit prin Ghidul CSM şi dispoziţiile legale incidente; (ii) articole ce reluau informaţii devenite accesibile ulterior încărcării hotărârilor pe portalurile instanţelor judecătoreşti, situaţie în care custodia exclusivă a pârâtei asupra dosarului încetase; şi (iii) articole care îşi revendicau provenienţa din "surse jurnalistice" sau "mărturii ale unor persoane", fără legătură dovedită cu instituţia pârâtă.

Această verificare a permis instanţei de apel să aplice testul legal prevăzut de art. 1357 C. civ., respectiv identificarea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, stabilirea legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei. Concluzia instanţei de apel, potrivit căreia nu există probă directă privind atribuirea către pârâtă a divulgării informaţiilor confidenţiale din dosar, nu echivalează cu ignorarea materialului probator, ci reprezintă rezultatul unei evaluări juridice a relevanţei acestuia.

Înalta Curte subliniază că, în recurs, nu se poate repune în discuţie temeinicia probelor ori modalitatea în care instanţa de apel le-a apreciat, ci numai legalitatea raţionamentului juridic. Or, analiza realizată de instanţa de apel a fost conformă exigenţelor art. 1357 C. civ. şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel examinând materialul probator în ansamblul său şi justificând, cu argumente de drept, inexistenţa unei fapte ilicite imputabile instituţiei pârâte.

În aceste condiţii, critica recurentului apare ca nefondată.

În ceea ce priveşte critica recurentului potrivit căreia culpa pârâtei ar fi fost dovedită prin simpla probă a publicării informaţiilor în presă, iar instanţa de apel ar fi reţinut greşit contrariul, Înalta Curte constată că această susţinere nu poate fi primită.

Argumentaţia recurentului se întemeiază pe o prezumţie de culpă derivată din simpla custodie a dosarului penal de către pârâtă, prezumţie absolută pe care acesta o deduce din împrejurarea că informaţiile apărute în spaţiul public aveau legătură cu cauzele instrumentate de DIICOT-BT Caraş-Severin. Or, instanţa de apel a arătat, cu trimitere la cronologia cauzei, că după data de 10.10.2023 hotărârile instanţelor penale au fost încărcate pe portalurile publice, ceea ce înlătură custodia exclusivă a pârâtei asupra dosarului şi creează posibilitatea ca informaţiile să provină din alte surse legitime de acces.

Înainte de acest moment, singurele comunicări oficiale identificate ca provenind de la pârâtă au fost două comunicate de presă emise conform Ghidului CSM, care nu cuprindeau elemente de probatoriu ori date confidenţiale, ci doar menţiuni generale asupra măsurilor procesuale dispuse, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a caracterului nepublic al urmăririi penale. În lipsa unor probe care să ateste că aceste comunicate ar fi depăşit limitele cadrului normativ incident, nu se poate reţine caracterul ilicit al acestora.

În aceste împrejurări, premisa de fapt pe care recurentul îşi întemeiază critica (aceea a unei custodii exclusive a pârâtei asupra informaţiilor la momentul apariţiei articolelor de presă)nu este întrunită pentru majoritatea materialelor invocate. Instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1357 C. civ., verificând condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale (existenţa unei fapte ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia) şi concluzionând în mod legal că acestea nu sunt îndeplinite.

Înalta Curte reţine, aşadar, că instanţa de apel nu a înlăturat în mod greşit prezumţia de culpă, ci a constatat, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei şi de regimul juridic aplicabil, că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii pârâtei. Prin urmare, critica formulată de recurent este nefondată.

Cu privire la critica recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi creat o confuzie între fapta ilicită a pârâtei şi activitatea jurnaliştilor, Înalta Curte constată că această susţinere este neîntemeiată.

Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a procedat exact la delimitarea necesară între conduita instituţiei pârâte şi activitatea desfăşurată de mass-media. Astfel, s-a reţinut că pârâta a transmis doar două comunicate oficiale, conforme cu exigenţele Ghidului CSM nr. 197/2019 privind relaţia dintre sistemul judiciar şi mass-media, precum şi cu dispoziţiile Legii nr. 544/2001 şi ale Legii nr. 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal, aceste comunicate necuprinzând informaţii confidenţiale ori date de probatoriu din dosarul de urmărire penală.

În schimb, instanţa de apel a constatat că relatările de presă, inclusiv expresiile denigratoare sau comentariile cu conţinut editorial, îşi au originea în activitatea independentă a jurnaliştilor, care au apelat la surse proprii şi au formulat aprecieri proprii, pentru care instituţia pârâtă nu poate fi ţinută răspunzătoare în lipsa unei dovezi concrete privind implicarea sa directă.

Această concluzie este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statul nu poate fi considerat responsabil pentru conţinutul materialelor jurnalistice în absenţa unei ingerinţe imputabile autorităţilor (cauzele Burzo c. României, 2009, şi Soylemez c. Turciei, 2006). A admite contrariul ar echivala cu instituirea unei răspunderi obiective, de tip garanţie generală, a autorităţilor publice pentru orice apariţie în presă, ceea ce nu este compatibil nici cu principiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ., nici cu standardele CEDO privind libertatea presei şi responsabilitatea statului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a creat nicio confuzie între fapta imputată pârâtei şi activitatea presei, ci a aplicat în mod corect criteriile de individualizare a răspunderii, concluzionând în mod legal că nu este întrunită condiţia faptei ilicite imputabile instituţiei pârâte.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că susţinerea recurentului privind nesocotirea Deciziei nr. 913/2021 este nefondată.

Din perspectiva raţionamentului deciziei invocate, prezumţia de culpă a instituţiei poate opera numai dacă, la momentul publicării, elementele divulgate se aflau în custodia exclusivă a autorităţii pârâte, astfel încât simpla apariţie în presă a componentelor dosarului penal (în faza nepublică) să fie aptă să contureze ilicitul şi legătura de cauzalitate imputabile acesteia. Or, instanţa de apel a distins corect această premisă de fapt de circumstanţele speţei: (i) două materiale de presă au avut ca temei doar comunicate oficiale conforme Ghidului CSM, care nu au relevat conţinut probator şi nu au depăşit limitele legale ale informării publice; iar (ii) ansamblul detaliilor apărute ulterior provine din hotărâri încărcate pe portalurile instanţelor sau din surse jurnalistice/terţe, situaţii în care custodia exclusivă a pârâtei nu mai subzistă.

Prin urmare, premisa factuală pe care se sprijină soluţia din Decizia nr. 913/2021 nu este îndeplinită în prezenta cauză, astfel încât aplicarea automată a acelei jurisprudenţe, în sensul dorit de recurent, nu este posibilă. Instanţa de apel nu a ignorat decizia menţionată, ci a realizat o operaţiune de distingere justificată juridic, în acord cu exigenţele art. 1349 şi art. 1357 C. civ., verificând în concret existenţa faptei ilicite, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei.

Pe de altă parte, a interpreta Decizia nr. 913/2021 ca instituind o răspundere obiectivă, de tip garanţie generală, a organelor judiciare pentru orice apariţie în presă ar contraveni chiar raţiunii acelei hotărâri şi principiilor răspunderii delictuale. Soluţia depinde de fapte verificabile privind provenienţa informaţiilor şi de momentul în care acestea au devenit accesibile în afara custodiei exclusive a pârâtei. În speţă, instanţa de apel a motivat suficient de ce această condiţie nu este îndeplinită.

Totodată, cu privire la critica recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi minimalizat încălcarea dispoziţiilor art. 285 alin. (2) C. proc. pen.., a prezumţiei de nevinovăţie şi a drepturilor personalităţii consacrate de art. 71 C. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Din motivarea deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a recunoscut explicit importanţa garanţiilor ce guvernează faza de urmărire penală, subliniind obligaţia organelor judiciare de a asigura caracterul nepublic al procedurii, de a respecta prezumţia de nevinovăţie şi de a proteja datele cu caracter personal ale persoanelor vizate. Totuşi, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, instanţa a verificat dacă informaţiile comunicate oficial de pârâtă au depăşit limitele legale prevăzute de Ghidul CSM nr. 197/2019, de art. 28 din acelaşi act, precum şi de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi Legea nr. 677/2001 privind protecţia datelor personale.

Rezultatul verificării a fost negativ, deoarece cele două comunicate oficiale identificate nu conţineau elemente din probatoriul cauzei, ci numai informări succinte referitoare la măsurile procesuale adoptate, însoţite de menţiunea expresă privind respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

În ceea ce priveşte ansamblul informaţiilor ulterioare apărute în mass-media, instanţa de apel a reţinut că acestea au devenit accesibile fie prin hotărârile judecătoreşti încărcate pe portalurile instanţelor, fie prin surse jurnalistice sau terţe, fără a se dovedi implicarea pârâtei în divulgarea lor.

În lipsa unei fapte ilicite concret imputabile instituţiei pârâte, nu poate fi reţinută nici existenţa raportului de cauzalitate cerut de art. 1357 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, nici angajarea răspunderii pentru pretinsa atingere adusă drepturilor personalităţii. Simplul fapt că presa a publicat materiale denigratoare nu poate conduce la atragerea răspunderii instituţiei pârâte în lipsa dovezii că aceste date au fost furnizate de către aceasta.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, respectând jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, cauzele Ernst c. Belgia, 2003, şi Dupuis c. Franţa, 2007), potrivit căreia răspunderea statului pentru scurgeri de informaţii în faza urmăririi penale intervine doar atunci când se probează în mod direct implicarea autorităţilor.

Prin urmare, critica formulată de recurent cu privire la minimalizarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor personalităţii se dovedeşte a fi nefondată.

Cu privire la critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Căşuneanu, Apostu, Voicu), Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Instanţa de apel a analizat expres hotărârile CEDO invocate şi a arătat de ce acestea nu sunt aplicabile în mod direct cauzei de faţă. În speţele indicate, Curtea de la Strasbourg a sancţionat statul român pentru publicarea în presă a unor stenograme, interceptări sau fragmente din dosarele penale, provenind în mod evident din scurgeri imputabile organelor judiciare, anterior momentului sesizării instanţelor. Situaţiile examinate de CEDO presupuneau o atribuire clară a divulgării către autorităţi.

În litigiul de faţă, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit că pârâta ar fi furnizat direct presei asemenea materiale. Dimpotrivă, comunicatele oficiale identificate nu conţineau detalii probatorii sau date confidenţiale, ci se limitau la prezentarea succintă a unor măsuri procesuale, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Restul informaţiilor apărute în presă au circulat fie prin intermediul portalurilor instanţelor (după încărcarea hotărârilor judecătoreşti), fie prin surse jurnalistice ori terţe, situaţii care exclud custodia exclusivă a pârâtei.

Distincţia realizată de instanţa de apel este una de drept material, conform art. 1357 C. civ., şi răspunde exigenţei verificării în concret a raportului de cauzalitate şi a imputabilităţii faptei.

Prin urmare, jurisprudenţa CEDO invocată de recurent nu poate fi aplicată automat, în lipsa probării unei divulgări efective de către pârâtă.

Pentru angajarea răspunderii delictuale a instituţiei pârâte, reclamantul trebuie să dovedească existenţa unei fapte ilicite imputabile acesteia, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei (art. 1357 C. civ.).

În contextul divulgării informaţiilor din dosare penale, o problemă importantă este stabilirea legăturii de cauzalitate între acţiunea/inacţiunea autorităţii şi apariţia informaţiilor în mass-media. Simpla apariţie a unor detalii din dosar în presă indică o încălcare a confidenţialităţii, însă nu identifică per se autorul divulgării. Jurnaliştii nu sunt ei înşişi ţinuţi de secretul anchetei şi îşi pot obţine informaţiile din diverse surse, inclusiv neoficiale.

De aceea, instanţele trebuie să analizeze dacă informaţiile publicate puteau proveni doar din interiorul organelor judiciare sau şi din surse exterioare, pentru a stabili dacă fapta este imputabilă instituţiei pârâte.

În concluzie, pentru a atrage răspunderea delictuală a autorităţii este necesar ca reclamantul să dovedească faptul că încălcarea confidenţialităţii i se datorează acesteia. Dacă rămâne o îndoială rezonabilă că informaţiile ar fi putut proveni din alte surse (independente de controlul parchetului), atunci condiţia legăturii de cauzalitate nu este îndeplinită şi fapta ilicită nu poate fi imputată instituţiei. În prezenta cauză, instanţa de apel a conchis că reclamantul nu a făcut această dovadă, neputând fi stabilită cu certitudine o faptă ilicită proprie a pârâtului legată de scurgerile reclamate. Această concluzie a fost dublată de analiza chestiunii răspunderii pentru fapta altuia, după cum urmează.

Se poate observa că informaţiile publicate în presă au provenit, într-o anumită măsură, şi din surse exterioare controlului DIICOT (de exemplu, relatări ale unor martori oculari ai percheziţiilor, date publice despre trecutul reclamantului etc.). Totodată, comunicările oficiale ale parchetului au respectat cerinţele de neutralitate şi legalitate, nefiind de natură să încalce prezumţia de nevinovăţie sau viaţa privată. Nu s-au publicat date strict personale sau irelevante (precum convorbiri intime fără legătură cu cauza), iar autorităţile au manifestat diligenţă în a limita comunicarea la ceea ce era necesar informării publice.

În plus, reclamantul nu a epuizat (nici măcar nu a iniţiat) vreo procedură disciplinară sau penală împotriva vreunui funcţionar anume pentru scurgere, astfel încât nici nu se poate susţine că statul a "refuzat" să investigheze (pur şi simplu, nu a fost identificat vreun suspect intern).

Aceste circumstanţe diferenţiază cazul de precedentele CEDO amintite, sugerând că nu ne aflăm într-o ipoteză de "scurgere deliberată şi necontrolată" imputabilă autorităţilor, ci mai degrabă într-o situaţie de transparenţă controlată (prin comunicate) combinată cu o posibilă investigaţie jurnalistică proprie.

În concluzie, critica recurentului, în sensul că instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele de drept material prin exonerarea instituţiei pârâte de răspundere, este nefondată. Înalta Curte reţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1357 C. civ. şi art. 1373 C. civ., în conexiune cu reglementările speciale din C. proc. pen. şi cu legislaţia privind informaţiile de interes public, pentru considerentele ce urmează.

Nu a fost dovedită o faptă ilicită proprie a instituţiei pârâte. Comunicările oficiale din 06.10.2023 şi 23.11.2023 s-au realizat în limitele atribuţiilor legale ale DIICOT, cu respectarea obligaţiei de confidenţialitate şi a prezumţiei de nevinovăţie, fără a rezulta vreo încălcare a art. 285 C. proc. pen.. sau a standardelor CSM, şi fără atingerea drepturilor fundamentale ale reclamantului.

În ceea ce priveşte scurgerile neautorizate invocate, nu s-au administrat probe concludente că acestea ar fi imputabile organelor judiciare, instanţa de apel identificând surse alternative plauzibile pentru o parte din informaţiile apărute în presă, astfel încât nu se poate reţine încălcarea unei norme de conduită de către DIICOT ori reprezentanţii săi, element esenţial al răspunderii delictuale.

A fost corect exclusă răspunderea pentru fapta altuia. Curtea de apel a constatat, în acord cu legea şi doctrina, că DIICOT nu poate fi ţinut răspunzător în temeiul art. 1373 C. civ., întrucât procurorii nu sunt "prepuşi" ai instituţiei în sensul unei subordonări care să atragă răspunderea comitentului, ci magistraţi independenţi în adoptarea soluţiilor pe fondul anchetei. Eventuala conduită culpabilă individuală nu poate fi imputată instituţiei în absenţa unui temei legal expres pentru o asemenea răspundere obiectivă.

Cu privire la evaluarea culpei instituţiei, Înalta Curte reţine că aceasta a fost realizată corect. Din ansamblul probator nu se desprind elemente de intenţie ori de neglijenţă gravă în relaţia cu mass-media. Dimpotrivă, rezultă conformarea la cadrul normativ, prin comunicarea exclusiv a informaţiilor permise de lege, protejarea datelor sensibile şi reafirmarea prezumţiei de nevinovăţie. Nu au fost identificate indicii că un reprezentant al DIICOT ar fi furnizat presei documente confidenţiale, iar lipsa unor demersuri disciplinare concrete împotriva procurorilor de caz coroborează inexistenţa unei suspiciuni întemeiate asupra conduitei acestora.

Or, nu este dovedită nici legătura de cauzalitate între pretinsa faptă a pârâtului şi prejudiciul moral invocat. Afectarea imaginii reclamantului se datorează în principal modului în care anumite publicaţii au prezentat şi comentat informaţiile, în termeni maliţioşi şi culpabilizanţi, aspect ce nu poate fi imputat juridic parchetului. Comunicările oficiale au privit fapte procesuale reale, de interes public, iar redarea lor nu este ilicită şi nici nu are, prin ea însăşi, caracter defăimător. Exagerările şi calificările jignitoare ale terţilor întrerup lanţul cauzal şi nu pot angaja răspunderea instituţiei, atâta vreme cât aceasta şi-a respectat obligaţiile legale privind informarea publică.

În raport cu argumentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat judicios dispoziţiile de drept material la situaţia de fapt stabilită, nefiind dovedită încălcarea normelor invocate. Prin urmare, motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se respinge ca nefondat, pe cale de consecinţă, recursul se respinge, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 325 din 17 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2025.