Direct judicial registration of public property in the land book following declaration of absolute nullity of private title

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă sub nr. x/2018 la data de 24.10.2018, reclamantele Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti, Statiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., OCPI şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor: constatatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de NP C. sub nr. x/07.12.2007, prin care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe totale de 3454 mp teren intravilan, reprezentând Lotul x, situat în Bucureşti, Şos. Bucuresti-Ploiesti, nr. 69 G, identificat cu nr. cadastral x, intabulat în CF nr. x; radierea din CF nr. x a localităţii Bucureşti, cu nr. cadastral x, a dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit de către pârâtă în baza contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită; intabularea dreptului de proprietate a Statului Român, domeniu public, în CF Specială a localităţii UAT Bucureşti Sector 1; înscrierea dreptului de administrare al reclamantei Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa asupra acestui imobil teren în baza Legii nr. 45/2009 cu modificările şi completările ulterioare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 213/1998 în forma în vigoare la data încheierii contractului, art. 963, art. 1310 şi urm. din vechiul C. civ., art. 861, art. 864, art. 1247, art. 1254 alin. (2) C. civ., Legea nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011.

Prin întâmpinare, pârâtul OCPI Bucuresti a invocat exceptia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin întâmpinare, pârâta A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia inadmisibilităţii actiunii, exceptia de nelegalitate a prevederilor cuprinse în punctul MF108348 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 3.454 mp - Lotul x din suprafaţa de 12,5 ha menţionată în Titlul de proprietate nr. x/01.11.2007 emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea lui D..

Prin încheierea din 09.02.2022, tribunalul a constatat că pârâta A. este decăzută din dreptul de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică specialitatea topo, iar la termenul din 02.11.2021, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de numita E..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 576/18.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate; a respins excepţia de nelegalitate a prevederilor cuprinse în punctul MF 108348 din Anexa 3 a H.G. nr. 1705/2006, ca inadmisibilă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti; a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de NP C. sub nr. x/07.12.2007; a dispus radierea din CF nr. x a UAT Bucureşti, a dreptului de proprietate al pârâtei A., asupra terenului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de NP C. sub nr. x/07.12.2007, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 274/A/05.03.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante şi de către pârâtă împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantele Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti, Statiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, cât şi pârâta A..

4.1. Recursul declarat de reclamantele Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti şi Statiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamante cu consecinţa modificării în parte a sentinţei primei instanţe şi admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, inclusiv a capătului de cerere privind întabularea în cartea funciară nr. x a UAT Bucureşti - Sector 1 a dreptului de proprietate publică al Statului Român asupra imobilului în cauză.

- În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 888 C. civ., art. 13 alin. (1) din Regulamentul ANCPI din 09.07.2014 (actual art. 8 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Regulamentul ANCPI nr. 600/2023), prin reţinerea faptului că Legea nr. 7/1996 prevede că imobilele ce aparţin domeniului public şi privat al statului sau, după caz, al unităţilor administrativ teritoriale, se înscriu în cărţi funciare speciale, procedura administrativă ce trebuie parcursă în vederea înscrierii fiind reglementată de art. 27, art. 41 alin. (5) şi urm., art. 42 din această lege.

Potrivit instanţei de apel, în lipsa parcurgerii acestei proceduri, nu se poate solicita instanţei să dispună intabularea dreptului de proprietate deoarece ar eluda aceste dispoziţii legale, însă art. 13 alin. (1) din Regulamentul ANCPI din 09.07.2014, de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară prevede că "Intabularea sau înscrierea provizorie se efectuează în baza înscrisurilor prevăzute de Legea nr. 7/1996, republicată, art. 888 din C. civ. precum şi a altor înscrisuri prevăzute expres de lege".

Astfel, chiar legiuitorul, în art. 888 C. civ., dispune că intabularea unui drept de proprietate în cartea funciară poate fi realizată în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive. Or, pentru imobilul ce face obiectul cauzei există deja o carte funciară deschisă, din care instanţa a dispus radierea dreptului de proprietate dobândit prin contractul constatat nul absolut, astfel că, dreptul Statului Român se înscrie pe baza hotărârii judecătoreşti care consfinţeşte situaţia anterioară, nefiind necesară reîntocmirea unei noi documentaţii cadastrale pentru aceeaşi suprafaţă.

În acest sens, recurentele au învederat că au solicitat constatarea nulităţii absolute a numeroase contracte de vânzare încheiate asupra unor alte imobile aflate în aceeaşi situaţie cu cel din prezenta pricină şi intabularea dreptului de proprietate publică al statului şi a dreptului staţiunii de administrare, iar acţiunile au fost admise, inclusiv capătul de cerere privind intabularea în cartea funciară. Practica judecătorească este una constantă, respectiv că toate suprafeţele care au fost recuperate de către recurente din domeniul public al statului, distinct de cele care nu au fost niciodată înstrăinate prin acte abuzive ale comisiilor de fond funciar, au fost intabulate prin dispoziţiile instanţelor judecătoreşti, exact în baza capetelor de cerere similare pe care acestea le-au formulat, corelative celorlalte suprafeţe.

Recurentele au reiterat situaţia de fapt expusă prin cererea de chemare în judecată, respectiv că terenul intravilan cu suprafaţa de 3454 mp, ce formează obiectul prezentei cauze, face parte din suprafeţele de teren cu o întindere totală de 12,52 ha ce i-au fost atribuite ilicit lui D., prin reconstituire, în compensare, de către comisiile de fond funciar, în baza Titlului de proprietate nr. x/01.11.2007. Acţiunea în nulitatea acestor acte ilicite, strămutată la Judecătoria Satu Mare, a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 7078/16.12.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin respingerea recursului conform deciziei civile nr. 786/R/27.12.2011 a Tribunalului Satu Mare, în sensul constatării nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. x/01.11.2007, precum şi a actelor ce au stat la baza emiterii lui, fiind statuată definitiv şi irevocabil apartenenţa acestuia la proprietatea publică a statului român, aspecte intrate în puterea lucrului judecat.

Având în vedere aceste prevederi legislative exprese, dar şi hotărârile pronunţate în cauză, prin care instanţele de fond în mod corect au admis acţiunea în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a actului subsecvent titlului de proprietate constatat nul, respectiv a contractului de vânzare şi radierea dreptului de proprietate din CF, recurentele au considerat ca netemeinică soluţia instanţei de respingere a capătului de cerere privind intabularea dreptului de proprietate publică al Statului Român şi dreptului de administrare al staţiunii de cercetare.

4.2 Recursul declarat de recurenta-pârâtă A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, cu menţinerea dispoziţiilor privind respingerea apelului reclamantelor, arătând următoarele:

-Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 223, art. 554, art. 858 şi art. 865 C. civ. invocate de către recurentă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi nu a justificat soluţia astfel pronunţată (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.), ci s-a raportat exclusiv la dispoziţiile Legii nr. 45/2009, fără a arăta de ce dispoziţiile C. civ. au fost înlăturate.

Faptul că potrivit Anexei 3.35 a Legii nr. 45/2009 modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011, terenurile inventariate în această anexă ar fi fost declarate ca aparţinând domeniului public al statului şi în administrarea Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, aflată în subordinea ASAS în ierarhia sistemului de cercetare în domeniul agricol şi silvic, nu poate justifica nici calitatea procesuală activă a ASAS, nici a SCDP Băneasa într-o acţiune depusă în 2018 pentru constatarea nulităţii unui contract de vânzare încheiat în anul 2007, de vreme ce Legea nr. 45/2009 a intrat în vigoare ulterior autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/07.12.2007 atacat în cauză şi nu conţine dispoziţii derogatorii de la C. civ., reglementarea de drept comun în privinţa regimului juridic al proprietăţii publice a statului.

Totodată, la data intrării în vigoare a Legii nr. 45/2009, terenul în litigiu se afla în proprietatea privată a recurentei-pârâte, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/07.12.2007, intabulat în cartea funciară la nivelul anului 2007. De asemenea, raportat la dispoziţiile C. civ. invocate, obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, adică Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, iar nu administratorului sau ASAS, ca instituţie în subordinea căreia funcţionează SCDP Băneasa.

Potrivit art. 868 alin. (2) C. civ.:

"Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire", iar prin Legea nr. 45/2009 nu a fost prevăzut dreptul SCDP Băneasa de a apăra în justiţie dreptul de proprietate publică al statului român inclusiv prin acţiuni în constatarea nulităţii de acte juridice, perspectivă din care interpretarea din decizia recurată conform căreia "acţiunea în constatarea nulităţii are caracterul unei acţiuni în conservarea dreptului, practica judiciară este în sensul că aceasta poate fi exercitată şi de titularul dreptului de administrare a bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, cum este şi cazul reclamantelor" constituie o încălcare sau o aplicare greşită a normelor de drept material, adăugând în mod nepermis la lege.

-Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel ar fi găsit întemeiată hotărârea atacată în privinţa indicării art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, ca temei pentru a justifica, în privinţa SCDP Băneasa, calitatea procesuală activă, deşi acest articol a fost abrogat prin O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ (intrat în vigoare la data de 05.07.2019).

Tot astfel, decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel nu a aplicat în speţă disp. art. 287 din Codul administrativ potrivit cărora:

"Exercitarea dreptului de proprietate publică, cu excepţia reprezentării în instanţă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu raporturile juridice privind proprietatea publică, se realizează de către: a) Guvern, prin ministerele de resort sau prin organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului sau a ministerelor de resort, după caz, pentru bunurile aparţinând domeniului public al statului."

-Hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantelor, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 870 alin. (1) C. civ.

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute vizează dreptul de proprietate publică al Statului Român, atestat aparent la nivelul anului 2007, anul încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză, prin H.G. nr. 1705/2006 de aprobare a inventarului bunurilor domeniului public care are la bază pentru înscrierea în acest inventar H.G. nr. 517/1999. Potrivit H.G. nr. 1705/2006, titularul dreptului de proprietate este Statul Român, iar titularul dreptului de administrare ar fi fost Agenţia Domeniilor Statului, nu SDCP Băneasa sau ASAS.

Prin Legea nr. 45/2009, intrată în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză, terenul în litigiu este aparent dat în administrarea SCDP Băneasa, fără ca H.G. nr. 1705/2006 să fie modificată în sensul înregistrării SCDP Băneasa ca titular al dreptului de administrare în locul Agenţiei Domeniilor Statului. Nici la data depunerii prezentului recurs, în evidenţele inventarului bunurilor domeniului public al statului nici SCDP Băneasa, nici ASAS nu sunt înregistrate ca titular al dreptului de administrare al terenului în litigiu. Niciuna dintre hotărârile de guvern (517/1999,1705/2006) şi nici Legea nr. 45/2009 nu au la bază o identificare cadastrală a terenurilor pe care le reglementează, pe baza căreia să se poată concluziona că terenul proprietatea privată a recurentei, dedus judecăţii în prezenta cauză, se suprapune cu terenurile atestate prin aceste acte normative ca fiind proprietatea publică a Statului Român.

Prin urmare, faţă de imprecizia în redactarea actelor normative mai sus referite, nelegale în esenţa lor, faţă de faptul că inventarul bunurilor domeniului public ţinut de Ministerul Finanţelor atestă Agenţia Domeniilor Statului ca fiind titular al dreptului de administrare al terenului în litigiu, afirmaţia recurentei SCDP Băneasa conform căreia ar fi titularul dreptului de administrare asupra terenului proprietatea privată a recurentei-pârâte, neverificată de instanţă nici prin proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea "Topografie" (respinsă ca nefiind utilă soluţionării cauzei faţă de probele administrate) nu poate reprezenta o corectă aplicare în speţă a disp. art. 870 alin. (1) C. civ., cum nelegal s-a reţinut prin decizia recurată pentru a se menţine soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantelor.

Tot în privinţa excepţiei lipsei de interes, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care nu au fost primite criticile sale privind sentinţa apelată conform cărora dreptul de administrare ar fi fost "recunoscut reclamantei SCDP Băneasa, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 7078/06.12.2010 a Judecătoriei Satu Mare pronunţată în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/RJ27.12.2011 a Tribunalului Satu Mare". Aceste considerente ale sentinţei apelate nu au fost analizate prin decizia recurată, fiind unele netemeinice şi nelegale, întrucât SCDP Băneasa a avut doar calitatea de titular al unui drept de concesiune anterior emiterii titlului de proprietate anulat prin această sentinţă, iar nu de titular al unui drept de administrare. Abia ulterior pronunţării sentinţei Judecătoriei Satu Mare, prin Anexa 3.35 a Legii nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011, a fost aparent prevăzută calitatea de titular al dreptului de administrare a SCDP Băneasa, dar în lipsa identificării cadastrale a terenurilor avute în vedere de această anexă şi doar dacă excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentă în prezentul dosar în privinţa acestor norme legale va fi respinsă, s-ar putea reţine calitate de titular al dreptului de administrare al acestei intimate-reclamante.

În privinţa ASAS, în calitate de autoritate ştiinţifică ce are în subordine SCDP Băneasa, recurenta apreciază că aceasta nu poate justifica un folos practic direct urmărit prin cererea de chemare în judecată, întrucât această autoritate nu deţine drepturi patrimoniale cu privire la terenul în discuţie, ci doar drepturi specifice raporturilor de subordonare stabilite cu SCDP Băneasa din perspectiva cercetării ştiinţifice.

-Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), respectiv prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate au fost încălcate dispoziţiile art. 35 coroborate cu art. 20 şi 22 C. proc. civ.

Prin calificarea acţiunii ce face obiectul prezentului dosar ca o acţiune în realizare, cu motivarea ca "prin promovarea acesteia se urmăreşte conservarea dreptului de proprietate", instanţa de apel nu a respectat principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, întrucât criteriul de delimitare între o acţiune în constatare şi una în realizare nu este caracterul conservator al acţiunii faţă de dreptul invocat (căci ambele categorii de acţiuni au ca efect conservarea dreptului invocat în faţa instanţei). Acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 2007 este o acţiune clasică în constarea inexistenţei dreptului de proprietate al recurentei-pârâte asupra bunului cumpărat, deci o acţiune în constatarea inexistenţei unui drept în patrimoniul acesteia, iar nu o acţiune în realizare, care ar fi putut fi, în speţă, o acţiune în revendicare promovată de titularul dreptului de proprietate publică pretins de Statul Român.

Atât timp cât se pretinde prin cererea de chemare în judecată existenţa unui drept de proprietate diferit de cel al pârâtei, recurenta apreciază că putea fi chemată în judecată doar pe calea unei acţiuni în revendicare, care constituie o acţiune în realizare a dreptului de proprietate disputat, acest drept nefiind admisibil de a fi valorificat pe calea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său din perspectiva tezei finale a art. 35 C. proc. civ.

Prin urmare, în cauză, instanţa a fost sesizată cu o acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, iar nu cu o acţiune în realizare (în revendicare), deşi recurenta este atât posesor al terenului în litigiu, cât şi proprietar în temeiul contractului de vânzare- cumpărare atacat.

Faţă de cele de mai sus, soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii este, în opinia recurentei-pârâte, neîntemeiată, neputând fi înlăturat de la aplicare textul special al art. 35 C. proc. civ., căci înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, căci este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant.

-În mod nelegal a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a prevederilor cuprinse în punctul MF108348 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 3.454 mp - Lotul x din suprafaţa de 12,5 ha menţionată în Titlul de proprietate nr. x/01.11.2007 emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea lui D., motivele de casare fiind cele de la pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.

- A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a omis să dispună citarea Guvernului României, cu obligaţia de a depune întâmpinare şi de a comunica instanţei actele care au stat la baza emiterii H.G. nr. 1705/2006, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 13, art. 14, art. 22 şi art. 153 alin. (2) C. proc. civ., norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât pe calea excepţiei de nelegalitate a fost atacat un act administrativ emis de Guvernul României a cărei citare se impunea în vederea formulării de apărări şi a depunerii actului administrativ atacat.

-Totodată, prin respingerea excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă s-a produs o denegare de dreptate, fiind încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi 13 C. proc. civ. prin refuzul analizei legalităţii/nelegalităţii H.G. nr. 1705/2006, reţinându-se în mod superficial doar că "soluţia în cauză nu depinde de actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate s-a solicitat a fi constatată", fără ca decizia recurată să cuprindă motivele pentru care s-a considerat că H.G. nr. 1705/2006 nu ar avea nicio legătură cu soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acţiune întemeiată pe apartenenţa acestui teren la acest domeniu public.

În plus, s-a omis că în cadrul dosarului nr. x/2008, în care recurenta nu a fost parte, nu a fost analizată legalitatea acestei hotărâri de guvern şi nici chestiunea existenţei unui titlu valabil de dobândire de către Statul Român a terenului în litigiu raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998, ci doar în cadrul procesual al prezentului dosar instanţa a fost sesizată cu excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006 - Anexa 3, punctul MF 108348. Faptul că în dosarul nr. x/2008, instanţele au reţinut că terenul în litigiu ar face parte din domeniul public al statului nu înlătură de plano dreptul recurentei de a invoca în prezentul litigiu excepţia de nelegalitate a hotărârii de guvern de atestare a inventarului bunurilor domeniului public, căci în dosarul nr. x/2008 această excepţie nu a fost dedusă judecăţii şi nu există nicio autoritate de lucru judecat în privinţa ei, recurena nefiind parte în acel dosar.

În concret, titlul de proprietate al statului este consemnat inclusiv prin această H.G. nr. 1705/2006 al cărei conţinut a fost omis de instanţele dosarului nr. x/2008, dar care se impune a fi verificat pe calea excepţiei de nelegalitate invocate în prezentul dosar. Astfel, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, căci prin decizia recurată, sunt încălcate şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, înlăturate de la aplicare prin soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă.

-Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2008 nu a fost identificat un titlu de preluare valabilă a terenului în proprietatea statului român, contractul de concesiune nr. x/17.06.2022 şi Protocolul de predare-primire a terenurilor cu destinaţie agricolă încheiat între Agenţia Domeniilor Statului şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură neputând fi considerate titluri valabile pentru pretinsa proprietate publică a Statului Român.

Prin urmare, decizia recurată a încălcat normele de drept material privind garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României şi C. civ. în vigoare la data de 07.12.2007 (data semnării contractului de vânzare-cumpărare a terenului de către recurentă), prin menţinerea soluţiei de constatare a nulităţii absolute a acestui contract intervenind o expropriere de fapt, fără justă şi prealabilă despăgubire. Decizia recurată este nelegală şi din perspectiva nerecunoaşterii dreptului recurentului ca drept patrimonial substanţial suficient stabilit în temeiul dreptului naţional, "bun" în sensul CEDO, deplin protejat de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, această nerecunoaştere echivalând cu încălcarea sistematică a regimului proprietăţii private în România.

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat situaţia de fapt a litigiului, arătând că aparenţa creată de Titlul de Proprietate nr. x/01.11.2007, Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/30.10.2007 emis de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, dublată de înscrierile efectuate în cartea funciară nr. x cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, au determinat ca eroarea în care recurenta s-a aflat să fie invincibilă şi imposibil de descoperit.

-Instanţa de apel avea obligaţia să analizeze incidenţa dispoziţiilor CEDO şi a jurisprudenţei Curţii în prezenta cauză, chiar dacă acest argument nu a fost invocat de niciuna dintre părţi, arătând că la data încheierii contractului de vânzare, recurenta a fost de bună-credinţă, neavând cunoştinţă de cauzele de nulitate ce afectau valabilitatea titlului de proprietate al autorului său. Deşi la data iniţierii acţiunii de anulare a titlului de proprietate bunul fusese deja înstrăinat, dobânditorul subsecvent nu a fost introdus în litigiu, iar acesta nu a fost înscris în cartea funciară. După anularea titlului de proprietate în anul 2011, posesia bunului nu a fost perturbată timp de 7 ani până la introducerea acţiunii în anulare ce face obiectul prezentei cauze, în anul 2018. Prin urmare, recurenta a fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare, lipsind orice culpă din partea sa.

Făcând referire la jursiprudenţa CEDO (Cauza Toşcuţă contra României, Cauza Jones contra României şi Cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei), recurenta a susţinut că anularea titlului de proprietate şi a contractului de vânzare ca act subsecvent sunt măsuri abuzive prin care se aduce atingere garanţiei dreptului de proprietate, nulitatea contractului de vânzare încălcând şi principiul proporţionalităţii definit în jurisprudenţa Curţii Europene. Astfel, "bunul" pârâtei se bucură de protecţia Convenţiei Europene şi a jurisprudenţei Curţii.

-În mod nelegal, instanţa de apel a respins proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea "topografie", respingerea acestei probe cu menţiunea că nu este utilă soluţionării apelului echivalând cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, nerespectarea acestor principii ale procesului civil consacrate la art. 6, art. 13 şi art. 22 C. proc. civ. atrăgând nulitatea hotărârii pronunţate în astfel de condiţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

5. Apărările formulate în cauză

La data de 13.09.2024, intimatul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursuluideclarat de recurenta A., arătând că în mod corect instanţele de fond au reţinut lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât nu este parte în actele juridice a căror nulitate se solicită.

La data de 30.09.2024, recurentele-reclamante Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei, susţinând corecta soluţionare a excepţiilor procesuale, precum şi asupra fondului cererii în nulitate, câtă vreme

apartenenţa la domeniul public şi inventarierea suprafeţei de teren la domeniul public are în vedere în principal utilitatea publică a terenului. Acesta este şi motivul pentru care toată legislaţia reparatorie a avut în vedere posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea persoanelor fizice pe suprafeţe de teren care nu erau indispensabile cercetării, sintagma indispensabil cercetării făcând referire exact la utilitatea publică a acestor suprafeţe, situaţie faţă de care trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 18/1991. Suprafeţele de teren ce fac obiectul prezentei cauze au fost declarate expres domeniu public al statului încă din 1991 şi menţinute ca atare în inventarul domeniului public prin legi organice. Pe cale de consecinţă, H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul centralizat al bunurilor respectă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, text de lege în baza căruia a fost emisă.

La data de 09.10.2024, în termen legal, recurenta A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantelor întrucât, în lipsa parcurgerii procedurii administrative, recurentele-reclamante nu pot solicita direct instanţei să dispună întabularea dreptului de proprietate publică a Statului Român şi nici înscrierea dreptului de administrare al SCDP Băneasa în baza Anexei 3.35 din Legea nr. 45/2009, completată de Legea nr. 72/2011 şi a H.G. nr. 892/2018, deoarece s-ar ajunge la încălcarea acestor dispoziţii legale.

În data de 29.10.2024, recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinarea recurentelor-reclamante, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat.

5. Procedura de filtrare a recursurilor

Prin încheierea din 12 februarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză şi a stabilit termen pentru judecata acestora, în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii prin cele două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul declarat de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Sişeşti şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa are caracter fondat.

- Astfel, potrivit pretenţiilor deduse judecăţii, reclamantele au solicitat, printr-o cerere accesorie celei vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei şi respectiv radierea înscrierii dreptului de proprietate al acesteia în cartea funciară, să se dispună intabularea dreptului de proprietate publică al Statului, precum şi a dreptului de administrare al Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa (SCDP Băneasa).

Deşi soluţia primei instanţe, menţinută ca atare în apel, a fost de admitere a cererii principale, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul pârâtei A., dispunându-se totodată radierea dreptului acesteia din cartea funciară (cu motivarea corectă că faptul extinctiv al dreptului înscris produce efecte retroactive, de la momentul încheierii contractului a cărui nulitate s-a dispus), în acelaşi timp, instanţele fondului au considerat că, pentru a se dispune intabularea în cartea funciară, este necesar să se urmeze procedura administrativă prevăzută de art. 27, art. 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1996. S-a apreciat că instanţa nu poate dispune în mod direct intabularea, prin hotărâre judecătorească, ci ar putea doar să cenzureze un eventual refuz al OCPI, de a încuviinţa o asemenea cerere.

Statuarea în acest sens este eronată, câtă vreme reclamantele au recurs la procedura jurisdicţională, pentru a se tranşa asupra valabilităţii dreptului pârâtei înscris în cartea funciară, solicitându-se deopotrivă, rectificarea (radierea înscrierii), precum şi înscrierea (intabularea) dreptului de proprietate.

Or, în contextul în care a fost găsită întemeiată cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, dispunându-se radierea dreptului pârâtei înscris în baza respectivului titlu desfiinţat cu efect retroactiv, instanţa nu poate justifica o lipsă a jurisdicţiei sale în soluţionarea cererii reclamantelor vizând intabularea dreptului de proprietate.

Dimpotrivă, aprecierea asupra obligativităţii urmării unei asemenea proceduri administrative, întrucât altfel ar fi eludate dispoziţiile art. 27, 41 alin. (5), (42) din Legea nr. 7/1996, este eronată întrucât pe de o parte, nesocoteşte faptul că la aceasta se poate recurge atunci când dreptul nu este disputat judiciar şi, pe de altă parte, neagă plenitudinea de jurisdicţie a instanţei, care, după ce realizează verificarea jurisdicţională, în urma căreia este validat dreptul pretins, poate dispune înscrierea acestuia în cartea funciară.

În acest sens, recurentele-reclamante au indicat corect, ca norme de procedură aplicabile înscrierilor în cartea funciară, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Regulamentul ANCPI/9 iulie 2014 (respectiv, art. 8 alin. (1) din Regulamentul ANCPI nr. 600/2023), potrivit cărora "Intabularea sau înscrierea provizorie se efectuează în baza înscrisurilor prevăzute de Legea nr. 7/1996, art. 888 din C. civ., precum şi a altor înscrisuri prevăzute expres de lege".

Or, potrivit art. 888 C. civ. "înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza actului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta".

În mod asemănător este reglementată modalitatea de înscriere (intabulare, înscriere provizorie, notare) în cartea funciară prin dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, republicată:

"Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor, încheiate de un notar public în funcţie în România, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă sau pe baza unui act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta").

Totodată, prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 (r) stabilesc pe de o parte, cazurile, condiţiile şi regimul juridic al înscrierilor în cartea funciară ca fiind cele reglementate de C. civ. şi, pe de altă parte, procedura de înscriere în cartea funciară ca fiind reglementată "de prezenta lege şi de regulamentul aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenţiei Naţionale".

Astfel cum s-a arătat anterior, Regulamentul ANCPI, precum şi dispoziţiile legale incidente stabilesc posibilitatea realizării înscrierilor în cartea funciară pe baza hotărârii judecătoreşti.

Acest aspect reprezintă, de altfel, o recunoaştere a plenitudinii funcţiei jurisdicţionale a instanţei, la care s-a apelat, în speţă, pentru verificarea validităţii unui drept înscris în cartea funciară, cu capetele de cerere accesorii referitoare la radierea, pentru ipoteza înscrierii fără cauză legitimă (actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea a fost desfiinţat) şi respectiv, intabularea dreptului confirmat în justiţie.

Soluţia instanţelor fondului, de respingere a cererii de intabulare sub motiv că partea interesată ar avea la dispoziţie o procedură administrativă este una nelegală, pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate şi cu negarea plenitudinii jurisdicţionale.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul va fi admis şi în baza art. 497 C. proc. civ. casată decizia atacată în partea referitoare la soluţia dată cererii de intabulare, ce a făcut obiectul criticilor din apelul reclamantelor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect.

2) Recursul pârâtei A. deduce judecăţii critici care au caracter nefondat potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

- Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., pârâta a susţinut o greşită rezolvare dată de instanţa de apel excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes în promovarea acţiunii, pretinzând că ar fi avut loc o încălcare a normelor de drept material şi, în acelaşi timp, că decizia nu ar conţine motivele pe care se întemeiază respingerea excepţiilor.

În privinţa lipsei legitimării reclamantelor pentru promovarea acţiunii, s-a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. civ., art. 554 C. civ., art. 858 C. civ., art. 865 C. civ., care ar fi fost ignorate de către instanţa de apel, pentru a da prevalenţă prevederilor Legii nr. 45/2009, deşi aceasta nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a invocat (7.12.2007), iar la momentul la care acest din urmă act normativ a fost adoptat, terenul era proprietate privată, aparţinând pârâtei. Ca atare, s-a susţinut că obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar nu administratorului.

Critica este nefondată.

Verificarea cadrului procesual activ a fost realizată, în mod corect, în raport cu pretenţia concretă formulată, care a vizat nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren ce se află înscris în Anexa 3.35 a Legii nr. 45/2009, ca teren din domeniul public al statului, aflat în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, indispensabil activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicării materialului biologic.

Ca atare, din poziţia de administrator al unui bun aflat în domeniul public, reclamanta Academia de Ştiinţe Agricole Siseşti şi, în mod subsecvent, SCDP Băneasa (din perspectiva art. 28 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, ca instituţie de drept public, cu personalitate juridică, în subordonarea ASAS) au justificat calitatea în acţiunea lor prin care tindeau la apărarea/conservarea dreptului de administrare şi, în mod implicit, la protecţia dreptului de proprietate publică pe care se grefa dezmembrământul acestuia, ca drept de administrare.

Cum promovarea unei acţiuni în nulitate, corespunzător celei deduse judecăţii, este recunoscută, dat fiind regimul juridic al nulităţii absolute invocate, oricărei persoane interesate, nu doar părţilor actului contestat, este evident că titularul dreptului de administrare asupra bunului, obiect derivat al contractului contestat, îşi legitimează demersul judiciar, tinzând la conservarea prerogativelor dreptului aflat în patrimoniul său.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 870 C. civ., care reglementează apărarea în justiţie a dreptului de administrare în favoarea titularului dreptului, situaţie căreia i se circumscrie şi acţiunea în justiţie prin care se tinde la desfiinţarea/nulitatea unui contract de vânzare având ca obiect tocmai imobilul asupra căruia poartă dreptul de administrare afirmat.

În mod implicit acest demers înseamnă şi apărarea drepului de proprietate publică asupra căruia este grefat dreptul de administrare, cu menţiunea exactă, reţinută în considerentele deciziei atacate, că potrivit art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., doar titularul dreptului de proprietate publică poate invoca faptul că nu a fost introdus în proces în condiţiile C. proc. civ. (pentru apărarea dreptului) câtă vreme este vorba despre o dispoziţie legală şi respectiv, o obligaţie instituită în beneficiul său.

Ca atare, toate prevederile C. civ. invocate de către pârâtă în apel (şi în privinţa cărora a susţinut că au rămas fără analiză în considerentele deciziei atacate) referitoare la titularul dreptului de proprietate publică, la modalitatea în care Statul participă în proces - prin Ministerul Finanţelor Publice - în raporturile juridice în care se prezintă nemijlocit, la obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice sunt lipsite de relevanţa pretinsă de către recurenta-pârâtă pe planul legitimării procesuale active.

Împrejurarea că instanţa de apel nu arată în mod expres de ce respectivele dispoziţii legale nu sunt unele apte să demonstreze un cadru procesual activ inadecvat este, de asemenea, fără consecinţe sub aspectul legalităţii deciziei atacate, câtă vreme instanţa de apel motivează, cu referire la prevederile legale pe care le găseşte incidente (art. 28 alin. (3) Legea nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011; art. 870 C. civ., art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ.) de ce, raportat la datele speţei, reclamantele şi-au justificat legitimarea în promovarea acţiunii judiciare.

În realitate, prin critica formulată, recurenta nesocoteşte un argument de interpretare logică potrivit căruia qui dicit de uno negat de altero (tertium non datur) ceea ce înseamnă, raportat la datele speţei, că, recunoscută fiind, pe temeiul legal arătat, îndreptăţirea reclamantelor de a acţiona în justiţie, din poziţia de administrator al dreptului, această analiză cuprindea un răspuns implicit şi la susţinerea potrivit căreia numai titularul dreptului de proprietate publică ar fi putut acţiona şi, în acelaşi timp, nu mai presupunea o analiză separată asupra prerogativelor titularului dreptului de proprietate publică (singurul, în opinia recurentei, îndreptăţit la promovarea acţiunii în justiţie).

Este eronată, totodată, susţinerea recurentei-pârâte, conform căreia nu ar reprezenta un argument valabil, în justificarea calităţii procesuale active, faptul că Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009 cuprinde terenurile inventariate (inclusiv cel care reprezintă obiectul contractului de vânzare-cumpărare disputat) ca aparţinând domeniului public al statului şi în administrarea reclamantei SCDP Băneasa, câtă vreme "este vorba despre o lege intrată în vigoare ulterior autentificării contractului nr. x/7.12.2007" şi totodată "la data intrării în vigoare a acestei legi, terenul în litigiu se afla în proprietatea privată a pârâtei".

Contrar susţinerii recurentei, condiţiile formale ale acţiunii se verifică în raport cu data învestirii instanţei (Legea nr. 45/2009, cu dispoziţiile sale referitoare la dreptul de proprietate publică şi la titularul dreptului de administrare fiind incidentă), iar faptul că, la momentul intrării în vigoare a acestei legi, terenul în litigiu figura ca proprietate privată a pârâtei este lipsit de relevanţa juridică pretinsă, faţă de verificările jurisdicţionale ce urmau a fi realizate pe aspectul valabilităţii contractului şi efectelor retroactive ale nulităţii.

Rezultă, potrivit considerentelor expuse, caracterul nefundamentat al tuturor criticilor formulate vizând excepţia lipsei calităţii procesuale active, atât din perspectiva inexistenţei unui temei legal, cât şi al nemotivării deciziei (pretinzându-se de fapt, o lipsă a analizei tuturor argumentelor părţii şi nu, în sensul ipotezelor reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., o lipsă a motivelor soluţiei ori existenţa unor motive contradictoriii sau doar străine de natura cauzei).

- Este, în aceiaşi termeni, fără temei critica referitoare la pretinsa lipsă de interes a reclamantelor ASAS şi SCDP Băneasa în promovarea acţiunii.

În susţinerea criticii, recurenta reia argumentele referitoare la modalitatea în care este apărat în justiţie dreptul de proprietate publică, aducând suplimentar, în discuţie, doar elemente de fapt legate de modalitatea în care s-a atestat "aparent" la nivelul anului 2007 inventarul bunurilor publice (pentru a se susţine că titularul dreptului de administrare ar fi fost Agenţia Domeniilor Statului, iar nu SCDP Băneasa întrucât niciuna dintre hotărârile de guvern - H.G. nr. 517/199, H.G. nr. 1705/2006 - şi nici Legea nr. 45/2009 nu ar avea la bază o identificare cadastrală a terenurilor pe care le reglementează).

Or, separat de considerentele expuse anterior, conform cărora s-a reţinut o corectă determinare, de către instanţele fondului, a raportului de drept procesual, câtă vreme titularul unui drept de administrare justifică un interes legitim în protejarea dreptului său prin promovarea acţiunii în nulitatea actului având un asemenea obiect, se constată că recurenta-pârâtă aduce în dezbaterea judiciară, în mod inadecvat procedural faţă de faza judecăţii în care se găseşte, aspecte legate de identificarea bunului ca fiind sau nu în inventarul bunurilor domeniului public, ca figurând sau nu în Anexa Legii nr. 45/2009, întrucât nu s-ar fi realizat o identificare cadastrală a terenurilor).

Aceasta în contextul în care, astfel cum a reţinut prima instanţă pe elementele de fapt ale pricinii "terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, se află înscris în Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009, având nr. MF 108348, fiind, potrivit menţiunilor exprese ale legii, înscris în domeniul public al statului şi în administrarea Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, aflată în subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gh. Ionescu Siseşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, indispensabil activităţii de cercetare, dezvoltare, inovare şi multiplicării materialului biologic".

S-a reţinut, în acelaşi timp, că pârâta nu a susţinut niciun moment că terenul nu ar fi fost inclus în Anexa menţionată, ci a invocat excepţia de nelegalitate a menţiunii de la punctul MF 108348 din Anexa 3 a H.G. nr. 1705/2006, apreciind că ar fi avut loc o inventariere nelegală a bunului.

Aşadar, în faţa instanţelor de fond nu s-a pus o problemă de identificare fizică a terenului (ci una de nelegală inventariere a bunului, ceea ce a făcut obiectul excepţiei de nelegalitate), iar susţinerea din recurs, în sens contrar, aduce în discuţie o chestiune de fapt specifică judecăţii devolutive, iar nu uneia care să vizeze strict legalitatea, în sensul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De aceea, este corectă statuarea deciziei din apel, cuprinzând totodată motivele soluţiei, referitoare la justificarea interesului în promovarea acţiunii de către Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, ca instituţie de drept public şi de utilitate publică (având ca obiectiv cercetarea în domeniile aplicative ale agriculturii) şi de către SCDP Băneasa, aflată în subordonarea Academiei (art. 28 alin. (3) din Legea nr. 45/2009), căreia i-a fost recunoscut dreptul de administrare tocmai în privinţa unor astfel de terenuri, indispensabile activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare în domeniul agriculturii (Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009).

Promovarea unei asemenea acţiuni nu excedează, contrar susţinerii recurentei-pârâte, prerogativele dreptului de administrare, de vreme ce acţiunea în nulitate este deschisă terţilor faţă de actul juridic, ori de câte ori aceştia invocă şi demonstrează lezarea unui drept aflat în patrimoniu, prin încheierea actului contestat.

- Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la greşita respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susţinând că acţiunii deduse judecăţii i se opunea un fine de neprimire pe temeiul art. 35 C. proc. civ., întrucât partea ar fi avut la dispoziţie acţiunea în realizare constând în revendicarea bunului, acţiune faţă de care cea vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare îşi păstrează caracterul subsidiar, recurenta procedează la o greşită calificare a acestei din urmă acţiunii.

În realitate, demersul prin care se pretinde desfiinţarea unui act juridic, ca efect al nulităţii, nu este unul subsumabil acţiunii în constatare întrucât efectul admiterii unui astfel de acţiuni nu este pur declarativ (specific cererii în constatare), câtă vreme hotărârea pronunţată într-o asemenea pricină aduce modificări în ordinea juridică, schimbând situaţia existentă anterior.

Argumentul conform căruia, reclamantele ar fi trebuit să promoveze o acţiune în revendicare, aceasta corespunzând, în concepţia recurentei-pârâte, acţiunii în realizarea dreptului de proprietate, este unul impropriu, inapt să modifice natura acţiunii în desfiinţarea, pentru nulitate, a actului juridic şi nici nu impunea reclamanţilor vreo ordine de prioritate în alegerea celei mai adecvate forme juridice de protecţie a dreptului lor.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât cererea principală a fost însoţită de pretenţii subsidiare, legate de rectificarea cărţii funciare şi, în mod corespunzător, de intabularea dreptului de proprietate al reclamantelor, operaţiuni necesare pentru asigurarea conformităţii şi opozabilităţii dreptului şi, de asemenea, prioritare promovării cu succes a unei acţiuni în revendicare.

- Are, de asemenea, caracter nefondat critica vizând respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, punctul MF 108348, Anexa 3 întrucât s-a omis citarea Guvernului României şi, pe de altă parte, s-a produs o denegare de dreptate, refuzându-se cercetarea legalităţii actului normativ sub motivul "superficial" că "soluţia în cauză nu depinde de actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate s-a solicitat a fi constatată", fără ca decizia să cuprindă motivele pe care se sprijină şi omiţând faptul că în dosarul anterior, în care pârâta-recurentă nu a fost parte, n-a fost cercetată chestiunea existenţei unui titlu valabil pentru Statul român asupra terenului în litigiu (art. 488 pct. 5, 6,8 C. proc. civ.).

Soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006 (Anexa 3, pct. 108348) nu are la bază, cum greşit se pretinde, un motiv "superficial", constând în lipsa legăturii excepţiei cu soluţionarea litigiului pe fond, câtă vreme această verificare se constituie, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, într-un aspect de admisibilitate pentru invocarea şi cercetarea ei.

În acelaşi timp, este corectă modalitatea în care instanţa de apel a constatat lipsa acestei legături, raportat la dezlegările jurisdicţionale anterioare (sentinţa nr. 7078/2010 a Judecătoriei Satu Mare, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2011 a Tribunalului Satu Mare) care au statuat asupra apartenenţei imobilului la domeniul public al statului.

Or, solicitând prin invocarea excepţiei de nelegalitate să se constate greşita inventariere în domeniul public al statului a terenului în litigiu, pârâta-recurentă nu făcea decât să conteste, nepermis procedural, cele statuate cu efectul autorităţii de lucru judecat potrivit hotărârilor menţionate.

Împrejurarea susţinută, că pârâta nu a fost parte în litigiul anterior şi ca atare, nu i s-ar opune rezultatul acelei judecăţi, este eronată având în vedere poziţia juridică a acesteia de având-cauză (succesor cu titlu particular) în raport cu autorul (D.), cel care a figurat în procesul anterior şi faţă de care au fost efectuate verificările jurisdicţionale în privinţa regimului juridic al terenului (stabilit ca fiind acela de bun proprietate publică a statului, exclus de la măsura reconstituirii sub forma compensării). Astfel, având în vedere ce s-a impus verificării instanţei anterioare, în legătură cu modalitatea în care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate, cel care trebuia să figureze în proces era autorul pârâtei, numitul D., căruia îi fusese eliberat titlul de proprietate, iar nu pârâta (chiar dacă la acel moment deţinea contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2007).

Aceasta întrucât valabilitatea titlului emis în procedura legilor fondului funciar putea fi examinată, în condiţii de garanţii procesuale, sub aspectul dreptului de apărare şi al contradictorialităţii dezbaterilor, în raport cu beneficiarul reconstituirii, cel care s-a prevalat de dispoziţiile legii speciale, în considerarea unui drept anterior, care i-a ieşit din patrimoniu şi la restituirea căruia a pretins că este îndreptăţit, iar nu în raport cu succesorul particular al acestuia (străin de beneficiul legilor reparatorii).

Ca atare, rezultatul verificării jurisdicţionale anterioare, desfăşurate într-un cadrul procesual adecvat, se opune pârâtei, fără posibilitatea de a demonstra contrariul sub aspectul vizat, al regimului juridic al terenului, de bun proprietate publică, exceptat de la măsura reconstituirii.

Întrucât faţă de autorul pârâtei, asemenea statuări, care au avut consecinţa anulării titlului de proprietate, sunt sub efectul autorităţii de lucru judecat, pârâta-recurentă nu ar putea pretinde în contra acestor dezlegări că imobilul ar avea un alt regim juridic şi, ca atare, ar fi fost greşit inventariat, ca bun aparţinând domeniului public în Anexa H.G. nr. 1705/2006, pentru a avea deschisă calea atacării, sub forma acţiunii indirecte în nelegalitate (excepţia de nelegalitate) a respectivului act administrativ.

De asemenea, argumentul recurentei-pârâte, în sensul că în dosarul anterior nu ar fi fost cercetată chestiunea dobândirii cu titlu valabil, de către stat, a terenului în litigiu, din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, se constituie, în realitate, tot într-o punere în discuţie şi contestare a celor tranşate cu caracter irevocabil în judecata anterioară, în care s-a statuat asupra apartenenţei bunului la domeniul public în considerarea afectaţiunii acestuia, de teren indispensabil cercetării, dezvoltării şi multiplicării materialului săditor (ţinându-se seama inclusiv de dispoziţiile relevante ale Legii nr. 213/1998).

S-a reţinut totodată, că singura excepţie instituită de legiuitor (art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000) de la regula menţinerii bunurilor proprietate publică în administrarea staţiunilor de cercetare a fost aceea a reconstituirii proprietăţii doar foştilor proprietari care au deţinut aceste terenuri.

Or, autorul recurentei nu s-a încadrat în această categorie, beneficiind de o reconstituire prin compensare, deşi aceasta nu era permisă de lege.

Totodată, împrejurarea că în faza apelului instanţa ar fi omis ca, în scopul soluţionării excepţiei de nelegalitate, să dispună citarea Guvernului României, este una care nu se circumscrie criticii de nelegalitate invocate (cu consecinţa pretinsă, a nulităţii hotărârii pentru nerespectarea normelor de procedură) câtă vreme aspectul de fine de neprimire, care s-a impus analizei, a lăsat fără interes sau fără justificare întregirea în vreo modalitate a cadrului procesual.

În acelaşi timp, se constată că, susţinerea unei nemotivări a soluţiei pe aspectul excepţiei de nelegalitate este una pur formală în contextul în care, pe de o parte, argumentele asupra acesteia se regăsesc în conţinutul deciziei şi, pe de altă parte, recurenta nu combate statuarea instanţei în legătură cu neîndeplinirea cerinţei art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru a putea fi considerată admisibilă excepţia de nelegalitate.

- Este lipsită de fundament şi critica de nelegalitate formulată conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la menţinerea soluţiei de admitere a acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/7.12.2007, întrucât astfel ar fi încălcate normele de drept material privind ocrotirea şi garantarea proprietăţii private, inclusiv normele CEDO, precum şi dispoziţiile referitoare la dreptul de proprietate publică al statului (art. 6 din Legea nr. 213/1998).

Contrar susţinerii recurentei-pârâte, soluţia vizând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost corect menţinută, faţă de regimul juridic al terenului, obiect al contractului, ca aparţinând domeniului public al statului, fiind supus, ca atare, regulii inalienabilităţii şi interdicţiei de înstrăinare (art. 963 vechiul C. civ., art. 136 alin. (4) Constituţie, art. 11 din Legea nr. 213/1998).

Instanţa de apel a reţinut corect că, în contextul în care titlul de proprietate al vânzătorului a fost anulat (desfiinţat cu caracter retroactiv) întrucât aparţine domeniului public al statului, acesta nu putea transmite valabil bunul în patrimoniul pârâtei, având în vedere producerea retroactivă a efectelor nulităţii şi faptul că înstrăinătorul nu poate transmite un drept pe care nu l-a deţinut niciodată în mod valabil.

Reiterând aspectul că nu a fost parte în dosarul (finalizat prin decizia nr. 786/2011 a Tribunalului Satu Mare) în care s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/1.11.2007 emis pe numele autorului D. şi, ca atare, nu i s-ar opune rezultatul acelei judecăţi, recurenta-pârâtă ignoră faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, în cuprinsul prezentelor considerente, verificarea modalităţii reconstituirii dreptului de proprietate s-a realizat într-un cadru procesual adecvat, în raport cu beneficiarul reconstituirii, cel care s-a prevalat de dispoziţiile legilor reparatorii.

Or, în contradictoriu cu acesta s-a stabilit jurisdicţional că titlul de proprietate i-a fost emis în mod nelegal, reconstituindu-i-se dreptul, prin compensare, asupra unui teren care face parte din domeniul public al statului (în administrarea institutelor, centrelor şi staţiunilor de cercetare), fără respectarea procedurii legale în trecere a imobilului din domeniul public în domeniul privat, cu încălcarea prevederilor legilor reparatorii (nr. 18/1991; nr. 1/2000), precum şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998.

Recurenta-pârâtă nu poate pretinde, din poziţia de dobânditor cu titlu particular, o altă situaţie juridică în legătură cu valabilitatea dreptului înstrăinătorului său, rezultatul verificărilor jurisdicţionale anterioare opunându-i-se în aceeaşi măsură ca autorului său.

De aceea, întrucât obiectul contractului l-a reprezentat un bun aflat în afara circuitului civil, sancţiunea care s-a impus a fost aceea a nulităţii absolute.

Susţinerile recurentei, în sensul că ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului, sunt unele fără consecinţe pe planul legalităţii soluţiei.

Separat de împrejurarea că acestea aduc în discuţie elemente de fapt ale pricinii vizând atitudinea subiectivă a părţii, neevaluabile în recurs, ele sunt lipsite oricum de relevanţă faţă de regimul juridic al imobilului, aparţinând domeniului public şi aflat în afara circuitului civil, ceea ce înseamnă că nulitatea actului subsecvent nu poate fi asanată, prin invocarea bunei-credinţe a subdobânditorului, ca excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În acest context, critica recurentei-pârâte potrivit căreia i-ar fi fost încălcat dreptul de proprietate (prevalându-se de dispoziţiile dreptului intern, precum şi de normele convenţionale în materie) este una lipsită de orice fundament întrucât un titlu nul nu poate constitui cauza valabilă a dobândirii unui drept care să se bucure de protecţie juridică.

Instanţa de apel a constatat corect că recurenta nu este beneficiara unui bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, nici în circumstanţele de fapt pe care le-a invocat - şi care au rămas, potrivit instanţelor fondului, nedovedite în proces - legate de o posesie pe care aceasta ar fi exercitat-o nemijlocit după anularea titlului de proprietate în anul 2011 şi până la data introducerii acţiunii în nulitate, obiect al prezentului litigiu (2018).

Dimpotrivă, pe acest aspect de fapt, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a avut posesia bunului niciodată, reclamantele fiind cele care au exercitat-o, aşa încât nu există o stăpânire de facto care, chiar în condiţiile constatării nulităţii titlului, să poată fi asimilată unei "aşteptări legitime" în legătură cu recunoaşterea dreptului, aptă să intre sub protecţia art. 1 Protocolul nr. 1.

De aceea, referirile recurentei la jurisprudenţa CEDO sunt unele care nu ţin seama de situaţia juridică reală în care se află partea, aceasta neputând dobândi de la un înstrăinător, persoană fizică, al cărei titlu a fost desfiinţat cu efect retroactiv, un drept valabil pentru care să pretindă protecţie juridică.

- În fine, în mod inadecvat procedural, recurenta-pârâtă deduce judecăţii modalitatea în care instanţa de apel a cenzurat probatoriul (respectiv, a respins expertiza topografică solicitată, pe care a considerat-o neutilă raportat la obiectul judecăţii), ignorând faptul că aspectele vizând probele, aprecierea asupra utilităţii lor sunt în căderea instanţelor fondului, cele care stabilesc faptele în funcţie de limitele şi obiectul învestirii.

Ca atare, asemenea critică nu poate fi considerată una de nelegalitate în sensul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat, susţinerea că ar fi fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil sub motivul cenzurării unui mijloc de probă fiind una lipsită de suport, în dezacord cu atribuţiile ce revin instanţei în aprecierea asupra aptitudinii, utilităţii probelor de a conduce la soluţionarea procesului (art. 258 coroborat cu art. 255 alin. (1) C. proc. civ.).

Faţă de considerentele expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul pârâtei urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Sişeşti şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa împotriva deciziei nr. 274 A din 5 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel spre rejudecarea apelului declarat de reclamante.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2025.