Enforcement challenge assigned to Timișoara court under single-enforcement-court rule;

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă la 30 martie 2023, sub nr. x/2023, contestatorul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a formulat în contradictoriu cu intimata A., contestaţie la executare şi în baza art. 719 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi la art. 7 din O.G. nr. 22/2002 - cerere de suspendare a executării silite până la soluţionarea contestaţiei; împotriva executării silite începute de S.C. P..EJ. B. şi Asociaţii în dosarul nr. x/2023, la cererea creditoarei A., pentru recuperarea sumei de 609.494,93 RON, presupus datorată în baza sentinţei civile nr. 2408/2020 din 27.10.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020; împotriva somaţiei din 22.08.2023, emisă în acelaşi dosar execuţional; împotriva încheierii din 22.08.2023 privind stabilirea sumelor datorate; împotriva încheierii din 22.08.2023 privind stabilirea cheltuielilor de executare; împotriva încheierii nr. 16922 din 20.07.2023, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 5673 din 13 iunie 2024, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, invocată de intimată, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, raportându-se la dispoziţiile art. 651 alin. (1) şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ., precum şi la decizia nr. 20/27.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a apreciat că instanţa de executare este Judecătoria Timişoara, instanţa care a admis, prin încheierea nr. 16922 din 20 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, cererea formulată de creditoarea A. privind încuviinţarea executării silite în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2408/2020 din 27 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3029 din 13 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 31198 din 11 octombrie 2024, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

În fundamentarea acestei soluţii, faţă de cele statuate prin decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, reţinând că noţiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. criticate are un caracter restrictiv şi nu corespunde cerinţelor de imparţialitate obiectivă a instanţelor, precum şi dispoziţia din art. 127 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Timişoara a apreciat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) sunt aplicabile şi în situaţia în care calitatea de reclamant într-o cauză o are un parchet ce funcţionează pe lângă instanţa competentă să soluţioneze cauză sau pe lângă o instanţă superioară acesteia.

Instanţa a mai reţinut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt de ordine publică, reclamantul având obligaţia de a sesiza una dintre instanţele arătate în text şi instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul/procurorul, în interpretarea lato sensu, iar pe de altă parte prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate, reclamantul având alegerea între mai multe instanţe competente.

În prezenta cauză, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş are calitatea de reclamant (contestator), iar creditorul are calitatea de procuror, iar faţă de calitatea părţilor devin incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., care sunt derogatorii chiar şi de la regulile de ordine publică în materie de competenţă incidente în domeniul executării silite, dat fiind scopul pe care îl urmăresc.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 20/27.09.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, instanţa a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din C. proc. civ., instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Astfel, instanţa supremă a stabilit regula potrivit căreia instanţa ce a pronunţat încheierea de încuviinţare a executării silite este competentă să judece contestaţia la executare, subliniind faptul că decizia sa nu se aplică în situaţia în care legea dispune în mod expres altfel.

Or, în litigiul dedus judecăţii, legea dispune altfel, art. 127 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. instituind un caz de de necompetenţă teritorială absolută a Judecătoriei Timişoara raportat la calitatea părţilor, art. 127 C. proc. civ. având caracter special şi derogatoriu, fiind o normă de ordine publică.

De altfel, instanţa a apreciat că nu se poate încălca o normă de competenţă teritorială exclusivă instituită în vederea asigurării aparenţei de imparţialitate a instanţelor de judecată, chiar dacă Judecătoria Timişoara a soluţionat anterior cererea privind încuviinţarea executării silite.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1216 din 18 martie 2025, Judecătoria Oradea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Astfel, Judecătoria Oradea a reţinut că, la solicitarea creditoarei-intimate, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, Judecătoria Timişoara a încuviinţat executarea silită împotriva debitorului-contestator Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, prin încheierea nr. 16922 din 20 iulie 2023.

Totodată, a avut în vedere decizia nr. 20/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut principiul unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Acest principiu al unicităţii instanţei de executare impune observarea regulilor de determinare a competenţei teritoriale a instanţei care încuviinţează executarea, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante din această perspectivă, inclusiv acela care se circumscrie incidenţei art. 127 C. proc. civ., încă din această fază.

Prin urmare, stabilirea instanţei competente în vederea soluţionării oricăror incidente ce se puteau ivi în procedura de executare silită, inclusiv cu referire la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., se putea realiza la momentul învestirii Judecătoriei Timişoara cu soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite, respectiv odată cu reţinerea de către această instanţă a competenţei de soluţionare a cererii în favoarea sa.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează contestaţia la executare formulată de contestatorul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimata A., împotriva executării silite începute de S.C. P..E.J B. şi Asociaţii, în dosarul nr. x/2023, la cererea creditoarei A., pentru recuperarea sumei de 609.494,93 RON, presupus datorată în baza sentinţei civile nr. 2408 din 27 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020.

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Oradea şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 127 C. proc. civ., în condiţiile în care calitatea de contestator aparţine Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, iar debitor este intimata A., având calitatea de procuror.

Astfel, Judecătoria Timişoara a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (3) al aceluiaşi articol, prin raportare la calitatea de procuror a creditorului, în timp ce Judecătoria Oradea a reţinut că instanţa de executare este cea care a încuviinţat executarea silită, raportându-se şi la decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Norma cuprinsă în art. 651 din C. proc. civ., cea care trebuie să lămurească asupra instanţei de executare, are următorul cuprins:

"(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.

(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare."

Competenţa instanţei de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuţional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită.

Din analiza textului art. 651 C. proc. civ. se poate observa cu uşurinţă că dacă în privinţa competenţei materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanţa de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menţionat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuţie identifică judecătoria care devine instanţă de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.

Astfel, ca regulă generală, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii.

Deşi executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare [art. 622 alin. (2) din acelaşi Cod] prin cererea formulată de creditor, totuşi, încuviinţarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condiţiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obţinerea încuviinţării.

Drept urmare, elementul care condiţionează întreaga fază procesuală execuţională este procedura încuviinţării executării silite.

Astfel, se poate observa că încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

În susţinerea concluziei de mai sus, se evidenţiază decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., prin care instanţa supremă a stabilit că:

"(...) încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (paragraful 70). Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale.

Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare" (paragraful 71).

"Aşadar, principiul unicităţii instanţei de executare presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare" (paragraful 80)

"În consecinţă, atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel" (paragraful 86).

Cele stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 20/2021, au fost reiterate în paragrafele 70 şi 71 din decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, la paragraful 68, a statuat că, ulterior dezlegărilor date prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanţele de judecată nu vor mai putea face abstracţie de considerentele care au justificat pronunţarea acestei decizii menite să unifice jurisprudenţa divergentă existentă anterior în ceea ce priveşte determinarea instanţei de executare.

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, prin încheierea nr. 16922 din 20 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, a admis cererea de încuviinţare a executării silite a debitorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, în dosarul de executare silită nr. 3521/ex/2023, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2408 din 27 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3029 din 13 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în acelaşi dosar, astfel cum rezultă din actele de executare ce compun dosarul de executare nr. 3521/ex/2023 al S.C. P..EJ. B. şi Asociaţii, ataşat contestaţiei la executare .

Ţinând cont de principiul unicităţii instanţei de executare, principiu care presupune că, odată ce o anumită instanţă a încuviinţat executarea silită, instanţa de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite, ca urmare a caracterului imperativ al normei înscrise în art. 714 alin. (1) C. proc. civ., aplicând (cel puţin) prin analogie dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a devenit instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la executare formulată de debitorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2023 al S.C. P..EJ. B. şi Asociaţii.

Acest principiu al unicităţii instanţei de executare reclamă observarea regulilor de determinare a competenţei teritoriale a instanţei care încuviinţează executarea, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante din această perspectivă, inclusiv acela care se circumscrie incidenţei art. 127 C. proc. civ., avut în vedere de către Judecătoria Timişoara, care nu mai poate fi invocat după momentul încuviinţării silite, în scopul determinării unei alte instanţe competente teritorial, întrucât, din moment ce creditorul, prin executorul judecătoresc, a ales să introducă cererea de încuviinţare a executării silite la Judecătoria Timişoara, înseamnă că a renunţat la facultatea oferită de către legiuitor de a se adresa unei alte instanţe de acelaşi grad dintr-o curte de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripţie se află parchetul unde îşi desfăşoară activitatea în calitate de procuror.

Drept urmare, stabilirea instanţei competente în vederea soluţionării oricăror incidente ce se puteau ivi în procedura de executare silită, inclusiv cu referire la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., se putea realiza la momentul învestirii Judecătoriei Timişoara cu soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite, respectiv odată cu reţinerea de către această instanţă a competenţei de soluţionare a cererii în favoarea sa.

În măsura în care instanţa de executare constată că sunt îndeplinite condiţiile aplicării acestei norme, creditorii fiind judecători ori, după caz, procurori sau grefieri care îşi desfăşoară activitatea la instanţa sesizată cu cererea de încuviinţare a executării silite (sau la parchetul de pe lângă acea instanţă, în cazul procurorilor) ori, după caz, la un tribunal sau o curte de apel superioară acestei instanţe, urmează a examina din oficiu, în condiţiile art. 529 alin. (1) C. proc. civ., incidenţa art. 127 C. proc. civ., normă de ordine publică în ipoteza în care judecătorul (procurorul, grefierul) are calitatea de reclamant. Cu această ocazie, instanţa învestită cu cererea de încuviinţare poate solicita şi opţiunea creditorului pentru una dintre instanţele competente potrivit acestui text (instanţe egale în grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate), art. 116 C. proc. civ. fiind aplicabil. Dacă însă, precum în cauza de faţă, instanţa a încuviinţat executarea silită, competenţa sa este atrasă şi pentru incidentele ulterioare ivite pe parcursul executării silite, precum contestaţia la executare dedusă judecăţii.

Pentru considerentele expuse, reţinând că determinarea instanţei de executare se realizează, în concret, în raport de instanţa care a încuviinţat executarea silită, demers procesual prin care se fixează competenţa teritorială în favoarea acestei instanţe, Înalta Curte constată că Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, este instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.