State liability for unjust pre-trial detention: application of post-filing decriminalization amendment barred by non-retroactivity

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă la 29 septembrie 2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata daunelor materiale în cuantum de 113.315 RON, compuse din suma de 107.515 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza de urmărire penală, precum şi a judecării cauzei penale, în fond, la Tribunalul Dolj, în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2017 (disjuns din cel dintâi dosar), şi în apel, la Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2019, şi din suma de 6.800 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor, tratamentelor şi intervenţiilor medicale achitate pentru tratamentul afecţiunii oftalmice cauzate de condiţiile improprii de încarcerare; la plata daunelor morale în valoare de 4.170.000 RON, alcătuite din suma de 20.000 RON, pentru reţinerea timp de 24 de ore, din suma de 4.000.000 RON, pentru arestarea preventivă timp de 118 zile în perioada 20.12.2012 - 17.04.2013 şi controlul judiciar dispus pentru 30 de zile, şi din suma de 150.000 RON, pentru durata nejustificată a procesului penal (aproximativ 10 ani). Totodată, a solicitat ca toate cheltuielile materiale efectuate să fie actualizate cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 şi următ. C. proc. pen., pe cele ale art. 1349 C. civ., respectiv pe cele ale art. 1, art. 6, art. 8, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe prevederile art. 1.349 C. civ. şi pe cele ale art. 539 C. proc. pen., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La solicitarea instanţei, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că petitul privind repararea pagubelor materiale şi morale suferite ca urmare a privării nelegale de libertate se întemeiază, în drept, pe dispoziţiile art. 539 - 541 C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3), teza I din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 6, art. 8, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi pe decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale; cu privire la capătul de cerere privind repararea pagubelor suferite prin durata nejustificată a procesului penal, a indicat, drept temei juridic, dispoziţiile art. 1349 C. civ. raportate la cele ale art. 6 din Convenţie şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Prin încheierea din 21 februarie 2023, Tribunalul Olt, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de privarea nelegală de libertate, întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., ca neîntemeiată. A respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de durata excesivă a procesului penal, întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 603 din 19 decembrie 2023, Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 140.000 RON, reprezentând daune morale, precum şi suma de 15.000 RON, reprezentând daune materiale. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 316 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 603 din 19 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Olt. A admis apelurile formulate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Olt împotriva sentinţei nr. 603 din 19 decembrie 2023, precum şi a încheierii din 21 februarie 2023 pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în contradictoriu cu reclamantul A.. A anulat sentinţa civilă apelată şi, rejudecând, a admis în parte acţiunea reclamantului, obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către acesta a sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale (prejudiciu pentru durata excesivă a procesului penal) şi a sumei de 15.000 RON, constând în daune materiale (reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocat, în procesul penal). A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial) efectuate la fond. A respins cererea apelantului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente apelului.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 316 din 2 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată este parţial nelegală, în apel nefiind efectuată o cercetare judicioasă a litigiului, existând reţineri contradictorii ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, încălcându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, rolul textului normativ fiind acela de a asigura o bună administrare a justiţiei, precum şi de a permite exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

Deşi decizia curţii de apel este amplă, a susţinut că motivarea acesteia este precară, confuză şi contradictorie, fiind inversat raţionamentul juridic, iar argumentele, criticile şi temeiurile de drept invocate de recurent sunt interpretate restrictiv.

Recurentul a considerat că, în analiza duratei procesului penal, trebuie să se pornească de la obligaţia de garanţie ce revine Statului Român, reţinută, de altfel de instanţa de apel, privind organizarea şi conducerea activităţii judiciare.

Plecând de la această premisă, recurentul a arătat că procesul penal în care a fost implicat a durat aproximativ 10 ani. Dacă Statul Român ar fi dat dovadă de diligenţă şi ar fi respectat Constituţia, a opinat că procesul penal declanşat împotriva sa nu ar fi trebuit să existe. Astfel, a apreciat că viciul neconstituţionalităţii normei de incriminare exista anterior începerii urmăririi penale, fiind imputabil în integralitate şi necondiţionat Statului Român, durata procesului, de 3.708 zile fiind excesivă.

Deşi instanţa de apel a notat că decizia Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016 constituie o dezincriminare a faptei, a afirmat că o astfel de interpretare nu este exactă. A arătat că dezincriminarea presupune o intenţie explicită a legiuitorului, manifestată printr-un act normativ cu forţă juridică. Viciul neconstituţional al normei incriminatoare exista, în opinia sa, anterior începerii urmăririi penale, fiind imputabil pârâtului Statul Român.

Recurentul a afirmat că instanţa de apel a analizat principiile aplicabile doar din perspectiva daunelor materiale (constând în cheltuieli de judecată), deşi acestea erau aplicabile şi daunelor morale.

Cu privire la despăgubirile nepatrimoniale, a susţinut că instanţa de apel a aplicat un raţionament contorsionat, cu fracturi de logică, ce denotă intenţia apriorică a instanţei de a limita drastic cuantumul daunelor morale solicitate, la care recurentul se consideră îndreptăţit.

Referitor la daunele morale, a afirmat că instanţa de apel a procedat la o analiză secvenţială, reţinând că ar exista o durată nerezonabilă a procesului penal numai în privinţa procedurii de cameră preliminară. Totodată, curtea a reţinut că nerespectarea termenului rezonabil se conturează doar prin întârzierile imputabile autorităţilor judiciare, ca urmare a aplicării criteriilor ce vizează complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente.

Însă, în opinia sa, aceste criterii nu au fost analizate concret de instanţa de apel.

Cu privire la cel dintâi criteriu, a menţionat că s-a reţinut că procesul a vizat iniţial 21 de inculpaţi, iar, în urma disjungerii cauzei, în faza de soluţionare a fondului şi, ulterior, a apelului, 11, respectiv, 10 inculpaţi, care au fost urmăriţi penal şi, ulterior, judecaţi pentru săvârşirea unui număr cuprins între una şi patru infracţiuni, în detrimentul a opt părţi vătămate.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a observat, referitor la complexitatea cauzei, că aceasta este artificială, dosarul de urmărire penală şi rechizitoriul privind pretinse fapte şi persoane între care nu există legătură. A apreciat că această complexitate artificială, cât şi sesizarea, prin rechizitoriu, a unei instanţe necompetente, sunt imputabile, în exclusivitate, autorităţilor judiciare (Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism).

Referitor la comportamentul său şi a celui al autorităţilor competente, a afirmat că instanţa de apel a omis să analizeze atitudinea acestora din urmă, inclusiv din perspectiva complexităţii artificiale, care a generat întârzieri în soluţionarea cauzei prin disjungeri şi declinări de competenţă.

A arătat că, în ceea ce priveşte faza ce a urmat camerei preliminare, instanţa de apel a considerat că durata procedurii a fost rezonabilă, deşi au existat numeroase declinări de competenţă, fiind pronunţate hotărâri viciate, care au fost desfiinţate în căile de atac.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a reţinut că, la aprecierea nerespectării termenului rezonabil, trebuie să se ţină cont de comportamentul reclamantului, criteriu care a fost complet ignorat în analiza efectivă, analiza sa vizând alţi inculpaţi (cu predilecţie pe inculpatul B.).

A afirmat că instanţa de apel a justificat durata extinsă a dosarului penal, apreciind că au fost respectate toate drepturile procesuale ale persoanelor inculpate şi garanţiile procesuale impuse de legislaţia în vigoare şi de principiile CEDO, dar, în acelaşi timp, i-a imputat recurentului (nu direct, dar implicit, prin referirea generică "inculpaţii), că a uzat de aceste drepturi şi garanţiile procesuale, care au determinat prelungirea duratei procesului.

Recurentul a susţinut că hotărârea este confuză şi contradictoriu motivată, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, în mod greşit reţinându-se că acestea nu au fost dovedite, fiind ignorate criteriile reţinute şi dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

A arătat că instanţa de apel a stabilit reparaţia pecuniară pentru 3 ani şi 6 luni, raportat la durata procesului, într-un cuantum modic. Totodată, a respins de plano şi integral despăgubirile solicitate pentru privarea nelegală de libertate, deşi aceasta i-a produs recurentului cel mai intens prejudiciu.

În analiza acestui capăt de cerere, a afirmat că instanţa de apel nu a observat/analizat şi nu s-a pronunţat asupra criticii sale prin care a arătat că excepţia excluderii de la despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale, în situaţia în care achitarea s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei, nu este aplicabilă în speţă în potrivit principiului tempus regit actum. A precizat că această prevedere a fost introdusă prin Legea nr. 201/2023, iar cererea sa a fost înregistrată în 2022. Nefiind vorba despre o lege penală mai favorabilă, aceasta nu putea avea efecte retroactive.

În ceea ce priveşte soluţia adoptată de curte cu privire la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului, a solicitat să se observe că este nelegală, având în vedere că încalcă tocmai prevederile legale reţinute de instanţa de apel - art. 453 alin. (1) C. proc. civ. - şi că nu conţine o motivare adecvată.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 16 ianuarie 2025, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, a invocat excepţia nulităţii recursului din perspectiva neîncadrării motivelor acestuia în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică de la 15 mai 2025, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată a pus în discuţie cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, prin întâmpinare, pe care a respins-o, ca neîntemeiată, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă din 15 mai 2025, pronunţată în prezentul dosar.

La acelaşi termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte constată că, prin motive de recurs circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în esenţă, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate în lipsa unei cercetări judicioase a cauzei, invocând deficienţe de motivare şi susţinând că motivarea deciziei recurate nu corespunde dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din cod, fiind confuză şi contradictorie, nefiind realizată o interpretare corectă a criteriilor de individualizare a sumei datorate cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procesului penal, cauza fiind greşit soluţionată prin prisma Legii nr. 201/2013, care nu era aplicabilă litigiului prin raportare la principiul tempus regit actum.

Totodată, recurentul a criticat soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului, reclamând încălcarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum şi lipsa argumentelor care o susţin.

7.1 Procedând la examinarea motivului de recurs ce vizează aplicarea greşită a criteriilor de individualizare a daunelor morale cuvenite pentru durata excesivă a procesului penal, în raport de care se va proceda şi la analiza raţionamentului şi a argumentelor instanţei de apel care fundamentează soluţia pronunţată pe acest aspect, dată fiind interferenţa celor două critici prin prisma problematicii abordate, Înalta Curte constatată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata daunelor morale în cuantum de 150.000 RON, pentru durata excesivă a procesului penal, finalizat prin decizia penală nr. 556 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2019.

Tribunalul Olt, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 603 din 19 decembrie 2023, a admis cererea reclamantului, obligându-l pe pârât la plata sumei de 80.000 RON, reprezentând reparaţie pecuniară pentru durata procesului penal, desfăşurat pe o perioadă de aproximativ 10 ani, constatând încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În calea ordinară de atac, sentinţa a fost reformată, prin decizia recurată, nr. 316 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă admiţând apelul pârâtului şi reducând valoarea despăgubirilor morale pentru durata excesivă a procesului penal de la suma de 80.000 RON la suma de 35.000 RON, apreciind că în acest fel se asigură o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului cauzat reclamantului, pentru consecinţele negative suportate în plan fizic şi psihic, pentru durata excesivă a procesului penal.

În recursul pendinte, recurentul a afirmat că soluţia instanţei de apel este injustă, raportat la criteriile dezvoltate în jurisprudenţă referitoare la complexitatea cauzei/conduita reclamantului şi a autorităţilor, care instituie o asemenea formă de despăgubire în scopul respectării tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale impuse de legislaţia în vigoare şi de principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 8 C. proc. pen., "Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil."

Principiul, enunţat în acest text legal, este consacrat în doctrină, regăsindu-se şi în art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi în art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Procesul echitabil, reglementat la art. 6 din Convenţie, ca o garanţie procedurală a drepturilor şi libertăţilor persoanei în faţa instanţelor de judecată, constituie una dintre premisele asigurării principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

Doctrina de specialitate a apreciat că "termenul rezonabil" al procedurii rezidă în desfăşurarea operativă a procesului, cu asigurarea, însă, a condiţiilor în care principiile aflării adevărului şi respectării dreptului la apărare al părţilor să fie aplicate tuturor persoanelor implicate într-o procedură penală, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă excesivă a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, prin raportare la jurisprudenţa europeană cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 paragr. 1 din Convenţie, din perspectiva respectării duratei rezonabile a procesului penal, momentul de la care începe calculul duratei procedurii penale (dies a quo - data la care începe să curgă termenul/punctul de plecare), în privinţa suspectului sau a inculpatului, este legat de cel al formulării unei acuzaţii în materie penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit în jurisprudenţa sa sintagma "acuzaţie în materie penală", reţinând că aceasta reprezintă un act ce provine de la o autoritate naţională prin care, indiferent de formă, se comunică unei persoane existenţa suspiciunii referitoare la comiterea unei infracţiuni, fără a prezenta relevanţă dacă această comunicare este explicită ori implicită. Astfel, s-a arătat că acest moment coincide, de principiu, cu cel al notificării oficiale, emanate de la o autoritate competentă, cu privire la învinuirea privind săvârşirea unei infracţiuni (cauzele Deweer contra Belgiei, Corigliano contra Italiei).

Potrivit actualei reglementări procesual penale, dies a quo echivalează cu momentul dispunerii efectuării urmăririi penale faţă de o anumită persoană, care dobândeşte calitatea de suspect, potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (3) C. proc. pen.. Jurisprudenţa europeană a relevat că, uneori, raportarea nu trebuie să se facă la o notificare formală cu privire la existenţa învinuirii, dies a quo putând fi considerat momentul la care persoana în cauză începe să fie privită, în mod rezonabil, ca un suspect, acesta putând coincide, după caz, cu data ridicării imunităţii parlamentare/data efectuării unei percheziţii domiciliare, raportat la dovezile incriminatorii efectiv identificate/data la care a avut loc prima audiere la sediul poliţiei, chiar în calitate de martor (cauza Shabelnik contra Ucrainei).

În ceea ce priveşte finalul procedurii (dies ad quem), este luat în considerare momentul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare/achitare/încetare a procesului penal (cauzele Wemhoff contra Germaniei, Neumeister contra Austriei).

La stabilirea acestui interval de timp, în literatura juridică s-a arătat că trebuie luată în calcul durata procesului şi în căile ordinare de atac, precum şi durata procedurilor în rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere, dispuse de o instanţă de control judiciar. În schimb, s-a apreciat că nu pot fi avute în vedere perioadele de timp scurse între momentul pronunţării unei hotărâri definitive şi cel al admiterii căii extraordinare de atac, prin care s-a dispus restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi penale, sau cele cuprinse între momentul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală şi data infirmării acestei soluţii şi reluării urmăririi penale.

Raportând aceste considerente teoretice şi jurisprudenţiale la judecata realizată în apel, contrar susţinerilor recurentului, analiza curţii se circumscrie acestora, instanţa reţinând că durata procedurilor judiciare finalizate prin soluţia de achitare dispusă prin sentinţa penală nr. 712 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a durat 3.708 zile (aproximativ 10 ani), respectiv de la 12 februarie 2012, când a fost declanşată procedura, până la 7 aprilie 2022, când a fost pronunţată decizia penală nr. 556 de către Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori (hotărâre definitivă), prin care a fost menţinută soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond.

Potrivit situaţiei de fapt relevate de probaţiunea administrată în cauză (care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de prevederile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), curtea de apel a reţinut că recurentul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2011 al DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova la 14 iunie 2013, pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 din C. pen. de al 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi act normativ, rechizitoriul fiind înregistrat la Tribunalul Dolj sub nr. x/2014, din care a fost disjuns dosarul nr. x/2017, în care a figurat, în calitate de inculpat şi recurentul.

Instanţa de apel a arătat că în cursul urmăririi penale, acesta a fost reţinut în perioada de 12 decembrie 2012 - 13 decembrie 2012, ulterior fiind arestat preventiv, de la 20 decembrie 2013, până la 17 aprilie 2013, când a fost dispusă măsura controlului judiciar.

Prin sentinţa penală nr. 712 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală şi pentru cauze cu minori, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, s-a dispus achitarea recurentului pentru infracţiunea de abuz în serviciu, pe motiv că nu erau îndeplinite elementele obiective ale acestei infracţiuni.

Analizând cronologic procedura derulată în dosarul penal în care a fost implicat recurentul, pe baza înscrisurilor de la dosar, instanţa de apel a reţinut că procesul a vizat, iniţial, 21 de inculpaţi, iar, în urma disjungerii cauzei, în etapa de fond, şi, ulterior, în apel, în cadrul acestuia s-a examinat situaţia a 11, respectiv a 10 inculpaţi, fiecare fiind urmărit penal şi judecat ulterior pentru săvârşirea unui număr cuprins între una şi patru infracţiuni. În ceea ce priveşte părţile vătămate, curtea a remarcat că a fost vorba despre 8 persoane cu această calitate.

Cu privire la faza de urmărire penală, instanţa de apel a constatat că s-a desfăşurat pe parcursul a mai puţin de doi ani, cercetarea penală începând la 13 iulie 2011, prin sesizarea din oficiu a DIICOT şi formarea dosarului nr. x D/P/2011, şi încheindu-se prin emiterea rechizitoriului la 14 iunie 2013 şi trimiterea în judecată, ca atare, a unui număr de 21 de inculpaţi pentru săvârşirea unui număr mare de infracţiuni.

După emiterea rechizitoriului, instanţa de apel a notat că dosarul a fost înregistrat iniţial pe rolul Curţii de Apel Craiova, sub nr. x/2013, fiind, ulterior, declinat, prin sentinţa penală nr. 89 din 21 februarie 2014, în favoarea Tribunalului Dolj.

Dosarul penal a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia penală la 28 martie 2014, sub nr. x/2014, iar la 17 ianuarie 2017 a fost disjuns şi s-a format, astfel, dosarul nr. x/2017 al aceleiaşi instanţe, care a vizat doar soluţionarea în camera preliminară.

Curtea de apel a remarcat că dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj, secţia penală a stagnat în procedura camerei preliminare, aproximativ trei ani şi şase luni, încheierea prin care s-a verificat legalitatea actului de sesizare al instanţei (rechizitoriul) şi s-au respins excepţiile şi apărările formulate de către părţi fiind desfiinţată de trei ori.

Astfel, a notat că prima încheiere a Tribunalului Dolj din 4 iulie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a fost desfiinţată de Curtea de Apel Craiova, prin încheierea nr. 423 din 15 octombrie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, pentru nemotivare.

Instanţa de apel a consemnat că a doua încheiere de cameră preliminară a fost pronunţată de Tribunalul Dolj la 16 februarie 2015, însă şi aceasta a fost desfiinţată de Curtea de Apel Craiova, prin încheierea nr. 179 din 21 aprilie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, reţinându-se nelegala citare a unuia dintre inculpaţi şi nerespectarea drepturilor procesuale ale acestuia în raport de considerentele deciziei nr. 641/2014 a Curţii Constituţionale.

A remarcat instanţa de apel că, prin încheierea din 28 mai 2015, pronunţată în dosarul de cameră preliminară nr. 4717/63/2014 al Tribunalului Dolj, a fost admisă cererea de recuzare a judecătorului cauzei, formulată de unul dintre inculpaţi, litigiul fiind repartizat altui complet care, la 7 octombrie 2015, a pronunţat cea de-a treia încheiere în camera preliminară, care a fost desfiinţată prin admiterea contestaţiilor depuse, de către Curtea de Apel Craiova, prin încheierea nr. 25 din 5 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014.

În acest context factual reţinut, curtea a evaluat înscrisurile de la dosar şi a constatat că la 28 martie 2016 au fost remediate neregularităţile rechizitoriului de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, dispunându-se începerea judecăţii, dosarul, aflat spre soluţionare pe rolul Tribunalului Dolj, din luna mai până în luna octombrie 2016, suferind amânări de judecată şi declinări succesive de competenţă.

Instanţa de apel a mai observat că, la 17 ianuarie 2017, dosarul a fost disjuns, pe rolul Tribunalului Dolj înregistrându-se dosarul nr. x/2017, în care s-a soluţionat fondul procesului penal, care a vizat doar 11 din cei 21 de inculpaţi trimişi iniţial în judecată prin rechizitoriul din 14 iunie 2013, printre aceştia figurând şi recurentul.

Evaluând, din punct de vedere temporal judecata de la fond, curtea a reţinut că dosarul a fost soluţionat cu celeritate, cercetarea judecătorească derulându-se pe parcursul a 21 de termene, acordate la intervale de o săptămână sau două, pentru audierea a nouă martori şi efectuarea unei expertize fiscale, dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj fiind finalizat prin pronunţarea sentinţei penale nr. 712 din 13 decembrie 2017.

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva acestei sentinţe, curtea a notat că a fost admis prin decizia penală nr. 320 din 7 martie 2019 a Curţii de Apel Craiova, hotărârea fiind desfiinţată parţial, dispunându-se disjungerea apelurilor formulate cu privire la 10 inculpaţi, printre care şi recurentul, după disjungere formându-se dosarul nr. x/2019 al aceleiaşi instanţe.

S-a constatat că dosarul penal, în faza judecăţii în apel, a comportat aproximativ 50 de termene, care au presupus audierea unor martori şi inculpaţi şi efectuarea unui supliment la raportul de expertiză fiscală, în cauză fiind încuviinţate numeroase cereri de amânare pentru lipsă de apărare sau în scopul prezentării unuia dintre inculpaţi (B.) la IML Craiova, în vederea expertizării.

Instanţa de apel a observat că pricina a fost reţinută în pronunţare, după ce, la 18 iunie 2020, au avut loc dezbateri în vederea schimbării încadrării juridice. La 23 octombrie 2020, a reţinut că apelul a fost repus pe rol şi soluţionat în complet de divergenţă, aspect care a presupus readministrarea întregului probatoriu, punerea în discuţie şi schimbarea încadrării juridice a faptelor, judecata fiind finalizată în calea de atac prin decizia penală nr. 556 din 7 aprilie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Corelativ, a remarcat că etapa repunerii cauzei pe rol în complet de divergenţă şi readministrarea probatoriului s-a desfăşurat în intervalul 23 octombrie 2020 - 23 decembrie 2021, etapă care a presupus, pe lângă readministrarea probatoriului, acordarea unor termene pentru lipsa de procedură constatată cu părţile, lipsa martorilor, admiterea unor cereri de amânare repetate formulate de inculpatul B., şi soluţionarea numeroaselor cereri de recuzare, de strămutare, precum şi de sesizare a Curţii Constituţionale, depuse de acelaşi inculpat.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel a raportat această situaţie factuală reţinută la criteriile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitoare la durata rezonabilă a procesului - complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al autorităţilor, miza procedurii pentru partea interesată - şi a apreciat că, din perspectiva acestora, pârâtul Statul Român nu a reuşit să demonstreze, prin argumente substanţiale, cum o durată a unei proceduri penale de aproape 10 ani (din care trei ani şi jumătate a durat procedura camerei preliminare), finalizată printr-o soluţie definitivă de achitare pe motiv că fapta nu există, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, în sensul respectării pretinsului echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei.

Referitor la consecinţele pe care prelungirea procesului penal pe o durată atât de îndelungată le-au avut asupra recurentului, curtea nu a contestat că viaţa acestuia a suferit schimbări radicale, raportat la durata procesului penal, care a presupus supunerea la rigorile procedurale o perioadă de aproximativ 10 ani, ceea ce a creat efecte negative asupra vieţii sale cotidiene şi stării psihice, incertitudinea privind deznodământul litigiului fiind apreciată, în acest context, ca fiind cauzatoarea unui disconfort emoţional puternic.

Instanţa de apel a remarcat că, deşi recurentul a invocat întinarea reputaţiei prin articolele de presă publicate în perioada desfăşurării procesului penal în ziarele locale şi naţionale, aceasta nu a dovedit, prin nicio probă administrată, că a suferit un prejudiciu de imagine. În mod similar, s-a reţinut şi în ceea ce priveşte lezarea demnităţii şi onoarei afirmate, ca urmare a suspendării din funcţia de şef administraţie contribuabili mijlocii din cadrul D.G.F.P. Olt, ca urmare a începerii urmăririi penale, lipsa probaţiunii împiedicând instanţa să aprecieze asupra reparării acestui prejudiciu.

Cu privire la suspendarea din funcţie, curtea a subliniat că legislaţia în vigoare prevede o astfel de măsură în cazul trimiterii în judecată a unui funcţionar public, motiv pentru care măsurile adoptate de angajator în acest sens au fost considerate legale şi nevătămătoare pentru recurent, de vreme ce a existat posibilitatea pensionării, respectiv a încasării salariilor care i s-au cuvenit pe perioada suspendării, ca urmare a finalizării procesului penal printr-o soluţie de achitare.

La cuantificarea prejudiciului, instanţa de apel s-a raportat la statuările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze cu obiect similar celei pendinte, în care s-a apreciat asupra depăşirii termenului rezonabil al procesului, luând ca reper perioadele menţionate în cauzele Milasi/Baggetta împotriva Italiei, B./Ringeisen împotriva Austriei, Rouille, împotriva Franţei, cuprinse între 5 ani şi 9 ani şi 7 luni, şi a apreciat că durata procesului penal în care a fost implicat recurentul, de aproximativ 10 ani, îi dau dreptul la repararea prejudiciului, conform dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi ale art. 1381 C. civ., faţă de aspectele reţinute în aceeaşi jurisprudenţă, în sensul că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru un timp prea îndelungat (cauzele Constantin Florea/Ardelean împotriva României).

În schimb, contrar legaţiilor recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi abordat secvenţial chestiunea duratei procesului, Înalta Curte consideră pertinentă modalitatea de analiză potrivit căreia curtea a defalcat, din punct de vedere temporal, etapele parcurse de procesul penal, remarcând că numai în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară, pe o perioadă de peste trei ani, poate fi reţinută durata nerezonabilă şi încălcarea, sub acest aspect, a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Constatarea este corectă, de vreme ce, conform art. 343 C. proc. pen., durata procedurii în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, camera preliminară, în sensul dispoziţiilor legale care o reglementează (art. 344 - 345 C. proc. pen.) vizând o procedură de filtru, ce constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi efectuării actelor procedurale de urmărire penală.

Deşi în literatura de specialitate s-a apreciat că termenul prevăzut de art. 343 C. proc. pen. trebuie privit ca un termen de recomandare, dată fiind amploarea procedurii judiciare pe care o presupun anumite cauze penale, în litigiul pendinte, perioada legală stipulată a fost cu mult depăşită din cauza neregularităţilor procedurale săvârşite de organele de urmărire penală, constatate în mod repetat (de 3 ori) de instanţa judecătorească.

Raportând durata procesului penal la criteriile aplicate de curtea de apel la evaluarea despăgubirilor acordate, contestate în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată că acestea se pliază celor consacrate pe cale jurisprudenţială, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri apreciindu-se în funcţie de circumstanţele cauzei (cauza Boddaert împotriva Belgiei).

Astfel cum corect a remarcat instanţa de apel, complexitatea unei cauze se poate raporta la numărul capetelor de acuzare, a persoanelor implicate în procedură (inculpaţi/martori/părţi vătămate) sau la dimensiunea naţională/internaţională a litigiului (CEDO, cauza Neumeister împotriva Austriei). Chiar dacă un litigiu prezintă o anumită complexitate, Curtea Europeană nu a considerat ca fiind "rezonabile" perioadele lungi, inexplicabile, de stagnare a procedurii (cauza Adiletta şi alţii împotriva Italiei), cum este, în cazul de faţă, cea desfăşurată în camera preliminară.

Referitor la comportamentul recurentului, instanţa de contencios constituţional a arătat că art. 6 din Convenţie nu îi impune acestuia o cooperare activă cu autorităţile judiciare, neputându-i-se reproşa folosirea căilor de atac prevăzute de dreptul intern. Cu toate acestea, a reţinut că atitudinea sa procesuală constituie un fapt obiectiv, neimputabil statului pârât, care trebuie luat în considerare pentru a se clarifica dacă procedura a depăşit sau nu termenul rezonabil (cauza Eckle împotriva Germaniei).

Aşadar, este nefondată critica recurentului prin care a reproşat instanţei de apel lipsa unei analize efective/individualizate a conduitei sale procesuale, şi referirea la alţi coinculpaţi în analiza duratei procesului penal, în faza cercetării judecătoreşti, de vreme ce invocarea unor excepţii sau formularea unor cereri (de strămutare, de recuzare şi de sesizare a Curţii Constituţionale), propunerea probatoriului şi exercitarea căilor de atac fac parte din strategia de apărare a fiecăreia dintre părţile unui litigiu, cu atât mai mult în situaţia în care judecata presupune participarea simultană la judecată a mai multor persoane, indiferent de calitatea lor în proces.

Cu privire la criteriul ce implică atitudinea autorităţilor competente, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut că art. 6 paragr. 1 din Convenţie impune statelor contractante să îşi organizeze sistemul judiciar astfel încât instanţele de judecată să poată îndeplini fiecare dintre cerinţele sale (cauzele Abdoella împotriva Ţărilor de Jos, Dobbertin împotriva Franţei).

Miza litigiului pentru reclamant, a fost apreciată, în aceeaşi jurisprudenţă, că trebuie să fie luată în considerare în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii (cauza Abdoella împotriva Ţărilor de Jos).

Or, dând eficienţă acestor criterii, curtea de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că procesul penal, în faza cercetării judecătoreşti, a parcurs aproximativ 21 de termene în etapa procesuală a fondului, care au fost stabilite la intervale de o săptămână sau două (termene la care au fost audiaţi nouă martori şi s-a administrat proba cu expertiza fiscală), iar în apel, judecata a comportat aproximativ 50 de termene, fixate la intervale de o lună sau chiar două săptămâni, în scopul readministrării probatoriului şi punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice a faptelor.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că perioada ce a vizat judecata litigiului nu poate valorificată la stabilirea depăşirii duratei rezonabile a procesului, faţă de amploarea litigiului şi de numărul de inculpaţi implicaţi termenele de judecată fiind stabilite astfel încât să se asigure, pe cât posibil, soluţionarea cauzei cu celeritate.

În evaluarea noţiunii de "durată rezonabilă", care nu a cunoscut o cuantificare exactă, nici în jurisprudenţa naţională, nici în cea internaţională, este la latitudinea judecătorului aprecierea asupra existenţei perioadelor de inactivitate, nejustificate, care au determinat tergiversarea soluţionării procesului penal.

Or, astfel cum s-a arătat, probaţiunea administrată în cauză a decelat, potrivit interpretării instanţei de apel, că numai în ceea ce priveşte camera preliminară, procesul penal nu s-a respectat cerinţa celerităţii.

În această ipoteză, despăgubirile aferente trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei drepte compensaţii.

Aplicate fiind la situaţia particulară a cauzei, criteriile conturate în jurisprudenţa comunitară fundamentează soluţia pronunţată relativ la despăgubirile morale acordate, cenzurarea modalitaţii de apreciare a cuantumului acestora excedând controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

Contrar susţinerilor recurentului, soluţia instanţei de apel asupra despăgubirilor acordate pentru durata excesivă a procesului este motivată corespunzător dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea cuprinzând ample referiri la criteriile jurisprudenţiale în raport de care a fost individualizat cuantumul despăgubirilor acordate (explicând care a fost raţiunea pentru care a apreciat că se impune o reducere a valorii acestora), hotărârea recurată permiţând exercitarea controlului de legalitate în prezenta cale extraordinară de atac şi fiind în conformitate cu statuările jurisprudenţiale obligatorii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv că deciziile judiciare trebuie să indice într-o manieră suficientă motivele pe care se bazează, această obligaţie fiind justificată de faptul că numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate se poate realiza un control public al administrării justiţiei (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).

Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este lacunară în motivare, ci conţine, dimpotrivă, o analiză judicioasă a criticilor invocate în calea ordinară de atac, care, raportate la normele de drept substanţial aplicabile (art. 1349 alin. (1) şi art. 1381 C. civ.), au conturat convingerea curţii de apel în sensul că se impune o diminuare a daunelor morale stabilite de instanţa de fond, raţiunea fiind aceea de a acorda o compensaţie echitabilă faţă de valorile morale lezate, iar nu de a determina o îmbogăţire fără justă cauză faţă de prejudiciul real suferit, criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

7.2 Examinând motivul de recurs ce vizează greşita aplicare a principiului tempus regit actum în raport de incidenţa Legii nr. 201/2023 constatată de instanţa de apel, în baza căreia aceasta a apreciat că recurentul nu are dreptul la despăgubiri pentru măsurile preventive privative de libertate dispuse în cursul procesului penal, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin demersul judiciar iniţiat, recurentul a solicitat obligarea pârâtului şi la plata daunelor morale în valoare de 20.000 RON, ca urmare a reţinerii abuzive pe o perioadă de 24 ore la Centrul de reţinere şi arestare preventivă de pe IPJ Dolj, respectiv a sumei de 4.000.000 RON, constând în daune morale corelative arestării preventive, timp de 118 zile, dispuse în privinţa sa în perioada 20.12.2012 - 17.04.2013, precum şi a controlului judiciar, instituit pentru 30 de zile.

Prin precizarea de acţiune, depusă la 5 ianuarie 2023, recurentul a indicat că petitul prin care a solicitat repararea pagubelor materiale şi morale suferite ca urmare a privării nelegale de libertate se întemeiată pe dispoziţiile art. 539 - 541 C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3), teza I din Constituţie, şi cu cele ale art. 6, art. 8 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi pe statuările din decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale.

Aşadar, ca temei al încălcării unui drept fundamental (inviolabilitatea libertăţii individuale), pentru a cărui lezare recurentul a formulat pretenţiile menţionate, a indicat normele materiale care reglementează răspunderea obiectivă a statului pentru eroarea judiciară în procesul penal, respectiv dispoziţiile art. 539 - 541 C. proc. pen., prevalându-se de statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 136/2021, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Prin sentinţa nr. 603 din 19 decembrie 2023, Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis în parte cererea reclamantului, obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să-i plătească acestuia suma de 140.000 RON, reprezentând daune morale aferente măsurilor privative de libertate şi duratei excesive a procedurii, precum şi la suma de 15.000 RON, reprezentând daune materiale pentru măsurile privative de libertate.

Îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri a fost stabilită de instanţa de fond prin spectrul statuărilor Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, reţinându-se că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. reglementează o răspundere obiectivă a statului, care este obligat să recunoască şi să garanteze acest drept, în situaţia privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii, respectiv a caracterului nelegal sau nedrept al măsurii atunci când litigiul s-a finalizat cu o soluţie de achitare.

Hotărârea Tribunalului Olt a format obiectul apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Olt, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, dar şi de către reclamantul A..

De principiu, sentinţa instanţei de fond a fost criticată de Ministerul Public, dar şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, din perspectiva angajării răspunderii civile delictuale a acestui din urmă pârât în temeiul dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., reclamându-se lipsa analizei concrete a întinderii daunelor morale stabilite, precum şi lipsa de argumentare a concluziei referitoare la suma acordată cu acest titlu.

La rândul său, prin apelul declarat, reclamantul a criticat sentinţa instanţei de fond cu privire la cuantumul daunelor morale şi materiale acordat, pretinzând că sunt prea mici în comparaţie cu prejudiciul real suferit.

Prin decizia nr. 316 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. A admis apelurile pârâţilor declarate împotriva sentinţei instanţei de fond, pe care a anulat-o, iar, în rejudecare, a admis în parte acţiunea reclamantului, obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 35.000 RON, reprezentând daune morale (prejudiciu pentru durata excesivă a procesului penal) şi a sumei de 15.000 RON, constând în daune materiale (reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocat, în procesul penal).

Această soluţie s-a impus, potrivit considerentelor deciziei recurate, ca urmare a examinării prioritare a apelurilor pârâţilor, prin care s-a criticat nemotivarea soluţiei privind acordarea unei sume globale cu titlu de daune morale, în lipsa indicării criteriilor de individualizare a acesteia, a neanalizării concrete a condiţiilor în care depăşirea duratei rezonabile a procesului penal putea fi reţinută, precum şi a inadmisibilităţii acordării daunelor pentru privarea nedreaptă de libertate, în contextul modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, adoptate anterior pronunţării primei instanţe.

Curtea a constatat că aceste motive de apel sunt fondate, în contextul în care, considerentele sentinţei cuprindeau referiri doar la durata procedurilor judiciare, finalizate printr-o soluţie de achitare dispuse în favoarea recurentului.

Procedând la o nouă judecată în fond, instanţa de apel a constatat că soluţia de achitare a recurentului a fost efectul firesc al faptului că, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. (art. 246, 248 din C. pen. de 1969), prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, această infracţiune a fost dezincriminată.

Curtea a notat că, potrivit dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 201/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 618/06.07.2023, are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă, pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite.

Totodată, a consemnat că Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 C. proc. pen., a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, în cursul judecăţii dosarului penal nr. x/2019, finalizate prin pronunţarea deciziei penale definitive nr. 556 din 7 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, anterior sesizării primei instanţe cu soluţionarea cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, la 29 septembrie 2022.

Pentru a pune în acord prevederile constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, curtea a remarcat că a fost adoptată Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, care, la art. I pct. 55, prevede modificările aduse art. 539 din C. proc. pen. şi instituie dreptul persoanei faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, la repararea pagubei, dacă măsura a fost constatată ca nelegală şi dacă pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus achitarea, ca urmare a dezincriminării faptei penale.

Analizând măsura în care situaţia reclamantului se pliază pe această ipoteză, curtea a arătat că soluţia de achitare a recurentului a survenit ca urmare a dezincriminării faptei penale pentru care a fost cercetat penal.

În acest context, a reţinut că nu se putea dispune obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate prin privarea de libertate a recurentului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., deoarece dezincriminarea faptei exclude, potrivit Legii nr. 201/2023, repararea prejudiciului în baza acestui temei legal.

Prin recursul pendinte, reclamantul a combătut aceste statuări, afirmând că nu este exclus de la repararea prejudiciului material şi moral în situaţia în care achitarea sa a fost dispusă ca urmare a dezincriminării faptei (prin decizia nr. 405/15.06.2016 a Curţii Constituţionale), întrucât Legea nr. 201/2023 nu este aplicabilă în speţă potrivit principiului tempus regit actum şi prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Totodată, a susţinut că, nefiind vorba despre o lege penală mai favorabilă, acest act normativ nu putea avea efecte retroactive.

Critica este fondată.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esenţiale sunt motivele acţiunii civile, care relevă cauza juridică a acesteia, respectiv angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei.

Înalta Curte constată că prejudiciul afirmat a fost solicitat a fi reparat în baza art. 539 C. proc. pen., ca urmare a pronunţării unei soluţii de achitare în privinţa sa, prin sentinţa penală nr. 712 din 13 decembrie 2017 a Tribunalului Olt, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 566 din 7 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În soluţionarea cererii se impunea o analiză concretă a cauzei corelativă normelor de drept invocate de recurent în susţinerea acesteia, dar şi a cadrului normativ aplicabil în ipoteză.

În forma lor iniţială, prevederile art. 539 C. proc. pen. reprezentau transpunerea în plan naţional a principiului de ordin convenţional consacrat prin art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reglementând o răspundere a statului pentru privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal.

În acord cu paragr. 47 din Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale (prin care s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională), recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate este o consecinţă a aplicării prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie (invocate de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale, prin precizarea de acţiune de la 5 ianuarie 2023).

În acest context, la paragr. 48 din menţionata decizie, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării, fiind de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. "Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei."

În aplicarea art. 539 C. proc. pen. în limitele extinse, ca efect al Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, instanţele au obligaţia de a face distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare/clasare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate/clasate (în acest sens, Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Acest text de lege, în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional, oferă garanţii suplimentare faţă de cele prevăzute de art. 5 din Convenţie, în sensul că recunoaşte dreptul la acordarea de despăgubiri nu numai în cazul unei privări nelegale de libertate, ci şi în cazul unei privări nedrepte/injuste, dacă litigiul s-a finalizat cu o soluţie de achitare, cum este situaţia părţii reclamante.

În consecinţă, recurentul, afectat de o astfel de măsură preventivă privativă de libertate, se poate prevala de dreptul acordat de legiuitor prin dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în speţă, în configuraţia dedusă din interpretarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în vigoare la data formulării acţiunii, forma adoptată prin Legea nr. 201/2023, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nefiind aplicabil în cauză.

Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 618 din 6 iulie 2023, şi a intrat în vigoare la 9 iulie 2023.

Potrivit art. 539 alin. (1) C. proc. pen., "Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite."

Este adevărat că, potrivit interpretărilor date de Curtea Constituţională (a se vedea par. 48 din Decizia nr. 651/2018), atunci când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare.

Însă, art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 201/2023, nu se aplică în cauza dedusă judecăţii întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora:

"Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Prin urmare, această dispoziţie legală nu poate fi opusă acţiunii recurentului, în privinţa căruia achitarea s-a dispus prin sentinţa penală nr. 712 din 13 decembrie 2017 a Tribunalului Olt, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 566 din 7 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, reclamantul declanşând procedura pendinte la data de 29.09.2022, în termenul de 6 luni reglementat de art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Or, temeiul juridic al dreptului pretins de reclamant în scopul atragerii răspunderii statului pentru măsura privativă de libertate injustă reprezintă, în contextul litigiului pendinte, o normă de drept substanţial supusă principiului general ce guvernează aplicarea legilor în timp, tempus regit actum, potrivit căruia legea civilă se aplică actelor şi faptelor juridice produse după intrarea sa în vigoare. Aceasta înseamnă că, de regulă, o lege nouă nu se aplică retroactiv, adică nu se aplică situaţiilor juridice apărute înainte de intrarea ei în vigoare.

Aplicaţia legislativă a acestui principiu se regăseşte la art. 6 C. civ.

Potrivit alin. (1) al acestui articol, legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare şi nu are putere retroactivă, iar conform alin. (2), actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (5) C. civ., "dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Principiul neretroactivităţii legii constă în aceea că legea se aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea sa în vigoare, adică numai pentru viitor.

Instanţa de apel a aplicat dispoziţiile Legii nr. 201/2023 în pofida faptului că situaţia litigioasă a fost dedusă judecăţii anterior intrării în vigoare a acesteia, astfel că recunoaşterea dreptului pretins nu puteau fi determinată prin raportare la alte texte de lege decât cele în vigoare la data producerii sale şi nici evaluată prin raportare la alt cadru procesual decât cel existent la data introducerii acţiunii. Aşadar, soluţionarea cererii recurentului (având ca obiect acordarea daunelor morale pentru măsurile privative de libertate dispuse în privinţa sa), prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 201/2023 este greşită, întrucât fapta generatoare a dreptului la despăgubiri s-a produs la data achitării acestuia prin hotărârile judecătoreşti care au finalizat procesul penal, de la această dată măsurile reţinerii/arestării preventive devenind nedrepte şi generând dreptul la despăgubiri.

Ca atare, Înalta Curte constată o aplicare greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., în forma adoptată prin Legea nr. 201/2023, în litigiul pendinte fiind incidente prevederile art. 539 C. proc. pen. în conţinutul anterior şi interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, în vigoare la data introducerii acţiunii, astfel că, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 316 din 2 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în limitele aspectelor de nelegalitate constatate, şi a trimite cauza, spre rejudecare, exclusiv pentru soluţionarea capătului de cerere referitor la acordarea daunelor morale aferente măsurilor preventive privative de libertate dispuse în cursul urmăririi penale. Raportat la aceste norme de drept material menţionate, instanţa de apel urmează a examina criticile corelative acestui capăt de cerere, invocate de toţi apelanţii prin apelurile declarate în calea ordinară de atac, ce au rămas neanalizate prin reţinerea finelui de neprimire rezultat din aplicarea direct în apel a dispoziţiilor Legii nr. 201/2023.

Instanţa de apel va proceda la rejudecarea cauzei în apel, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., în forma extinsă ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, urmând să justifice modalitatea de soluţionare a acestora, cu arătarea raţionamentului logico-juridic avut în vedere la pronunţarea soluţiei sale.

7.3 În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de recurent în faza apelului, Înalta Curte constată că apelul recurentului a fost respins, ca nefondat, în această ipoteză instanţa neputând reţine culpa procesuală a pârâtului, în sensul stipulaţiei de la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care l-ar fi îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în calea ordinară de atac.

Cu toate acestea, urmează a se avea în vedere faptul că problema cheltuielilor de judecată datorate de părţi în apel are un caracter subsidiar soluţionării cauzei şi că se impune a fi reevaluată în raport de soluţia ce va fi dată sub aspectul temeiniciei încuviinţării pretenţiilor ce constituie obiect al rejudecării.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 316 din 2 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, aceasta urmând a respecta, în noua judecată, îndrumările consemnate în prezentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 316 din 2 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.