Insurer's subrogation and unjust enrichment claims against hospital and doctor dismissed on res judicata grounds.

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon Năsăud şi B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 63.000 euro şi 583.459 RON reprezentând despăgubiri, precum şi la plata dobânzii legale de la data plăţii până la momentul plăţii efective, cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile din cadrul aceluiaşi tribunal, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017*.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Năsăud, la data de 7 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon Năsăud şi B., a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 106.657,49 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente calculate începând cu data efectuării plăţii de către A. şi până la data achitării debitului principal.

Prin încheierea nr. 459 din data de 29 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Năsăud a respins excepţia litispendenţei, invocată de pârâta B., a admis excepţia conexităţii, invocată de pârâtul Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon Năsăud şi de pârâta B. şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2020 la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, cu termen de judecată la data de 11 mai 2021.

Hotărârile pronunţate în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 august 2021, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a încuviinţat cererea de amânare formulată de către avocatul pârâtei B.; a dispus revenirea cu adresă către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti pentru a comunica instanţei hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2018. A dispus ca excepţiile invocate în dosarul conexat să fie puse în discuţia părţilor la următorul termen de judecată, care a fost stabilit la data de 9 noiembrie 2021.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2022, tribunalul a dispus următoarele:

A calificat excepţia inadmisibilităţii drept o apărare de fond şi a constatat că soluţia pronunţată cu privire la excepţii prin încheierea din 12 februarie 2019 nu are putere de lucru judecat cu privire la excepţiile invocate prin întâmpinare în dosarul nr. x/2020.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon Năsăud.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în privinţa pretenţiilor formulate în dosarul nr. x/2020.

A adus la cunoştinţă pârâtei, prin avocat, faptul că, la termenul de judecată din data de 20 octombrie 2020, instanţa s-a pronunţat asupra cererii privind efectuarea unei adrese către Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon şi a stabilit termen pentru dezbaterea fondului cauzei la data de 15 martie 2022.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 martie 2022, tribunalul a dispus amânarea pronunţării la data de 31 martie 2022 şi, faţă de invocarea de către reclamantă a decăderii pârâţilor din dreptul de a depune concluzii scrise, pentru nerespectarea termenului de depunere, a reţinut că sancţiunea aplicabilă este cea prevăzută de art. 394 coroborat cu art. 244 C. proc. civ., respectiv aceea a neluării în seamă a notelor depuse după închiderea dezbaterilor.

Prin sentinţa nr. 588/14.04.2022, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, a respins cererile de chemare în judecată conexe.

Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia nr. 69/2.03.2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 588/14.04.2022 şi a încheierilor din datele de 25 august 2021, 18 ianuarie 2022 şi 15 martie 2022 ale Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţate în dosarul nr. x/2017, cu cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 5.000 RON, către intimatul-pârât Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon.

La data de 13.04.2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis cererea formulată de intimata-pârâtă B. şi a dispus completarea deciziei civile nr. 69/2.03.2023 cu dispoziţia de obligare a apelantei A. S.A. să îi plătească intimatei-pârâte B. suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., care a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte necomunicarea întâmpinării formulate de către intimatul Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon, prin încălcarea normelor de procedură reglementate de art. 490 alin. (2) şi art. 471 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a vătămat drepturile procesuale ale A., în special dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialităţii. Aşa cum a arătat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a lua la cunoştinţă de poziţia şi motivele părţii potrivnice şi, cel mai important, trebuie să aibă posibilitatea efectivă de a expune un punct de vedere propriu şi de a fi ascultată.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor prin care A. a fost obligată la plata despăgubirilor către părţile civile, considerentele deciziei sunt eronate şi pleacă de la o înţelegere greşită a efectelor pe care le produc hotărârile definitive.

Astfel, autoritatea de lucru judecat priveşte doar obligaţia de plată faţă de părţile civile şi, nicidecum, o soluţionare a raportului intern dintre asigurător şi asiguraţi. Hotărârile judecătoreşti invocate reţin acelaşi lucru, respectiv faptul că nu se mai poate schimba modalitatea obligaţiei de plată faţă de părţile civile, neexistând vreo autoritate de lucru judecat pe dreptul de regres.

Nu există nicio dezlegare dată relaţiei contractuale dintre A. şi asiguraţi (care e un raport juridic distinct faţa de cel de răspundere civilă delictuală, avut în vedere în dosarul penal).

În ceea ce priveşte condiţia vizând identitatea de cauza juridică, dreptul de regres, subrogaţia, îmbogăţirea fără justă cauză, nu au fost invocate în niciun alt dosar, iar nicio hotărâre judecătorească nu a statuat asupra efectelor pe care le produce raportul juridic dintre asigurat şi asigurător şi că A. nu ar avea un drept de regres. Toate hotărârile judecătoreşti au avut în vedere primul raport juridic, în concret drepturile şi obligaţiile faţă de părţile civile.

Pe lângă lipsa identităţii de cauză juridică, nu este îndeplinită nici identitatea de obiect, prezentul dosar vizând un drept diferit, în dosarul penal, A. nepretinzând vreo plată de la intimaţi cu un anumit titlu.

În ceea ce priveşte încheierile de şedinţă atacate, instanţa de apel a respins în mod greşit şi apelul formulat împotriva încheierilor premergătoare, aplicând greşit normele de procedură.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 25 august 2021, amânarea a fost dispusă în mod greşit, fără vreun motiv întemeiat şi legal. Art. 222 C. proc. civ. prevede în mod expres condiţiile în care poate fi dispusă amânarea cauzei pentru lipsă de apărare. Or, în speţă, intimata a invocat un motiv fals, pentru a prelungi nejustificat durata procesului.

La termenul anterior, din data de 11 mai 2021, pârâta B. a fost reprezentată de către avocat C., care a depus la dosar delegaţie de substituire a avocatului titular D.. Amânarea cauzei a fost dispusă în mod nelegal de către prima instanţă, aceasta încuviinţând cererea de amânare fără a exista un temei juridic şi faptic întemeiat care să susţină o astfel de soluţie. Este adevărat că, prin cererea de apel, a făcut referire la termenul din data de 9 februarie 2021, însă este vorba despre o eroare materială, fiind, în realitate vorba despre termenul din 11 mai 2021. Eroarea a fost cauzată de menţiunile greşite din încheiere. Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul acesteia, grefierul a trecut greşit data şedinţei, pe care a preluat-o corespunzător în actele procesuale. Chiar şi aşa, instanţa de apel era obligată să cerceteze toate piesele dosarului. Totodată, potrivit art. 226 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, în perioadele de repaus anual avocatul are obligaţia să asigure substituirea sa pentru acele activităţi profesionale care nu suferă amânare sau pentru cele în legătură cu care amânarea prejudiciază interesele clientului. Este mai mult decât evident că nu a existat niciun motiv temeinic justificat pentru a dispune amânarea cauzei. Vătămarea suferită de A. constă în cheltuielile făcute cu deplasarea la Bistriţa-Năsăud, reprezentantul său convenţional având sediul la Bucureşti.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2022, instanţa de apel a făcut confuzie între efectul negativ şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. În asentiment cu judecătorul fondului, instanţa de apel a analizat tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, deşi art. 431 alin. (2) C. proc. civ. exclude cele trei condiţii. Atunci când analizează efectul pozitiv, instanţa trebuie să verifice dacă o chestiune litigioasă dezlegată anterior are legătură cu incidentele procesuale ulterioare (în cazul de faţă, excepţiile din dosarul conexat). Spre deosebire de efectul negativ, care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în cazul efectul pozitiv condiţia impusă de legiuitor este existenţa legăturii dintre chestiunile dezlegate şi existenţa aceloraşi părţi.

Încheierea din data de 12 februarie 2019 este una interlocutorie, prin intermediul acesteia fiind soluţionate excepţiile procesuale invocate de pârâţi. Chestiunile prealabile şi incidentele procedurale dezlegate prin această hotărâre au autoritate de lucru judecat, instanţa neavând posibilitatea de a reveni asupra lor. În plus, instanţa de apel a susţinut în mod eronat că ar fi vorba despre temeiuri juridice diferite ale celor 2 cereri conexate. În concret, se omite cererea modificatoare formulată în dosarul nr. x/2017 unde s-a invocat şi îmbogăţirea fără justă cauză, exact ca în dosarul nr. x/2020. Chiar dacă soluţia este identică, reţinerea autorităţii de lucru judecat are efect asupra unor potenţiale dosare asociate sau viitoare. Aşa cum rezultă din situaţia de fapt, sunt începute executări silite, unde se pun în discuţie inclusiv probleme legate de excepţiile invocate. A. are interesul de a invoca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat indiferent de producerea sau nu a unui prejudiciu, pentru că acest efect poate fi opus şi în alte dosare/proceduri judiciare. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe un prejudiciu material propriu-zis, ci este suficient ca partea să aibă vocaţia de a putea opune autoritatea de lucru judecat în orice alt context.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 15 martie 2022, în primul rând, instanţa s-a raportat la o altă formă a art. 244 alin. (2) C. proc. civ., în concret aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 318/2018, deşi în cazul de faţă legea procesuală aplicabilă este cea de la data începerii procesului, când nu era în vigoare Legea nr. 310/2018. Neexercitarea unui drept procesual într-un anumit termen atrage sancţiunea decăderii, iar prin decizie se susţine că este vorba despre o obligaţie şi că nu operează sancţiunea prevăzută de art. 185 C. proc. civ.. Instanţa nu a obligat părţile să depună ceva, ci doar a pus în vedere posibilitatea exercitării unui drept procesual. Dacă dreptul procesual nu este exercitat, operează decăderea.

Art. 394 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost invocat niciodată, ci doar alin. (3), în concret sancţiunea neluării în seamă. În speţă, vorbim despre o altă ipoteză, respectiv sancţiunea pentru nedepunerea notelor în condiţiile art. 244 C. proc. civ.. Dreptul părţii de a formula concluzii scrise nu este atins, însă în ceea ce priveşte notele scrise, instanţa trebuia să aplice corect normele legale. Depunerea cu 5 zile înainte de termen asigură tocmai efectivitatea apărării, aspect ignorat în cuprinsul deciziei recurate.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, referitor la dreptul de regres şi subrogaţie, că legea aplicabilă prezentului litigiu este C. civ. în vigoare.

Temeiurile de drept invocate în cadrul dosarelor penale nu se confundă cu temeiurile invocate de A. în susţinerea prezentei acţiuni, care vizează o acţiune în pretenţii formulată de asigurător şi care este guvernată de noul C. civ., având în vedere data naşterii obligaţiei şi data efectuării plăţilor. Chestiunea legii aplicabile nu a fost apelată de nicio parte, iar prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut că se aplică noul C. civ.

Instanţa de apel a făcut o analiză nejustificată a obligaţiei de plată în raport cu părţile civile şi a confundat cele două raporturi juridice (în special, raportul intern dintre asigurător şi asigurat). Dreptul de regres şi subrogaţia nu au fost analizate în alte dosare.

În ceea ce priveşte raportul dintre A. şi intimaţii-pârâţi, acesta are natură contractuală. Nicio hotărâre judecătorească nu a statuat asupra acestei cauze juridice pentru a se putea reţine o potenţială autoritate de lucru judecat. Analiza din dosarul penal a vizat strict răspunderea civilă delictuală şi modul în care A. şi intimaţii-pârâţi vor răspunde faţă de părţile civile.

Ca urmare a dosarelor de executare a plăţilor efectuate de către A., s-a subrogat în drepturile creditorilor pentru recuperarea sumei de bani, însă aceasta nu poate răspunde decât în limitele contractului de asigurare, orice sumă achitată în plus neavând temei.

Având în vedere că A. a fost obligată în solidar, efectuarea plăţii duce ipso iure la subrogarea sa în drepturile creditorilor.

Astfel, în prezentul dosar trebuie analizate efectele solidarităţii între debitori, şi nu titlul răspunderii intimaţilor-pârâţi. Temeiul pentru care a fost angajată răspunderea A. şi a intimaţilor-pârâţi este răspunderea extracontractuală. Or, în materie delictuală, debitorii răspund solidar, conform art. 1456 C. civ.. Legiuitorul a reglementat expres subrogaţia prin art. 1593-1598 C. civ., prevăzând chiar un caz de subrogaţie legală pentru acest caz la art. 1596 C. civ.

Pe temeiul art. 1597 C. civ., contrar celor reţinute în decizia recurată, mecanismul subrogaţiei se naşte din momentul plăţii, nefiind condiţionat de o stipulare a acesteia în convenţia dintre părţi. Atât timp cât există o obligaţie solidară, debitorul urmărit (A.) are toate drepturile prevăzute de lege pentru garantarea drepturilor împotriva celorlalţi codebitori.

A. are drept de subrogaţie pentru sumele ce depăşesc limitele convenţionale. Este adevărat că instanţa nu mai poate analiza limita răspunderii A. faţă de părţile civile, dar asta nu înseamnă că nu poate analiza limitele raportului contractual. Sunt două chestiuni total diferite pe care instanţa de apel le-a ignorat.

Mai arată că, în doctrină şi în jurisprudenţă, s-a statuat că, în cazul în care, unul dintre codebitorii solidari a plătit despăgubirea, este evident că acesta se va putea întoarce împotriva celorlalţi codebitori.

Limitarea părţii de datorie este reglementată expres de art. 1456 alin. (2) C. civ., care face referire expresă la faptul că este posibil ca prezumţia de egalitate să fie răsturnată de o convenţie. Mai mult, regulile speciale din materia contractului de asigurare consacră aceeaşi soluţie - art. 2224 alin. (2) C. civ.

Cât priveşte stipularea în contractul de asigurare a dreptului de regres, aceasta este irelevantă. Pe de-o parte, recurenta arată că nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile subrogatiei convenţionale pentru a demonstra transferul obligaţiei, iar, pe de altă parte, lipsa stipulării unei clauze care să permită o eventuală subrogaţie nu exclude de plano aplicarea subrogaţiei legale. Astfel, în cazul subrogatiei legale ea intervine ope legis în momentul plăţii, nefiind nevoie de acordul debitorului sau al creditorului. În plus, nu este nevoie nici ca în contractul din care a luat naştere raportul obligaţional să fie stipulată o clauză care să permită subrogaţia.

Recurenta a susţinut că se face o confuzie în legătură cu modul în care a fost obligată A. să acopere prejudiciul. Or, în condiţiile în care a fost obligată să acopere prejudiciul, în solidar, este îndreptăţită să îşi recupereze paguba în temeiul dispoziţiilor de la obligaţiile solidare. Este lipsit de relevanţă dacă s-a angajat răspunderea intimatului-pârât pentru faptă proprie sau pentru altul, întrucât dacă în cauză se vorbeşte efectele unui raport juridic contractual, nu se mai analizează răspunderea civilă delictuală.

Cât priveşte îmbogăţirea fără justă cauză, arată că este greşit raţionamentul instanţei de apel prin care s-a reţinut că pretinsa îmbogăţire a intimaţilor-pârâţi rezultă din executarea unei obligaţii valabile, stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Obligaţia este valabilă faţă de părţile civile, nicidecum faţă de intimaţii-pârâţi.

Cu privire la inexistenţa unei juste cauze, această noţiune trebuie raportată la raportul juridic dintre asigurător şi asiguraţi. Nu există niciun temei juridic care să oblige A. la suportarea unor sume de bani peste limita contractului de asigurare. Este mai mult decât evident că suportarea unilaterală a tuturor sumelor de bani este lipsită de o justă cauză. Cel mult, se poate vorbi despre o justă cauză doar în limitele contractului de asigurare, însă orice sumă care depăşeşte convenţia dintre părţi nu are niciun temei legitim pentru îmbogăţire.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel trebuia să reţină că sunt îndeplinite condiţiile faptului licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurenta-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a combătut criticile formulate prin cererea de recurs şi a solicitat respingerea recursului, a nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon Năsăud nu a depus întâmpinare.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 09 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de către reclamanta A. S.A. (A.) este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte criticile pe care recurenta le-a circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel încălcarea normelor de procedură referitoare la necomunicarea întâmpinării formulate de către intimatul Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon, ce a produs părţii vătămarea drepturilor procesuale ale A..

Motivul de recurs nu poate fi primit, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Or, partea ar fi putut invoca necomunicarea întâmpinării chiar în cursul judecării apelului, însă, nu a formulat o asemenea apărare, depunând note scrise pentru termenul de judecată din 2 martie 2023, la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei şi la care reprezentantul reclamantei nu a fost prezent.

Prin urmare, critica este formulată omisso medio şi se impune a fi înlăturată ca atare.

Recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel, totodată, respingerea motivului său de apel vizând încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., prin amânarea judecăţii la termenul de judecată din 25 august 2021, fără vreun motiv temeinic şi legal.

Recurenta a arătat că prin cererea de apel, referindu-se la împrejurarea că, la un termen anterior, apărătorul ales al pârâtei persoană fizică fusese substituit de un alt avocat, a făcut trimitere, din eroare, la termenul din data de 9 februarie 2021, în loc de cel din 11 mai 2021. Cu toate acestea, instanţa de apel era obligată să cerceteze toate actele dosarului şi să constate că amânarea este nejustificată, în raport şi de dispoziţiile art. 226 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat; vătămarea suferită de A. constă în cheltuielile făcute cu deplasarea reprezentantului său convenţional la Bistriţa-Năsăud.

Faţă de aceste susţineri, se impune a se preciza că recurenta a redat trunchiat art. 226 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 898 din 19 decembrie 2011, insistând asupra obligaţiei avocatului de a asigura substituirea sa în perioadele de repaus anual, fără a menţiona, însă, condiţia de exercitare a acestei obligaţii, pe care textul în discuţie o prevede, anume aceea ca prin prevederile contractului de asistenţă juridică să se fi acordat avocatului dreptul de a fi substituit.

Or, neacceptarea de către parte a substituirii avocatului ales, ca mod de exprimare a dreptului oricărei persoane de a-şi alege în mod liber avocatul, consacrat prin art. 6 alin. (3) din acelaşi statut şi care prevede în mod explicit că "Nimeni nu poate impune unei persoane un anumit avocat", constituie un motiv justificat în sensul art. 222 C. proc. civ., pentru amânarea judecăţii, faţă de imposibilitatea de prezentare a avocatului titular.

În acelaşi timp, împrejurarea că, la un termen anterior, aceeaşi parte a fost reprezentată de un alt avocat, ce a depus la dosar împuternicire de substituire a avocatului titular, chiar dacă ar fi fost confirmată prin decizia de apel (recurenta pretinzând că instanţa de apel ar fi trebuit să verifice din oficiu actele de procedură efectuate în dosarul primei instanţe) nu invalidează eo ipso caracterul justificat al motivului de amânare, din moment ce modalitatea de dovedire a acestuia poate fi, în caz de contestare, este indicată tocmai prin norma statutară invocată prin cererea de recurs.

În absenţa altor susţineri ale recurentei, referitoare la nelegalitatea deciziei de apel, se constată că este nefondată critica formulată şi va fi respinsă ca atare.

Recurenta-reclamantă a criticat, totodată, respingerea motivelor sale de apel vizând încheierile de şedinţă din 18 ianuarie 2022 şi 15 martie 2022 ale primei instanţe, iar criticile formulate sunt nefondate.

Astfel, cu privire la încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2022, s-a susţinut că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că, prin repunerea în discuţie după conexare a excepţiilor procesuale deja soluţionate în dosarul conexat, nu a fost încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al încheierii de şedinţă anterioare şi, totodată, că reclamanta nu a suferit nicio vătămare, de vreme ce excepţiile au fost respinse.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat pe fond motivul de apel pe acest aspect, constatând că cererile conexate au fost formulate pe temeiuri juridice diferite, care presupuneau condiţii distincte de formulare a acţiunii, astfel încât prima instanţă avea obligaţia să se pronunţe şi asupra excepţiilor vizând cea de-a doua cerere.

În acelaşi timp, însă, s-a apreciat că reclamanta nu avea interes să declare apel împotriva încheierii de şedinţă favorabile, în condiţiile în care toate excepţiile procesuale invocate de către pârâţi au fost respinse, fără ca aceştia să formuleze apel împotriva respectivelor încheieri de şedinţă.

Întrucât acest argument este unul decisiv pentru respingerea motivului de apel, este suficient să se arate că este legală aprecierea instanţei de apel privind lipsa de interes în declararea căii de atac, dat fiind că, prin încheierea de şedinţă din 18.01.2022, excepţiile procesuale (excepţia lipsei calităţii procesuale active, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive, prescripţia dreptului la acţiune) privind cererea conexă formulată în dosarul nr. x/2020 - acţiunea având drept cauză îmbogăţirea fără justă cauză - au fost respinse, astfel încât soluţia pronunţată este favorabilă reclamantei. De asemenea, este relevantă şi împrejurarea că pârâţii nu au declarat apel nici împotriva încheierii din 13.09.2019 (pronunţate în dosarul nr. x/2017, anterior conexării), nici împotriva încheierii din 18.01.2022, astfel încât nu exista riscul schimbării soluţiei favorabile.

Afirmaţia recurentei, potrivit căreia i s-ar putea opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în alte dosare, nu poate susţine existenţa unui folos practic prin declararea căii de atac în prezenta cauză, în condiţiile în care hotărârea favorabilă nu va putea fi folosită ca mijloc de probă împotriva reclamantei şi, mai mult decât atât, aceasta se referă la eventuale litigii viitoare, aşadar, nu la un interes actual.

Cât priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la încheierea de şedinţă din 15 martie 2022, recurenta a pretins că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că sancţiunea pentru depunerea tardivă a notelor scrise este aceea a decăderii, prevăzută de art. 185 C. proc. civ.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Art. 244 C. proc. civ., indiferent de forma textului, anterioară ori posterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, are în vedere terminarea cercetării procesului, fiind intitulat ca atare, astfel încât noţiunea de "note privind susţinerile părţilor" din cuprinsul se referă la sinteza scrisă a pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză, iar nu la cereri sau apărări noi, formulate, prin intermediul notelor scrise, după declararea de către instanţă a încheierii cercetării procesului.

Aşadar, notele scrise reprezintă echivalentul concluziilor orale, legiuitorul prevăzând în mod expres în alin. (2) al art. 244 că depunerea acestora şi, implicit, nedepunerea lor nu aduce atingere dreptului titularului notelor scrise de a formula concluzii orale.

Prin urmare, fiind vorba despre drepturi procesuale deja exercitate pe parcursul judecăţii, depunerea notelor scrise ce se referă la acestea nu relevă exerciţiul autonom al unui drept procesual, pentru a atrage sancţiunea decăderii în condiţiile art. 185 C. proc. civ., urmând a fi respinsă critica recurentei pe acest aspect.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale prin care a fost soluţionată şi latura civilă a procesului penal, se impune a se preciza, în primul rând, că motivul de recurs pe acest aspect se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care priveşte tocmai modul de respectare în cauză a acestui efect al hotărârii judecătoreşti.

În al doilea rând, critica recurentei este strâns legată de cele formulate pe temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care se impune analizarea împreună a tuturor susţinerilor recurentei.

În acest cadru, Înalta Curte reţine că, prin cererile conexe formulate în prezenta cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor persoane fizice şi juridice la plata sumelor de bani ce depăşesc limitele contractului de asigurare, pe temeiul subrogaţiei legale şi al dreptului de regres, respectiv al îmbogăţirii fără justă cauză, în condiţiile în care reclamanta a achitat în totalitate despăgubirile către părţile civile, stabilite prin sentinţa penală nr. 1941/2014 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2013.

Reclamanta a susţinut că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în prezenta cauză priveşte doar obligaţia de plată faţă de părţile civile, aşadar, raportul juridic dintre părţile civile şi persoanele obligate la despăgubiri, iar nu şi raportul juridic dintre asigurat şi asigurator. Acesta din urmă se soluţionează potrivit dreptului comun, în aplicarea dispoziţiilor art. 1456 C. civ. referitoare la efectele solidarităţii între codebitori, precum şi cele ale art. 1593 şi art. 1597 C. civ. privind subrogaţia legală.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, prin sentinţa penală nr. 1491/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă, în soluţionarea acţiunii civile, s-au tranşat şi raporturile juridice dintre debitori.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă, deşi pretinde că admite autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în ceea ce priveşte obligaţia de plată faţă de părţile civile, o contestă în realitate, sub aspectul întinderii acesteia, chiar în raporturile cu creditorii, respectiv părţile civile din cauza penală soluţionată definitiv.

Astfel, prin hotărârea penală menţionată, pârâta B., autoarea faptelor ilicite (săvârşite în exercitarea profesiei de medic la data de 17.11.2006), a fost obligată, în solidar cu Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon şi A., la daune morale şi/sau materiale către părţile civile, pe temeiul art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ., iar în considerente s-a arătat că instituţia sanitară răspunde în calitate de comitent pentru faptele prepusului său, în baza contractului de muncă, în timp ce asiguratorul răspunde în virtutea asigurării pentru malpraxis încheiate cu pârâta persoană fizică.

Instanţa penală a făcut referire la prevederile art. 86 din C. proc. pen., care trimit la dispoziţiile legii civile în ceea ce priveşte existenţa obligaţiei legale sau convenţionale de a repara în întregime sau în parte prejudiciul cauzat prin infracţiune.

Invocând acest temei juridic, instanţa penală a considerat că trebuie să stabilească atât existenţa obligaţiei legale sau convenţionale a părţilor responsabile civilmente, dar şi întinderea acesteia, în raporturile dintre aceste părţi şi părţile civile, de vreme ce textul menţionat se referă la obligaţia de reparare în tot sau în parte a prejudiciului.

Stabilirea întinderii obligaţiei de plată a asiguratorului chiar în cadrul raportului juridic dintre acesta şi părţile civile rezultă şi din dispoziţiile legale ce reglementează obligaţia de plată a asiguratorului.

Prin motivele de recurs, reclamanta a făcut referire la art. 2224 noul C. proc. civ., care prevede, în alin. (2), că "Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare."

În mod asemănător, art. 42 din reglementarea-cadru anterioară, reprezentată de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, prevedea că "Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare."

Legea specială în materie de malpraxis medical, reprezentată de Legea privind reforma sănătăţii nr. 95/1996, prevede, în art. 674, că "Despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat", iar art. 669 alin. (1) stipulează că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul." În art. 672 alin. (1) se arată că "Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către CNAS (...)".

Prin urmare, indiferent de legea civilă aplicabilă ratione temporis în privinţa obligaţiei de plată a asiguratorului, în cadrul oricăreia dintre reglementări limitele obligaţiei din contractul de asigurare interesează chiar limitele răspunderii asiguratorului faţă de persoana păgubită, care se stabilesc în acţiunea civilă prin care aceasta din urmă îl cheamă în judecată direct pe asigurator.

De altfel, împrejurarea că întinderea obligaţiei de plată a asiguratorului, prin raportare la contractul de asigurare, a fost stabilită chiar cu ocazia soluţionării acţiunii civile de către instanţa penală a fost clarificată prin sentinţa penală nr. 1726/18.10.2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă, prin care a fost respinsă solicitarea A. de lămurire a înţelesului şi întinderii sentinţei penale nr. 1491/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, cerere ce viza tocmai limitarea obligaţiei de plată a asiguratorului la sumele de bani convenite cu asiguratul pentru plata despăgubirilor.

Prin decizia anterior menţionată, instanţa penală a arătat că, prin sentinţa a cărei lămurire se solicită, au fost stabilite în mod clar persoanele obligate la plata despăgubirilor şi cuantumul acestor despăgubiri, iar reclamanta a formulat critici prin apelul declarat împotriva acelei sentinţe. S-a reţinut că împrejurarea că instanţa de apel nu a făcut referire expresă la aceste critici ale reclamantei nu înseamnă că ele nu au fost avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei asupra căii de atac. De asemenea, s-a reţinut că pretinsele erori judiciare, în situaţia unor hotărâri penale definitive, nu pot fi înlăturate decât prin căile legale reglementate în acest sens şi nu prin încălcarea autorităţii de lucru judecat de către un alt judecător prin stabilirea unor soluţii diferite asupra fondului acţiunii civile, printr-o aşa zisă lămurire a unei sentinţe neclare.

Totodată, reclamanta din prezenta cauză a formulat şi contestaţie la executare, prin care a invocat aceleaşi susţineri referitoare la limitele obligaţiei sale de plată, aşadar chiar în executarea titlului reprezentat de sentinţa penală nr. 1491/2014, contestaţia fiind respinsă cu motivarea că prin titlul executoriu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că A. este obligată în solidar cu pârâţii la plata despăgubirilor acordate părţilor civile, independent de limita totală de 137.000 euro decurgând din poliţele de asigurare.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, hotărârea penală prin care s-a soluţionat latura civilă beneficiază de autoritate de lucru judecat în privinţa întinderii obligaţiei de dezdăunare ce revine asiguratorului faţă de persoanele păgubite, anume pentru întregul prejudiciu cauzat de către asigurat, independent de limita de despăgubire stabilită prin contractul de asigurare.

Drept urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei privind dezlegarea greşită de către instanţa de apel a chestiunii autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale.

Pe cale de consecinţă, vor fi respinse şi criticile vizând modul de aplicare a normelor de drept material prin decizia recurată, întrucât nu poate fi repusă în discuţie chestiunea întinderii obligaţiei de plată a asiguratorului, tranşată cu autoritate de lucru judecat, potrivit celor expuse anterior.

În condiţiile în care asiguratorul a dedus judecăţii pretenţii întemeiate pe subrogaţia legală şi dreptul de regres doar pentru diferenţa dintre sumele de bani efectiv achitate persoanelor păgubite şi cele prevăzute în contractul de asigurare, iar prin hotărârea penală s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat că asiguratorul datora şi această diferenţă, cu titlu de despăgubire, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii reclamantei împotriva pârâtei persoană fizică.

Cât priveşte pretenţiile cu acelaşi fundament formulate împotriva persoanei juridice, se constată că susţinerile recurentei tind, în egală măsură, la repunerea în discuţie a chestiunii dezlegate cu autoritate de lucru judecat, în măsura în care recurenta reproşează instanţei de apel nerespectarea prevederilor art. 1456 C. civ. referitoare la efectele solidarităţii între codebitori, precum şi cele ale art. 1593 şi art. 1597 C. civ. privind subrogaţia legală.

Legea aplicabilă ratione temporis obligaţiei solidare între debitori este reprezentată de vechiul C. civ., dat fiind că, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa penală a stabilit existenţa solidarităţii pe temeiul art. 1003 din acea reglementare.

De altfel, art. 1456 alin. (1) din noul C. civ., ce prevede că "Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului" coincide în conţinut cu art. 1052 din vechiul cod, la care s-a raportat instanţa de apel, norma stipulând că "Obligaţia solidară, în privinţa creditorului, se împarte de drept între debitori; fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai partea sa."

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că asiguratorul care a achitat întreaga sumă de bani stabilită cu titlu de despăgubire nu se poate îndrepta, pe temeiul regresului subrogatoriu, împotriva comitentului, atât timp cât datora întreaga creanţă, potrivit celor dezlegate cu autoritate de lucru judecat, nepunându-se problema unei "părţi din datorie" ce i-ar fi revenit asiguratorului.

În acest caz, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1039 şi art. 1042 din vechiul C. civ., pe temeiul cărora creditorul unei obligaţii solidare - obligaţie ce presupune că toţi debitorii s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate -, se poate îndrepta pentru întreaga datorie împotriva oricăruia dintre debitori, art. 1042 prevăzând în mod expres că acel debitor nu poate opune beneficiul de diviziune.

Faţă de toate cele expuse şi constatând, totodată, că susţinerile referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză se bazează tot pe readucerea inadmisibilă în discuţie a chestiunii dezlegate cu autoritatea de lucru judecat, respectiv a întinderii obligaţiei asiguratorului de plată a despăgubirilor, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata de cheltuieli de judecată, în cuantum de 2.500 RON către intimata B. şi de 10.000 RON către intimatul Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 69A din 02 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata B. a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul Spitalul Orăşenesc Dr. George Trifon a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.