Competence conflict over enforcement challenge involving public prosecutors resolved in favor of the court that authorized enforcement

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, în 04 decembrie 2023, sub nr. x/2023, contestatorii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimata A., au solicitat suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare. S-a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite începute de SCPEJ B. şi Asociaţii în dosarul nr. x/2023, pentru recuperarea sumei de 685.801,65 RON, presupus datorată în baza sentinţei civile nr. 684/LM/2020 din 14.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, împotriva somaţiei din 01 noiembrie 2023, încheierii din 01 noiembrie 2023 privind stabilirea sumelor datorate, încheierii din 01 noiembrie 2023 privind stabilirea cheltuielilor de executare, încheierii nr. 22467 din 12 octombrie 2023, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 8074 din 09 iulie 2024, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat soluţionarea dosarului în favoarea Judecătoriei Timişoara, reţinând că executarea silită a fost încuviinţată prin încheierea nr. 22467/12.10.2023 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2023, aflată la dosarul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 37368 din 3 decembrie 2024, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Oradea.

În motivare, această instanţă a reţinut că principiul unicităţii consacrat prin Decizia nr. 20/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu vizează situaţia din speţă, întrucât contestatorii sunt Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi alin. (21) C. proc. civ., care au caracter special în raport de cele ale art. 714 alin. (1) şi art. 651 alin. (1) din cod, iar aceste dispoziţii nu au făcut obiectul interpretării instanţei supreme în decizia amintită. Ca atare, s-a apreciat că nu se poate considera că decizia instanţei supreme ar fi putut da o dezlegare privind interpretarea art. 651 alin. (1) C. proc. civ. şi în raport de calitatea specială a creditorului sau a debitorului, astfel cum este reglementată de art. 127 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată cu modul de interpretare a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) raportat la art. 127 C. proc. civ.

În acest sens, instanţa a apreciat că art. 127 C. proc. civ. instituie o prezumţie legală de lipsă de aparenţă a imparţialităţii peste care nu se poate trece prin actul de voinţă al contestatorilor, iar norma de competenţă este de ordine publică, de strictă interpretare şi limitată aplicare, doar alegerea instanţei de la una dintre curţile de apel învecinate este facultativă.

De asemenea, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 290/26.04.2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Curtea Constituţională a statuat că interesul ocrotit prin norma legală este unul general, şi anume apărarea prestigiului şi a imparţialităţii justiţiei, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil, prin care sunt oferite părţii adverse dintr-un litigiu pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.

De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este un mijloc procedural care urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii, fiind alternativa la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curţii de apel sau a instanţei supreme, după caz, pentru a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor.

Alin. (21) al art. 127 a fost introdus prin Legea nr. 310/2018, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de judecător este una sui generis, "aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu. În aceste condiţii, Curtea reţine că noţiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate are un caracter restrictiv şi nu corespunde cerinţelor de imparţialitate obiectivă a instanţelor. (…) Astfel, Curtea reţine că noţiunea de «judecător» din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

În prezenta cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş au calitatea de contestatori, iar în privinţa competenţei teritoriale, este aplicabil acelaşi raţionament din Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018, întrucât dispoziţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc în mod expres că dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi procurorilor.

Astfel, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut în mod expres în cuprinsul alin. (21) al art. 127 C. proc. civ. şi ipoteza în care un parchet de pe lângă instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz, această soluţie rezultă implicit din coroborarea art. 127 alin. (3) cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018.

Aşadar, s-a reţinut că nu se putea introduce pe rolul Judecătoriei Timişoara contestaţia la executare, ci doar la oricare instanţă competentă din raza uneia dintre curţile de apel învecinate, potrivit art. 127 alin. (21) coroborat cu art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

În final, instanţa a mai argumentat că art. 127 alin. (21) raportat la art. 127 alin. (1) C. proc. civ., nu putea fi analizat la momentul în care s-a încuviinţat executarea silită, întrucât acesta nu era aplicabil, calitatea de petent având-o executorul judecătoresc.

Aceste prevederi au devenit aplicabile odată cu introducerea contestaţiei la executare de către pretinşii debitori Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, astfel că nu puteau fi avute în vedere de Judecătoria Timişoara la momentul încuviinţării executării silite, respectiva cerere nefiind introdusă de o instanţă de judecată care avea calitatea de reclamant/petent într-o cauză de competenţa unei instanţe inferioare acesteia.

Pe cale de consecinţă, instanţa a apreciat că se impune declinarea competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea Judecătoriei Oradea, instanţă judecătorească de acelaşi grad, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Oradea, curte de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripţie se află Judecătoria Timişoara.

Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1916/2025 din 16 mai 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că executarea silită a fost încuviinţată de către Judecătoria Timişoara prin încheierea nr. 22467 din 12 octombrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 .

De asemenea, s-a reţinut că debitor-contestator este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, iar creditoarea-intimată A. avea calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Astfel, dată fiind calitatea de procuror a intimatei, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în sensul că, într-o asemenea situaţie, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

O asemenea competenţă este reglementată de norme de ordine privată, ceea se înseamnă că excepţia de necompetenţă nu poate fi invocată de către instanţă din oficiu, date fiind prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În speţă, intimata a formulat întâmpinare în dosarul înregistrat iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti (excepţie care a fost admisă), invocând necompetenţa acelei judecătorii pentru alt motiv, în sensul că o altă instanţă (Judecătoria Timişoara) a încuviinţat executarea silită şi a devenit instanţă de executare.

În dosarul Judecătoriei Timişoara, excepţia de necompetenţă teritorială a fost ridicată din oficiu, de către instanţă, deşi nu avea această posibilitate.

De asemenea, s-a reţinut că prezintă relevanţă instanţa care a încuviinţat executarea silită, conform interpretării realizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20/2021.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Oradea, invocată din oficiu, pe care a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Oradea şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prima dintre instanţe reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ., iar a doua instanţă aplicând Decizia nr. 20/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 712 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar conform art. 714 alin. (1) din acelaşi act normativ, contestaţia se introduce la instanţa de executare.

Prevederile art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. dispun că instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

În conformitate cu dispoziţiile legale anterior menţionate, rezultă că în cazul contestaţiei la executare competenţa teritorială este exclusivă, o astfel de cerere adresându-se judecătoriei în a cărei rază se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Înalta Curte constată că, în cauză, prin încheierea nr. 22467 din 12 octombrie 2023, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023 (aflată la dosarul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, unde a fost înregistrată iniţial contestaţia la executare, dosar în care prin sentinţa nr. 8074/9.09.2024 a fost declinată competenţa în favoarea Judecătoriei Timişoara) a fost încuviinţată executarea silită pornită în dosarul execuţional nr. x/2023 al SCPEJ B., la cererea creditorului A., împotriva debitorilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, decizie obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., s-a statuat că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a statuat în sensul că procedura încuviinţării executării silite are caracter graţios, fiind aplicabile dispoziţiile privitoare la procedura necontencioasă judiciară, inclusiv dispoziţiile art. 529 C. proc. civ., astfel încât, chiar şi în ipoteza în care necompetenţa teritorială a instanţei de executare ar fi una de ordine privată, ceea ce nu este cazul, instanţa este ţinută de invoce din oficiu necompetenţa (par. 67-68).

Concluzia conform căreia o singură instanţă ar fi desemnată drept instanţă de executare rezultă şi din obligativitatea aplicării prevederilor art. 529 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa sesizată cu cererea de încuviinţare a executării silite, în ipoteza în care aceasta ar fi necompetentă teritorial a soluţiona cererea, situaţie în care aceasta este ţinută să trimită dosarul instanţei competente, care devine astfel instanţă de executare (par. 69).

Aşadar, încă din momentul încuviinţării executării silite este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, fiind singura instanţă competentă material şi teritorial să soluţioneze toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite (par. 70).

Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale (par. 71).

Aplicând, pentru identitate de raţionament, aceste dezlegări obligatorii în cauza de faţă, se reţine că revine instanţei de executare competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, din moment ce aceasta a dobândit, de la data sesizării sale cu cererea de încuviinţare a executării silite, competenţa de a soluţiona orice incidente ulterioare circumscrise fazei executării silite, pe întreaga durată a acesteia.

Drept urmare, odată încuviinţată executarea silită, calitatea de instanţă de executare nu mai poate fi reapreciată, cu prilejul verificării competenţei în cadrul contestaţiei la executare.

Cum cererea de încuviinţare a executării silite a fost admisă de Judecătoria Timişoara, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine tot acestei instanţe, potrivit principiului unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.

Referitor la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., se reţine că acestea puteau fi invocate în justificarea prorogării de competenţă (în favoarea altei instanţe, aflate în circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu cea în a cărei rază teritorială se află instanţa competentă, potrivit legii) la momentul la care s-a solicitat încuviinţarea executării silite şi când, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., este determinată instanţa competentă să soluţioneze orice incidente apărute în cursul executării silite.

Aceasta întrucât, art. 529 alin. (1) din C. proc. civ. prevede expres că instanţa învestită a se pronunţa asupra încuviinţării executării silite este ţinută a invoca din oficiu necompetenţa chiar şi atunci când este de ordine privată, derogându-se astfel de la regula cuprinsă în art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Astfel, instanţa nu doar că este obligată a-şi verifica din oficiu competenţa, dar în aceeaşi măsură trebuie să respecte regulile de competenţă chiar şi dacă sunt de ordine privată, fiind obligată a invoca necompetenţa şi a trimite dosarul instanţei competente să dispună încuviinţarea executării silite.

Tocmai de aceea prin Decizia nr. 20/27.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a reţinut principiul unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Prin urmare, faţă de cele ce preced şi având în vedere dezlegările obligatorii ale Deciziei RIL nr. 20/27.09.2021, cum în cauză încheierea de încuviinţare a executării silite a fost pronunţată de Judecătoria Timişoara, în favoarea acesteia se va stabili competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, reţinându-se că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu pot fi relevante în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei de către o altă instanţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.