Defamation appeal annulled for procedural defects; appeal against regulator's claim declared without effect

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 08.07.2021, reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat: constatarea caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtului (constând în publicarea unor articole în presă şi pe pagina de internet a B. S.A.) prin care s-ar fi adus prejudicii de imagine reclamantei şi membrilor Consiliului A.S.F.; obligarea pârâtului să înceteze săvârşirea faptelor cauzatoare de prejudicii; obligarea acestuia la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru atingerea adusă imaginii reclamantei şi reputaţiei membrilor Consiliului A.S.F.; precum şi publicarea, pe cheltuiala sa, a hotărârii ce se va pronunţa, în două ziare de circulaţie naţională şi pe site-ul pe care au fost publicate materialele considerate defăimătoare.

În cursul procedurii au fost pronunţate următoarele hotărâri asupra competenţei:

Prin sentinţa civilă nr. 4457/19.05.2021, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale.

Prin sentinţa civilă nr. 1174/27.07.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a constatat ivit conflict negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 167/25.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La termenul de judecată din 11.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, astfel cum a fost invocată, şi a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1333 din 16.09.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contradictoriu cu pârâtul A.; a obligat reclamanta la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 816A din 31.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 1333/16.09.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.; a admis apelul incident declarat de apelantul-pârât A. împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul obligării reclamantei la plata către pârât a sumei de 8.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, în primă instanţă; a menţinut, în rest, sentinţa apelată; a obligat intimata-reclamantă A.S.F. la plata către apelantul-pârât a sumei de 8.747,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 816 A din 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs principal reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.)şi recurs incident pârâtul A..

II.1. Recursul principal declarat de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.):

II.1.1. Motivele de recurs:

Prin cererea de recurs, recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 816A/31.05.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul A. prin care a solicitat: admiterea recursului astfel cum a fost formulat; casarea deciziei civile nr. 816A din 31.05.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti; rejudecarea cauzei pe fond şi admiterea cererii de chemare în judecată formulate de A.S.F.; obligarea intimatului A. la plata cheltuielilor de judecată (taxele judiciare de timbru achitate de A.S.F. în cursul procesului).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483, art. 486, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi urm. C. proc. civ., precum şi pe celelalte norme legale indicate în cuprinsul recursului.

În temeiul art. 253, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., recurenta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului A. pentru faptele ilicite săvârşite împotriva A.S.F.

Recurenta a arătat că, după încetarea calităţii de preşedinte al Directoratului B. S.A. (în prezent C.), intimatul a formulat multiple declaraţii cu conţinut ofensator la adresa A.S.F. şi a membrilor Consiliului acesteia, atât prin adrese transmise instituţiei, cât şi prin publicări în presă şi pe internet. Recurenta a precizat că nu a negat dreptul intimatului de a adresa petiţii ori sesizări, însă a subliniat că exercitarea acestui drept trebuia să se încadreze în limitele legalităţii şi bunei-credinţe, fără recurgerea la presiuni publice susceptibile să aducă atingere prestigiului instituţional.

Pentru a evidenţia caracterul public al afirmaţiilor, recurenta a indicat publicarea lor în "D.", difuzarea prin rapoarte curente pe pagina de internet a B. S.A., precum şi transmiterea prin corespondenţă oficială către A.S.F. (în opinia sa, cu rea-credinţă).

În concret, au fost menţionate, cu titlu de exemplu: (i) declaraţia consemnată în "D." la 26.02.2020, în care intimatul a întrebat:

"Mai este A.S.F. supraveghetorul pieţei sau este, de fapt, consultant al unor grupări infracţionale împotriva cărora curge urmărirea penală?"; (ii) Adresa B. S.A. nr. 2563/31.03.2020, semnată de intimat şi transmisă A.S.F., care cuprinde formulări precum:

"Conivenţa unor funcţionari A.S.F. cu gruparea infracţională este evidentă prin refuzul de a constata că E. este incompatibil cu calitatea de membru al Consiliului de Supraveghere..."; (iii) alte pasaje:

"Singura explicaţie pentru refuzul A.S.F. de a aplica legea este folosirea atributelor date de lege unor membri ai Consiliului A.S.F. în scopul unor interese personale - respectiv de a se răzbuna pe Directoratul B...." şi "În lipsa unor decizii urgente ale A.S.F. de a elimina ilegalităţile comise de gruparea infracţională condusă de E. şi sprijinită/consiliată de unii membri ai Consiliului A.S.F. (...)".

Recurenta a susţinut că asemenea afirmaţii, formulate în spaţiul public, acreditează ideea existenţei unor "grupări infracţionale" legate de A.S.F., asociind instituţia unei conduite ilegale şi imorale şi afectând grav încrederea publică în autoritatea de supraveghere financiară.

Recurenta a mai arătat că aceste pasaje, făcute publice prin mass-media şi documente accesibile publicului, au depăşit limitele libertăţii de exprimare (art. 10 CEDO), fiind lipsite de bază factuală şi urmăresc denigrarea instituţiei.

A susţinut că instanţa de apel a ignorat probatoriul administrat, care demonstra caracterul public, denigrator şi ilicit al acestor declaraţii, motiv pentru care soluţia de respingere a apelului este nelegală.

În sprijin celor precizate în cererea de recurs, a invocat şi alte comunicări oficiale adresate direct instituţiei, menite să creeze în spaţiul public o imagine falsă şi defăimătoare asupra activităţii şi integrităţii A.S.F. Astfel, prin Adresa B. S.A. nr. 2564/01.04.2020 (răspuns la adresa A.S.F. nr. x/31.03.2020), sub semnătura intimatului, s-au formulat afirmaţii precum "instigare la încălcarea legii", "preluare ostilă a structurilor de conducere", "conivenţa unor funcţionari A.S.F. cu gruparea infracţională", "A.S.F. lucrează cu duble măsuri şi în secret".

De asemenea, prin Adresa B. S.A. nr. 2690/06.04.2020, transmisă A.S.F. sub aceeaşi semnătură, au fost reiterate expresii defăimătoare, într-un ton acuzator, inclusiv că instituţia ar fi acţionat "răsplătitor pentru prejudiciile cauzate societăţii şi subsemnaţilor", insinuând o conduită abuzivă şi nelegală a funcţionarilor A.S.F.

A mai indicat comunicatul public din 23.04.2020, ora 18:35, publicat pe site-ul oficial al B. S.A., în care se afirmă, între altele, că solicitarea A.S.F. privind forma evaluării prealabile "poate fi calificată ca un abuz de putere evident", precum şi că prevederile Deciziei A.S.F. nr. 526/22.04.2020 ar constitui "o instigare la încălcarea legii", iar "alţi membri ai Consiliului fac, sub îndrumarea A.S.F., şedinţe ilegale".

Recurenta a subliniat că aceste afirmaţii, lansate public şi repetate în documente oficiale, atribuie A.S.F. conduite abuzive, nelegale şi chiar penale, fără suport probator, afectând grav imaginea instituţiei şi a membrilor Consiliului său. A menţionat că, la data comunicatului din 23.04.2020, mandatul intimatului de preşedinte al Directoratului expirase de drept la 20.04.2020 (aspect reţinut de prima instanţă şi de instanţa de apel).

Recurenta a invocat Hotărârea Consiliului de Supraveghere nr. 1 din 30.03.2020, prin care s-a dispus revocarea Hotărârii Consiliului din 15.01.2020 privind desemnarea pentru un nou mandat a domnilor A., F. şi G., precum şi revocarea domnului A. din funcţia de preşedinte al Directoratului (cu încetarea mandatului, cu efect imediat, începând cu 30.03.2020). În cuprinsul hotărârii s-a prevăzut:

"Art. 2 - Se revocă Hotărârea Consiliului de Supraveghere din data de 15.01.2020, prin care s-au desemnat ca membri ai Directoratului, pentru un nou mandat de 4 ani, începând cu data de 20.04.2020 şi până la data de 19.04.2024, domnii A., F. şi G.. Art. 3 - Se revocă dl. A. din funcţia de preşedinte al Directoratului/preşedinte executiv - director general, cu încetarea mandatului de membru al Directoratului - Preşedinte, cu efect imediat, începând cu data de 30.03.2020."

A subliniat că, în pofida încetării mandatului şi a lipsei oricărei calităţi oficiale, intimatul a continuat să emită şi să publice documente în numele societăţii, folosindu-le ca platformă pentru a ataca A.S.F. şi conducerea acesteia, ceea ce denotă rea-credinţă şi intenţia de a perpetua prejudiciul de imagine. În aceste condiţii, a arătat că intimatul nu mai deţinea prerogativa legală de reprezentare, astfel că orice comunicare ulterioară făcută în numele B. S.A. a fost neautorizată şi ilicită.

În sprijin, a indicat materialul intitulat "Mesaj al Preşedintelui Executiv", publicat pe pagina oficială a societăţii la 23.04.2020 (24.04.2020, ora 09:21), sub semnătura intimatului, în care se afirmă:

"De asemeni dorim să precizăm că acest refuz este aprobat de A.S.F., care, în contextul instigării la încălcarea legii, conform Deciziei A.S.F. nr. 526/22..., prin obligarea Consiliului de Supraveghere de a permite lui E., urmărit penal in personam în două dosare penale pentru mai multe infracţiuni săvârşite, aşa cum am mai comunicat în alte rapoarte, nu face nimic altceva decât să sprijine o grupare infracţională, să abuzeze de prerogativele pe care le are, abuzare în scop infracţional, prin crearea de avantaje patrimoniale respectivei persoane."

Recurenta a susţinut că aceste susţineri, formulate public şi semnate fără calitate de reprezentare, întăresc caracterul ofensator şi lipsit de bază factuală al demersurilor intimatului, cu consecinţa afectării imaginii A.S.F. şi a încrederii publice în autoritatea de supraveghere.

Recurenta a arătat că, în continuarea comunicatului din 30.04.2020, intimatul a susţinut că "la şedinţa convocată în acest scop de către Vicepreşedintele A.S.F. H., ştiindu-se că aceştia nu vor vota ilegalităţile propuse de Vicepreşedintele A.S.F. H., nu s-ar fi putut obţine voturile necesare pentru aprobarea acestei decizii ilegale". S-a precizat că printr-o asemenea afirmaţie intimatul a acuzat public conducerea A.S.F. de ingerinţă directă în activitatea decizională a unei societăţi listate şi de implicare în fapte de natură penală, fără a prezenta probe.

La 04.05.2020, ora 12:52, a fost publicat pe site-ul oficial al B. S.A. un nou comunicat, sub semnătura intimatului, cu pasaje precum:

"B. aduce la cunoştinţa pieţei şi a acţionarilor săi că, sub coordonarea A.S.F., doi membri ai Consiliului de Supraveghere au falsificat în mod grosolan hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor din data de 28 (...). Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin adresa x/30.04.2020, i-a instigat pe cei doi să falsifice voturile şi să publice altă hotărâre. Astfel, A.S.F. instigă la săvârşirea de noi infracţiuni (...). (...) A.S.F. încearcă instalarea ilegală la conducerea B. a unor personaje care încalcă flagrant legislaţia incidentă (...). Cerem în mod public Direcţiei Naţionale Anticorupţie să se autosesizeze (...) sub coordonarea unui Vicepreşedinte A.S.F., respectiv H.".

Recurenta a evidenţiat caracterul explicit acuzator al acestor afirmaţii, îndreptate contra instituţiei şi a unui vicepreşedinte, cu solicitarea intervenţiei organelor de urmărire penală.

Ulterior, la 08.05.2020, ora 17:21, intimatul a publicat un nou comunicat pe acelaşi site, afirmând:

"Suspendarea de la tranzacţionare a acţiunilor B., ca urmare a gravelor încălcări ale legislaţiei de către unii membri ai Consiliului de Supraveghere al B., sprijiniţi în mod ilegal de către conducerea A.S.F., aduce grave pagube deţinătorilor de acţiuni (...). Hotărârile suspendate de instanţele de judecată sunt folosite pentru a justifica ilegalităţile comise de unii funcţionari A.S.F." Recurenta a arătat că aceste susţineri sunt tendenţioase, insinuând că A.S.F. ar fi acţionat contrar legii şi în detrimentul acţionarilor, deşi măsurile dispuse au fost luate în exercitarea atribuţiilor legale de supraveghere şi control, în scopul protejării stabilităţii pieţei de capital.

În susţinerea motivului de recurs, A.S.F. a subliniat caracterul vădit public şi defăimător al acestor comunicări, difuzate prin site-ul oficial al unei societăţi listate, cu impact direct asupra percepţiei investitorilor, a pieţei şi a imaginii autorităţii, arătând că instanţa de apel a reţinut în mod eronat inexistenţa caracterului public sau a depăşirii limitelor legalităţii şi moralităţii.

Recurenta a mai arătat că împrejurarea potrivit căreia intimatul nu mai deţinea, la data publicării comunicatelor, calitatea de preşedinte al Directoratului B. S.A. (aspect constatat de instanţa de apel prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive) confirmă caracterul abuziv şi nelegitim al demersurilor sale.

În consecinţă, a susţinut că afirmaţiile intimatului, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar şi necontestate, se circumscriu ilicitului civil, fiind formulate cu rea-credinţă, în afara limitelor libertăţii de exprimare (art. 10 CEDO), contrar art. 1357 C. civ. şi principiilor legalităţii şi moralităţii publice.

Recurenta a mai arătat că, dincolo de articolele şi comunicatele online, intimatul a menţinut o conduită constantă de denigrare a autorităţii şi a unor membri ai conducerii acesteia, transmiţând sesizări către comisiile de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului, în care a reluat afirmaţii jignitoare şi neîntemeiate, cu caracter vădit defăimător. Aceste sesizări (difuzate şi făcute publice) au reiterat acuzaţii grave privind pretinsa sprijinire de către A.S.F. a "grupărilor infracţionale", fără bază factuală, urmărindu-se compromiterea imaginii instituţiei.

A subliniat că, având în vedere că membrii Consiliului A.S.F. sunt numiţi de Parlament (în urma audierilor în comisiile de specialitate), prin astfel de sesizări s-a urmărit afectarea directă a credibilităţii conducerii autorităţii. Recurenta a arătat că afirmaţiile adresate Parlamentului depăşesc limitele unei critici legitime (limbaj acuzator, lipsit de fundament, vizând integritatea morală şi profesională), fiind destinate a ajunge la cunoştinţa unui public larg, inclusiv prin presă. Pe acest temei, a susţinut că nu poate fi reţinută concluzia instanţei de apel potrivit căreia respectivele afirmaţii nu ar fi publice.

A mai arătat că intimatul a transmis sesizări similare Preşedintelui României, Prim-ministrului şi Procurorului General, urmărind amplificarea impactului denigrator şi expunerea publică maximă a acuzaţiilor. A susţinut că aprecierea instanţei de apel potrivit căreia aceste afirmaţii nu ar fi publice este eronată, întrucât chiar intimatul a menţionat în articole de presă că a sesizat toate autorităţile statului, prezentând demersul ca o pretinsă "luptă împotriva corupţiei din A.S.F.".

De asemenea, a redat pasaje din sesizări. Astfel, în adresa înregistrată la Comisia pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor nr. 4c-2/542/02.06.2020, intimatul a susţinut:

"A.S.F. refuză să respecte legislaţia menţionată, din contră, s-a transformat în consilier al urmăritului penal E., indicându-i ce să facă şi cum să blocheze complet activitatea B., prin indicaţiile furnizate de Vicepreşedintele A.S.F. H. şi o serie de subalterni de-ai dumnealui (...)".

Recurenta a arătat că prin astfel de pasaje intimatul a reluat în faţa autorităţilor acuzaţii cu caracter penal, fără suport probator, prezentând A.S.F. ca instituţie coruptă şi abuzivă, cu scopul de a produce un impact public şi politic negativ asupra imaginii autorităţii şi a membrilor conducerii.

A mai indicat afirmaţiile formulate în sesizările către comisiile parlamentare:

"În această situaţie, E., sfidând legislaţia în vigoare şi beneficiind de sprijinul unui vicepreşedinte al A.S.F. (chiar cel responsabil de piaţa de capital), inclusiv al unor funcţionari din subordinea acestuia, a trecut la convocarea şi ţinerea ilegală de şedinţe ale Consiliului (...). Acest grup încearcă din răsputeri, având concursul nemijlocit al Vicepreşedintelui A.S.F. dl. H. şi al unor funcţionari din această autoritate publică, să blocheze pornirea acţiunii în răspundere (...) şi să elimine structurile de conducere din B. (...)".

De asemenea, a fost invocată susţinerea conform căreia:

"Din data de 16 ianuarie 2020, A.S.F., folosindu-şi în mod abuziv şi în interes personal atribuţiile conferite de lege, în scopul ‘răfuielilor’ faţă de membrii acelui Directorat, tergiversează în mod nepermis, fără niciun temei legal, aprobarea membrilor noului Directorat (...), pentru a permite grupării conduse de urmăritul penal in personam - E. - să preia structurile de conducere (...)".

În continuare, în adresa către Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor, Corupţiei şi pentru Petiţii nr. 4c-17/21.136 din 26.05.2020 şi către Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare nr. 4c-1/241 din 27.05.2020, ambele ale Camerei Deputaţilor, intimatul a afirmat:

"În mod intenţionat, premeditat, Vicepreşedintele A.S.F. H. a interzis juriştilor A.S.F. să apere instituţia în Dosarul nr. x/2018 (...). Ulterior, A.S.F., prin Vicepreşedintele H., a ameninţat permanent conducerea B., refuzând să aplice legislaţia, sancţionând în final structurile de conducere (...) cu amenzi substanţiale (...)".

În aceeaşi adresă s-a susţinut:

"Din momentul în care Vicepreşedintele H. a cerut cooptarea urmăritului penal E. în Consiliul de Supraveghere al B., au început nereguli grave în funcţionarea acestui Consiliu, H. acordând permanent consultanţă urmăritului penal E. pentru a torpila lucrările Consiliului şi a adopta hotărâri ilegale, sfidând legislaţia S.I.F.-urilor, Legea societăţilor, reglementările A.S.F., hotărârile instanţelor (...)".

Recurenta a susţinut că aceste formulări depăşesc limitele unei critici legitime, întrucât atribuie A.S.F. şi unor membri ai conducerii fapte de natură penală şi un comportament abuziv, fără bază factuală, urmărind discreditarea autorităţii şi afectarea încrederii publice.

Recurenta a remarcat că, prin astfel de afirmaţii, intimatul a construit o naraţiune falsă şi ofensatoare, prezentând A.S.F. drept complice unei "grupări infracţionale" şi acuzând conducerea instituţiei de sfidarea deliberată a legii, a hotărârilor judecătoreşti şi a actelor normative aplicabile în perioada stării de urgenţă.

A indicat, cu titlu exemplificativ, susţinerea intimatului potrivit căreia:

"Această grupare infracţională condusă de E., cu consilierea dlui H. şi a altor subalterni ai săi din A.S.F., a adoptat numeroase hotărâri ilegale (...), introducându-se o stare de confuzie totală în piaţa de capital (...), toate cu concursul nemijlocit al A.S.F." De asemenea, a arătat că intimatul a pretins că "Vicepreşedintele A.S.F. H. a convocat luni, 27 aprilie 2020, o şedinţă a Consiliului A.S.F. pentru a interzice B. să publice la Bursa de Valori din Bucureşti rapoarte curente (...); dar, pentru H., legea societăţilor nu are nicio valoare."

Recurenta a susţinut că aceste acuzaţii, formulate într-un limbaj inflamator şi încărcat de imputări penale, au urmărit să inducă ideea unei corupţii sistemice la nivelul A.S.F., afectând grav imaginea şi credibilitatea instituţională. În consecinţă, a arătat că sesizările adresate unor autorităţi de rang constituţional, ulterior publicate şi preluate în presă, reprezintă fapte ilicite de natură civilă, întrucât conţin afirmaţii false, nedovedite şi profund defăimătoare, care nu sunt protejate de art. 10 CEDO (fiind făcute cu rea-credinţă, în scopul de a prejudicia imaginea şi autoritatea A.S.F.). Recurenta a mai susţinut că, în acelaşi registru, intimatul a adăugat noi acuzaţii grave şi nefondate, menite să consolideze o imagine falsă a unei colaborări ilicite între funcţionari ai A.S.F. şi persoane urmărite penal.

Recurenta a indicat că intimatul a susţinut:

"Pentru a putea obţine aprobarea acestei decizii în şedinţă, ştiind că nu toţi comisarii sunt de acord cu deciziile domniei sale, H. a interzis (nu a asigurat) unor comisari participarea la şedinţă şi votarea acelei decizii; dacă aceştia ar fi participat, decizia nu s-ar fi putut adopta." A arătat că printr-o asemenea afirmaţie se aduce o acuzaţie directă de manipulare a procesului decizional intern al A.S.F., imputând unui vicepreşedinte împiedicarea deliberată a exercitării mandatului legal al comisarilor, fără a fi prezentate probe.

A mai arătat că intimatul a susţinut public:

"Având în vedere gravele încălcări ale legii, B. a făcut un denunţ penal la D.N.A. împotriva unor membri ai Consiliului A.S.F.; (…) A.S.F. continuă să nu respecte hotărârile instanţelor (…), încurajând, în scris, gruparea condusă de E. să continue săvârşirea altor infracţiuni…". Recurenta a evidenţiat gravitatea acestor imputări, care atribuie A.S.F. o conduită de "încurajare" a faptelor penale, depăşind limitele libertăţii de exprimare protejate de art. 10 CEDO.

A susţinut că, prin demersuri realizate cu rea-credinţă şi repetate în presă, comunicate şi sesizări oficiale, intimatul a urmărit să inducă percepţia că A.S.F. ar fi o instituţie coruptă, lipsită de imparţialitate şi implicată în activităţi de natură penală, afectând reputaţia şi autoritatea instituţiei pe piaţa de capital. În acest context, contrar aprecierilor instanţei de apel, recurenta a arătat că este dovedită intenţia directă a intimatului de a defăima instituţia şi conducerea acesteia, printr-un demers public, continuu şi direcţionat.

Recurenta a subliniat că aceste afirmaţii, formulate neîndoielnic în spaţiul public şi adresate inclusiv autorităţilor statului, au un conţinut ilicit, fiind în afara limitelor legalităţii şi moralităţii. A mai arătat că validarea unei asemenea conduite, care nu exprimă simple opinii sau critici, ci imputări penale lipsite de fundament, ar denatura conceptul de libertate de exprimare, transformându-l într-un instrument de lezare a imaginii instituţiilor publice şi a încrederii în funcţionarea lor legală.

Recurenta a susţinut că sunt eronate considerentele instanţei de apel potrivit cărora dreptul de apreciere al unei persoane ar fi mai larg atunci când se referă la activitatea unei autorităţi de supraveghere şi control (A.S.F.), întrucât această extindere nu poate acoperi imputarea nefondată de fapte penale sau formularea de acuzaţii calomnioase.

A arătat că, în mod contrar reţinerilor instanţei de apel, conţinutul concret al declaraţiilor şi materialelor depuse la dosar dovedeşte fără echivoc caracterul ilicit al faptelor intimatului, relevând o conduită deliberată, ostilă şi denigratoare.

Potrivit recurentei, această conduită nu se circumscrie nici dreptului la opinie şi nici dreptului de petiţionare, deoarece depăşeşte limitele unui discurs de interes public şi constă în imputarea neîntemeiată de fapte penale, cu scopul de a prejudicia reputaţia şi autoritatea instituţiei.

A subliniat caracterul repetitiv şi concertat al demersurilor, din care transpare o atitudine de rea-credinţă, orientată nu spre informarea publicului, ci spre discreditarea personală şi instituţională a A.S.F. şi a membrilor conducerii sale.

În concret, recurenta a indicat folosirea repetată a unor expresii precum "sprijinirea unui grup infracţional", "favorizarea unui grup infracţional", "instigare la nerespectarea legii", "instigare la săvârşirea de noi infracţiuni", "abuz de putere", "complicitate cu persoane urmărite penal".

Prin asemenea formulări, intimatul ar fi acreditat public ideea falsă că membri ai Consiliului A.S.F. şi funcţionari ai instituţiei ar fi săvârşit infracţiuni, în lipsa oricărei probe şi a oricărui suport legal.

Recurenta a arătat că aceste acuzaţii au fost lansate deliberat şi sistematic în spaţiul public şi sunt de natură să afecteze încrederea participanţilor la piaţa de capital şi a investitorilor în imparţialitatea şi integritatea A.S.F., autoritate cu rol fundamental de autorizare, reglementare, supraveghere şi control al pieţelor financiare.

În consecinţă, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit natura juridică a faptelor şi a omis să reţină că ilicitul civil este pe deplin dovedit, conduita intimatului situându-se în afara limitelor libertăţii de exprimare şi constituind un abuz de drept, cu atingerea directă a imaginii, prestigiului şi autorităţii A.S.F.

Recurenta a concluzionat că alegaţiile intimatului, proferate public, reprezintă o veritabilă ofensă adusă autorităţii, şi nu afirmaţii de interes public, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurenta a arătat că, prin acţiunile denigratoare ale intimatului, credibilitatea, profesionalismul şi integritatea conducerii A.S.F. au fost puse sub semnul îndoielii, iar încrederea participanţilor la pieţele supravegheate a fost grav afectată. În consecinţă, contrar susţinerilor instanţei de apel, vătămarea adusă imaginii instituţiei este dovedită prin afirmaţiile publice, defăimătoare şi neîntemeiate ale intimatului, formulate cu vădită rea-credinţă şi repetate în diferite contexte, producând un prejudiciu real şi serios prestigiului instituţional şi credibilităţii publice a autorităţii.

Recurenta a subliniat că prejudiciul invocat are natură morală şi nepatrimonială (atingere adusă demnităţii, reputaţiei şi imaginii), fiind constatabil prin efectele negative asupra prestigiului instituţional şi autorităţii morale de care se bucură A.S.F. Potrivit principiilor răspunderii civile delictuale, repararea intervine atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile legale, respectiv certitudinea prejudiciului, nerepararea sa anterioară şi existenţa unui raport de cauzalitate direct şi necesar între fapta ilicită şi efectul vătămător. Scopul este înlăturarea consecinţelor faptei ilicite şi restabilirea echilibrului moral, nu obţinerea unui beneficiu material.

Din perspectiva probatoriului, A.S.F. a arătat că intimatul a derulat o campanie publică de denigrare, utilizând presa şi platformele online pentru a lansa acuzaţii repetate şi nefondate, cu o frecvenţă aproape zilnică, inclusiv prin declaraţii şi comunicate publicate pe pagina de internet a B. S.A. Această conduită a fost de natură să afecteze grav drepturile nepatrimoniale ale autorităţii şi reputaţia sa în faţa publicului.

Recurenta a subliniat că prejudiciul moral al unei autorităţi publice nu poate fi redus la un simplu inconvenient reputaţional, ci reprezintă o atingere adusă autorităţii legitime a statului, cu potenţial de a afecta încrederea participanţilor la piaţă în stabilitatea şi corectitudinea procesului de supraveghere financiară.

A invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, la analiza unor afirmaţii potenţial vătămătoare, nu contează exclusiv adevărul obiectiv al faptelor, ci şi buna-credinţă a autorului şi diligenţa verificării prealabile (Radio France şi alţii c. Franţei, par. 37; Dalban c. României, par. 49-50; Bladet Tromsø şi Stensaas c. Norvegiei, par. 65 şi urm.; Mihaiu c. României, par. 67-68). S-a arătat că buna-credinţă presupune veridicitatea şi exactitatea informaţiilor, existenţa unei baze factuale suficiente şi verificarea lor înainte de publicare. În lipsa acestor elemente, afirmaţiile sunt defăimătoare, atrăgând răspunderea civilă a autorului (a se vedea şi Andreescu c. României, par. 94; Cumpănă şi Mazăre c. României, par. 100; Petrina c. României, par. 37; Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, par. 54).

Recurenta a arătat că, prin frecvenţa şi conţinutul campaniei denigratoare, buna-credinţă lipseşte în mod evident, intenţia intimatului fiind aceea de a calomnia şi discredita, nu de a informa. În consecinţă, a susţinut că în materia faptei ilicite de defăimare, proba faptei este suficientă pentru a fundamenta prezumţia existenţei prejudiciului moral, dat fiind caracterul intrinsec şi nepatrimonial al acestuia (prejudiciu imposibil de dovedit direct, dar dedus din însăşi săvârşirea faptei şi din circumstanţele cauzei).

Prin urmare, fapta ilicită imputată intimatului - constând în publicarea repetată, cu rea-credinţă, a unor acuzaţii grave, neprobate şi defăimătoare - atrage prezumţia unui prejudiciu moral suferit de A.S.F., constând în pierderea încrederii publicului, afectarea imaginii şi subminarea autorităţii instituţionale.

Recurenta A.S.F. a arătat că, prin declaraţiile formulate în presa de specialitate şi generalistă, precum şi prin comunicatele şi rapoartele publicate pe pagina de internet a B. S.A., intenţia intimatului a fost aceea de a face publice informaţii denaturate, lipsite de suport probator şi menite exclusiv să prejudicieze imaginea autorităţii.

S-a susţinut că aceste afirmaţii, difuzate cu frecvenţă şi într-un ton acuzator, nu au fost sprijinite de niciun document, fapt ori probă care să le confirme veridicitatea, fiind de natură să aducă atingere gravă prestigiului şi autorităţii A.S.F., aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi din mijloacele de probă administrate.

Recurenta a reiterat că a dovedit existenţa prejudiciului de imagine cauzat instituţiei prin acţiunile publice ale intimatului, astfel cum a arătat pe fondul cauzei şi în apărările formulate în apel.

În susţinere, s-a făcut trimitere la art. 5 lit. a) din O.U.G. nr. 93/2012, care stabileşte obiectivele fundamentale ale A.S.F. (asigurarea stabilităţii, competitivităţii şi bunei funcţionări a pieţelor de instrumente financiare; promovarea încrederii în aceste pieţe şi în investiţii; protecţia operatorilor şi investitorilor împotriva practicilor neloiale, abuzive sau frauduloase).

A.S.F. a explicat că are un rol activ şi esenţial în menţinerea stabilităţii pieţei de capital, fiind învestită cu atribuţii de autorizare, supraveghere, reglementare şi control, menite să asigure ordinea, transparenţa şi echilibrul pieţelor financiare nebancare.

Prin urmare, atunci când asupra A.S.F. sunt aruncate public suspiciuni privind credibilitatea, imparţialitatea ori integritatea profesională a membrilor săi, efectul se răsfrânge direct şi nociv nu doar asupra reputaţiei autorităţii, ci şi asupra încrederii generale a operatorilor economici şi a investitorilor în funcţionarea pieţei financiare. Recurenta a arătat că erodarea acestui capital de încredere afectează inevitabil stabilitatea şi buna funcţionare a pieţei de capital, dat fiind rolul determinant al autorităţii.

Pentru a ilustra rolul activ al instituţiei, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor speciale, A.S.F. exercită atribuţii de supraveghere, investigare şi control şi, pentru îndeplinirea acestora, poate acţiona direct, prin propriile structuri; în colaborare cu alte entităţi ale pieţei financiare; ori prin sesizarea organelor judiciare competente, în situaţia constatării unor abateri grave.

Recurenta a subliniat că rolul A.S.F. nu este formal (limitat la o observare pasivă), ci unul activ, constând în identificarea şi sancţionarea promptă a oricărei conduite neconforme regulilor pieţei. Încrederea investitorilor, a participanţilor şi a operatorilor de piaţă în activitatea autorităţii reprezintă premisa esenţială a stabilităţii sistemului financiar nebancar. Din această perspectivă, orice acţiune de denigrare îndreptată împotriva A.S.F. (mai ales venită din partea unei persoane cu poziţie publică relevantă în piaţă) produce efecte de destabilizare asupra pieţei de capital şi pune în pericol mecanismele ei de funcţionare.

S-a arătat că nivelul de gravitate al afirmaţiilor intimatului depăşeşte cadrul unei simple critici profesionale, acestea înscriindu-se într-o campanie de presă concertată, cu limbaj agresiv şi acuzaţii penale directe la adresa autorităţii şi a membrilor Consiliului. Campania (derulată inclusiv prin publicaţii de profil economic şi financiar) a avut caracter sistematic şi intenţionat, urmărind susţinerea intereselor personale ale intimatului şi exercitarea de presiune asupra instituţiei prin intermediul opiniei publice.

Recurenta a subliniat că, raportat la gravitatea acuzaţiilor, intimatul avea obligaţia să probeze cu rigoare veridicitatea afirmaţiilor, potrivit standardelor jurisprudenţei interne şi europene privind libertatea de exprimare. În lipsa unei baze factuale şi în condiţiile în care afirmaţiile au fost lansate cu intenţia vădită de a compromite reputaţia A.S.F., rezultă că scopul nu a fost informarea publicului, ci discreditarea autorităţii şi subminarea credibilităţii acesteia în exercitarea atribuţiilor legale.

În aceste condiţii, gravitatea afirmaţiilor impunea un nivel corespunzător de diligenţă şi probitate, pe care intimatul nu l-a manifestat, încălcând principiile bunei-credinţe şi deturnând libertatea de exprimare într-un instrument de atac personal şi instituţional împotriva A.S.F.

A arătat că, prin prisma poziţiei şi a rolului instituţional al A.S.F. în ansamblul pieţei financiare, acuzaţiile formulate sunt de o gravitate excepţională, întrucât pun sub semnul îndoielii stabilitatea şi integritatea pieţei de instrumente financiare pe care autoritatea este chemată să o reglementeze, controleze şi supravegheze. Deosebit de gravă este imputarea că A.S.F., prin membrii Consiliului, ar fi iniţiat un demers cu caracter penal (o asemenea acuzaţie subminează în sine încrederea publicului şi a participanţilor la piaţă în funcţionarea legală a instituţiei).

Din ansamblul afirmaţiilor intimatului rezultă, potrivit recurentei, că libertatea de exprimare a fost deturnată de la scopul său legitim. Intimatul a acţionat cu rea-credinţă, în mod intenţionat şi sistematic, în vederea discreditării instituţiei.

Recurenta a arătat că, din modul de redactare şi de difuzare a afirmaţiilor, rezultă că intimatul nu a urmărit o informare corectă, obiectivă şi echilibrată a publicului, ci a avut un interes personal, acela de a denigra autoritatea publică ce urma să-i evalueze candidatura pentru un nou mandat de preşedinte executiv al B. S.A.

Pentru atingerea acestui scop, intimatul a prezentat publicului doar informaţiile utile conturării unei imagini negative a A.S.F., omiţând ori distorsionând deliberat fapte şi împrejurări reale care ar fi contrazis această imagine. Această selectare tendenţioasă şi denaturare conştientă a adevărului relevă fără echivoc reaua-credinţă a intimatului, care a acţionat cu intenţia de a prejudicia imaginea autorităţii şi de a compromite încrederea publică în aceasta.

Recurenta a susţinut că, din analiza conţinutului declaraţiilor şi a circumstanţelor cauzei, sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1349 şi art. 1357 C. civ. Vinovăţia intimatului este dovedită sub forma intenţiei directe şi nemijlocite, acesta urmărind în mod conştient şi constant denigrarea A.S.F. şi afectarea autorităţii sale publice. În subsidiar, chiar dacă nu s-ar reţine intenţia directă, răspunderea poate fi angajată sub forma culpei prin neglijenţă, întrucât intimatul nu a procedat la nicio dezminţire sau retractare publică a afirmaţiilor defăimătoare, deşi a avut posibilitatea şi obligaţia morală de a o face.

Dimpotrivă, intimatul a perseverat în campania de denigrare, utilizând constant presa, comunicările publice şi rapoartele societăţii pentru a menţine şi amplifica efectul defăimător al propriilor declaraţii. Aceste demersuri au avut consecinţe directe şi grave asupra imaginii instituţiei, vulnerabilizând autoritatea publică şi şubrezind încrederea publicului în activitatea sa de reglementare, control şi supraveghere. Prin discreditarea A.S.F., intimatul a urmărit, în mod premeditat, afectarea eficienţei instituţionale şi a capacităţii autorităţii de a emite acte de reglementare şi decizii cu caracter obligatoriu, diminuând prestigiul şi credibilitatea autorităţii în faţa participanţilor la piaţă.

Recurenta a arătat că, în mod contrar susţinerilor instanţelor de fond şi de apel, toate condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în cauză, respectiv: (i) fapta ilicită a fost dovedită prin declaraţiile, rapoartele şi articolele publicate de intimat, care conţin acuzaţii grave, de natură penală, la adresa instituţiei şi a membrilor săi; (ii) prejudiciul a fost probat prin afectarea imaginii, reputaţiei şi credibilităţii autorităţii, reflectată de amploarea mediatică a campaniei denigratoare; (iii) raportul de cauzalitate este direct şi evident, prejudiciul rezultând din însăşi publicarea şi difuzarea afirmaţiilor false; (iv) vinovăţia este dovedită prin intenţia clară a intimatului de a compromite autoritatea publică (ori, în subsidiar, prin culpa sa pentru neglijenţa în verificarea faptelor şi lipsa retractării).

Recurenta a subliniat că instanţa de apel avea obligaţia să constate existenţa faptei ilicite, constând în formularea şi publicarea de afirmaţii precum "sprijinirea unui grup infracţional", "favorizarea unui grup infracţional", "instigare la nerespectarea legii", "instigare la săvârşirea de infracţiuni", acuzaţii din sfera penală lipsite de orice bază factuală.

Prin aceste declaraţii, intimatul a acreditat în mod nefondat ideea săvârşirii unor infracţiuni de către membri ai conducerii şi salariaţi ai A.S.F., influenţând percepţia publicului şi afectând grav reputaţia autorităţii. S-a arătat că niciuna dintre afirmaţii nu a fost susţinută probator şi nu există vreo hotărâre sau act juridic care să confirme acuzaţiile.

Independenţa şi imparţialitatea A.S.F. în exercitarea atribuţiilor legale de autorizare, reglementare, supraveghere şi control au fost puse în mod injust sub semnul îndoielii printr-o campanie intenţionată şi constantă de discreditare publică, ceea ce justifică constatarea faptei ilicite şi angajarea răspunderii civile a intimatului.

Recurenta a arătat că instanţa de apel avea posibilitatea şi obligaţia legală de a observa existenţa prejudiciului de imagine produs instituţiei şi vinovăţia intimatului, astfel cum reiese neechivoc din ansamblul afirmaţiilor defăimătoare prezentate. Din conţinutul declaraţiilor publice şi al comunicatelor publicate de intimat rezultă fără dubiu că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1349 şi art. 1357 C. civ., fapta fiind săvârşită cu intenţie directă, printr-o conduită constantă de discreditare.

Recurenta a subliniat că vinovăţia intimatului este pe deplin dovedită, întrucât acesta nu a întreprins nicio acţiune de stopare, dezminţire sau retractare a afirmaţiilor denigratoare. Dimpotrivă, a menţinut în spaţiul public o campanie activă de denigrare a autorităţii şi a conducerii acesteia, în scopul evident de a le compromite reputaţia profesională şi credibilitatea instituţională. Această conduită, repetitivă, sistematică şi publică, a generat un prejudiciu moral grav şi evident, afectând imaginea A.S.F. în faţa opiniei publice şi a entităţilor supravegheate, precum şi încrederea investitorilor în integritatea şi imparţialitatea autorităţii.

Prin urmare, contrar aprecierii eronate a instanţei de apel, recurenta a susţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale: existenţa faptei ilicite (lansarea şi diseminarea publică, cu rea-credinţă, a unor acuzaţii penale false şi defăimătoare), existenţa prejudiciului moral (afectarea imaginii, prestigiului şi credibilităţii instituţiei), existenţa raportului de cauzalitate direct între fapta intimatului şi prejudiciul produs şi existenţa vinovăţiei (intenţie directă, reflectată într-o conduită constantă de denigrare).

II.2. Recursul incident declarat de pârâtul intimat A.:

Intimatul A. a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 816A din 31.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.).

Prin calea de atac exercitată, recurentul pârât a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate sub aspectul soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, apreciind că hotărârea instanţei de apel este nelegală în această privinţă.

În motivarea recursului, a arătat că, prin decizia civilă nr. 816A/31.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat de A.S.F., a admis apelul incident formulat de acesta cu privire la acordarea integrală a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial pentru primă instanţă şi a menţinut, în rest, sentinţa apelată, respingând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. Soluţia referitoare la excepţie este criticată prin prezentul recurs incident.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., recurentul -pârât a susţinut că, la data pretinselor fapte ilicite, nu mai deţinea calitatea de preşedinte al Directoratului B. S.A. (revocat prin Hotărârea Consiliului de Supraveghere nr. 1/30.03.2020), iar actele avute în vedere de cererea de chemare în judecată au fost emise în numele şi pentru societate, ca entitate juridică distinctă, şi nu în nume personal. A arătat că, prin respingerea excepţiei, instanţa de apel a ignorat caracterul instituţional al actelor contestate şi regimul juridic specific entităţilor reglementate aflate sub supravegherea A.S.F., care impune avizarea prealabilă a membrilor structurilor de conducere înainte de exercitarea atribuţiilor acestora.

În consecinţă, recurentul incident a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei civile nr. 816A din 31.05.2023 sub aspectul soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi, rejudecând cauza, admiterea acestei excepţii, cu respingerea acţiunii formulate de A.S.F. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În sprijinul cererii, a arătat că prin Hotărârea Consiliului de Supraveghere din 04.04.2020 a fost desemnat un nou Directorat, însă acesta a fost avizat de A.S.F. ulterior (la 15.05.2020 şi 02.06.2020), astfel încât, până la acele momente, exercitarea funcţiei de preşedinte al Directoratului de către el ar fi fost deplin legală.

A invocat art. 3 alin. (1) din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019 (membrii structurilor de conducere ai entităţilor reglementate trebuie supuşi aprobării A.S.F. anterior începerii exercitării atribuţiilor, neputând îndeplini acte de administrare sau reprezentare până la emiterea avizului) şi art. 2 alin. (2) lit. c), i) şi x) din acelaşi act normativ, susţinând că membrii nou desemnaţi ai Directoratului nu puteau începe exercitarea atribuţiilor înainte de aprobarea A.S.F., avizarea reprezentând o condiţie esenţială de validitate.

A precizat că, în cadrul unei entităţi reglementate şi supuse controlului şi supravegherii A.S.F., exercitarea oricărei atribuţii de către membrii nou desemnaţi este interzisă până la emiterea deciziei de avizare. Procedura instituită prin Regulamentul nr. 1/2019 are ca scop asigurarea integrităţii, competenţei şi conformităţii persoanelor aflate în funcţii de decizie şi protejarea stabilităţii pieţei de capital.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că în intervalul dintre desemnarea noului Directorat şi emiterea avizului A.S.F. operează, pentru continuitatea activităţii societăţii, o prelungire tacită a mandatului membrilor Directoratului revocaţi până la data avizării noilor membri, astfel încât actele vizate de cererea de chemare în judecată au fost emise în numele şi interesul societăţii, iar nu în nume personal.

Recurentul - pârât a susţinut că A.S.F. a interpretat eronat propriul Regulament, apreciind că mandatul său ar fi încetat la 30.03.2020, odată cu hotărârea Consiliului de Supraveghere privind revocarea. Potrivit normelor incidente şi succesiunii cronologice, exercitarea funcţiei de preşedinte al Directoratului nu a încetat la 30.03.2020, ci la data emiterii avizului pentru succesor (dl. I.), respectiv la 15.05.2020; până la această dată, atribuţiile au fost exercitate legal.

A arătat că adresele nr. x/31.03.2020, nr. y/01.04.2020 şi nr. 2690/06.04.2020, precum şi comunicatele publicate pe site-ul societăţii, adresate investitorilor şi publicului, au fost emise de B. S.A., ca entitate cu personalitate juridică, şi nu în nume personal. Documentele au fost semnate în numele societăţii de membrii Directoratului aflaţi în exerciţiul funcţiei la acel moment (Preşedinte executiv - Director general A.; Vicepreşedinte executiv - Director general adjunct dr. ec. F.; Membru al Directoratului - Director G.), precum şi de ofiţerul de conformitate J., constituind acte juridice ale societăţii emise în limitele mandatului valabil până la 15.05.2020.

În consecinţă, a susţinut că nu pot fi reţinute în sarcina sa fapte personale ilicite, întrucât actele contestate au avut caracter instituţional, fiind realizate în exercitarea funcţiei de conducere şi în interesul legitim al societăţii, cu respectarea cadrului legal şi a competenţelor prevăzute în actul constitutiv al B. S.A. Totodată, teza intimatei A.S.F. privind încetarea mandatului la 30.03.2020 ar valida, în mod eronat, ideea că administrarea unei entităţi reglementate ar putea fi încredinţată unui director neavizat, contrar dispoziţiilor legale şi susceptibilă de sancţiune contravenţională potrivit art. 257 din Legea nr. 126/2018 (exercitarea funcţiilor de conducere fără avizul prealabil al autorităţii de supraveghere).

Recurentul a arătat că nu a achiesat acestei soluţii şi a susţinut, prin motivele de apel, că potrivit art. 19 alin. (4) din Actul constitutiv al B. S.A. (Anexa nr. 2 la întâmpinarea depusă în primă instanţă), în relaţiile cu terţii societatea este reprezentată de Preşedintele Directoratului şi se angajează prin semnătura a doi membri ai Directoratului, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, Directoratul este responsabil cu luarea măsurilor necesare conducerii societăţii (în limitele obiectului de activitate).

A invocat că toate actele şi demersurile efectuate în calitate de Preşedinte al Directoratului nu au reprezentat manifestări de voinţă individuale, ci au fost realizate în numele şi în reprezentarea societăţii, în cadrul atribuţiilor legale şi statutare. A precizat că adresele şi comunicatele contestate au fost emise în condiţiile art. 19 alin. (4) din actul constitutiv, fiind semnate de cel puţin doi membri ai Directoratului, ceea ce le confirmă caracterul instituţional, şi nu personal.

A mai arătat că, potrivit art. 234 alin. (1) lit. f) din Regulamentul A.S.F. nr. 5/2018 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiunile de piaţă, emitentul are obligaţia de a face publice informaţiile privilegiate, astfel încât debitorul obligaţiei este persoana juridică, prin organele sale de conducere, nu membrii Directoratului, individual.

Din această perspectivă, adresele transmise către A.S.F. şi comunicatele adresate investitorilor reprezintă acte juridice ale B. S.A., aceasta având, în realitate, calitatea procesuală pasivă în cauză. În ipoteza în care s-ar fi constatat temeinicia cererii introductive, societatea ar fi putut promova acţiune în regres împotriva recurentului, potrivit dreptului comun, împrejurare ce exclude atragerea răspunderii sale personale directe.

Cu toate acestea, recurentul a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit că Tribunalul Bucureşti a respins legal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, reţinând că nu ar avea relevanţă calitatea în care acesta a acţionat la momentul emiterii ori publicării opiniilor analizate, întrucât eventuala răspundere a societăţii nu ar exonera răspunderea pentru fapta proprie.

Recurentul a arătat că o asemenea interpretare este eronată, întrucât emiterea celor trei adrese şi publicarea informărilor pe site-ul societăţii au fost realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce derivau din funcţia de preşedinte al Directoratului, funcţie care impunea îndeplinirea obligaţiilor legale de informare şi protejare a intereselor societăţii şi ale acţionarilor. În consecinţă, actele respective nu pot fi calificate drept manifestări de voinţă individuale, ci constituie acţiuni legitime ale organului executiv al societăţii, emise în limitele competenţei legale şi statutare, în scopul conservării intereselor B. S.A.

A mai susţinut că instanţa de apel a confundat exercitarea atribuţiilor instituţionale cu o faptă ilicită individuală, ignorând cadrul normativ aplicabil organelor de conducere ale emitenţilor de instrumente financiare.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului incident şi casarea, în parte, a deciziei civile nr. 816A din 31.05.2023, sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar, rejudecând cauza, admiterea acestei excepţii, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de A.S.F. ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile menţionate în cuprinsul căii de atac, inclusiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la Legea nr. 126/2018 şi la regulamentele A.S.F. aplicabile.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, precum şi orice alte mijloace de probă a căror necesitate ar rezulta din dezbaterile în faţa instanţei de recurs.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 24 februarie 2025, prin poştă electronică, în termen legal, pârâtul A. a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de A.S.F., iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac.

Intimatul-pârât a invocat nulitatea recursului, arătând că, deşi formal încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., memoriul de recurs nu individualizează nicio normă de drept material pretins încălcată ori greşit aplicată, criticile vizând, în realitate, aspecte de fapt (aprecierea probelor şi a situaţiei reţinute de instanţa de apel) care excedează controlului de legalitate propriu recursului. A susţinut, în esenţă, că recursul trebuia motivat prin critici concrete de nelegalitate raportate la considerentele hotărârii atacate, nu prin reluarea susţinerilor din apel.

Pe fond, a arătat că adresele nr. x/31.03.2020, nr. y/01.04.2020 şi nr. 2690/06.04.2020, emise de B. S.A. către A.S.F., au avut caracter inter-instituţional şi au aparţinut persoanei juridice, prin organele sale de conducere (preşedinte executiv/director general, vicepreşedinte executiv/director general adjunct, membru al directoratului şi ofiţer de conformitate), nefiindu-i imputabile în nume propriu. A susţinut, de asemenea, că şi comunicările postate pe site-ul emitentului au fost difuzate de societate în temeiul art. 234 din Regulamentul A.S.F. nr. 5/2018, ca informaţii privilegiate destinate investitorilor de pe piaţa de capital, reprezentând îndeplinirea unei obligaţii legale şi nu un demers defăimător individual. Având în vedere specificul publicului-ţintă, nu poate fi reţinută noţiunea de "spaţiu public" în accepţiunea invocată de recurentă.

În ceea ce priveşte sesizările adresate comisiilor parlamentare de specialitate, a invocat dreptul de petiţionare şi cadrul normativ incident privind posibilitatea sesizării autorităţilor ori a instanţei cu privire la conduita A.S.F., demersul neputând fi calificat ca faptă ilicită. Referitor la declaraţia consemnată în ziarul "Bursa", a arătat că formula utilizată a avut natura unei întrebări retorice, care nu atinge pragul de gravitate apt a justifica restrângerea libertăţii de exprimare, neputându-i fi imputată autorului maniera subiectivă de receptare de către cititori.

În ceea ce priveşte statutul decizional al organelor societăţii în perioada martie-mai 2020, a susţinut că, până la avizarea de către A.S.F. a noilor membri, aceştia nu puteau exercita atribuţii (art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2019), iar, pentru asigurarea continuităţii activităţii, operează o prelungire tacită a mandatului până la emiterea avizului. Calificarea mandatului său ca "încetat" la 30.03.2020 ar echivala cu validarea administrării de către un director neavizat, conduită sancţionată contravenţional de art. 257 din Legea nr. 126/2018.

A invocat totodată libertatea de exprimare şi dreptul la petiţionare, în sensul că afirmaţiile criticate au constituit judecăţi de valoare întemeiate pe o bază factuală suficientă, formulate cu bună-credinţă, în contextul unor chestiuni de interes public privind funcţionarea unei autorităţi de supraveghere pe piaţa de capital, iar sancţionarea lor ar produce un efect de descurajare a dezbaterii publice.

În fine, a arătat că recurenta nu a dovedit existenţa unui prejudiciu şi nici raportul de cauzalitate, în lipsa oricăror elemente privind reacţii concrete ale participanţilor la piaţă sau vreo vătămare reală de imagine. În consecinţă, nefiind probat prejudiciul, nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală.

Pentru aceste motive, intimatul-pârât a solicitat anularea recursului ca nemotivat în condiţiile art. 486 şi art. 488 C. proc. civ., iar, subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, menţinerea deciziei atacate şi obligarea A.S.F. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 14 martie 2025, recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului incident declarat de intimatul A., arătând că soluţiile instanţelor de fond şi de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive au fost corecte, iar aspectele invocate de intimat pot fi valorificate numai în cadrul cercetării condiţiilor răspunderii civile delictuale.

A susţinut că adresele indicate în cererea de chemare în judecată (nr. 2563/31.03.2020, 2564/01.04.2020 şi 2690/06.04.2020) şi comunicatele publicate pe site-ul B. S.A. (23.04.2020, 23.04.2020, 26.04.2020, 30.04.2020, 04.05.2020 şi 08.05.2020) au fost semnate de intimat ulterior datei de 30.03.2020, când mandatul acestuia fusese revocat prin Hotărârea Consiliului de Supraveghere nr. 1/30.03.2020, iar, chiar şi independent de revocare, mandatul i-ar fi încetat de drept la 19.04.2020. În sprijinul valabilităţii hotărârii de revocare a invocat respingerea cererii de suspendare formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale de către Tribunalul Braşov (Sentinţa civilă nr. 311/16.04.2020), menţinută prin hotărârea Curţii de Apel Braşov nr. 297/25.05.2020, reţinându-se că decizia organului de conducere a rămas în vigoare şi şi-a produs efectele. Pe acest temei, a arătat că înscrisurile ulterioare au fost semnate de intimat în nume propriu, iar nu în calitate de preşedinte al Directoratului.

A mai arătat că teza "prelungirii tacite" a mandatului până la avizarea noului Directorat este lipsită de temei, întrucât nu există vreo dispoziţie legală care să o susţină, valabilitatea avizelor A.S.F. fiind indisolubil legată de existenţa unui mandat în fiinţă. Cum mandatul intimatului fusese revocat la 30.03.2020 şi oricum expirat la 19.04.2020, acesta nu mai putea fi prelungit "tacit". În acelaşi sens, a invocat soluţii pronunţate în litigii de contencios administrativ privitoare la pretinsa calitate de reprezentant legal a intimatului, în care instanţele au confirmat lipsa acestei calităţi şi au anulat cereri promovate în numele societăţii prin persoane fără calitate de reprezentare.

Recurenta a mai susţinut că, chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că intimatul a acţionat în calitate de preşedinte al Directoratului, această împrejurare nu ar avea efect exonerator, răspunderea civilă delictuală pentru propriile afirmaţii (apreciate ca defăimătoare şi neîntemeiate) urmând a fi analizată în raport cu condiţiile legale aplicabile, fără a putea fi transferată asupra persoanei juridice. În concluzie, a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4. A. În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului principal declarat de recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, cu dezvoltarea acestora, ori menţiunea depunerii ulterioare prin memoriu separat. Motivele de recurs sunt prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în aceste cazuri de casare.

În cauză, deşi recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) a declarat recurs întemeiat formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor vizează, în substanţă, aspecte preponderent factuale: caracterul pretins public şi ilicit al afirmaţiilor intimatului, existenţa şi întinderea prejudiciului moral, precum şi impactul asupra pieţei. Totodată, sunt reluate punctual pasaje din articole de presă, adrese şi comunicate, susţinându-se că instanţa de apel "nu le-a valorificat corect", fără identificarea vreunei norme de drept material încălcate ori a unei erori de interpretare imputabile instanţei de apel.

Or, aceste critici privesc temeinicia (constatări de fapt, aprecierea probelor şi a contextului), nu legalitatea hotărârii, astfel încât nu se circumscriu controlului de legalitate exercitat în recurs. Împrejurarea că recurenta a susţinut, în plan delictual, existenţa unei "campanii denigratoare", a unor atingeri aduse reputaţiei instituţiei sau a unor ingerinţe în raporturile interne ale societăţii nu schimbă natura criticilor, acestea rămânând ancorate în factologie şi probatoriu, fără a releva aplicarea greşită a unei norme materiale anume de către instanţa de apel.

De altfel, din conţinutul cererii de recurs rezultă că A.S.F. a axat critica pe reluarea susţinerilor formulate în apel privind faptele imputate intimatului şi efectele lor, fără a indica vreo eroare de drept care i-ar putea fi imputată instanţei de apel la respingerea acţiunii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea expresă a unuia dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, prin formularea unor critici de nelegalitate privind modul de judecată al instanţei în raport cu motivul invocat.

Motivele de nelegalitate trebuie să îmbrace forma unor critici punctuale asupra aplicării ori interpretării normei juridice la situaţia de fapt reţinută; ele nu pot fi reduse la simple susţineri factuale din care instanţa de recurs să deducă, pe cale de interpretare, aspecte neprecizate expres de recurent cu privire la nelegalitatea hotărârii.

În prezenta cauză, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci a centrat argumentaţia exclusiv pe situaţia de fapt, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual în sensul art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi reţinut greşit inexistenţa caracterului public al declaraţiilor intimatului. O asemenea critică priveşte exclusiv constatări de fapt (locul, modalitatea, audienţa comunicării), nu aplicarea eronată a unei norme de drept material. Recursul tinde, astfel, la o reevaluare a probelor (articole de presă, comunicate, adrese), operaţiune nepermisă în calea de atac a recursului, fără a se indica vreo normă materială încălcată şi fără a se individualiza vreo eroare de interpretare juridică imputabilă instanţei de apel.

A invocat, de asemenea, în mod generic, caracterul ilicit al faptelor intimatului, fără a preciza care este norma materială pretins greşit interpretată de instanţa de apel (de pildă, care ar fi criteriul juridic aplicabil şi aplicat eronat la calificarea ilicitului civil). Simplul dezacord faţă de concluziile instanţei privind reputaţia, tonul, contextul, bună-credinţa sau baza factuală configurează o critică de temeinicie, nu de legalitate.

S-a mai susţinut că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, ar fi "ignorat" prejudiciul. Or, existenţa prejudiciului, întinderea acestuia şi raportul de cauzalitate sunt chestiuni de fapt. În recurs nu se poate solicita completarea ori reaşezarea tabloului probator şi substituirea aprecierii instanţei de apel cu propria apreciere a părţii. Prin urmare, critica vizează temeinicia, nu o eroare de drept material, şi nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă prin care se supune controlului judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept. În consecinţă, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la considerentele deciziei atacate şi nu combat dezlegarea juridică dată litigiului, ele nu pot fi analizate în recurs. Simpla afirmare că raţionamentul instanţei de apel este eronat, însoţită de solicitarea reanalizării probelor şi de expunerea pe larg a situaţiei de fapt, nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nelegalitatea trebuie să privească legea aplicabilă, iar nu chestiuni de fapt sau de apreciere a probatoriului.

Cu privire la susţinerea reclamantei referitoare la calificarea afirmaţiilor ca judecăţi de valoare ori imputări factuale de natură penală, Înalta Curte reţine că delimitarea naturii discursului depinde de text, context şi intenţia comunicărilor, aspecte stabilite în fapt de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Recurenta nu indică o eroare de drept în textul juridic utilizat, ci urmăreşte reclasificarea conţinutului enunţurilor printr-o nouă lectură a situaţiei de fapt, ceea ce excede controlului de legalitate exercitat în recurs.

Referitor la pretinsa neindividualizare a conduitei ilicite, Înalta Curte constată că recurenta reproduce fragmente din materiale de presă şi documente publice şi le atribuie o semnificaţie probatorie diferită de cea reţinută de instanţa de apel, ceea ce echivalează cu o nouă apreciere a probelor.

Sub aspectul pretinsei "minimalizări" a comunicatelor publicate, stabilirea relevanţei acestor materiale pentru dovedirea elementelor răspunderii delictuale reprezintă o operaţiune de evaluare a probatoriului şi de subsumare juridică a situaţiei de fapt, realizată de instanţa de apel. Recursul tinde să substituie această evaluare cu propria apreciere a recurentei, ceea ce este inadmisibil în cadrul căii de atac de nelegalitate.

În raport cu aplicarea textului art. 10 CEDO (bună-credinţă, diligenţa verificării şi existenţa unei baze factuale minime), din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a utilizat criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene şi le-a raportat la circumstanţele cauzei. Recurenta nu indică denaturarea standardului convenţional şi nici interpretarea contra legem a normei, ci solicită o nouă cântărire a elementelor factuale pentru a conchide lipsa bunei-credinţe. O asemenea abordare depăşeşte limitele recursului. Prin urmare, critica nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu poate fi primită.

Cât priveşte prejudiciul moral şi modalitatea de probare, chiar dacă prezumţiile judiciare pot opera în anumite ipoteze, determinarea existenţei şi a întinderii prejudiciului ţine de evaluarea probelor şi de particularităţile faptico-probatorii reţinute de instanţa de apel. Recurenta nu individualizează o normă de drept greşit aplicată, ci urmăreşte substituirea aprecierii instanţei asupra probatoriului cu propria evaluare.

În ceea ce priveşte susţinerea privind "ignorarea" rolului instituţional al A.S.F. şi a efectelor pe piaţă, Înalta Curte reţine că importanţa instituţională a autorităţii nu converteşte, prin ea însăşi, un discurs critic într-o faptă ilicită şi nici nu transformă dezacordul recurentei cu analiza factuală a instanţei de apel într-o problemă de nelegalitate. Critica are caracter general, nu indică încălcarea vreunei norme materiale şi nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la marja de critică admisibilă faţă de o autoritate publică, se constată că instanţa de apel a delimitat limitele libertăţii de exprimare în raport cu interesul public, raportându-se la circumstanţele cauzei. Recurenta nu demonstrează aplicarea unui standard juridic eronat, ci solicită o recalibrare in concreto a acestor limite (operaţiune străină controlului de legalitate în recurs). Nici această critică nu se circumscrie art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În legătură cu contextul mandatului autorului afirmaţiilor, situaţia temporală a calităţilor oficiale şi relevanţa lor pentru analiza ilicitului reprezintă chestiuni de fapt evaluate de instanţa de apel pe baza probelor administrate. Recurenta nu indică o normă de drept material interpretată greşit, ci urmăreşte o altă pondere a împrejurărilor factuale.

Pe tema atingerii drepturilor şi intereselor nepatrimoniale ale A.S.F., stabilirea existenţei şi a întinderii unei vătămări a imaginii şi reputaţiei are natură eminamente probatorie şi factuală. Recurenta solicită o nouă evaluare a consecinţelor faptelor, fără a evidenţia o eroare de drept imputabilă instanţei de apel.

În ceea ce priveşte pretinsa aplicare greşită a normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349, art. 1357 şi art. 253 C. civ.), critica recurentei se întemeiază pe propria interpretare a conţinutului comunicatelor şi a contextului publicării acestora, iar nu pe identificarea unei erori de drept imputabile instanţei de apel.

Întrucât "nelegalitatea", în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., priveşte raportarea la norma aplicabilă (procesuală ori materială) şi modul în care aceasta a fost interpretată ori aplicată de instanţa de apel, iar recurenta nu a individualizat nicio dispoziţie de drept material interpretată sau aplicată greşit şi nici nu a arătat în ce constă eroarea de drept pretins comisă, Înalta Curte constată că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a anula recursul principal declarat de A.S.F.

II.4. B.Cu privire la recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile".

Potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ., "dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Recursul incident este calea extraordinară de atac exercitată de intimat (partea care nu a declarat recurs principal) după expirarea termenului de recurs, ca reacţie la recursul principal al părţii potrivnice. Conform art. 491 alin. (1) C. proc. civ., recursul incident şi cel provocat se pot exercita în aceleaşi condiţii ca apelul incident/provocat prevăzute la art. 472 şi 473 C. proc. civ., aplicate în mod corespunzător.

Înalta Curte reţine că recursul incident are caracter strict accesoriu faţă de recursul principal, presupune existenţa unui recurs principal aflat pe rol şi nu poate fi disociat de cadrul procesual creat de acesta (art. 491 C. proc. civ., cu aplicarea corespunzătoare a art. 472 C. proc. civ.). În toate ipotezele în care recursul principal este înlăturat din proces din cauze procedurale (renunţarea la judecată, perimarea, respingerea ca tardiv ori ca inadmisibil, constatarea nulităţii pentru vicii procedurale, inclusiv nemotivarea recursului în termen potrivit art. 489 C. proc. civ.), recursul incident rămâne fără obiect şi nu mai poate fi examinat pe fondul motivelor sale.

Aplicând aceste reguli în cauza de faţă, Înalta Curte constată că recursul principal formulat de Autoritatea de Supraveghere Financiară a fost anulat pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de lege (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.). Ca efect al caracterului accesoriu al căii de atac incidente, în temeiul art. 491 C. proc. civ., cu aplicarea corespunzătoare a art. 472 C. proc. civ., recursul incident declarat de pârâtul A., împotriva aceleiaşi decizii, rămâne fără efect urmând a fi respins ca atare şi nu se mai impune a fi supus analizei pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva deciziei civile nr. 816A din 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauzei cu minori şi familie.

Respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 816A din 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2025.